TEMA I.

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ

ASTATULUI ROMAN

REZUMAT:
Cetatea Romei a fost edificată material de către etrusci în sec. al VII-lea î.Hr.. Înlăturând
organizarea gentilică, statul a apărut la jumătatea sec. al VI-lea î.Hr. în timpul regelui Servius
Tullius. Sub aspectul formei de guvernământ, Roma a cunoscut trei epoci: epoca regalităţii
(750- 509 î.Hr.), epoca republicii (509-27 î.Hr.) şi epoca imperiului (27 î.Hr.- 565 d.Hr.).
Epoca imperiului se împarte, la rândul ei, în două perioade: perioada principatului (27î.Hr.-
284d.Hr.) şi perioada dominatului (284-565). În cadrul fiecărei epoci, statul a cunoscut o
organizare specifică.

CONŢINUTUL TEMEI I: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA

ISTORICĂ ASTATULUI ROMAN

• În epoca regalităţii puterea politică era împărţită între rege, senat şi comitia curiata.
Regalitatea a luat naştere din unirea grupurilor familiale (gentes) în scopuri de apărare.
Având un caracter temporar la început, în scopuri militare, regalitatea se permanentizează.
Simplu şef gentilic aflat sub autoritatea aristocraţiei patriciene, regele s-a transformat, după
instaurarea dominaţiei etrusce, într-un monarh dotat cu puteri considerabile. Puterea regală
nu era ereditară şi era strict personală. În aceste condiţii o procedură aparte (creatio) s-a
dezvoltat în scopul desemnării regelui. Senatul, care deţinea dreptul de regenţă (interregnum),
consulta voinţa zeilor (auspicium) până când aceasta desemna (designatio) un candidat. În
urma acestei proceduri candidatul nu este decât un desemnat. Pentru a deveni rege, el avea
nevoie de o lex curiata din partea comitiei curiata prin care acesta ratifica desemnarea
conferindu-i regelui puterea (imperium). Această lege curiată nu transfera regelui puterea, pe
care, de altfel, poporul nu o deţinea. Ea nu făcea altceva decât să instaureze o nouă putere.
Având în vedere caracterul religios al puterii regale, printr-un ultim act –inauguratio- puterea
regală primea sprijinul divin (devenea legitimă) introducându-l pe rege în domeniul lui fas. În
materie politică, el îşi conduce poporul ca un stăpân (dominus) ce-şi exercită stăpânirea asupra
pământului şi oamenilor. Raportul rege-romani este mai mult un raport între stăpân şi supuşi
decât un raport între rege şi cetăţeni. Această conducere nu are încă forma unui guvernământ
şi administraţii statale propriu- zise. Caracterul personal al puterii nu situează încă puterea
politică în domeniul lui res publica. El îşi exercită imperium-ul dând ordine şi realizând o
activitate de judecată. În materie judecătorească nu era însă vorba despre aplicarea la cazuri
concrete a unui drept prestabilit, ci de soluţii date de la caz la caz sub inspiraţie divină. Din
aceste soluţii s-au desprins treptat noi norme cutumiare în cadrul societăţii. Puterea de
judecată a regelui a fost mult timp limitată de cutumele gentilice care permiteau o reglare a
diferendelor în interiorul lui gens.

La originea sa, Senatul roman a fost compus din aşa-numiţii Patres. Sfera semantică a acestui
cuvânt nu se reducea însă la ideea de părinte natural (genitor) ci făcea referire şi la ideea de
persoană dotată cu puteri speciale de natură religioasă capabilă să recepteze şi să interpreteze
semnele divine, fapt care îi acorda în cadrul grupului uman o anume superioritate. Patres erau
astfel depozitarii originari ai dreptului de a lua auspiciile, drept ce se va perpetua pe seama
Senatului dând deciziilor acestuia o autoritate specială (auctoritas). Din aceşti şefi de familie
dotaţi cu puteri religioase era format Senatul roman în epoca vechii regalităţi romane.
Atribuţiile Senatului erau indefinite. Pe lângă rolul jucat în desemnarea regelui, senatorii erau
consultaţi de rege în toate problemele, mai ales militare, ce implicau soarta familiilor romane.

Comitia curiata era adunarea curiilor tribale. Fiecare trib roman era împărţit în 10 curii şi
fiecare curie era împărţită în 10 ginţi (gentes). Din cele 3 triburi existente conform tradiţiei –
Ramnes, Tities şi Luceres- rezultau astfel 30 de curii şi 300 de ginţi. Curiile erau eterogene din
punct de vedere social: ele cuprindeau împreună pe patricieni şi pe plebei, pe patroni şi
pe clienţi. Fiecare curie avea în fruntea ei un curio ce îi prezidea reuniunile şi avea funcţia de
preot. Curia avea un cult propriu realizat în locuri specifice şi un loc propriu de adunare.
Atribuţiile curiei erau la fel de incerte ca ale Senatului. Întrunită la iniţiativa regelui, ea era
mai mult invitată să aprobe decât să ia iniţiative. În materie de drept public, ea era convocată
pentru a confirma pe regele desemnat de zei iar în materie de drept privat se pronunţa în
privinţa adrogaţiunii şi testamentului comitial.

• În epoca republicii un rol esenţial, pe lângă senat și comitii (curiate, centuriate, tribute), l-
au jucat magistraţii superiori – cenzorii, consulii, pretorii, guvernatorii de provincie- şi
magistraţii inferiori – edilii, questorii etc. Comitiile curiate, deşi nu dispar, rolul lor în viaţa
politică a Romei se diminuează considerabil. Cele 30 de curii tradiţionale au fost înlocuite cu
30 de lictori cărora le-au revenit o parte a vechilor atribuţii curiate: printr-o lex curiata de
imperio ei confereau, formal, imperium magistraţilor superiori, se pronunţau asupra
testamentului comitial şi aprobau adrogaţiunile. Comitiile centuriate au apărut la sfârşitul
regalităţii în contextul importantelor transformări ce au avut loc în organizarea armatei
romane: accentul nu s-a mai pus pe soldaţii individuali ci pe unităţi de soldaţi pedeştri bine
înarmaţi numite hoplites. O sută de hoplites formau o centurie. Aşa se explică organizarea
militară a centuriilor republicane şi prezenţa plebeilor, alături de patricieni, în componenţa
acestora. Aşezate de tradiţie în contextul reformei generale a statului realizată de Servius
Tullius la sfârşitul regalităţii, comitiile centuriate au devenit cea mai importantă adunare
populară a epocii republicane cumulând, pe lângă rolul militar, şi un important rol politic.
Această reformă a marcat trecerea de la poporul înarmat la cetăţenii-soldaţi. Adunările
centuriate au cumulat atribuţii diverse în materie electorală, legislativă, judecătorească şi de
politică externă. Apariţia comitiilor tribute este legată istoric tot de reforma lui Servius
Tullius şi are la bază organizarea cetăţenilor romani în triburi teritoriale. Acestea nu se
confundă cu cele 3 triburi gentilice tradiţionale şi nici cu centuriile adunărilor centuriate. Noile
triburi nu au la bază nici rudenia de sânge şi nici averea, ci locul de rezidenţă al membrilor lor.
La început au axistat 4 triburi urbane (Palatina, Esquilina, Collina şi Suburana) cuprinzând
teritoriul propriu-zis al oraşului. După 495 î.Hr. apar şi cele 17 triburi rustice corespunzând
circumscripţiilor teritoriale deţinute de diversele familii romane în afara Romei. De aici şi
numele ginţilor pe care îl purtau 16 dintre acestea. Pe măsură ce teritoriul Romei s-a extins,
numărul triburilor rustice a crescut la 35 până în 241 î.Hr.. După această dată, teritoriile
anexate au fost ataşate triburilor rustice deja existente

Magistraturile romane îşi au originea în diverşii auxiliari ai regelui care-l sprijineau pe

acesta în realizarea diverselor sale atribuţii, mai ales a celor militare. Temporare la început,
aceste funcţii auxiliare se permanentizează în mâinile aristocraţiei romane. În epoca
Republicii magistraţii devin cele mai importante elemente ale vieţii administrative, judiciare şi
militare romane. Deşi se aflau în slujba comunităţii, atât prin modul de desemnare cât şi prin
modul de exercitare a puterilor lor, magistraţii nu depindeau în mod direct de popor. Cu toate
acestea, puterea lor nu era arbitrară, fiind limitată de regulile stricte ale dreptului public.
Magistraţii aveau două tipuri de putere: potestas şi imperium. Potestas aveau doar magistraţii
inferiori şi cenzorii pe când magistraţilor superiori: pretori, consuli, dictatori le revenea atât
potestas cât şi imperium. Potestas cuprindea dreptul magistratului de a emite edicte (ius
edicendi) precum şi dreptul de coerciţie (coercitio minor) în asigurarea respectării
prescripţiilor sale prin aplicarea de amenzi. Imperium cuprindea în primul rând dreptul de a
comanda armatele romane. De aceea, doar titularii de imperium puteau avea, în cazul victoriei,
dreptul la un triumf şi la titlul de imperator. Pe de altă parte, imperium cuprindea dreptul de a
exercita jurisdicţia civilă şi militară (iurisdictio), dreptul de a constrânge chiar şi prin
împrizonierare (coercitio maior) precum şi dreptul de a convoca şi prezida comitiile
centuriate, adunările tribute şi Senatul. Atribuţiile militare ce decurgeau din imperium,
cunoscute sub denumirea de imperium militiae, puteau fi exercitate doar în afara lui pomerium
pe când cele civile –imperium domi- puteau fi exercitate în interiorul lui pomerium. Alegerea
magistraţilor superiori: consuli, pretori, cenzori revenea adunării centuriate iar alegerea
magistraţilor inferiori: aedili curuli şi questori revenea adunării tribute. De regulă, pentru a
evita eventualele abuzuri, durata magistraturilor era de un an. De la această regulă făceau
excepţie dictatura -ce funcţiona 6 luni- şi cenzura care funcţiona 18 luni.
În anul 443 î.Hr. a apărut cenzura. De-a lungul celor 18 luni ale funcţiei lor, cenzorii trebuiau
să realizeze recensământul quinquennal al cetăţenilor în scopul de a-i repartiza pe centurii
după avere, vârstă, rezidenţă şi stare socială. Una dintre cele mai importante magistraturi
romane a fost cea de consul. De origine incertă, instituţia era deja pe deplin conturată la
mijlocul sec. IV î.Hr.. Un privilegiu al patricienilor, magistratura se deschide şi plebeilor după
367 î.Hr.. În atribuţiile consulilor intra în primul rând recrutarea, organizarea şi conducerea
armatei. În al doilea rând, ei convocau şi prezidau comitiile centuriate şi Senatul. În cetate ei
asigurau ordinea publică, supravegheau pe străini şi organizau lupta împotriva incendiilor.
Conform tradiţiei romane, în anul 367 î.Hr. a apărut pretorul urban. Sarcina sa principală era
de a organiza procesele între cetăţenii romani. În 242 î.Hr., datorită extinderii considerabile a
imperiului, a apărut şi un pretor peregrin însărcinat cu organizarea proceselor dintre cetăţeni
şi peregrini. Având imperium, pretorul putea comanda armate romane, convoca şi prezida
adunările tribute şi Senatul. Tot în anul 367 î.Hr. tradiţia romană a aşezat originea edilului
curul. Atribuţiile sale erau administrative şi jurisdicţionale. Principala atribuţie a questorilor
era de a păstra trezoreria, conservată în templul lui Saturn. Apariţia magistraturii
guvernatorului a fost legată de expansiunea teritorială a Romei şi de înfiinţarea provinciilor.
Rezultat al imperialismului militar şi economic roman, expansiunea teritorială a Romei, mai
ales după cel de-al doilea război punic, a impus găsirea unor noi forme de organizare a
cuceririlor pe lângă tradiţionalele municipii şi colonii. Răspunsul a fost provincia. Prima
provincie a fost Sicilia (241 îHr.) şi a fost urmată, printre altele, de Sardinia şi Corsica (230
î.Hr.), cele două provincii ale Spaniei (197 î.Hr.), Macedonia (148-147 î.Hr.), Africa (146
î.Hr.), Asia (133 î.Hr.), Narbonesia (125-121 î.Hr.) şi Galia (58-51 î.Hr.). În epoca lui Cezar
existau deja 18 provincii. În sarcina guvernatorului întra administrarea provinciei, precum și
justiţia în materie civilă, penală şi administrativă.

În epoca Republicii, mai ales în sec. III-II î.Hr., Senatul atinge apogeul dezvoltării şi
importanţei sale. Format la început din 300 de senatori, numărul acestora ajunge la 600 în
epoca lui Sylla. Senatul este convocat şi prezidat de unul dintre magistraţi: consul, pretor sau
tribun care supunea spre dezbatere o anume problemă. În atribuţiile exclusive ale Senatului
intra şi acum interregnum: în cazul vacanţei unei magistraturi supreme, interimatul (interrex)
era asigurat de senatorii patricieni în baza mai vechiului auspicium patrum. În baza lui
auctoritas patrum Senatului îi revenea dreptul de a ratifica legile votate de comitiile centuriate
şi tribute, plebiscitele consiliului plebei (după 287) şi rezultatul votului alegerii magistraţilor.
Exprimată printr-un senatus-consult, auctoritas nu era o simplă verificare a legalităţii ci şi un
control de fond ce viza oportunitatea măsurii luată de adunări. Fiind o ratificare, mult timp
auctoritas a fost exprimat după votul adunărilor. O lege Publilia din 339 î.Hr. a trasformat
confirmarea într-o autorizaţie prealabilă iar o lege Maenia a făcut acelaşi lucru pentru alegerile
magistraţilor. Senatului îi mai reveneau atribuţii în materie de cult –aproba admiterea sau
excluderea unor culte religioase, stabileau noi sărbători religioase, gira trezoreria şi aproba
cheltuielile de război şi pentru lucrări publice, administra ager publicus, decidea operaţiunile
militare şi aproba ridicarea sau lăsarea la vatră a trupelor, reprezenta Roma în relaţiile externe,
primind ambasade şi ducând negocieri. Tot Senatului îi revenea controlul gestiunii
magistraţilor.

• Epoca Imperiului. Avându-se în vedere întinderea atribuţiilor Împăratului şi modul lor de

exercitare, epoca Imperiului a fost divizată într-o epocă a Principatului (27 î.Hr.-284 d.Hr.) şi
una a Dominatului (284-565). Pe măsură ce puterea împăratului va creşte, atribuţiile şi
importanţa diverselor instituţii ale statului roman vor scădea. În schimb, vor creşte rolul şi
imprtanţa diveselor organe auxiliare ale împăratului: consiliul imperial, birourile şi
funcţionarii imperiali.

• Epoca Principatului. Eşecul ultimului triumvirat format din Octavian, Antoniu şi Lepidus
(43-37 î.Hr.) precum şi victoria lui Octavian la Actium (31 î.Hr.) asupra lui Antoniu,
toate

desfăşurate pe fondul tulburărilor politice şi instabilităţii guvernamentale ce au urmat morţii

lui Caesar (44 î.Hr.), au pregătit instaurarea Imperiului. Din punct de vedere juridic, momentul
instaurării noului regim a fost celebra şedinţă a Senatului roman din 13 ianuarie 27 în care s-a
încredinţat lui Octavian, dotat deja cu mari puteri încă de la 30 î.Hr. -el exercita puterea
legislativă, comanda legiunile şi administra provinciile-, conducerea tuturor treburilor statului.
Puterea imperială legată, la origine, de autoriatea, prestigiul şi forţa armatelor lui Octavian
Augustus a trebuit să îşi descopere treptat fundamente juridice şi ideologice care să-i ofere
legitimitate. Legitimitatea juridică a fost construită pe trei piloni: imperium, puterea
tribuniciană şi auctoritas. Imperium-ul împăratului se diferenţia considerabil de al
magistraţilor republicani: el era viager şi se acorda la începutul fiecărei noi domnii printr-o lex
de imperio pentru toate magistraturile ce le cumula Împăratul. Puterea tribuniciană, având la
bază ideea de salvare publică a vechilor tradiţii plebeiene, justifica tot ceea ce întreprindea
Împăratul. În baza acestei puteri, Impăratul avea, printre altele, dreptul de a convoca Senatul
precum şi sarcina de a proteja, hrăni şi distra poporul. Ataşată la început de charisma personală
a lui Octavian, auctoritas a devenit în timp expresia unei puteri de natură morală de care se
bucura împăratul şi care a dobândit în timp o dimensiune juridică ce legitima actele acestuia.
Puterea imperială şi-a găsit treptat un sprijin şi în cultul împăratului. Atribuţiile
împăratului nu au fost niciodată reglementate sau limitate de vreo constituţie în sensul
modern al termenului, astfel că ele au fost exercitate în funcţie de personalitatea fiecărui
împărat în parte, pendulând între autoritarism şi centralism excesiv şi o formă imperfectă de
monarhie constituţională. Împăratul avea atribuţii în materie executivă, administrativă,
religioasă şi judecătorească.

Mulţimea atribuţiilor Împăratului şi imensitatea teritoriului de administrat au impus apariţia

unor colaboratori ai acestuia. Proveniţi la început din rândul membrilor familiei sale (în sens
larg): sclavi, liberţi şi rude apropiate, colaboratorii săi se vor transforma în adevăraţi
funcţionari ce deserveau diversele servicii publice. Organele auxiliare ale împăratului erau:
Consiliul, birourile (scrinia) și diverșii funcționari inferiori. Formată în continuare din cei 30
de lictori, comitia curiata îşi mai menţine atribuţii doar în materia adrogaţiunii. Concilium
plebis dispăruse deja din sec. II î.Hr. în urma identificării sale cu adunarea tribută. Singurele
care se menţin, fără a mai exista o distincţie clară între ele, au fost comitia centuriata şi
comitia tributa. Atribuţiile acestora au fost treptat diminuate în favoarea noilor organe ale
Imperiului. În epoca Principatului Senatul pierde în favoarea Împăratului o serie din atribuţiile
sale republicane. Chiar şi cele pe care le mai păstrează sunt exercitate sub controlul
Împăratului. Magistraţii republicani nu dispar în această perioadă, însă rolul lor în
administrarea statului a scăzut considerabil.
• Epoca Dominatului. Noul împărat este un stăpân absolut, un dominus. Puterea sa absolută
se sprijină atât pe armatele sale cât şi pe noul eşafodaj ideologic pe care creştinismul,
recunoscut acum oficial, îl oferă puterii imperiale. Devenit reprezentant al lui Dumnezeu pe
pământ, puterea împăratului este treptat divinizată şi sacralizată. Împăratul dispune de toate
puterile, pe care le exercită în mod nelimitat. El deţinea puterea legislativă, pe cea
judecătorească, relaţiile externe, comanda armatei, numirea şi revocarea funcţionarilor şi
administrarea trezoreriei. Caracterul absolut al puterii imperiale a determinat un proces de
centralizare fără precedent a administraţiei publice în mâinile unor funcţionari imperiali a
căror număr a continuat să crească fără încetare.

TEMA II. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA

ISTORICĂ ADREPTULUI ROMAN

REZUMAT: Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului roman

mărturisesc cel mai bine despre modul în care dreptul s-a conturat treptat în societatea umană
ca obiect al unei ştiinţe juridice autonome (jurisprudentia). Într-o societate romană arhaică,
profund marcată de religios şi impregnată de ideea de morală, acest proces a dobândit forma
unei disocieri lente dar sigure între drept (jus) şi divin (fas), între drept (jus) şi normele morale
(mores).

CONȚINUTUL TEMEI II: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA

ISTORICĂA DREPTULUI ROMAN
• Ius și fas. Fas erau normele de conduită inspirate şi garantate de divinitate ce reglementau
raporturile dintre zei şi oameni. În aceste condiţii, fas reprezenta comportamentul uman în
concordanţă cu ceea ce era pemis de către divinitate. Orice comportament uman care se
abătea de la voinţa divină intra în categoria lui nefas şi atrăgea sancţiuni din partea zeilor.
Iniţiala identificare între ius şi fas era ilustrată de dreptul exclusiv al colegiului pontifilor de a
păstra şi interpreta în secret atât normele lui fas, cât şi pe cele ale lui ius. “Dreptul civil era
ascuns în sanctuarul pontifilor” arăta Titus Liviu. Caracterul religios al societăţii romane şi
relativa instrucţie a preoţilor îndreptăţeau acest lucru. Pe măsură ce ne apropiem însă de epoca
Legii celor XII Table, distincţia dintre fas şi ius este tot mai evidentă. Deja, în această lege,
laicizarea dreptului este prezentă în mod covârşitor prin reglementarea unor reguli pur laice
alături de reguli religioase, în mod surprinzător destul de puţine pentru epoca de mijloc a sec.
V î.Hr. Aşezând în scris dreptul, pontifii au păstrat secrete atât calendarul zilelor faste pentru
judecată cât şi formulele rituale ce trebuiau întrebuinţate în proces. Situaţia s-a perpetuat până
la sfârşitul secolului IV î.Hr. (aprox. 304) când scribul Gnaeus Flavius a divulgat formulele
acţiunilor. Iar de la jumătatea secolului III î.Hr. marele pontif plebeian Tiberius Coruncanius a
început să dea consultaţii juridice în public. Toate acestea au marcat separarea lui ius de fas şi
au deschis calea dezvoltării aparte a ştiinţei dreptului. Deja în epoca lui Virgiliu, sec. I î.Hr.,
distincţia dintre ius şi fas părea clară: “ad religionem fas, ad hominem jura pertinet” declara
Servius în Georgice (I.269). Strâns legat de activitatea creatoare a jurisconsulţilor romani de
după sec. III î.Hr., ius se conturează ca un drept uman. El era creat de către om şi era destinat
omului aflat în raport cu alţi oameni. Comportamentul uman ce nu aducea atingere altui om
era conform lui ius. Cel care contravenea normelor comunităţii intra în sfera lui iniuria.

• Ius și mores. Procesul de autonomizare a dreptului a condus şi la separarea acestuia de

normele morale ale societăţii romane. Identificarea între drept şi morală era redată de cuvântul
mos ce concentra atât sensul de normă morală cât şi pe cel de cutumă. Confuzia
ilustrează strânsa legătură între juridic şi moral în cadrul acestor norme de conduită nescrise,
neobligatorii şi a căror respectare făcea apel la conştiinţă (individuală sau colectivă). Sub
influenţa gândirii greceşti, jurisconsulţii romani făceau o strânsă legătură între drept şi morală.
Ius est ars boni et aequi (Dreptul este arta binelui și a echității) arăta Celsus. Preluată de
Ulpian, definiţia lui Celsus este completată: Juris precepta sunt haec: honeste vivere, alterum
non laedere, suum cuique tribuere (Principiile dreptului sunt următoarele: a trăi demn, a nu
face rău altuia, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine). Definiţia lui Celsus vizează mai mult
scopul dreptului decât conţinutul propriu-zis al normei de drept. Chiar dacă norma e juridică în
sine, scopul ei este moral: el postulează un ideal raţional la realizarea căruia dreptul trebuie să
tindă în cadrul unei societăţi date. Justiţia, ca rezultat al aplicării dreptului, intră şi ea astfel în
sfera moralei. Iustitia est constans et perpetua voluntas ius suum cuique tribuere (Justiția este
voința constantă și perpetuă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine) declara acelaşi Ulpian.
Identificat în timp cu echitatea, actul de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine va deveni expresia
clasică a justiţiei romane. Pe de altă parte, preceptele lui Ulpian denotă o identificare a
dreptului cu morala nu doar în scopurile lor, ci şi în conţinutul lor. Cu toate acestea, distincţia
dintre drept şi morală a rămas o constantă a doctrinei romane. Non omne quod licet honestum
est preciza Paul arătând astfel că sfera moralei este mai mare decât cea a dreptului. Pe de
altă parte, din text rezultă că o bună parte din ceea ce este legal are la bază morala. În
acest sens trebuie interpretată şi ideea

separaţiei dintre drept şi morală: ea nu înseamnă că dreptul a fost golit de orice conţinut moral,
ceea ce nici nu este indicat şi nici nu s-a întâmplat în dreptul roman. Ea însemna că, într-un
caz individual, decizia trebuie luată în baza unui principiu legal şi nu în baza a ceea ce e corect
(moral) în circumstanţe particulare.
• Diviziunile dreptului roman. Doctrinei dreptului roman şi, în special, lui Ulpian îi
aparţine acea summa divisio ce stă astăzi la baza diviziunii dreptului în familia juridică
romano- germanică: drept public şi drept privat. Publicum jus est quod ad statum rei
Romanae spectat, privatum jus est quod ad singulorum utilitatem pertinet (Dreptul public
reprezintă ceea ce privește interesul statului roman, dreptul privat se referă la interesul
privat). Acelaşi Ulpian precizează că fiecare mare diviziune cuprinde, la rândul ei, trei
subdiviziuni. Dreptul public cuprinde cultul (in sacris), sacerdoţiile (in sacerdotibus) şi
magistraturile (in magistratibus). Dreptul privat cuprinde trei mari grupe de drept: dreptul
civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural. Raportat la întreg dreptul privat roman în evoluţia şi cu
izvoarele sale, dreptul civil are mai multe sensuri: 1) drept aplicabil în exclusivitate
cetăţenilor romani (jus proprium civium romanorum); 2) legea sau dreptul interpretat de către
jurisconsulţi în activitatea lor de aplicare a dreptului scris, mai ales a Legii celor XII Table, la
cazuri concrete ; 3) dreptul pretorian (jus pretorium) cunoscut şi sub denumirea de jus
honorarium. Dreptul ginţilor era, în esenţă, acel drept roman creat de către magistraţi pentru
a se aplica raporturilor, mai ales comerciale, dintre cetăţenii romani şi peregrini. În aceste
condiţii, jus gentium era un drept aplicat tuturor popoarelor în măsura în care-l înţelegem ca
drept aplicat tuturor popoarelor care locuiau pe teritoriul Imperiului roman. Dreptul natural
ar trebui înţeles la romani ca acele norme de conduită care se impun de la sine raţiunii umane
în anumite situaţii date. Natural reprezenta pentru jurisconsulţii romani atât ceea ce rezulta din
calităţile fizice ale oamenilor şi lucrurilor cât şi, înăuntrul acestei viziuni, ceea ce se potrivea
cu ordinea normală şi rezonabilă a intereselor umane care, de aceea, nu avea nevoie de nici o
dovadă suplimentară.

Drept subiectiv şi drept obiectiv. Conceptul de ius a mai fost folosit pentru a da expresie
ideii de drept subiectiv şi celei de drept obiectiv. În sensul său subiectiv, ius reprezenta un
drept, o putere recunoscută unei persoane de către ordinea legală de a acţiona într-o situaţie
legală determinată. În sensul său obiectiv, ius reprezenta normele juridice şi instituţiile
dreptului, cu alte cuvinte, ordinea de drept. Raportat la respectarea sau nerespectarea dreptului,
ius desemna uneori şi o “poziţie legală” sau o “situaţie legală”. De aici şi concepte precum
iustum, aequum sau legitimum, ce exprimau cu toate ideea de legalitate.

Drept nescris şi drept scris. O a doua diviziune se face în dreptul roman între dreptul nescris
(ius non scriptum) şi cel scris (ius scriptum). Dreptul nescris era dreptul cutumiar transmis, de
obicei, pe cale orală în timp ce dreptul scris îşi avea originea în lege, constituţiile imperiale,
edictele magistraţilor, jurisprudenţă, fiind redactat în scris.

3. Etapele de dezvoltare ale dreptului roman nu sunt identice cu etapele de dezvoltare ale
statului roman. Astfel, o primă etapă de dezvoltarea a dreptului roman, numită şi a dreptului
roman vechi, cuprinde epoca dintre întemeierea cetăţii şi sfârşitul Republicii (aprox.
jumătatea sec. II – sec. I î.Hr.), o a doua etapă –numită a dreptului clasic- se întinde de la
sfârşitul Republicii până la începutul domniei lui Diocleţian (284 d.Hr.) iar a treia etapă –
numită a dreptului postclasic- cuprinde epoca Dominatului.
 TEMA III. IZVOARELE DREPTULUI
ROMAN

REZUMAT: Fără a fi o distincţie proprie ştiinţei dreptului

roman, din considerente pedagogice se poate face o distincţie între izvoarele formale ale
dreptului roman şi izvoarele materiale ale dreptului roman. Izvoarele formale ale dreptului
roman reprezintă forma pe care normele juridice o îmbracă în momentul în care produc
efecte juridice. Această formă este strâns legată în opinia romanilor de organul care a emis
respectivele norme juridice: cutumele provin de la strămoşi (quod dicitur moribus
constitutum), legile provin de la întregul popor (quod populus iubet atque constituit),
plebiscitele provin doar de la plebe (quod plebs iubet atque constituit), senatul-consultul de
la Senat (quod senatus iubet atque constituit), constituţia imperială de la împăraţi (quod
imperator decreto vel edicto vel epistula constituit), edictele de la magistraţi (praetorum
urbani et peregrini, aedilium curulium) iar jurisprudenţa (responsa prudentium) de la
jurisconsulţi (juris prudentes). În funcţie de sursa lor de validitate şi de nevoile epocii, toate
acestea s-au constituit într-o adevărată ierarhie a izvoarelor formale ale dreptului. Izvoarele
materiale ale dreptului roman reprezintă acel întreg context economic, social şi spiritual care
a stat atât la baza apariţiei normelor juridice cât şi a formei pe care au luat- o aceastea într-o
epocă dată. De aici şi concluzia că fiecărei mari perioade de dezvoltare a dreptului roman îi
corespund anumite izvoare formale ale dreptului.

CONȚINUTUL TEMEI III: IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

• În epoca vechiului drept roman, cutumele au fost cel mai important izvor de drept, în epoca
clasică au devenit un izvor formal subsidiar legii iar în epoca postclasică ele au revenit în forţă
sub forma dreptului vulgar. În epoca clasică şi postclasică a dreptului roman, deşi cutuma îşi
pierde din importanţă în faţa izvoarelor scrise ale dreptului, jurisconsulţii au încercat să o
definească şi să-i explice originea, de această dată dintr-o perspectivă ce muta accentul de pe
voinţa divină pe voinţa umană. A rezultat de aici o adevărată “teorie a cutumei” ce va sta la
baza ştiinţei moderne a dreptului. Ca atare, cutumele (mores) reprezintă un drept nescris (non
scriptum ius) ce-şi are originea în obiceiul strămoşilor (ius quod dicitur moribus constitutum)
format în baza consimţământului tacit al poporului (tacitus consensus populi) şi printr-o
aplicare îndelungată în timp (longa consuetudine inveteratus). Izvorâtă din consensul tacit al
poporului, cutuma era respectată de bună voie. Formată prin aplicarea aceleiaşi conduite la
cazuri concrete, cutuma a răspuns mult mai bine la nevoile societăţii romane. Aceste elemente
erau completate şi prin ideea caracterului raţional al cutumei apărută în epoca lui Constantin:
doar cutuma raţională trebuie să fie respectată. În ceea ce priveşte autoritatea cutumei, s-a
considerat că, în măsura în care ea acoperă o lacună a dreptului, ea e o sursă supletivă de drept
şi obligatorie ca atare. În raport cu legea, însă, cutuma are o poziţie secundară, neputând să o
înlăture în procesul de aplicare a dreptului. Procesul de formare a cutumei a fost lent în timp.
De la normele cu caracter obişnuielnic ale grupurilor familiale (gentes) s-a trecut, în epoca
statală, la cutumele cetăţii ca norme de conduită recunoscute şi întărite de puterea statală. În
aceste condiţii, cutumele familiale au devenit de importanţă secundară, trebuind să se
subordoneze cutumelor cetăţii. În ceea ce priveşte originea acestor cutume ale cetăţii, multe
din ele s-au format din deciziile judecătorilor romani care, repetate constant în timp în cazuri
similare, s-au transformat în cutume.

• Alături de cutumă şi, treptat, deasupra acesteia începe să se afirme ca izvor de drept
legea
(lex). Lex are mai multe semnificaţii în dreptul roman. Din punctul de vedere al
întinderii

efectelor lor juridice, existau leges privatae ce vizau fie clauzele introduse de particulari într-
un contract (lex contractus) fie statutul unei corporaţii (lex colegii) şi leges publicae ce
formulau reguli de conduită obligatorii cu caracter general. Din punctul de vedere al organului
ce a legiferat, lex se referea la legile votate de poporul roman (patricieni şi plebe) care erau
diferenţiate de plebiscite ce erau votate doar de către plebe. Leges publicae se împărţeau, la
rândul lor, în două categorii: leges rogatae şi leges datae. Leges rogatae erau acele legi
publice care erau votate de cetăţeni în adunările populare în baza unei proceduri legislative
strict reglementate. Leges datae erau legi emise de magistraţi în baza unei delegaţii venite din
partea poporului sau a Senatului. Ele aveau în vedere organizarea teritoriilor nou cucerite,
înfiinţarea de colonii şi acordarea cetăţeniei romane. Legea celor XII Table a reprezentat cea
mai importantă lege a dreptului roman reprezentând conform tradiţiei baza dreptului privat
chiar şi în epocile în care prevederile sale căzuseră de mult în desuetudine. Ea a reprezentat o
aşezare în scris a acelor cutume în vigoare pe care patricienii au dorit să le aducă la cunoştinţa
plebeilor.

• Edictul magistratului era o declaraţie publică pe care magistratul, în baza lui jus edicendi,
o făcea la intrarea sa în funcţie. Având un caracter pur politic la început, el dobândeşte, pe
măsură ce atribuţiile judiciare ale magistraţilor se dezvoltă, caracterul unui program ce
stabilea dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la
modul în care înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Redactat pe album, el era
afişat în For şi urma să fie aplicat de-a lungul întregului an al mandatului. Având în vedere
importanţa activităţii pretorului urban, edictul magistratului ca izvor al dreptului roman a fost
identificat mai mult cu edictul pretorului urban iar dreptul creat de către acesta a primit
denumirea de drept pretorian. Edictul pretorului urban a servit ca model pentru edictele
pretorului peregrin şi al guvernatorului de provincie, magistraturi ce au apărut în timp după
cea a pretorului urban. Totalitatea normelor şi instituţiilor de drept ce au izvorât din activitatea
acestor magistraţi învestiţi cu onoruri (honores) a purtat adesea denumirea de jus honorarium.
Parte a acestui jus honorarium a fost şi dreptul emanat de pretorul peregrin aplicat raporturilor
dintre cetăţeni şi peregrini, cunoscut sub denumirea de jus gentium. Finalitatea iniţială a
activităţii pretorului urban nu a fost crearea de noi instituţii juridice. Neavând dreptul de a crea
ius, sarcina sa era de a organiza instanţa de judecată şi de a urmări modul în care părţile
litigante pronunţau formulele rigide de judecată prevăzute de acţiunile civile ale Legii celor
XII Table. Rolul său se schimbă fundamental după votarea legii Aebutia (între anii 149-126
î.Hr.) ce a introdus alături de rigidul sistem al legis actiones o procedură nouă de judecată
bazată pe o procedură mult mai suplă şi neformalistă numită formulară. În cadrul acestei noi
proceduri, de pe poziţiile principiului bunei credinţe (bona fide) şi al echităţii (aequitas)
pretorul urban şi-a început activitatea sa de creare a dreptului. Aceasta a luat forma ajutării
(adjuvandi), completării (supplendi) şi mai ales a modificării (corrigendi) normelor rigide şi
desuete ale vechiului drept civil roman.

Edictul şi legea. Între edict şi lege există mai multe diferenţe care trebuie semnalate: a) spre
deosebire de lege, care este perpetuă, edictul producea efecte doar în anul mandatului
magistratului; acest inconvenient a fost însă înlăturat de stabilizarea lui edictum vetus; b) spre
deosebire de lege, care se aplica pe întreg teritoriul imperiului, edictul se aplica doar în
circumscripţia magistratului care l-a emis; acest inconvenient a fost eliminat prin preluarea pe
scară largă a edictului pretorului urban de către ceilalţi magistraţi şi mai ales de guvernatorii
de provincii; c) spre deosebire de lege, edictele nu puteau abroga direct o normă juridică, nici
să creeze una nouă; ele puteau ajunge la acelaşi rezultat, neutralizând doar practic legea ce
exista, înlocuind doar practic legea desuetă.

• În epoca republicană, senatus-consultele emise de Senat nu repezentau un izvor de drept.

Acordându-le însă putere de lege, împăratul Hadrian nu a urmărit decât să transforme senatus-
consultele într-o modalitate proprie, indirectă, de legiferare. Cu timpul, având în vedere sursa
lor

reală, senatus-consultele au început să se numească oratio principis. Pe măsură ce autoritatea

imperială a sporit, în sec. III senatus-consultul, ca mijloc indirect de legiferare al împăratului,
va dispărea în favoarea legislaţiei imperiale.

• Existând o vreme alături de cutume, legi, senatus-consulte şi edicte ale magistraţilor,

constituţiile imperiale devin la sfârşitul Principatului singurul izvor de drept în Imperiul
roman. În această epocă, constituţiile imperiale erau de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi
rescripte. Edictele (edicta) reprezentau reglementări cu caracter general ce se aplicau pe
teritoriul întregului Imperiu sau cel puţin unei categorii determinate de persoane sau pe o
anume parte de teritoriu. Mandatele (mandata) reprezentau instrucţiuni cu caracter
administrativ adresate de Împărat funcţionarilor, în special guvernatorilor de provincie.
Decretele (decreta) erau hotărâri date de Împărat în soluţionarea în primă instanţă sau în apel
a unor litigii. Rescriptele (rescripta) reprezentau răspunsuri date de împărat sau de consiliul
său unor probleme aduse în faţa lor de către particulari, funcţionari sau magistraţi în contextul
unui litigiu sau în afara unui litigiu.

În epoca Dominatului, creşterea considerabilă a puterii imperiale a asigurat constituţiilor

imperiale întâietatea în rândul izvoarelor dreptului roman. Ele încep să fie tot mai des întâlnite
cu denumirea de lege (lex). Importanţa şi numărul tot mai mare al constituţiilor imperiale,
precum şi proasta lor difuzare au determinat apariţia unor culegeri care să faciliteze munca
funcţionarilor şi a magistraţilor. Primele astfel de culegeri au provenit din surse private. În
jurul anului 292 a apărut codul Gregorian iar în jurul lui 295 a apărut codul Hermogenian.
Acesta din urmă a cunoscut o a doua ediţie spre 305 şi o a treia spre 324, ce a adăugat
constituţii imperiale din anii 314-324. Ele redau textul unor rescripte imperiale emise în
materii de drept privat edictate în sec. II-IV d.Hr.. Pentru a face faţă nevoilor practicii tot mai
copleşite de numărul mare de constituţii imperiale, adesea contradictorii şi dificil de difuzat, în
Orient împăratul Theodosie cel mare a numit o comisie formată din funcţionari care să
realizeze o colecţie oficială de constituţii imperiale. Culegerea a fost terminată în 438 şi a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 439. Cunoscută sub denumirea de Codex Theodosianus a cuprins
constituţiile imperiale edictate după Constantin cel Mare (sec. IV-V). Având un caracter
oficial, ele se impuneau în mod obligatoriu în practica instanţelor de judecată. În Orient, el s-a
aplicat până la apariţia culegerilor lui Justinian. În Occident, el s-a aplicat până la căderea
Imperiului. O mare parte a sa a fost preluată însă în cadrul regatului barbar al vizigoţilor în
aşa-numita Lex Romana Vizigotorum sau Breviarul lui Alaric (506).

• Prin jurisprudenţă, în sensul roman al termenului, se înţelege atât cunoaşterea dreptului,

cât şi aplicarea acestuia la cazuri concrete. În consecinţă, jurisprudenţa (juris prudentia)
reprezintă în acelaşi timp o ştiinţă şi o artă. Ea reprezintă, pe de o parte, ştiinţa dreptului:
cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, a ceea ce este drept şi nedrept. Ea face apel la
înţelepciunea (prudentia) şi la raţiunea umană, fiind o muncă intelectuală, de savant. Pe de
altă parte, ea nu este o ştiinţă abstractă, ea este şi o artă a aplicării dreptului în scopul atingerii
idealurilor lui boni et aequi. Această strânsă legătură între ştiinţă şi practică reprezintă
emblema jurisprudenţei romane.

• Opera juridică a lui Justinian. Mai toate izvoarele dreptului roman s-au regăsit în final în
monumentala operă a lui Justinian ce s-a conturat ca o expresie a esenţei dreptului privat
roman aşa cum a evoluat el de-a lungul secolelor. Opera împăratului Justinian (527-565) s-a
înscris în cadrul ultimului efort major de a oferi Imperiului roman prestigiul său de altădată.
Acest lucru trebuia să se realizeze în plan juridic prin redescoperirea şi revalorificarea
lucrărilor fundamentale ale jurisconsulţilor clasici şi adaptarea lor la nevoile secolului VI.
Rezumatele, compilaţiile şi legea citaţiilor se dovediseră a fi insuficiente şi adesea o
piedică în realizarea

actului de justiţie. În acelaşi timp, legislaţia imperială trebuia culeasă şi oferită instanţelor în
cadrul unor instrumente de lucru eficiente. Aşa au apărut Codul, Digestele, Instituţiile şi
Novelele.

Codul a fost o culegere de constituţii imperiale din epoca lui Hadrian până în sec. VI realizată
de o comisie din care a făcut parte şi celebrul Tribonian. Posterităţii s-a păstrat însă o a doua
ediţie a Codului datând din 534 şi întocmită de o nouă comisie. La baza muncii comisiilor au
stat colecţiile de constituţii imperiale realizate atât în particular cât şi oficial: Codexurile
Gregorian şi Hermogenian şi Codul Theodosian. Constituţiile imperiale au fost grupate în 12
cărţi împărţite în mai multe titluri grupate pe materii. Fiecare constituţie este precedată de o
inscripţie care arată numele împăratului ce a emis-o şi numele destinatarului. Fiind o culegere
oficială, Codul s-a aplicat în mod obligatoriu instanţelor de judecată, abrogând culegerile
anterioare.
Digestele sau Pandectele reprezintă o culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor
clasici grupate şi adaptate pentru nevoile secolului VI. Prin constituţia Deo Auctore emisă la
15 decembrie 530, Justinian arăta că sarcina echipei conduse de Tribonian era de a alege
dintre operele jurisconsulţilor dotaţi cu ius respondendi textele necesare pe care să le grupeze
sistematizându-le pe materii, evitând incertitudinile şi contradicţiile ce izvorau din abundenţa
opiniilor. Publicate la 16 decembrie 533, Digestele au intrat în vigoare la 30 decembrie 533.
Munca membrilor comisiei a avut în vedere o masă enormă de informaţie: aproximativ 1500
de lucrări întinse de-a lungul a 1400 de ani. A rezultat de aici o operă împărţită în 50 de cărţi
subdivizată în mai multe titluri. Fiecare fragment era precedat de o inscripţie în care se preciza
numele juristului, opera din care s-a preluat şi numărul cărţii în acest ansamblu. Au fost citaţi
39 de jurisconsulţi însă s-a dat întâietate lui Paul şi Ulpian ale căror opinii abundă în lucrare.
Realizarea acestei opere nu a fost însă doar o muncă de copiere. Importante interpolaţii au fost
introduse atât de către comisia originară cât şi de către glosatorii şi postglosatorii Evului
Mediu.

Instituţiile reprezintă un scurt manual destinat învăţării principiilor dreptului roman. El a fost
redactat în acelaşi timp cu Digestele de către o comisie formată din Tribonian, Dorotheus şi
Theophil. Structura manualului are la bază structura Instituţiilor lui Gaius de unde sunt
preluate numeroase pasaje. El cuprinde noţiuni generale, definiţii şi clasificări. Instituţiile au
fost publicate la 21 noiembrie 533 şi au intrat în vigoare la 30 decembrie 533.

Novelele reprezintă un nume generic pentru cele 158 constituţii imperiale ce au fost edictate
de Justinian după 534 şi care au fost adunate în diverse colecţii cu caracter particular sau
semioficial. În mare parte, ele privesc chestiuni de drept public sau drept ecleziastic, dar
tratează şi o serie de aspecte de drept privat, mai ales în materia dreptului familiei şi
succesiunilor.

TEMA IV. TRĂSĂTURILE

GENERALE ALEDREPTULUI
ROMAN

REZUMAT: Din toate cele prezentate până acum, două importante

trăsături ale dreptului roman pot fi identificate: în primul rând, dreptul roman a fost direct sau
indirect rezultatul activităţii jurisconsulţilor şi, în al doilea rând, dreptul roman a reprezentat
o totalitate de grupe sau pături de norme juridice pe care nimeni nu a avut interesul să le
sistematizeze.

CONȚINUTUL TEMEI IV: TRĂSĂTURILE

GENERALE ALE DREPTULUI ROMAN
• Caracterul jurisprudenţial. Este evident faptul că dreptul roman “esenţial” aşa cum s-a
format el în epoca preclasică şi clasică a fost rezultatul activităţii depuse de jurisconsulţi (juris
prudentes). În primul rând, trebuie remarcat importantul sprijin pe care jurisconsulţii, ca
profesionişti ai dreptului, l-au acordat magistraţilor în cadrul aplicării concrete a dreptului.
Recrutaţi pe criterii politice, pretorii, edilii curuli, guvernatorii nu aveau cunoştinţele juridice
necesare soluţionării cazurilor aduse în faţa lor. În aceste condiţii, sfaturile date de către
jurisconsulţi au fost indispensabile, mai ales în cazurile ce puneau probleme juridice mai
dificile. Prin imperiumul de care se bucurau, magistraţii confereau sfaturilor jurisconsulţilor
forţă obligatorie. Pe lângă magistraţi, de sfaturile jurisconsulţilor (responsa) se bucurau şi
justiţiabilii în ceea ce priveşte căile legale ce trebuiau urmate şi modul concret de a acţiona
într-un caz dat. Ca urmare, jurisconsulţii, în baza autorităţii câştigate prin cunoaşterea
dreptului, au trebuit să aibă grijă şi să controleze întregul curs al administraţiei dreptului în
materiile civile. Pe de o parte, poziţia influentă a acestora a oferit administrării justiţiei un
înalt nivel de profesionalism şi, pe de altă parte, a ţinut ştiinţa dreptului în strâns contact cu
viaţa concretă, ferind-o de speculaţiile abstracte sterile. De aici şi importanta dezvoltare a
dreptului roman ca un drept cazuistic. El s-a conturat ca un demers practic, util, menit să
răspundă unor nevoi concrete. Rolul esenţial al jurisconsulţilor s-a făcut simţit şi în cadrul
dezvoltării dreptului. Ius honorarium, atât în sensul său larg – incluzând ius gentium – cât şi în
sensul său restrâns – ca dezvoltare a lui ius civile – a reprezentat creaţia intelectuală a
jurisconsulţilor. Toate instituţiile depinzând de dreptul material sau procedural create de
magistraţi au avut la bază sfaturile profesionale ale jurisconsulţilor. Pe lângă ius honorarium,
rolul considerabil al jurisconsulţilor în crearea dreptului s-a făcut simţit în cadrul edictării
dreptului imperial. Deveniţi, adesea, funcţionari în birourile imperiale, rolul lor de consultanţi
juridici în edictarea constituţiilor imperiale a fost esenţial pentru introducerea unor noi idei
revoluţionare dincolo de dreptul tradiţional ce devenise tot mai inflexibil. Rolul lor în crearea
dreptului a fost în final recunoscut şi oficial, opiniile juriştilor (responsa prudentium)
dobândind în mod direct forţă legală obligatorie. Încă din epoca clasică anumiţi jurişti au
primit ius publice respondendi ca drept de a emite opinii juridice obligatorii în baza autorităţii
principelui. În epoca postclasică, în contextul decadenţei celorlaltor izvoare de drept, opiniile
juriştilor clasici cuprinse în scrierile lor au devenit principalul izvor de drept.

• Lipsa sistematizării. O caracteristică esenţială a dreptului roman este lipsa sistematizării

sale. Într-adevăr, cu excepţia Instituţiilor lui Gaius unde acesta încearcă să clasifice şi să
ordoneze izvoarele şi diversele materii ale dreptului privat roman, nici o altă lucrare de o
asemenea natură şi anvergură nu există. În consecinţă, dreptul roman nu este un sistem de
drept unitar, ci este format dintr-o serie de corpuri sau pături de norme juridice: ius quiritium,
ius pretorium, ius gentium, ce diferă între ele prin scopul şi sursele lor de validitate. Deşi au
apărut aproximativ succesiv, datorită surselor lor de formare, păturile de drept noi nu au
abrogat expres păturile de drept mai vechi, funcţionând toate juxtapus. Dreptul s-a dezvoltat
astfel în mod natural, instituţiile căzute în desuetudine funcţionând alături de noile instituţii
fără a fi niciodată expres abrogate. Lipsa de interes a jurisconsulţilor romani pentru
sistematizarea dreptului ar putea fi explicată în mod paradoxal prin lipsa acestora de interes
pentru dreptul în sine. Ei nu au fost interesaţi să construiască un sistem de drept, nici în a face
dreptul sistematic, nici în reforma dreptului, n-au văzut dreptul nici ca servind scopuri sociale
şi nici contribuind la instaurarea ordinii. Contribuţia lor la crearea dreptului şi a ştiinţei
juridice prin extraordinarul efort de

conceptualizare a fost efectul secundar (involuntar) al aplicării dreptului prin interpretare la

cazuri concrete de pe poziţiile prestigiului social şi ale hobby-ului recreativ.

Lipsa unei abordări sistemice a dreptului roman a constituit întotdeauna o dificultate pentru
expunerea didactică a dreptului privat roman în cadrul facultăţilor de drept. Plecând însă de la
experienţa jurisconsulţilor lui Justinian care, în manualul lor numit Instituţiile au făcut apel la
modul în care Gaius grupa materia dreptului privat roman, s-a încetăţenit tradiţia de a se
aborda instituţiile acestuia în ordinea stabilită de celebrul jurisconsult: persoanele, bunurile şi
acţiunile. Acţiunile, reprezentând dreptul procesual, îşi găsesc locul, în mod firesc după logica
modernă, în urma dreptului material. Având, însă, în vedere rolul fundamental al jurisprudenţei
şi edictului magistratului în conturarea dreptului roman ca un drept cazuistic format în cadrul
instanţei de judecată prin crearea de noi mijloace procedurale, s-a considerat necesar a se
expune dreptul procesual înaintea dreptului material. Lucrarea de faţă va urma acelaşi
algoritm: expunerea dreptului privat roman va debuta cu dreptul său procedural (acţiunile)
urmat de expunereadreptului material grupat în persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţii.

TEMA V. PROCEDURA CIVILĂ DE

JUDECATĂ -PROCEDURA
LEGISACȚIUNILOR

REZUMAT: Procedura de judecată reprezintă totalitatea regulilor

care stabilesc modul în care trebuie acţionat în vederea recunoaşterii unui drept în justiţie. În
dreptul roman, ideea de procedură era redată prin sintagma “acţiuni ale legii” sau “dreptul
acţiunilor” (jus actionum). Într-o accepţiune mai largă, conceptul de acţiune desemna aici
toate acele formalităţi cerute pentru derularea unui proces. Într-un sens restrâns, conceptul de
acţiune desemna acel mijloc procedural pus la dispoziţie cetăţeanului roman pentru a-şi ocroti
dreptul în justiţie. Importanţa acestui mijloc procedural era considerabilă în dreptul roman, în
condiţiile în care un drept exista doar dacă era ocrotit printr-o astfel de acţiune. De aceea,
fiecărui drept îi corespundea o acţiune, de unde şi numărul mare şi diversitatea considerabilă
a acestora. Numărul acţiunilor a crescut continuu pe măsură ce au fost create de pretori în
vederea recunoaşterii de noi drepturi. Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea a
legis-acţiunilor. Aplicată în cea mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor
unei societăţi arhaice, impregnată de religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei
raporturi juridice erau rare.

CONȚINUTUL TEMEI V: PROCEDURA

CIVILĂ DE JUDECATĂ - PROCEDURA
LEGISACȚIUNILOR

• Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea a legis-acţiunilor. Aplicată în cea
mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi arhaice, impregnată
de religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei raporturi juridice erau rare. Din
acest context se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale procedurii legis-acţiunilor. Era o
procedură legală, deoarece era creată şi recunoscută (pentru acele acţiuni de sorginte
cutumiară) prin lege şi, în special, prin Legea celor XII Table. Era o procedură formalistă
deoarece formele prevăzute prin lege trebuiau respectate cu stricteţe. Modificarea unui cuvânt
sau a unui gest ritualic atrăgea nulitatea procedurii şi pierderea procesului. Era o procedură
judiciară deoarece se desfăşura în faţa unui magistrat. Nu în cele din urmă, trebuie remarcat
că această procedură se desfăşura în două faze: o fază in jure, desfăşurată în faţa
magistratului însărcinat să organizeze instanţa şi o fază in judicio (sau apud judicem),
desfăşurată în faţa unui judecător însărcinat să cerceteze faptele şi să dea o sentinţă.

• Organizarea judecătorească. În epoca regalităţii, puterea judecătorească i-a revenit

regelui. Pe măsură ce numărul proceselor s-a înmulţit, regele a păstrat doar dreptul de a
organiza instanţa, trecând unor judecători aleşi de el soluţionarea cauzei. În epoca
Republicii, locul regelui a fost luat de magistraţii dotaţi cu imperium. Mai întâi,
organizarea instanţei de judecată a căzut în sarcina consulului, iar din anul 367 î.Hr. în
sarcina unui magistrat dotat cu atribuţii în principal judiciare: pretorul urban. După anul
242 î.Hr., organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini a revenit pretorului
peregrin. Competenţa pretorului se întindea asupra Romei şi teritoriului italic ataşat
acesteia. Pe măsură însă ce acest teritoriu s-a extins, a fost nevoie de înfiinţarea unor
auxiliari: praefecti jure dicundo care să organizeze instanţa în baza puterilor delegate de
pretor. După ce organizarea municipală romană s-a generalizat la nivelul întregului
Imperiu, sarcina judecăţii în municipii şi colonii a revenit magistraţilor aleşi de orăşeni:
duoviri sau quattuorviri jure dicundo. La nivelul provinciilor, sarcina judecăţii i-a revenit
guvernatorului. A doua fază a procesului se desfăşura în faţa unui jurat. Acesta era de regulă
un

jurat unic numit fie judecător (judex), fie arbitru (arbiter), în funcţie de obiectul litigiului.
Judecătorilor li se încredinţau litigiile în care trebuia să se dea dreptate doar uneia dintre părţi.
Arbitrilor le reveneau cazurile ce se puteau finaliza printr-o împăcare sau o recunoaştere de
către ambele părţi a soluţiei date: neînţelegerile dintre rude, conflictele dintre vecini, ieşirile
din indiviziune etc. Sarcina recrutării juratului revenea părţilor litigante. Alegerea se făcea de
comun acord. În caz de dezacord, reclamantul făcea propuneri până când pârâtul era de acord.
Mai târziu, alegerea a fost înlocuită cu tragerea la sorţi de pe o listă (album) afişată în For şi pe
care erau înscrise numele potenţialilor juraţi. Aceşti juraţi erau persoane particulare fără
pregătire juridică şi ei urmau să judece doar în afacerea pentru care fuseseră aleşi. Ei
proveneau la început doar dintre patricieni, iar mai apoi a devenit un monopol al senatorilor.
La sfârşitul Republicii, pe listă pătrund şi elemente provenite dintre cavaleri. După ce juratul
era ales de către părţi, el depunea în faţa magistratului un jurământ că va respecta legea, iar
acesta îi dădea împuternicirea de a da sentinţa (ius dicere). Pe lângă judecătorii unici, existau
şi judecători multiplii: restitutorii (recuperatores), ce judecau litigii între romani şi străini,
decemvirii, ce judecau procese între cetăţenii romani privind liberatatea persoanelor şi
centumvirii, care judecau procese privind moştenirile şi proprietatea.

• Gaius, în Instituţiile sale (IV.12), stabileşte existenţa a cinci astfel de acţiuni ale legii:
sacramentum, judicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoris capio. Doar primele trei
acţiuni ale legii reprezintau proceduri propriu-zise de judecată în cadrul cărora se urmărea
stabilirea unui drept contestat. Toate se desfăşurau prin cele două faze amintite: in jure şi in
judicio. Ultimele două erau proceduri de executare: prima decurgea din sentinţa dată de
judecător iar ultima, având un caracter extrajudiciar, era o reminiscenţă a vechii justiţii private.

• Faza in jure. Faza in jure se desfăşura în faţa magistratului şi avea loc în comitium –locul
unde se întruneau adunările poporului. Mai târziu locul său de judecată a fost mutat în Forum.
Rolul magistratului în această fază nu era de a evalua faptele prezentate lui şi de a da o
sentinţă ci de a organiza instanţa. Astfel, obiectul acestei faze era precizarea cererilor
părţilor litigante şi desemnarea unui judecător însărcinat să le analizeze. Atribuţiile
magistratului în faza in jure aveau la bază puterea de “a spune dreptul” (ius dicere) cu care el
era învestit. Izvorâtă din imperium-ul magistratului, jurisdictio îl îndreptăţea pe acesta să
pronunţe cel puţin unul din cele trei verbe: do, dico, addico. El pronunţa cuvântul dare pentru
a da un judecător, cuvântul addicere pentru a atribui un lucru sau o persoană celui care
reclamă fără a întâlni o contestare şi cuvântul dicere când atribuia provizoriu uneia dintre părţi
posesia bunurilor aflate în litigiu (vindiciae). Având în vedere rolul activ al lor în legarea
procesului, prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului – reclamantul (actor, petitor) şi pârâtul
(reus)- era indispensabilă pentru desfăşurarea procesului în prima fază. Prezenţa părţilor
trebuia să fie personală, în această epocă neacceptându-se reprezentarea judiciară decât în
cazuri excepţionale. Chemarea pârâtului la proces era sarcina reclamantului. Citarea se putea
face doar în locuri publice (domiciliul cetăţeanului roman era sacru) prin adresarea cuvintelor:
in ius te voco. În cazul în care pârâtul nu se conforma citaţiei, reclamantul avea dreptul să-l
aducă prin forţă în faţa magistratului. Dacă pârâtul era bătrân sau bolnav, trebuia să i se pună
la dispoziţie o căruţă. Pentru a se sustrage acestei proceduri brutale de citare, pârâtul putea
constitui un vindex. Acesta era o rudă sau un prieten care, eliberându-l pe pârât de sarcina de a
se prezenta imediat în instanţă, se angaja să asigure prezenţa acestuia în faţa magistratului la
un termen ulterior. În caz de neprezentare a pârâtului, vindexul putea fi chemat în faţa
instanţei pentru a răspunde de neîndeplinirea obligaţiei astfel asumate. Odată compărut în faţa
magistratului, pârâtul putea avea trei feluri de atitudini. În primul rând, el putea recunoaşte
pretenţia reclamantului (confessio in jure). În al doilea rând, el putea refuza să pronunţe
formulele sacre şi să realizeze gesturile necesare legării procesului (indefensio). În aceste două
cazuri, magistratul, luând act de atitudinea pârâtului, dădea câştig de

cauză reclamantului care putea trece la executare. În al treilea rând, pârâtul putea respinge
pretenţia reclamantului caz în care procesul îşi continua cursul trecând în faza in judicio.

• Legis actio per sacramentum. Sacramentum a reprezentat cea mai veche şi mai larg
aplicată acţiune a legii. Faţă de celelalte, ea a reprezentat procedura comună în materie de
judecată civilă. Dacă obiectul procesului era un drept real, judecata se făcea după formalităţile
lui sacramentum in rem iar dacă obiectul procesului era un drept personal, judecata se făcea
după formalităţile lui sacramentum in personam. Detalii s-au păstrat doar asupra lui
sacramentum in rem, ale cărui formule vor fi prezentate în continuare. Revendicarea
(vindicatio) şi contra-revendicarea (contravindicatio). Procesul debuta cu o revendicare a
stăpânirii bunului litigios de către părţile prezente în faţa magistratului. Deoarece nu exista o
diferenţă între dreptul de proprietate şi bunul asupra căruia acesta se exercita, bunul litigios
trebuia să fie prezent în instanţă. Bunurile mobile erau prezente în întregime, iar din cele
imobile se aducea o bucată ce simboliza întregul lucru (o bucată de pământ, o cărămidă dintr-o
casă etc.). Fiecare parte, pe rând, atingea bunul cu o nuia (festuca) pronunţând o fomulă
ritualică pe care Gaius o exemplifica având ca obiect un sclav: Declar că acest sclav (teren,
casă etc.) este al meu după dreptul quiritar în conformitate cu cauza sa. După cum am spus,
iată, am pus nuiaua pe tine. Fără a se distinge între calitatea lor de reclamant sau pârât, părţile
nu făceau decât să-şi exprime pretenţiile lor contradictorii cu privire la stăpânirea bunului
litigios. În acest moment, ca expresie a intervenţiei autorităţii statale în conflictul privat,
magistratul cere părţilor să lase bunul litigios: Lăsaţi amândoi sclavul! Ca urmare, între cele
două părţi se încheagă un dialog menit să stabilească dreptul în baza căruia pârâtul stăpâneşte
bunul litigios. Părţile nu mai pronunţă aceeaşi formulă: cel care a realizat primul vindicta,
identificat acum cu reclamantul, cere pârâtului să-şi justifice juridic situaţia: Cer să-mi spui în
temeiul cărui drept ai revendicat scalvul? Fără a-şi dovedi dreptul, pârâtul face apel la
vindicatio: Mi-am exercitat dreptul atingând (sclavul) cu nuiaua. Nemulţumit de răspunsul
pârâtului, reclamantul îl provoca la sacramentum: Fiindcă ai revendicat pe nedrept, te provoc
la sacramentum de 500 de aşi. Pârâtul pronunţa şi el aceeaşi formulă. Valoarea lui
sacramentum era de 50 sau 500 de aşi, în funcţie de cum valoarea bunului litigios era mai
mică sau mai mare de 1000 de aşi. În aceste condiţii, soluţionarea procesului nu mai avea în
vedere dreptul asupra bunului litigios. Judecătorul urma să statueze direct care sacramentum
era just (iustum) şi care injust (iniustum) şi doar indirect în privinţa bunului aflat în dispută.
După îndeplinirea acestor formalităţi, magistratul încredinţa cu titlu provizoriu posesia bunului
uneia dintre părţile litigante. Aceasta trebuia să constituie nişte garanţi (praedes litis et
vindiciarum) care să asigure predarea bunului şi a fructelor sale în cazul în care respectiva
parte pierdea procesul.

Prima fază a procesului culmina cu alegerea judecătorului de către părţi şi legarea procesului
(litis contestatio). Litis contestatio reprezenta luarea de către magistrat a celor prezenţi ca
martori (Fiţi martori!) ai îndeplinirii corecte de către părţi a formulelor de judecată şi a
caracterului contradictoriu al pretenţiilor lor. Prin aceasta poziţiile procesuale ale părţilor erau
definitiv fixate fără a se mai putea reveni ulterior asupra a aceea ce acestea afirmaseră.
Procesul urma să continue în faza in judicio.

• Mult mai simplă decât sacramentum, această procedură îşi are originea tot în Legea celor
XII Table. Spre deosebire de sacramentum care era o acţiune a legii generală, judicis arbitrive
postulatio se aplica doar în cazurile speciale prevăzute de lege. Gaius (IV.17a), exemplificând,
pomeneşte despre sponsio, împărţirea unei moşteniri şi ieşirea din indiviziune. Deşi este
mult mai simplă decât sacramentum, acestă procedură nu este lipsită de formule de judecată. În
cazul unei acţiuni izvorâtă din sponsio (ex sponsione) reclamantul declara: Declar că tu ai
datoria de a-mi da 10.000 în baza promisiunii tale solemne. Îţi cer să recunoşti sau să negi
acest lucru. Dacă pârâtul recunoaşte, se trecea imediat la executare Dacă pârâtul nu
recunoaşte datoria,

reclamantul declara: Deoarece negi acest lucru îţi cer ţie, pretore, să numeşti un judecător
sau un arbitru. Pretorul numea un judecător sau un arbitru în funcţie de natura obiectului
litigiului. Spre deosebire de sacramentum, judecătorul se pronunţa direct asupra obiectului
litigiului şi avea o mare libertate de apreciere ţinând cont de datele complexe ale cauzei şi dând
o soluţie dintre mai multe posibile.

• Legis actio per condictionem. Această acţiune a legii a fost introdusă prin legile Silia şi
Calpurnia între jumătatea sec. III î.Hr. şi începutul sec. II î.Hr. în scopul de a înlocui
procedura per sacramentum şi pe cea per judicis postulatio (Gaius IV.20). Ca şi judicis
postulatio, era o acţiune specială ce se aplica doar la cazurile prevăzute de lege: o anume sumă
de bani sau un lucru cert. Spre deosebire de aceasta, noua procedură era abstractă: reclamantul
nu amintea cauza juridică pe care îşi baza plângerea. Între reclamant şi pârât avea loc un
schimb de replici în care i se cerea pârâtului să-şi recunoască datoria. Dacă acesta nega,
reclamantul îl obliga să se prezinte în faţa magistratului peste 30 de zile pentru ca acesta să
desemneze un judecător (condictio). În faţa magistratului, părţile se angajau să plătească celui
ce câştiga procesul 1/3 din valoarea obiectului litigios.

• Faza in judicio se desfăşura în faţa judecătorului la 30 de zile de la desemnarea sa. Acesta,

la fel ca şi magistratul, a judecat mai întâi în comitium iar apoi în Forum. Şi în faţa
judecătorului, prezenţa părţilor era necesară şi personală. Acum, însă, nu mai existau
proceduri menite să asigure prezenţa pârâtului. În cazul în care una dintre părţi nu se prezenta
până la amiază şi nu invoca scuze acceptabile pentru aceasta, judecătorul urma să dea câştig
de cauză părţii prezente. Obiectul acestei faze era analizarea pe fond a pretenţiilor părţilor
şi darea unei sentinţe. Analiza pretenţiilor părţilor se făcea în lipsa oricăror gesturi sau
formule ritualice complicate. Părţile îşi expuneau liber, ele însele sau prin intermediul unor
avocaţi, argumentele. Acestea erau întărite cu probe mai mult de natură orală (martori) decât
de natură scrisă. În baza acestora, judecătorul urma să statueze cine are dreptate – în cazul lui
sacramentum el decidea al cui jurământ era iustum sau iniustum. Sentinţa se dădea de regulă
până la lăsarea nopţii. Dacă procesul se prelungea, urma să fie întrerupt şi reluat a doua zi
dimineaţa. Judecătorul statua liber, în baza propriei conştiinţe. În cauzele mai dificile, însă, el
făcea apel la avizele jurisconsulţilor pentru ca decizia sa să fie bine fundamentată juridic.
Sentinţa se dădea în ultima zi de judecată. Pronunţarea acesteia era obligatorie, judecătorul
neputând să se sustragă de la soluţionarea cauzei. În cazul lui sacramentum in rem, partea al
cărei jurământ era injust pierdea procesul şi trebuia să verse 50 sau 500 de aşi la trezoreria
statului în funcţie de valoarea obiectului litigios. În cazul lui judicis postulatio şi condictio,
dacă obiectul procesului era o sumă de bani, judecătorul fixa suma ce trebuia să fie plătită de
debitor. În cazul în care obiectul procesului era un bun, sentinţa putea invita pe debitor să
remită bunul în natură fără a exista o veritabilă condamnare la remiterea bunului însuşi.

• Executarea sentinţei Sentinţa dată de judecător exprima doar opinia acestuia în privinţa
cauzei respective, neavând forţa unui act de autoritate. De aceea, executarea sentinţei revenea
părţii ce a câştigat procesul şi nu autorităţilor de stat. În cazul lui sacramentum in rem, situaţia
diferea după cum bunul fusese încredinţat sau nu părţii care câştigase procesul. Dacă cel ce
câştigase procesul deţinea şi posesia bunului, lucrurile erau clare: acesta dobândea proprietatea
bunul respectiv, iar executarea sentinţei era încheiată. Dacă bunul fusese încredinţat provizoriu
părţii care pierduse procesul şi refuza să-l remită de bună voie părţii adverse, aceasta se
îndrepta împotriva acelor praedes litis et vindiciarum constituiţi ca şi garanţi. Între câştigătorul
procesului şi praedes avea loc un nou proces în urma căruia acesta nu dobândea bunul în
cauză, ci cel mult o sumă de bani provenită din nerealizarea promisiunii garanţilor.

În cazul în care obiectul procesului fusese un drept personal, se recurgea pentru executarea
sentinţei la procedura lui manus iniectio. Fiind o procedură de executare silită, la manus
iniectio se recurgea doar în cazul în care, în decurs de 30 de zile de la darea sentinţei, cel ce
pierduse procesul –fie pentru că recunoscuse datoria, fie pentru că fusese condamnat
(iudicatus)- nu achitase de bună voie suma de bani, nu predase bunul sau nu executase
prestaţia ce făcea obiectul litigiului. De aceea, în acest caz exista o manus iniectio iudicati.
După 30 de zile, câştigătorul procesului (creditorul) îl aducea din nou pe adversarul său
(debitorul) în faţa magistratului. Deoarece sentinţa dată de judecător nu era un act de
autoritate, iar cel ce pierduse procesul nu era legat de ea, era nevoie de un nou proces prin care
magistratul să ordone executarea sentinţei. În faţa magistratului, câştigătorul procesului punea
mâna pe adversar declarând, de exemplu: Deoarece ai fost condamnat la plata a 10.000 de
sesterţi faţă de mine şi nu i-ai plătit, pentru aceasta eu îţi aplic punerea mâinii (manus
iniectio judicati). În urma recunoaşterii pretenţiilor câştigătorului procesului de către magistrat
(addictio), punerea mâinii echivala cu luarea în stăpânire a debitorului de către creditor. În
aceste condiţii, executarea silită urma să se facă asupra persoanei debitorului şi nu asupra
patrimoniului acestuia. După această procedură, debitorul era obligat să execute. În condiţiile
în care obiectul litigiului era un bun cert sau o prestaţie de a face, era nevoie de echivalarea
prealabilă în bani a acestuia (arbitrium liti aestimande).

În cazul în care debitorul nu dorea să execute, el putea constitui un vindex. Contestând

legitimitatea lui manus iniectio, acesta se substituia debitorului. Între creditor şi vindex se
deschidea un nou proces cu privire la manus iniectio aplicat debitorului. Dacă se constata că
vindex-ul împiedicase pe nedrept executarea silită a debitorului, el era supus la plata dublului
sumei pe care trebuia să o achite acesta. Dacă debitorul nici nu achita şi nici nu constituia un
vindex, creditorul avea dreptul să-l închidă în închisoarea sa privată. Legea celor XII Table
stabilea atât greutatea lanţurilor, cât şi cantitatea de mâncare pe care debitorul urma s-o
primească zilnic. De-a lungul a 60 de zile, debitorul era scos la trei târguri succesive unde
creditorul aducea la cunoştinţă publicului suma datorată de acesta. Dacă nimeni nu se oferea
să plătească, debitorul putea fi ucis, vândut ca sclav sau pus să muncească în contul datoriei
sale.

Pignoris capio era o procedură arhaică, reminiscenţă a vechii justiţii private, prin care
creditorul lua (capio) drept gaj (pignus) un bun aparţinând debitoului până când acesta urma
să-şi achite obligaţia ce o datora. De aceea, pignoris capio nu era o procedură propriu-zisă de
executare silită: ea nu viza satisfacerea directă a creanţei creditorului din patrimoniul
debitorului, ci era o măsură de constrângere indirectă a debitorului de a-şi plăti datoria.
Această execuţie nu decurgea însă dintr-o sentinţă de judecată. Procedura era extrajudiciară, se
putea realiza chiar într-o zi nefastă, în lipsa magistratului şi chiar a debitorului. Creditorul
pronunţa nişte cuvinte solemne în prezenţa unor martori, pentru a deosebi luarea de gaj de
tâlhărie sau de furt. Etatizarea treptată a procedurii a impus aplicarea ei doar în anumite cazuri
de interes public şi în limitele prevăzute de lege. Astfel, puteau beneficia de ea doar unii
creditori: cel ce vânduse unei persoane un animal destinat sacrificiului, cel ce închiriase un
animal unei persoane cu scopul de a folosi chiria în scop religios, soldaţii ce nu-şi primiseră
banii de soldă sau plata întreţinerii calului de la cei ce erau obligaţi s-o facă fiind scutiţi de
serviciul militar, societăţile de publicani ce strângeau impozitele pe care cetăţenii le datorau
statului. Creditorul nu putea dispune de bunul luat în gaj. El trebuia păstrat până când
debitorul îşi achita datoria sau intenta un proces prin care urma să se stabilească dacă
creditorul a procedat legal când a recurs la pignoris capio.

TEMA VI. PROCEDURA CIVILĂ DE

JUDECATĂ –PROCEDURA FORMULARĂ

REZUMAT: Apărută treptat în practica instanţelor romane, noua

procedură ordinară numită procedura formulară a fost legalizată de legea Aebutia apărută în
sec. II î.Hr. (undeva între 149 şi 126 î.Hr.). Această lege nu a abrogat procedura legis-
acţiunilor ci a permis folosirea celor două proceduri în paralel, la alegerea părţilor. Avantajele
noii proceduri au determinat însă căderea în desuetudine a procedurii legis-acţiunilor astfel că
o lege Iulia judiciaria din anul 17 î.Hr. a abrogat-o. Sacramentum se mai putea folosi doar în
faţa tribunalului centumvirilor şi în procesele de reclamare a unei succesiuni. Procedura
formulară este legală, deoarece decurge şi ea din lege. Ea este o procedură suplă, fiind lipsită
de formulele şi gesturile ritualice specifice procedurii legis-acţiunilor. Ea avea acum la bază o
formula pe care magistratul o redacta împreună cu părţile litigante în baza pretenţiilor ridicate
liber de către acestea. În acelaşi timp, ea era o procedură maleabilă nefiind limitată la cazurile
strict prevăzute de lege. În baza rolului activ pe care-l dobândeşte acum, pretorul putea crea
noi acţiuni, dând naştere prin aceasta unor noi drepturi. Având în vedere strânsa legătură
dintre acţiune şi drept, se ajunge ca fiecărui drept să-i corespundă o acţiune specifică. Fiecare
acţiune avea caracterul ei propriu, un nume şi o formulă proprii. Procedura formulară are şi un
caracter judiciar deoarece se desfăşoară în faţa unei instanţe. Ea îşi menţine şi structura în
două faze – in jure şi in judicio- ca expresie a menţinerii încă vii a urmelor vechii justiţii
private.

CONȚINUTUL TEMEI VI: PROCEDURA CIVILĂ

DEJUDECATĂ – PROCEDURA FORMULARĂ

• Organizarea judecătorească. Ca şi în procedura legis-acţiunilor, faza in jure se desfăşura

în faţa magistratului. Pentru Roma şi întreaga Italie, rămânea în continuare competent
pretorul urban –pentru procesele dintre cetăţeni- şi pretorul peregrin pentru procesele între
peregrini şi cele între cetăţeni şi peregrini. De îndată ce locuitorii Italiei au primit cu toţii
cetăţenia romană şi regimul municipal a fost extins, locul delegaţilor pretorului (praefecti jure
dicundo) a fost luat de magistraţii municipali. La nivelul provinciilor, dreptul de a organiza
instanţa revenea guvernatorului. Deasupra tuturor, având o competenţă materială şi teritorială
generală, stătea împăratul. Competenţa de judecată a magistratului era determinată în principiu
de domiciliul pârâtului. Urma, în consecinţă, să organizeze instanţa magistratul pe a cărui rază
teritorială domicilia pârâtul. Conceptul de domiciliu avea însă mai multe sensuri. El
desemna în primul rând locul de naştere al pârâtului; în al doilea rând, desemna locul efectiv
de rezidenţă şi, în al treilea rând, prin domiciliu se înţelegea Roma, considerată patria comună
a tuturor cetăţenilor romani (Roma comunis nostra patria est). Ca atare, reclamantul putea cita
pe pârât în faţa oricăreia dintre instanţele pe a căror rază teritorială se afla unul dintre cele trei
tipuri de domiciliu. Pe lângă criteriul domiciliului (forum domicilii), se putea ţine cont şi de
locul săvârşirii delictului (forum delicti) sau de locul unde se încheiase contractul (forum
contractus). Părţile litigante puteau conveni însă să se judece înaintea oricărei instanţe doreau.

A doua fază a procesului – in judicio - se desfăşura în faţa judecătorului. Judecătorul unic era
ales de comun acord de către părţi de pe album. Acesta era actualizat anual de către pretorul
urban şi cuprindea persoane libere, în vârstă de cel puţin 25 de ani şi dispunând de o anume
avere. Dacă una din părţi nu era de acord cu persoana judecătorului, cealaltă putea s-o aleagă
singură. Judecătorul putea fi ales şi din afara lui album. A continuat şi practica tragerii la sorţi
a judecătorului dintre cei al căror nume se găsea pe album. Judecătorul depunea un
jurământ în
faţa magistratului şi era împuternicit de acesta să dea sentinţa. Colegiile judecătoreşti şi-au
continuat activitatea şi după 17 î.Hr.. Centumvirii judecau cauze privind moştenirile cu o
valoare de minimum 100.000 de sesterţi şi litigii privind proprietatea terenurilor şi tutela iar
decemvirii judecau litigii privind libertatea.

• Formula era un program scris de judecată întocmit de magistrat împreună cu păţile litigante
în baza căruia judecătorul urma să dea o sentinţă. În acest sens, formula cuprindea atât numele
judecătorului, acţiunea acordată reclamantului cât şi eventualele intervenţii ale pârâtului
(excepţii, prescripţii). Într-un sens mai restrâns, formula reprezenta doar modelul abstract al
unei acţiuni pe care pretorul o înscria în edictul său. Fiecărei acţiuni îi corespundea o formulă
abstractă.

Formula era alcătuită din părţi principale şi părţi secundare.

Părţile principale erau cele necesare existenţei unei formule. Unele dintre ele apăreau în toate
formulele –numirea judecătorului şi intentio – iar altele – demonstratio, condemnatio şi
adjudicatio – apăreau doar în anumite formule. Dacă intentio putea apărea şi singură,
celelalte trei nu se găseau niciodată singure: demonstratio şi condemnatio nu aveau nici un
sens fără intentio, iar adiudicatio nici un sens fără demonstratio (Gaius IV, 44).

Părţile principale care apar în orice formulă:

• Numirea judecătorului se făcea obligatoriu, la începutul fiecărei formule: de ex. Maevius
să fie judecător.
• Intentio era partea esenţială a formulei şi cuprindea expunerea pretenţiilor reclamantului.
Intenţia putea fi certă dacă pretenţia reclamantului era precis determinată –fie o sumă de bani
(10.000 de sesterţi)1, fie un bun (un sclav)- sau putea fi incertă dacă pretenţia nu era precis
determinată2, fiind lăsată la aprecierea judecătorului.

Părţile principale care apar doar în anumite formule:

• Demonstratio se insera la începutul formulei, înaintea lui intentio, şi explica faptele în
legătură cu care se purta procesul. Exista numai în cazul acţiunilor civile, personale şi incerte3.
• Condemnatio reprezenta partea de formulă prin care judecătorul primea puterea de a
condamna sau absolvi pe pârât după cum faptele pretinse în intentio de către reclamant se
dovedeau a fi exacte sau inexacte. Condemnatio apărea în toate formulele, cu o singură
excepţie: acţiunile prejudiciale. Aici nu era nevoie de condamnare deoarece se urmărea doar
clarificarea statutului juridic al unei persoane (ingenui sau libert) sau o stare de fapt (volumul
masei dotale). Aceste clarificări erau necesare unui proces ulterior, de unde şi denumirea lor
de pre-judiciale. Un principiu fundamental al procedurii formulare arăta că toate condamnările
erau pecuniare, indiferent că obiectul litigiului era un bun, o prestaţie sau o sumă de bani.
Judecătorul nu putea condamna pe pârât la restituirea bunului sau la executarea prestaţiei, ci
doar la plata unei sume de bani echivalente. Condemnatio putea fi certă atunci când
magistratul fixa el însuşi suma de bani4 sau incertă în cazul în care magistratul lăsa la
latitudinea judecătorului fixarea sumei5. Ea fixa uneori şi modalităţile după care judecătorul
urma să determine suma condamnării: putea fixa

1
Exemplu: Dacă se pare că N.N. trebuie să dea lui A.A. 10.000 de sesterţi
2
Exemplu: Orice se constată că N.N. trebuie să dea sau să facă. lui A.A.
3
Exemplu: Pentru că A.A. a vândut un sclav lui N.N.
4
Exemplu: Judecătorule, condamnă pe N.N. să plătească 10.000 de sesterţi lui A.A.; dacă nu
sedovedeşte (că datorează) absolvă-l.
5
Exemplu: Judecătorule, condamnă pe N.N. către A.A. la valoarea în bani ce va avea
acestlucru; dacă nu se dovedeşte (că datorează) absolvă-l.

un maximum pe care judecătorul nu-l putea depăşi6 sau putea fixa un multiplu (dublul
sau triplul) al valorii lucrului litigios. Deşi condamnarea pecuniară crea avantajul trecerii
riscului pierderii bunului asupra pârâtului, nu întotdeauna reclamantul accepta renunţarea la
bunul în cauză. Pentru a permite reclamantului recuperarea bunului însuşi, pretorul putea
insera în formulă o clausula arbitraria prin care preciza că se va recurge la condamnarea
pecuniară doar dacă pârâtul nu restituia în prealabil bunul litigios. Deşi restituirea bunului era
facultativă, pârâtul prefera să recurgă la această alternativă în condiţiile în care, permiţându-se
reclamantului să fixeze echivalentul în bani al bunului, el risca să plătească de câteva ori
valoarea reală a acestuia.
• Adiudicatio era partea principală a formulei prin care se împuternicea judecătorul să
atribuie proprietatea asupra unui bun uneia dintre părţi. Ea apărea doar în cazurile de partaj
sau hotărnicire7.

Părţile secundare nu erau necesare existenţei unei formule, însă ele erau utile pentru
precizarea tuturor datelor concrete ale procesului.
• Prescripţiile erau rezerve introduse fie în interesul reclamantului (praescriptio pro actore),
fie al pârâtului (praescriptio pro reo), pentru a se evita anumite efecte ale procesului.
Denumirea de praescriptio venea de la locul său situat la începutul formulei (Gaius IV, 132).
• Excepţiile reprezentau mijloace procedurale create de pretor în favoarea pârâtului prin care
acesta, fără a nega pretenţiile reclamantului, invoca elemente noi de natură să paralizeze
acţiunea acestuia în cazul în care se dovedeau justificate în faţa judecătorului. Excepţia se
insera în formulă după intentio şi înaintea lui condamnatio. O asemenea excepţie se putea
invoca atunci când pârâtului i se cerea o sumă pe care nu o datora8 sau când i se pretindea o
sumă ce se convenise a nu se mai plăti9. Excepţiile erau de două feluri: perpetue sau
peremptorii şi temporare sau dilatorii. Cele perpetue puteau fi invocate oricând şi blocau
definitiv pretenţia reclamantului: de ex. în cazul în care pârâtul fusese constrâns de reclamant
prin violenţă sau dol putea invoca în faţa instanţei o excepţie izvorâtă din violenţă
(metus) sau din dol (dolus). Excepţiile temporare nu puteau fi introduse oricând şi doar
amânau realizarea dreptului reclamantului: de ex. în cazul în care reclamantul pretinde
rambursarea unei sume de bani înainte de data convenită în contract. Reclamantul putea
răspunde pârâtului printr-o replică prin care paraliza excepţia acestuia. În acest caz, pârâtul
beneficia de o duplică iar reclamantul putea răspunde printr-o triplică.

• Acţiunile de judecată. Fiecare formulă de judecată avea la bază acţiunea cerută de

reclamant şi acordată de către pretor. Acţiunile de judecată erau de mai multe feluri:

• Acţiuni civile şi acţiuni pretoriene. Distincţia între cele două tipuri de acţiuni are în
primul rând la bază originea lor.
• Acţiunile civile izvorau din lege şi erau, în consecinţă, acţiuni legitime.
• Acţiunile pretoriene erau acordate de pretor în scopul creării unor noi drepturi. Acestea
erau de trei feluri:

6
Exemplu: Judecătorule, condamnă pe N.N. să plătească nu mai mult de 10.000 de sesterţi
luiA.A.; dacă nu se dovedeşte (că datorează) absolvă-l.
7
Exemplu: Judecătorule, să adjudeci lui Titius numai atât cât trebuie adjudecat.
8
Exemplu: dacă în această cauză nu a fost comis nimic prin dolul lui A.A. şi nici nu se
comiteaşa ceva
9
Exemplu: dacă între A.A. şi N.N. nu a intervenit vreo înţelegere prin care suma aceasta să
nu-imai fie pretinsă

• Acţiunile ficticii au luat naştere ca urmare a extinderii câmpului de aplicare a unei acţiuni
civile pe motive de utilitate şi echitate la o stare de fapt nouă în baza unei ficţiuni. De
exemplu, în cazul în care un peregrin era victima unui furt din partea unui cetăţean roman, el
nu putea beneficia de acţiunea din furt deoarece legea o recunoştea doar cetăţenilor romani.
Pretorul acorda această acţiune peregrinului introducând în formula acţiunii ficţiunea
cetăţeniei. Ca urmare, judecătorul trebuia să judece ca şi cum peregrinul în cauză ar fi fost
cetăţean roman.
• Acţiunile in factum erau acţiuni nou create de pretor în vederea ocrotirii unor interese pe
care legea nu le sancţiona, dar pe care pretorul le considera îndreptăţite. Neavând la îndemână
o acţiune civilă ale cărei efecte să le extindă, pretorul crea o nouă acţiune şi o nouă formulă de
judecată. În intenţia acesteia, el expunea situaţia pe care dorea s-o protejeze şi cerea
judecătorului de a-i verifica veridicitatea înainte de a da o sentinţă. O serie de instituţii ale
dreptului roman: e.g. depozitul, gajul, ipoteca, au fost create pe calea acţiunilor in factum.
• Acţiunile cu traspoziţiune sau “cu transfer de persoane” (actione aedicticiae qualitatis) au
fost create de pretor în scopul de a facilita reprezentarea judiciară. În formula acestor acţiuni,
numele persoanelor care apar în intentio nu se regăsesc şi în condemnatio. Aceste acţiuni se
aplică în maimulte cazuri:
• Permiteau urmărirea în instanţă a patronului sau stăpânului pentru datoriile contractate de
fii de familie alieni juris sau de sclavi. Deoarece raportul juridic fusese realizat de fiu sau
sclav, în intentio apăreau numele acestora. Cum însă pater familias sau stăpânul puteau achita
datoria, numele acestora apărea în condemnatio.
• Permiteau lichidarea patrimoniului unui debitor insolvabil. Patrimoniul acestuia era
cumpărat de un terţ (emptor bonorum) care se substituia astfel debitorului. În consecinţă, în
intentio apăreanumele debitorului, iar în condemnatio numele lui emptor bonorum.
• Nu în cele din urmă, aceste acţiuni facilitau reprezentarea judiciară. Numele
reprezentatului apărea în intentio iar numele reprezentantului –cognitor sau procurator-
apărea în condemnatio.

• Acţiuni directe şi acţiuni utile. Acţiunile directe erau acordate în cazurile pentru care
fuseseră create. Acţiunile utile erau acţiunile aplicate din considerente de echitate şi utilitate la
alte cazuri decât cele pentru care au fost create. Un exemplu de acţiuni utile erau acţiunile
ficticii. Acţiunile utile puteau fi create prin extinderea fie a acţiunilor civile fie a acţiunilor
pretoriene la noi cazuri.
• Acţiuni reale şi acţiuni personale. Acţiunile reale erau cele care ocroteau un drept real iar
acţiunile personale ocroteau un drept de creanţă. Drepturile reale fiind opozabile erga omnes,
formula acţiunilor reale cuprindea în intentio doar numele titularului dreptului. Drepturile
personale existând în reportul dintre persoane determinate, intentio cuprindea atât numele
creditorului cât şi pe al debitorului.

• Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. Acţiunile de drept strict sancţionau
drepturi arhaice şi erau interpretate în litera lor. Acţiunile de bună credinţă sancţionau drepturi
noi ce erau interpretate în conformitate cu echitatea şi buna credinţă. Ele erau de regulă acţiuni
personale, in ius şi incerte. În intenţia lor era înscrisă clauza ex fide bona.

• Acţiuni certe şi acţiuni incerte. Acţiunile certe cuprindeau în intentio un bun sau o sumă
de bani certe pe când acţiunile incerte cuprindeau în intentio o creanţă a cărei valoare nu
fusese stabilită.

• Desfăşurarea procesului. Ca şi în procedura legis-acţiunilor, procedura formulară se

realiza în două faze: faza in jure şi faza in judicio.

• Faza in jure se desfăşura în faţa magistratului căruia îi revenea rolul de a organiza

instanţa. Acesta îşi desfăşura activitatea în Forum dar, de la sfârşitul Republicii, ea s-a mutat
în cadrul mairestrâns dar la fel de prestigios al basilicilor.

Rolul magistratului este incomparabil mai complex decât în procedura legis-acţiunilor. El nu

mai era observatorul pasiv al formulelor şi gesturilor ritualice ale părţilor ci, în baza rolului
activ conferit de legea Aebutia şi a principiilor echităţii şi bunei credinţe, el putea ajuta
(adjuvandi), completa (supplendi) şi modifica (corrigendi) dreptul civil arhaic rigid şi
formalist. De asemenea, ca urmare a rolului său activ, autoritatea sa era considerabil sporită,
contracarând rolul esenţial jucat de părţile litigante în trecut. Din puterea magistratului în
materie de organizare a instanţei de judecată (jurisdictio) decurgeau cele două atitudini
principale ale sale: acordarea acţiunii şi refuzul acţiunii.
• Acordarea acţiunii era procedura de stabilire a formulei de judecată. Rolul magistratului în
această procedură era esenţial: el alegea formula potrivită şi îi stabilea compoziţia (ius dicere)
în colaborare cu părţile, el emitea formula (actionem dare), autorizându-i utilizarea, şi-l
împuternicea şi obliga (judicare iubere) pe judecător să dea o sentinţă.
• Refuzul acţiunii (denegatio actionis) avea loc atunci când judecătorul considera că nu exista
o acţiune corespondentă pretenţiei reclamantului sau că pretenţia acestuia era nefondată şi
crearea unei noi acţiuni nu se justifica.

Citarea la proces era procedura prin care reclamantul asigura prezenţa pârâtului în faţa
magistratului.
• Expresie a rolului încă activ jucat de părţi în faţa magistratului, reclamantul trebuia să
asigure prezenţa personală a pârâtului în instanţă. Acest lucru se putea realiza prin vechea
procedură a lui in ius vocatio marcată de folosirea forţei de către reclamant şi de opunerea unui
vindex de către pârât. Pe lângă aceasta, au apărut mijloace de constrângere menite să evite
folosirea forţei. În primul rând, magistratul putea acorda reclamantului o trimitere în posesia
bunurilor pârâtului (missio in possessionem) cu dreptul de a-i vinde patrimoniul şi de a se
judeca cu terţul cumpărător în cazul în care pârâtul nu se înfăţişa. În al doilea rând,
magistratul putea aplica o amendă pârâtului pentru refuzul de a se prezenta în faţa instanţei. În
al treilea rând, pârâtul putea promite (vadimonium) că se va prezenta la o dată fixă în faţa
instanţei. În cazul în care nu-şi respecta promisiunea, se expunea unor sancţiuni pecuniare.
• Nevoile economiei şi dreptului roman clasic au determinat renunţarea la necesitatea
prezentării personale a părţilor şi apariţia ideii de reprezentare judiciară. Imperfectă la început
şi devenită perfectă spre sfârşitul epocii clasice, reprezentarea judiciară se realiza prin
intermediul acţiunilor cu transpoziţiune. Reclamantul şi pârâtul puteau fi reprezentaţi fie de un
cognitor, fie de un procurator. Cognitor, cea mai veche formă de reprezentare judiciară, era
constituit în mod solemn, în prezenţa adversarului şi cu pronunţarea unor termeni sacramentali.
În cazul în care cel reprezentat era reclamantul, prezenţa unui cognitor ce acţiona în numele
său îi consuma acţiunea şi nu mai avea dreptul să introducă o nouă acţiune în aceeaşi cauză.
Dacă cel reprezentat era pârâtul, reclamantul putea să ceară pârâtului garanţii prin care acesta
se angaja să suporte consecinţele condamnării dacă cognitor-ul său era insolvabil. Procurator
a apărut în epoca imperiului şi era un om liber însărcinat de stăpânul lui cu administrarea
tuturor afacerilor sale, inclusiv cu reprezentarea în justiţie. Nefiind constituit prin formalităţi
solemne, el nu asigura stingerea acţiunii reclamantului. Pentru a evita reluarea procesului de
către reclamantul însuşi, pârâtul solicita procuratorului promisiunea ratificării actelor sale de
către stăpânul său. În cazul în care procuratorul reprezenta pârâtul, reclamantul îi solicita
garanţii de solvabilitate.

Rolul părţilor în faţa magistratului a rămas important deşi autoritatea acestuia era în plină
creştere. În acest moment, colaborarea părţilor era necesară pentru legarea procesului. În faţa
magistratului reclamantul indica acestuia acţiunea pe care dorea s-o intenteze. Magistratul
putea

s-o acorde sau s-o respingă. Uneori, în loc de a solicita formula de judecată, reclamantul putea
cere pârâtului să jure că nu datorează. Dacă pârâtul jura în acest sens, el era absolvit. Dacă
refuza să jure, el era obligat să satisfacă pretenţia reclamantului. Treptat s-a acordat şi pârâtului
dreptul de a-l provoca pe reclamant la a jura că i se datorează. Dacă reclamantul jura în acest
sens, pretenţia sa era considerată fondată. Ca urmare a pretenţiilor reclamantului, pârâtul putea
avea mai multe atitudini. El putea recunoaşte pretenţia reclamantului (confessio). În acest caz,
pârâtul era asimilat cu un judecat, iar procesul continua pentru stabilirea cuantumului pecuniar
al condamnării, în cazul în care litigiul nu avea ca obiect o sumă determinată. Pârâtul putea, de
asemenea, să refuze concursul său la organizarea instanţei (indefensio). În cazul în care litigiul
avea ca obiect un drept personal, pârâtul era obligat să se implice în proces prin măsuri de
constrângere patrimonială, iar în cazul în care obiectul litigiului era un drept real, magistratul
acorda bunul litigios reclamantului. În cazul în care pârâtul nega pretenţia reclamantului, se
redacta formula şi se lega instanţa. Părţile litigante contribuiau alături de magistrat la
întocmirea formulei. Ele îşi expuneau pretenţiile în mod liber, fără a urma nici un fel de
formalităţi.
Litis contestatio avea loc la finalul fazei in jure şi avea un triplu rol: extinctiv, creator şi
fixator. Fără a avea un caracter contractual, el avea drept scop să constrângă părţile să permită
desfăşurarea în continuare a procesului în condiţiile stabilite în faza in jure.
• Litis contestatio stingea acţiunea reclamantului. El nu mai avea dreptul să introducă o
nouăacţiune cu privire la acelaşi obiect şi aceleaşi persoane.
• Litis contestatio crea în persoana reclamantului un drept de creanţă asupra sumei la care
urmasă fie condamnat pârâtul.
• În cele din urmă, litis contestatio fixa persoana judecătorului, obiectul procesului şi
calitateade reclamant şi pârât a părţilor.

• Faza in judicio se desfăşura în faţa judecătorului căruia îi revenea dreptul şi obligaţia,

totodată, de a da o sentinţă. Judecata avea loc în for în zilele considerate faste. Părţile puteau
compărea atât în persoană, cât şi prin reprezentare. Prezenţa părţilor nu era însă necesară
pentru darea unei sentinţe: partea care nu se prezenta pierdea procesul iar judecătorul dădea o
sentinţă înfavoarea părţii prezente.

Probele. În faţa judecătorului, părţile îşi expuneau argumentele fie în persoană, fie prin
intermediul unor avocaţi. Probele erau în principal orale – martorii – dar probele scrise încep
să fie şi ele treptat uzitate. Se putea recurge, de asemenea, la confesiune, la jurământ şi la
diverse prezumţii. Sarcina probei revenea în primul rând reclamantului, conform regulii
“sarcina probei revine celui care afirmă, nu celui care neagă” (onus probandi incumbit illi qui
dicit non qui negat). Ea putea reveni prioritar şi pârâtului atunci când el ridica o excepţie
(reus in excipiendo fit actor). Dincolo de aceasta, judecătorul însuşi putea decide partea căreia
îi revenea sarcina probei. Judecătorul nu era ţinut de nici una din probele prezentate de părţi.
El le putea lua sau nu în considerare, iar deliberarea se realiza doar în baza propriei conştiinţe.

Sentinţa. După ascultarea părţilor, judecătorul dădea sentinţa. Sentinţa era pronunţată oral,
fără formalităţi şi era, probabil, redactată în scris. În ciuda lipsei de formalităţi, darea sentinţei
era supusă unor reguli foarte rigide:
• La darea sentinţei, judecătorul trebuia să respecte cu stricteţe formula de judecată. El nu
putea să modifice cu nimic termenii acesteia, nici să adauge şi nici să scoată un anume
element. Ca urmare, judecătorul nu putea ţine cont de noile aspecte descoperite în
analiza pe fond a cauzei, aspecte pe care magistratul le ignorase la redactarea formulei. O
consecinţă mai gravă putea avea imposibilitatea judecătorului de a modifica eventualele erori
înscrise în formulă. În cazul în care reclamantul ceruse un lucru în formulă, dar i se datora un
altul, judecătorul nu putea ţine cont de noua stare de fapt. Reclamantul pierdea procesul
pentru că ceruse ceea ce nu i se

datora şi urma să introducă o nouă acţiune pentru celălalt bun. În cazul în care reclamantul
cerea mai puţin decât i se datora (minus petitio) judecătorul putea să condamne pe pârât doar
la plata sumei înscrise în formulă. Pentru rest, reclamantul trebuia să introducă o nouă acţiune.
Astfel dacă se cereau 70 de aşi în loc de 100 de aşi, pentru restul de 30 de aşi reclamantul
trebuia să deschidă un nou proces. Situaţia era mult mai gravă dacă reclamantul pretindea mai
mult decât i se datora (plus petitio) – de ex.. 150 în loc de 100 de aşi. În acest caz, el nu
obţinea nimic şi nu putea să introducă o nouă acţiune. El nu putea obţine 100 deoarece în
formulă erau prevăzuţi 150 şi nu putea primi nici 150 deoarece nu i se datora această sumă. El
nu putea introduce o nouă acţiune doarece se considera că cerând 150 a cerut implicit şi 100.
Ca urmare, el îşi consumase acţiunea în urma efectului extinctiv al lui litis contestatio. O plus
petitio exista şi în cazul în care se cerea rambursarea sumei la altă scadenţă, în alt loc decât cel
fixat şi la altă cauză. Magistratul putea evita efectele dure ale unei plus petitio acordând
reclamantului restitutio in integrum. Prin repunerea în starea de mai înainte, reclamantul putea
relua procesul şi să înscrie în formulă termenii corecţi ai acestuia.
• La darea sentintei judecătorul trebuia să se situeze în momentul lui litis contestatio. Astfel,
chiar dacă răspundea pretenţiei reclamantului între litis contestatio şi darea sentinţei, pârâtul
trebuia să fie condamnat formal.
• Prin sentinţă judecătorul putea doar să condamne sau să absolve pe pârât. Dacă se
dovedea că reclamantul nu avea dreptate, judecătorul nu putea să-l condamne pe acesta, ci
doar să-l achitepe pârât. Pentru condamnarea reclamantului era nevoie de un nou proces.
• Prin sentinţă judecătorul putea să-l condamne pe pârât doar la achitarea unei sume de bani.
Autoritatea lucrului judecat. Sentinţa dată de judecător era pentru părţile în cauză expresia
adevărului (judiciar) şi avea, în consecinţă, autoritate de lucru judecat (res judicata pro veritate
accipitur). Aceast principiu împiedica reluarea procesului în aceeaşi cauză. Mult timp,
autoritatea lucrului judecat a fost asigurată indirect faţă de reclamant. În timpul procedurii
legis-acţiunilor exista principiul conform căruia nimeni nu putea folosi aceeaşi legis-acţiune
de două ori pentru acelaşi interes (bis de aedem re ne sit actio). În procedura formulară,
autoritatea lucrurlui judecat era asigurată de efectul extinctiv al lui litis contestatio.
Reclamantul îşi consuma acţiunea primind dreptul la darea unei sentinţe. În acest condiţii, el
nu mai avea mijlocul procesual necesar pentru a reporni procesul. În ceea ce-l priveşte pe
pârât, deoarece el nu-şi consumase actiunea, putea cere magistratului să i-o acorde în aceeaşi
cauză. Fostul reclamant putea cere însă să se insereze în formulă excepţia lucrului judecat
(exceptio rei judicatae) care, fiind o excepţie peremptorie, bloca definitiv acţiunea fostului
pârât.În epoca imperiului principiul autorităţii lucrului judecat a fost pe deplin constituit pe
considerente de ordin public. S-a stabilit, în consecinţă, că un proces nu putea fi reluat cu
privire la acelaşi obiect, aceeaşi cauză juridică şi de către persoane cu aceeaşi calitate
procesuală.

Căile de atac. Sentinţa judecătorească avea autoritatea de lucru judecat doar în cazul în care
ea devenea definitivă după consumarea căilor de atac existente. Partea nemulţumită de
sentinţă putea invoca nulitatea judecăţii pentru vicii de formă sau de fond. În acest caz, se
deschidea un nou proces împotriva judecăţii. Partea care invocase nulitatea se expunea însă la
o plată a dublului obiectului procesului, în cazul în care recursul său se dovedea nefondat. În
unele cazuri mai grave – mituirea judecătorului, existenţa unor mărturii mincinoase, folosirea
de înscrisuri false-, pretorul putea acorda o restitutio in integrum. Aceasta avea ca efect
anularea procesului şi a sentinţei şi deschidea calea unui nou proces. Judecătorul care uzase de
dol şi dăduse o sentinţă injustă era considerat culpabil de un quasi-delict şi putea fi urmărit
printr-o acţiune în daune- interese.

• Executarea sentinţei. După ce sentinţa rămânea definitivă, reclamantul câştigător putea

obţine executarea acesteia. În cazul în care pârâtul executa de bună voie sentinţa, toate
lucrurile erau clare.Lucrurile se complicau dacă, în termenul de 30 de zile pe care îl avea
la dispoziţie,
pârâtul condamnat nu executa de bună voie sentinţa. În acest caz, trebuia să se recurgă la
executarea silită. Rolul reclamantului rămânea încă important în cadrul executării silite.
Deoarece sentinţa judecătorului nu avea prin sine forţă executorie, era nevoie de întărirea ei de
către magistrat. Magistratul nu putea dispune din proprie iniţiativă executarea, ci doar în urma
unei sesizări din partea reclamantului. Acesta avea acum la îndemână o actio iudicati pe care o
introducea în faţa magistratului după scurgerea celor 30 de zile puse la dispoziţia
pârâtului pentru executarea sentinţei. Un nou proces începea atunci. Pârâtul putea recunoaşte
sentinţa şi, în acest caz, pretorul emitea decretul de executare. Dacă pârâtul contesta validitatea
judecăţii anterioare sau susţinea că a executat deja procesul continua pentru stabilirea justeţei
sau injusteţei celor pretinse de acesta. Dreptul recunoscut reclamantului în primul proces nu
mai era pus în discuţie. Dacă se constata că pretenţia pârâtului era nefondată, acesta era obligat
să plătească dublul sumei la care a fost condamnat iniţial. În urma celui de-al doilea proces,
pretorul dădea o decizie de executare în baza căreia reclamantul putea să-şi satisfacă dreptul de
creanţă izvorât din sentinţă.

Executarea silită se putea face fie asupra persoanei fie asupra patrimoniului pârâtului.
Executarea asupra persoanei se făcea după regulile mai vechi ale lui manus iniectio judicati şi
avea ca efect împrizonierarea pârâtului. Cu timpul, executarea asupra persoanei a făcut loc
executării asupra patrimoniului. Aceasta a cunoscut mai multe variante:
• Venditio bonorum a apărut în sec. II î.Hr. şi era mai mult o măsură coercitivă asupra
pârâtului pentru a-l obliga să execute şi doar în al doilea rând o execuţie silită. În primul rând,
la cererea unuia dintre creditori, magistratul emitea un decret de trimitere a creditorilor în
posesia bunurilor pârâtului. Pârâtul avea un termen de 30 de zile pentru a plăti. La expirarea
acestui termen, pârâtul era lovit de infamie. În acest moment, pretorul impunea prin decret
creditorilor să constituie un magister bonorum a cărui sarcină era de a întocmi un caiet de
sarcini privind condiţiile vânzării patrimoniului pârâtului. Dacă pârâtul nu plătea nici acum,
magistratul permitea lui magister bonorum să vândă întregul patrimoniu (venditio bonorum).
Cumpărătorul patrimoniului (emptor bonorum) se substituia complet pârâtului şi urma să
satisfacă creanţele creditorilor.
• Cessio bonorum a apărut prin legea Iulia judiciaria din 17 î.Hr. pentru a evita efectul
infamator al lui venditio bonorum. Pârâtul insolvabil punea la dispoziţia creditorilor întregul
său patrimoniu de unde aceştia îşi satisfăceau proporţional creanţele. Pe viitor pârâtul nu mai
putea fiurmărit decât în limita celor necesare pentru propria existenţă.
• Distractio bonorum a apărut în epoca Imperiului şi era mai puţin riguroasă decât venditio
bonorum. Patrimoniul pârâtului era vândut cu amănuntul până când creditorii erau satisfăcuţi
iar procedura nu atrăgea aplicarea infamiei.

TEMA VII. PROCEDURA CIVILĂ DE

JUDECATĂ –PROCEDURA
EXTRAORDINARĂ
 REZUMAT: Noua procedură de judecată civilă a apărut şi s-a
dezvoltat în condiţiile instaurării Imperiului şi creşterii treptate a puterii imperiale. Ea îşi avea
originea în procedura de judecată aplicată de magistraţi în materie administrativă. După
instaurarea Imperiului, rolul acestei proceduri extraordinare a sporit, pe măsură ce numărul şi
importanţa funţionarilor imperiali au crescut. Însărcinaţi cu atribuţii de judecată în materie
civilă, în defavoarea vechilor magistraţi republicani, funcţionarii imperiali au extins procedura
extraordinară şi în materie de judecată civilă. Justiţia imperială utiliza şi ea, la rândul ei, noua
procedură în materie civilă. În aceste condiţii, vechea ordo judiciorum privatorum a fost
înlocuită treptat cu noua procedură extra ordinem, pentru ca în epoca Dominatului ea să
dispară complet. Procedura extraordinară diferea fundamental de celelalte două. Ea era lipsită
de formalităţi excesive de-a lungul întregii sale desfăşurări. Procedura de judecată era acum
în întregime etatizată: judecătorul avea mijloacele necesare pentru a asigura prezenţa
pârâtului în instanţă şi executarea sentinţei. Ea şi-a pierdut caracterul public, devenind
secretă: procesul nu se mai desfăşura în Forum, ci într-o clădire unde aveau acces doar părţile
şi reprezentaţii lor. Cea mai importantă diferenţă rezida în caracterul unitar al noii proceduri:
procesul nu se mai desfăşura în două faze, ci decurgea în întregime în faţa aceluiaşi judecător.
Acesta organiza instanţa şi dădea în final o sentinţă.

CONȚINUTUL TEMEI VII: PROCEDURA

CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA
EXTRAORDINARĂ
• Organizarea judecătorească. Locul magistraţilor republicani în organizarea procesului a
fost luat de funcţionarii imperiali numiţi de Împărat şi organizaţi într-o ierarhie în vârful căreia
se afla Împăratul însuşi. Acestuia şi consiliului auditor din jurul său îi revenea sarcina
judecăţii supreme. La nivelul celor patru prefecturi ale Imperiului (Orientul, Iliria, Galia şi
Italia), competenţă judecătorească aveau prefecţii pretoriului (praefecti pretorio), iar la nivelul
diocezelor, locţiitorii (vicarii) acestora. La nivelul provinciilor judecau în continuare
guvernatorii. În Roma aveau competenţă de judecată prefectul oraşului, prefectul gărzilor de
noapte şi prefectul aprovizionării, fiecare în domeniul atribuţiilor sale administrative.

• Desfăşurarea procesului

• Citarea pârâtului a trecut complet în sarcina judecătorului care putea recurge în acest sens
la forţă. Etatizarea citării în judecată s-a realizat în trei etape:
• În epoca Principatului, a apărut tendinţa intervenţiei active a magistratului în citarea
pârâtului. În cadrul procedurii extra ordinem judecătorul cita, la cererea reclamantului, pe
pârât, adresându- i o chemare verbală în judecată – denuntiatio - printr-unul din agenţii săi.
• În anul 322, împăratul Constantin cel Mare a generalizat procedura lui denuntiatio care a
dobândit denumirea de litis denuntiatio. Noua procedură a înlăturat complet citarea privată
realizată de reclamant şi s-a aplicat în perioada sec. IV-V. Litis denuntiatio era tot o citare în
judecată adresată de reclamant pârâtului. Spre deosebire de denuntiatio, ea avea un caracter
scris şi era prezentată în prealabil judecătorului însoţită de o cerere prin care îşi fonda
pretenţiile. Dacă judecătorul considera fondată pretenţia, trimitea cererea pârâtului printr-unul
dintre agenţii săi. În consecinţă, pârâtul putea astfel cunoaşte obiectul acţiunii reclamantului.
La citaţie pârâtul

răspundea printr-un libell. În 4 luni de la citaţie, părţile erau obligate să se prezinte în instanţă.
Dacă reclamantul nu apărea, el pierdea procesul. Dacă pârâtul nu apărea, el putea fi judecat în
lipsă.
• Parţial în sec. V şi definitiv în epoca lui Justinian, litis denuntiatio a fost înlocuită de
citarea prin libel. Cu ajutorul unui jurisconsult, reclamantul redacta o cerere (libell) prin care
cerea judecătorului autorizaţia de a-l cita pe pârât. Remiterea acestei cereri reprezenta o
postulatio simplex. În cerere erau expuse sumar pretenţiile reclamantului şi mijloacele de drept
invocate. Cererea era înregistrată iar judecătorul se pronunţa asupra ei. Dacă o găsea fondată,
acesta emitea un decret prin care autoriza citarea. Libellul şi decretul de citare erau notificate
pârâtului de către agentul instanţei (executor) care era însărcinat cu aducerea, chiar prin forţă,
a pârâtului în faţa instanţei. În urma notificării, pârâtul era obligat să se supună sau să conteste
pretenţia opunând un libellus contradictionis în care indica mijloacele sale de apărare.

• Organizarea instanţei se realiza în zilele permise acum de către calendarul creştin. Părţile
puteau fi prezente atât în persoană cât şi prin reprezentanţi. Prezenţa pârâtului în instanţă putea
fi asigurată prin forţă. Judecătorul putea însă cere în prealabil pârâtului promisiunea întărită cu
garanţii (cautio iudicio sisti) că se va prezenta la data fixată pentru proces. Dacă pârâtul nu se
prezenta, el se expunea la o sancţiune pecuniară pentru încălcarea promisiunii sale. Dacă
pârâtul tot nu apărea în faţa instanţei, el putea, după o triplă citaţie rămasă fără răspuns, să fie
declarat neascultător (contumax) şi judecat în lipsă. În epoca lui Justinian judecata în lipsă se
puteaaplica şi reclamantului.

• Rolul părţilor era de a-şi expune, direct sau prin avocaţii lor, fără nici un fel de
formalitate, pretenţiile. Judecătorul putea interveni activ în această expunere punând întrebări
în interesul aflării adevărului. Expunerea pretenţiilor era însoţită de prezentarea probelor.
Sarcina probei revenea celui care susţinea şi nu celui care nega: de regulă reclamantului dar şi
pârâtului în cazul în care ridica o excepţie. Jurământul era practicat în continuare, fiind aşezat
acum pe baze creştine. Jurământul putea fi cerut cu privire la obiectul litigiului de către părţi
una alteia (necesar), dar şi de către judecător părţilor (supletoriu). Se puteau utiliza în
continuare prezumţiile. Probele cu martori şi-au pierdut considerabil din forţă în faţa probelor
scrise. S-a stabilit că mărturia nu putea fi folosită împotriva unui înscris autentic sau a unui
înscris privat verificat. În măsura în care probele orale au mai fost utilizate, s-a stabilit că nu
putea fi acceptat un singur martor (testis unus, testis nullus). Deoarece ideea probelor legale
nu apăruse încă, judecătorul era liber să ţină cont sau nu de probele expuse.
• Litis contestatio avea loc în momentul expunerii pretenţiilor părţilor: naratio negotii de
către reclamant şi contradictio de către pârât. Legarea procesului nu mai avea însă efectele din
epoca procedurii formulare. Ea nu fixa ireversibil elementele procesului: se putea ţine cont de
noile fapte, se puteau corecta erorile din pretenţiile reclamantului, se puteau introduce
excepţiile pe care pârâtul nu le introdusese la debutul procesului. În acelaşi timp, litis
contestatio nu mai consuma acţiunea reclamantului, aceasta putând fi reluată în anumite
condiţii. Pe de altă parte, legarea procesului reprezenta momentul la care judecătorul se
raporta pentru stabili justeţea reclamaţiei şi elementele de drept şi de fapt ale cauzei.

• Sentinţa era dată de judecător în baza conştiinţei sale. El se bucura de o libertate

incomparabil mai mare decât în procedura formulară: nu mai era limitat de existenţa unei
formule de judecată şi nu mai era obligat să-l condamne pe pârât la plata unei sume de bani. El
putea condamna atât pe reclamant cât şi pe pârât în funcţie de obiectul procesului: la
restituirea lucrului, la executarea prestaţiei datorate sau la plata unei sume de bani.

• Căile de atac. Sentinţa putea fi atacată cu apel în faţa instanţei care a emis-o, de regulă, dar
şi direct în faţa instanţelor ierarhic superioare. Apelantul parcurgea scara ierarhică a instanţelor
de judecată până se ajungea la instanţa supremă: Împăratul. Apelul era suspensiv de executare
şi devolutiv de instanţă: sentinţa apelată nu putea fi pusă în executare până când instanţa de
apel se pronunţa, iar în judecarea apelului, instanţa trebuia să statueze din nou asupra fondului
cauzei. În cazul în care un împricinat era împiedicat să apeleze de către reaua-voinţă a
judecătorului, acesta avea o cale de atac subsidiară – supplicatio – prin care se putea adresa
direct Împăratului. Acesta urma să trimită cauza spre rejudecare unui judecător ales de el.

• Executarea sentinţei nu mai era lăsată la latitudinea părţii ce câştiga procesul, ci era
preluată în întregime de către stat. În cazul în care condamnatul nu executa de bună voie, se
aplica executarea silită. Aceasta era fie în natură, fie pecuniară, fie personală. În cazul în care
condamnarea viza un bun, iar condamnatul nu-l restituia de bună voie, revenea agenţilor
judecătorului sarcina de a-l procura utilizând, la nevoie, chiar şi forţa. În cazul în care
executarea în natură nu era posibilă sau condamnarea viza o sumă de bani, executarea
pecuniară se făcea fie prin intermediul lui distractio bonorum, fie prin luare de gaj. Izvorâtă
din judecată, această luare de gaj (pignus ex causa iudicati captum) era realizată de agenţii
judecătorului şi viza în ordine, mobilele, imobilele şi creanţele condamnatului. Dacă acesta nu
plătea, bunurile erau vândute până la limita satisfacerii creanţei sau creanţelor în cauză. Luarea
de gaj a devenit procedura normală de executare asupra bunurilor în epoca Dominatului.
Execuţia personală se aplica doar în cazul în care acesta se opunea executării pecuniare prin
vânzarea bunurilor luate în gaj. După ce, în 388, închisoarea privată a fost interzisă,
împrizonierarea se făcea în închisorile statului.

TEMA VIII. PERSOANELE

 REZUMAT: Într-un sens larg, romanii înţelegeau prin conceptul de
persoană orice fiinţă umană, indiferent că era vorba de un om liber sau de un om aflat în
proprietatea unui alt om. Într-un sens mai restrâns, se poate concepe că romanii înţelegeau prin
persoană (mai ales în epoca postclasică) doar pe oamenii liberi, cu excluderea sclavilor. Acest
concept roman de persoană se identifică cu conceptul juridic modern de persoană, ca om
dotat cu o serie de drepturi şi de obligaţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor de care se
bucură o fiinţă umană ca subiect de drept (persoană) formează personalitatea juridică a
acestuia. La romani, însă, personalitatea juridică nu era legată în mod automat şi expres de
fiinţa umană liberă. Avea personalitate juridică doar acea fiinţă umană ce se bucura de un
anume status. Când vorbeau, în consecinţă, despre existenţa sau inexistenţa unor drepturi sau
obligaţii pe seama unei fiinţe umane, romanii se refereau la status. Status nu se identifica cu
personalitatea juridică. Spre deosebire de personalitatea juridică ce desemnează prezenţa unor
drepturi şi obligaţii, status putea însemna şi lipsa unor asemenea drepturi şi obligaţii, deci
lipsa personalităţii juridice. Când o fiinţă umană avea un anume status, ea putea avea sau nu
personalitate juridică. Un om liber avea un anume status aşa cum un sclav avea obligatoriu un
anume status. În consecinţă, nu orice om avea personalitatea juridică dar orice om avea un
status. Status desemna generic, cu alte cuvinte, condiţia juridică a unei fiinţe umane în
cadrul dreptului roman.

CONȚINUTUL TEMEI VIII: PERSOANELE

• Persoane și capacitate

1a). Status-ul unei fiinţe umane se stabilea în dreptul roman în funcţie de trei elemente:
libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi familia (status familiae). Lipsa sau
inexistenţa acestor elemente pe seama unei anumite fiinţe umane îi conferea un anume status.
În funcţie de libertate, oamenii puteau fi liberi sau sclavi. În funcţie de cetăţenie, oamenii
puteau fi cetăţeni, latini sau peregrini. În funcţie de familie, existau, pe de o parte, oameni care
nu se aflau sub puterea (potestas) unei alte persoane (pater familias): bărbaţii pater familias şi
femeile sui juris. Pe de altă parte, existau cei care se aflau sub puterea unui pater familias:
femeile alieni juris şi fii şi ficele de familie (filii et filiae familias). Deţinerea tuturor celor trei
elemente acorda fiinţei umane personalitate juridică deplină. Lipsa lor, mai ales a lui status
libertatis, de care depindea şi existenţa celorlalte două, însemna lipsa personalităţii juridice.
Între status-ul celor care deţineau toate cele trei elemente şi al celor care nu deţineau pe nici
unul se situau cei care deţineau una sau două din ele (d.ex. doar libertatea şi cetăţenia). Prin
statusul său o fiinţă umană se integra, în consecinţă, unui anume grup juridic: al sclavilor, al
celor aflaţi în semi-sclavie, al cetăţenilor, al lui pater-familias, al peregrinilor, al latinilor, al
celor aflaţi sub putere (alieni juris) etc. Status-ul unei persoane putea fi îmbunătăţit sau
înrăutăţit (mutatio status). În contextul modificărilor survenite în status-ului unei persoane,
romanii au acordat subiectului de drept dotat cu personalitate juridică denumirea de caput.
Pierderea unui element din status conducea la o capitis deminutio. Aceasta putea să fie
maxima dacă se pierdeau libertatea şi cetăţenia, putea fi media dacă se pierdea doar cetăţenia
şi putea fi minima dacă se pierdea statutul familial. În măsura în care o fiinţă umană pierdea
sau câştiga una din cele trei condiţii, ea trecea într-un alt grup uman cu un alt status.

1b). Dobândirea personalităţii juridice avea loc la naşterea copilului cu condiţia ca acesta să
se nască viu, viabil şi fără malformaţii. De asemenea, el trebuia să dobândească statutul de om
liber.

Personalitatea juridică a unei persoane se stingea prin moartea fizică a acesteia şi, în anumite
cazuri, prin moartea sa civilă (capitis deminutio).

Capitis deminutio conducea propriu-zis la stingerea personalităţii juridice doar în cazul în

care avea loc o capitis deminutio maxima. Pierderea libertăţii antrena şi pierderea cetăţeniei şi
a locului în familie. În celelalte cazuri, status-ul se deteriora, dar dreptul la personalitate
juridică se păstra. În cazul pierderii doar a locului în familie (capitis deminutio minima),
“deteriorarea” capacităţii juridice era relativă. De cele mai multe ori avea loc o îmbunătăţire
a status-ului şi nu o înrăutăţire a acestuia: d.ex. atunci când avea loc o mancipaţiune iar fiul de
familie, ieşind de sub puterea lui pater familias, devenea la rândul său un pater familias.
Alteori, în urma lui capitis deminutio minima, status-ul dobândit era identic: d.ex. atunci când
avea loc o adopţie, fiul de familie trecând în noua sa familie, îşi păstra calitatea de alieni juris
pe care o avusese şi în vechea sa familie. În alte cazuri, într-adevăr capitis deminutio minima
crea un status inferior: d.ex., în cazul în care era adrogat, un pater familias îşi pierdea calitatea
de sui juris, ocupând în noua familie locul unui fiu şi dobândea calitatea de alieni juris. În
cazul lui capitis deminutio media şi minima, individul uman nu-şi pierdea dreptul la
personalitate juridică, dar nici nu-şi păstra personalitatea juridică avută până atunci.
Schimbarea status-ului existent cu un altul însemna stingerea personalităţii juridice avute până
atunci şi dobândirea unei noi personalităţi juridice legate de noul status. Deoarece nu exista
continuitate între vechea şi noua personalitate juridică, totul se întâmpla ca şi cum individul
uman s-ar fi născut din nou. În aceste cazuri “moartea civilă” era urmată instantaneu de o
“renaştere civilă”.

În toate cele trei cazuri, capitis deminutio avea consecinţe drastice asupra persoanei în cauză şi
a celor aflate în raporturi juridice cu ea în baza vechii sale personalităţi juridice. Se pierdea
orice legătură agnatică sau gentilică de rudenie cu membrii familiei civile şi se pierdea orice
drept succesoral în această familie. Uzul şi uzufructul constituite pe viaţă încetau, testamentul
făcut anterior devenea nul iar obligaţiile contractuale se stingeau. Pentru a se evita efectele
negative ale lui capitis deminutio asupra creditorilor, pretorul le-a acordat acestora o acţiune
împotriva debitorului ce suferise o capitis deminutio cu ficţiunea că “moartea civilă” nu
avusese loc.

1c) Capacitate juridică avea doar fiinţa umană care se bucura de drepturi şi de obligaţii, care
avea deci personalitate juridică. Capacitatea juridică reprezenta posibilitatea subiectului de
drept de a deţine şi a se bucura de o totalitate de drepturi şi obligaţii. Persoanele care doar
aveau posibilitatea să aibă drepturi şi obligaţii fără a le putea exercita concret aveau o
capacitate de folosinţă. Persoanele care puteau să exercite concret drepturi şi să-şi asume
concret obligaţii aveau şi capacitate de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă deplină se
dobândea la naşterea persoanei respective în cazul în care se îndeplineau condiţiile necesare:
copilul se năştea liber, cetăţean roman şi nu se afla sub puterea unui pater familias (era sui
juris).

Capacitatea de exerciţiu se dobândea în funcţie de trei repere: vârsta, sexul şi sănătatea

mentală a persoanei în cauză. Copiii sui juris care nu puteau vorbi (infantes) – cei sub 7 ani în
epoca Dominatului – nu aveau capacitate de exerciţiu. Impuberii – copiii care împliniseră 7
ani – aveau o capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei puteau realiza acte juridice, însă numai cu
consimţământul tutorelui lor (auctoritas tutoris), în cazul în care erau sui juris şi nu mai erau
aproape de vârsta copilăriei (infantes proximi). Recunoscută la început impuberilor doar
pentru delicte de drept civil, răspunderea delictuală a fost impusă în epoca clasică târzie doar
impuberilor aflaţi aproape de pubertate şi care conştientizau efectele negative ale actelor lor
(pubertati proximi). Atingerea pubertăţii –14 ani la băieţi- atrăgea recunoaşterea capacităţii
depline de exerciţiu. Capacitatea restrânsă de exerciţiu putea continua însă şi după atingerea
pubertăţii în cazul minorilor sub 25 de ani reglementat de legea Plaetoria din anul 200 î.Hr..
Pentru realizarea unui anume act juridic şi, din epoca lui Marcus Aurelius, pentru realizarea
tuturor actelor juridice, acest minor trebuia să

aibă consimţământul unui curator. Status-ul unei femei cetăţean roman liber nu cuprindea
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca status-ul unui bărbat cetăţean roman liber. Datorită structurii
patriarhale a familiei roamane, femeia nu putea fi niciodată pater familias. În acelaşi, timp, pe
lângă această capacitate de folosinţă restrânsă, femeia sui juris avea şi o capacitate de exerciţiu
permanent restrânsă. Atingerea vârstei pubertăţii –12 ani - nu-i acorda capacitate deplină de
exerciţiu. Pentru a face acte juridice, ea avea nevoie de consimţământul tutorelui ei, sub a
cărui auctoritas tutelis se afla toată viaţa. În epoca clasică şi în epoca post-clasică au apărut
însă numeroase excepţii la această regulă. Nebunii (furiosi) erau complet lipsiţi de capacitate
de exerciţiu iar risipitorii (prodigii), asimilaţi nebunilor, aveau capacitatea de exerciţiu limitată
la actele juridice ce puteau face siuaţia lor juridică mai bună.

Capacitate juridică deplină aveau doar bărbaţii pater familias, cetăţeni romani şi
liberi.
Capacitate de exerciţiu deplină aveau doar bărbaţii pater familias, majori şi sănătoşi mental.

1d) Pe lângă personalitatea juridică recunoscută individului uman, romanii concepeau

existenţa unor drepturi şi obligaţii şi pe seama unor colectivităţi umane. Existenţa acestor
colectivităţi sau grupuri umane era evidentă: viaţa îi aduna pe oameni laolaltă în funcţie de
nevoile lor economice, religioase, politice şi recreative. Din aceste grupuri umane se
distingea o voinţă unică ce exprima anumite interese. Aceste interese trebuiau satisfăcute şi, în
acest scop, erau necesare mijloace, spaţii şi finanţe. Aceste grupări umane şi-au găsit inerent
expresia lor juridică fiind dotate treptat cu personalitate juridică. Pe lângă grupările umane,
romanii au acordat calitatea de subiect de drept şi unor bunuri afectate unui scop determinat.
Aşa au apărut ceea ceîn dreptul modern se va numi fundaţie.
 • Status libertatis

2a). Summa divisio în materie de dreptul persoanelor era aceea între oameni liberi şi
sclavi (Gaius I.9). Oamenii liberi se împărţeau, la rândul lor, în ingenui şi liberţi (Gaius I.10).
Ingenui erau cei care se născuseră liberi, iar liberţii erau cei care fuseseră eliberaţi dintr-o
sclavie legală (Gaius I.11).

2b). Cunoscuţi sub denumirea de servi, mancipia sau homines, sclavii sunt prezenţi în
societatea romană încă din cele mai vechi timpuri. Izvorâţi în principal din războaiele
duse cu vecinii italici, sclavii epocii arhaice erau puţini la număr şi, de aceea, trataţi foarte
bine. Ei făceau parte din familia stăpânului, mâncau la masa acestuia şi participau la cultul
familial. Pe măsură ce războaiele au devenit tot mai dese şi numărul sclavilor tot mai mare,
tratamentul acestora a devenit tot mai rău. Relaţia domestică între stăpân şi sclavi a încetat,
aceştia fiind folosiţi acum pe scară largă în economie, la diverse munci, ca nişte simple unelte
vorbitoare. Lipsiţi complet de personalitate juridică la început, ei au dobândit treptat o
capacitate de a fi proprietari din interesul economic al stăpânilor lor. Sub influenţa ideilor
stoicismului grec, condiţia sclavilor s-a îmbunătăţit treptat ca urmare a intervenţiei imperiale.
În epoca Dominatului, influenţele creştine, deşi nu au determinat dispariţia completă a
sclaviei, au determinat o scădere importantă a numărului sclavilor. Scăderea numărului lor s-a
datorat şi crizei economice grave parcursă de Imperiu în această perioadă. Deşi pare
improbabil, în rândul sclavilor existau diferenţe de statut. Sclavii particulari folosiţi de stăpânii
lor ca instructori, medici sau în comerţ aveau o condiţie mult mai bună decât sclavii folosiţi la
muncile câmpului sau în manufacturi. Pe de altă parte, sclavii publici şi sclavii imperiali
aveau o condiţie mult mai bună decât cei privaţi, având acces la diversele birouri şi şansa unei
eliberări mai rapide.

Statutul de sclav izvora atât din naştere, cât şi din evenimente ulterioare naşterii. De jure,
sclavul era considerat a fi un lucru (res mancipi). El făcea obiectul unui drept de proprietate
exercitat de stăpânul său. În baza acestuia, stăpânul putea să-l pună să muncească unde şi ce
dorea, putea să-l pedepsească fără limite şi să dispună de el după voinţă: putea să-l vândă,
doneze, închirieze şi chiar să-l omoare. Ca urmare a statutului său juridic, sclavul nu avea
personalitate juridică. Începând cu epoca sfârşitului Republicii pretorul a permis sclavului să-
şi facă stăpânul debitor în cazul în care acţiona cu acordul acestuia. Au apărut astfel mai multe
cazuri în care sclavul acţiona în numele şi pentru stăpânul său făcându-l atât creditor cât şi
debitor.

Statutul juridic al sclavilor. De jure, sclavul era considerat a fi un lucru (res mancipi). El
făcea obiectul unui drept de proprietate exercitat de stăpânul său. În baza acestuia, stăpânul
putea să-l pună să muncească unde şi ce dorea, putea să-l pedepsească fără limite şi să dispună
de el după voinţă: putea să-l vândă, doneze, închirieze şi chiar să-l omoare. Ca urmare a
statutului său juridic, sclavul nu avea personalitate juridică. El nu avea nici drepturi personale
– drepturi politice sau familiale – şi nici drepturi patrimoniale. Sclavul nu putea încheia o
căsătorie legitimă, nu putea întemeia o familie – relaţia dintre doi sclavi (contubernium) era
doar o stare de fapt – şi nu putea exercita ca pater familias o putere legitimă asupra copiilor săi.
Copilul unei sclave era considerat fruct şi intra ca atare în patrimoniul stăpânului mamei.
Neavând drepturi patrimoniale, sclavul nu avea un patrimoniu, nu putea face acte între vii în
nume propriu şi nu putea primi sau transmite pentru cauză de moarte. Creanţele sau datoriile
pe care le crea prin actele sale juridice legale erau în profitul sau pe seama stăpânului său. De
asemenea, sclavul nu avea acces în tribunal: nu putea fi urmărit în justiţie şi nu putea intenta o
acţiune în justiţie. Cu toate acestea, sub influenţa gândirii greceşti, cât şi din considerente
economice, sclavul era considerat ca o fiinţă umană. În secolul II d.Hr. deja Gaius recunoştea
scalvului calitatea de om şi utiliza pentru aceasta conceptul de persoană (Gaius I.9). Acest
aspect a avut consecinţe importante în domeniul dreptului, atât în ceea ce priveşte rolul său de
reprezentant al stăpânului în diversele raporturi juridice, cât şi în ceea ce priveşte ocrotirea
persoanei sclavului.

Activitatea juridică a sclavului. În epoca republicană, sclavul putea figura în locul stăpânului
său în cadrul anumitor raporturi juridice şi, împrumutând personalitatea juridică a acestuia, să-
l facă proprietar sau creditor. Simplu instrument de achiziţie, sclavul acţiona doar în numele şi
interesul stăpânului său: el putea să facă situaţia juridică a acestuia doar mai bună şi în nici un
caz mai rea. Începând cu epoca sfârşitului Republicii, în condiţiile avântului economic
extraordinar şi a înmulţirii raporturilor comerciale, vechea stare de lucru trebuia modificată.
Imaginea unui sclav acţionând doar pentru a face mai bună situţia patrimonială a stăpânului
său, nu mai corespundea nevoilor unei activităţi comerciale bazate pe acte juridice
sinalagmatice. Ca urmare, pretorul a permis sclavului să-şi facă stăpânul debitor în cazul în
care acţiona cu acordul acestuia. Au apărut astfel mai multe cazuri în care sclavul acţiona în
numele şi pentru stăpânul său făcându-l atât creditor cât şi debitor:
• Un sclav putea face în numele stăpânului său un anume act juridic şi nimic altceva.
• Stăpânul putea încredinţa sclavului său o afacere comercială sau industrială cu caracter
maritim sau terestru.
• Stăpânul putea încredinţa sclavului spre administrare un peculiu. Acesta reprezenta o masă
de bunuri desprinsă de patrimoniul stăpânului – dar care rămânea în continuare în proprietatea
acestuia – ce cuprindea atât bani şi vite cât şi terenuri, case sau chiar alţi sclavi. Aceast peculiu
oferea o independenţă economică sclavului care, în baza acordului stăpânului, putea face
actele juridice administrării acestuia. Stăpânul putea oricând să retragă în total sau în parte
respectivul peculiu. Deşi se realiza în interesul stăpânului, sclavul bun administrator ce reuşea
să sporească valoarea peculiului putea oferi stăpânului său o sumă de bani în schimbul
eliberării sale.

Neavând personalitate juridică şi, implicit, nici capacitate patrimonială, tot ceea ce dobândea
sclavul în aceste activităţi se reflecta pozitiv sau negativ asupra patrimoniului stăpânului său,
după cum acesta devenea creditor sau debitor. În cazul în care devenea debitor, stăpânul
răspundea nelimitat, cu întregul său patrimoniu, în primele două cazuri, şi răspundea doar în
limitele valorii peculiului respectiv în cel de-al treilea caz. Pe de altă parte, sclavul era legat de
obligaţiile sale naturale.

În baza actelor juridice încheiate de sclav cu terţii, stăpânul putea urmări în instanţă sau să fie
urmărit de către aceştia. În cadrul procedurii legis-acţiunilor, sclavul nu putea fi nici parte şi
nici reprezentant al stăpânului. Cu totul alta era situaţia în procedura formulară. Împotriva
stăpânului, terţilor li s-au pus la dispoziţie de către pretor o serie de acţiuni pretoriene izvorâte
din contractele încheiate cu sclavul acestuia. Pentru a facilita reprezentarea judiciară
(indirectă), pretorul a acordat acţiuni cu transpoziţiune de persoană (actione aedicticiae
qualitatis) în baza cărora, în intenţia formulei apărea numele sclavului, iar în condemnatio
numele stăpânului.

Ocrotirea persoanei sclavului. De-a lungul timpului au fost luate mai multe măsuri pentru a
limita dreptul de viaţă şi de moarte pe care-l avea stăpânul asupra sclavului său. O lege
Petronia din 19 d.Hr. supunea controlului magistratului dreptul stăpânului de a-şi da sclavii
spre a fi devoraţi de fiare la jocurile de circ. Un edict al lui Claudiu (41-51) lipsea de
proprietate pe stăpânul care îşi abandona sclavul bătrân şi bolnav. Împăratul Antoninus Pius
(138-161) pedepsea printr-o constituţie imperială pentru omucid pe stăpânul care îşi ucisese
fără motiv sclavul, iar printr-o altă constituţie îngăduia magistraţilor să-i silească pe stăpânii
cruzi să-şi vândă sclavii pe care-i maltratau. Împăratul Constantin pedepsea şi el cu
pierderea proprietăţii pe stăpânii care abandonau pe noii născuţi sclavi.
Statutul de sclav înceta: a) ca urmare a acordării libertăţii de către stat: ea survenea fie ca
răsplată pentru un serviciu realizat în interesul public fie, din motive umanitare ce aveau ca
scop ocrotirea sclavului de abuzurile stăpânului său. b) prin prescripţia achizitivă a libertăţii:
dacă un sclav se comporta cu bună-credinţă vreme de 20 de ani ca un om liber, după scurgerea
acestui termen el devenea şi de jure liber. c) prin eliberarea sclavului de către stăpânul său
(manumissio): era cea mai importantă şi mai des întâlnită modalitate de stingere a sclaviei.

2c). După eliberare, fostul sclav dobândeşte denumirea de libert iar fostul său stăpân devine
patron. Denumirea de patron a fostului stăpân scotea în evidenţă persistenţa după eliberare a
unor numeroase legături cu fostul sclav. Libertul avea faţă de patronul său trei mari categorii
de obligaţii: 1. Obsequium era o obligaţie generală de respect şi asistenţă a persoanei
patronului său. Ea se traducea în dreptul clasic prin prestarea unor diverse servicii şi prin
interdicţia de a-l urmări în justiţie pe patron fără acordul magistratului sau prin interdiţia de a
intenta o acţiune infamatorie asupra acestuia; 2. Operae reprezentau anumite munci pe care
libertul trebuia să le realizeze în interesul patronului său. De regulă, libertul urma să presteze
acelaşi tip de serviciu pe care-l realiza şi înainte de eliberare. La baza acestei obligaţii stăteau
două jurăminte: un prim jurământ, de natură religioasă, intervenea înainte de eliberare şi viza
depunerea unui al doilea jurământ, de natură juridică de această dată, după eliberare; 3. Bona
reprezenta, pe de o parte, obligaţia liberţilor de a procura patronului anumite alimente. Pe de
altă parte, bona reprezenta dreptul patronului de a moşteni pe libert dacă acesta nu avea copii
sau un testament, precum şi dreptul său de a exercita tutela asupra băiatului impuber libert şi
tutela asupra femeii libert toată viaţa. Libertul putea fi constrâns de magistrat să-şi
îndeplinească toate aceste obligaţii, iar în epoca post-clasică libertul ce refuza să le respecte
putea fi readus în starea de sclavie.

Statutul juridic al libertului era determinat de statutul juridic al stăpânului său. În consecinţă,
după cum stăpânul era cetăţean, latin sau peregrin, liberţii deveneau şi ei cetăţeni, latini sau
peregrini.

2d). Existau în dreptul roman numeroase cazuri de persoane care, fără a-şi pierde de jure
libertatea sau cetăţenia, se găseau de facto într-o stare vecină cu sclavia : omul liber ce se
credea sclavul altei persoane, debitorul insolvabil deferit (addictus) de către magistrat
creditorului său fie în baza unui proces (judicati), fie în baza unui contract (nexum), cei
răscumpăraţi de la duşman de către un terţ, persoanele care contractau cu un antreprenor de
jocuri de circ (lanista) în vederea apariţiei în arenă ca gladiatori, fii de familie care erau trecuţi
de şeful lor de familie prin mancipatio în puterea unui alt pater familias, oameni liberi ce
munceau pământurile marilor latifundiari în baza unui contract de arendă (colonii).

• Status civitatis

3a). În Antichitate, aproape fiecare om liber era legat de o anume cetate al cărei cetăţean era şi
de al cărei drept i se aplica în exclusivitate. De aceea, erau cetăţeni romani doar locuitorii
Romei, care se bucurau singuri de drepturile şi obligaţiile oferite de dreptul roman. În baza
acestui principiu (principiul statutului personal), oriunde se afla, cetăţeanului roman i se aplica
dreptul roman.

3b). Cetăţenia romană se putea obţine în primul rând prin naştere. În al doilea rând,
cetăţenia romană se putea obţine după naştere. Cetăţenia se putea obţine prin concesiune,
prin îndeplinirea anumitor condiţii legale şi prin eliberarea sclavilor. Cetăţenia era unul din
elementele indispensabile pentru deţinerea unei personalităţi juridice depline. De aceea, doar
cetăţenii romani se bucurau de jure sau de facto de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care
dreptul roman le reglementa. Cetăţeanul roman se bucura de drepturi civile şi drepturi politice.
Drepturile civile cuprindeau în primul rând dreptul la cele trei nume (tria nomina): un
prenume (praenomen), un nume (nomen) şi o poreclă (cognomen). La acestea se adăugau
numele tatălui şi tribul de provenienţă. Astfel, numele complet al lui Cicero era: Marcus
Tullius Marci fillius, Cornelia tribu, Cicero. Tot aici intrau dreptul de a încheia o căsătorie
legitimă (ius conubium) şi dreptul de a face acte juridice după dreptul civil roman (ius
commercium). Lor li se adăugau dreptul de a face un testament, dreptul de a fi instituit
moştenitor, dreptul de a fi martor şi dreptul de a compărea în justiţie ca parte într-o legis-
acţiune. Drepturile politice ale cetăţeanului roman cuprindeau: dreptul de a vota în adunările
populare (ius suffragii), dreptul de a fi ales într-o magistratură (ius honorum) şi dreptul de a
servi în legiuni (ius militiae). Drepturile civile, mai ales ius conubium şi ius commercium,
puteau fi acordate fără drepturile politice, însă acordarea drepturilor politice implica
obligatoriu acordarea drepturilor civile.

În baza statutului lor, cetăţenii romani aveau şi o serie de obligaţii: participarea la oaste şi la
plata impozitului. Datorită însă îmbogăţirii considerabile a Imperiului ca urmare a cuceririlor
făcute, din anul 167 î.Hr. cetăţenii romani au fost scutiţi de impozit. În ceea ce priveşte
obligaţia participării la oaste, campaniile tot mai lungi şi periculoase au transformat armata
într-una de profesionişti plătiţi cu soldă.

Pierderea cetăţeniei avea loc dacă cetăţeanul roman suferea o capitis deminutio media.
Pierderea cetăţeniei survenea şi în cazul naturalizării într-o altă cetate, deoarece romanii nu
acceptau existenţa dublei cetăţenii. În fine, pierderea statutului de cetăţean survenea ca urmare
a aplicării unor condamnări penale.

3c). Latinitatea era un statut juridic inferior celui de cetăţean roman, dar mult superior celui
de peregrin. statututul de latin se va menţine pentru locuitorii cetăţilor din zona Latium care
vor fi denumiţi latini veteres sau latini prisci. De asemenea, au primit acest statut locuitorii
coloniilor latine înfiinţate până în anul 268 î.Hr.. Statutul juridic al latinilor veteres se
distingea de cel

acordat latinilor coloniari (latini coloniarii). Aceştia erau locuitorii acelor colonii înfiinţate de
romani după 268 î.Hr. pe teritoriile nou cucerite şi care se bucurau de jus latium. Statutul
juridic al latinilor coloniari era inferior celui al latinilor veteres: ei nu aveau jus conubium şi
toate drepturile ce decurgeau din acesta. Dreptul lor marital era reglementat de legislaţia
naţională a fiecărui latin în parte. Latinii puteau accede la statutul de cetăţean prin beneficiul
legii sau în baza lui jus migrandi.

3d). Locuitorii teritoriilor cucerite de Romani primeau statutul juridic de peregrin. Peregrinii
erau de două feluri: peregrini oblişnuiţi şi peregrini dediticii. Peregrinii obişnuiţi erau
locuitorii cetăţilor învinse de către romani dar care nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere
politic. Peregrinii dediticii erau locuitorii care se opuseseră prin forţă armată cucerii romane
şi, ca urmare a capitulării, cetatea lor fusese desfiinţată din punct de vedere politic.

• Status familiae

4a). Familia romană s-a conturat treptat ca celula de bază a societăţii romane, pe măsură ce ea
s-a disociat de ginta din care făcea parte alături de alte familii. Familia romană arhaică era o
familie patriarhală dominată de autoritatea unui pater familias. Asupra tuturor acestor
persoane şi bunuri, pater familias exercita o putere reglementată juridic. În funcţie de cum se
aflau sau nu sub puterea unui pater familias, membrii familiei erau fie alieni juris –soţia
căsătorită cum manu, fii şi fiicele de familie- fie sui juris –pater familias.

4b). Familia romană era de două tipuri: agnatică şi cognatică. Erau agnaţi toţi cei care se
găseau la un moment dat sub puterea lui pater familias indiferent că erau sau nu rude de sânge
(familia proprio iure): soţia căsătorită cum manu, fii şi ficele de familie naturali sau adoptaţi,
copii legitimaţi, soţiile fiilor săi căsătorite cum manu, copii fiilor săi etc. Erau, de asemenea,
rude agnatice, toţi aceia care fuseseră sub puterea aceluiaşi pater familias (familia communi
iure): după moartea lui pater familias rudenia agnatică nu dispărea. Fii săi, deveniţi acum sui
juris, rămâneau în continuare agnaţi. În fine, erau rude agnatice şi cei care s-ar fi aflat sub
puterea lui pater familias dacă acesta ar mai fi trăit: copii născuţi sau intraţi în familie după
moartea lui pater familias erau agnaţi.

La baza familiei cognatice stătea, nu puterea lui pater familias, ci legătura de sânge. Ca
urmare, o persoană putea fi rudă cognată cu membrii familiei chiar dacă nu mai făcea parte de
drept din aceasta: de ex. băiatul emancipat nu mai era rudă agnatică cu membrii fostei sale
familii dar era rudă cognatică cu aceştia. Pe de altă parte, un copil adoptat era rudă agnatică
în baza raportului de putere, dar nu era rudă cognatică în baza legăturii de sânge. Gradul de
rudenie între rudele agnatice şi cele cognatice se calcula în funcţie de numărul de naşteri
existente între membrii familiei: de ex. între părinţi şi copii exista gradul I de rudenie, între
fraţi gradul II de rudenie, între unchi şi nepoţi gradul III de rudenie, între veri gradul IV de
rudenie etc.
4c). Ca peste tot în societatea umană, şi familia romană avea la bază căsătoria. Conform unei
definiţii celebre a lui Modestin (D.23,2,1) căsătoria este unirea bărbatului şi a femeii, o
comuniune pentru toată viaţa, împărtăşirea dreptului divin şi uman. Căsătoria romană se
încheia în baza consimţământului viitorilor soţi, dacă aceştia erau sui juris, sau al celor doi
pater familias dacă viitorii soţi erau alieni juris. Încheierea căsătoriei romane putea fi însoţită
de formalităţi juridice specifice (conventio in manu) destinate să introducă femeia sub puterea
(manus) soţului ei. În aceste condiţii, căsătoria se încheia cum manu. Lipsa acestor formalităţi
aşezau soţia în afara puterii soţului ei iar căsătoria se realiza sine manu.

Pentru a exista o căsătorie legitimă, cei doi soţi trebuiau să îndeplinească cerinţele de vârstă
impuse de morală şi condiţiile necesare cerute de jus conubium.

Condiţiile de fond ale căsătoriei:

Consimţământul viitorilor soţi era condiţia fundamentală pentru încheierea unei căsătorii. În
lipsa consimţământului, căsătoria nu se considera încheiată. Persoanele alieni juris se puteau
căsători doar cu consimţămâtul şefilor lor de familie în timp ce persoanele sui juris îşi
exprimau consimţământul în mod liber. Cu timpul, s-a pus la dispoziţia persoanelor alieni
juris o serie de mijloace prin care puteau înfrânge opoziţia lui pater familias la căsătorie. În
baza legii Iulia de maritandis ordinibus din epoca lui Augustus, o fiică putea cere
magistratului să-i acorde autorizaţia de a se căsători dacă pater familias se opunea. Împăratul
Justinian a acordat acelaşi drept şi băieţilor. Tot în epoca lui Justinian consimţământul tatălui
absent, nebun sau căzut în prizonierat era suplinit de autorizaţia dată de magistrat.
Consimţământul viitorilor soţi se manifesta în lipsa oricăror formalităţi legale. Nu era însă
vorba despre un simplu consimţământ la viaţă comună sau la consumarea fizică a căsătoriei
care existau şi în cazul concubinajului. El viza intenţia mirilor de a considera reciproc ca
soţ şi soţie în cadrul unei căsătorii legitime (honor invicem matrimonii). Uneori,
consimţământul făcea referire expres şi la intenţia mirilor de a avea copii. Honor matrimonii
era atestat prin prezenţa unor martori în momentul exprimării consimţământului (testatio).
Importanţa consimţământului implica necesitatea sănătăţii mentale a viitorilor soţi. De aceea,
nebunii nu se puteau căsători.

Vârsta necesară pentru încheierea unei căsătorii nu era fixată prin lege. De aceea, a revenit
jurisconsulţilor sarcina de a fixa, în funcţie de cerinţele morale ale societăţii romane, vârsta de
la care tinerii romani se puteau căsători. Pentru fete a fost stabilită vârsta de 12 ani, dar,
adesea, se practicau mariaje şi la vârste mai precoce. Pentru băieţi, proculienii s-au pronunţat
asupra vârstei de 14 ani. Sabinienii însă considerau că vârsta căsătoriei trebuia stabilită de la
caz la caz în funcţie de dezvoltarea fizică a tânărului. Vârsta de 14 ani va deveni o limită
legală în epoca lui Justinian.

Ius conubium reprezenta totalitatea condiţiilor impuse de lege pentru ca o căsătorie să fie
legitimă (legitimum matrimonium). Doar cei care îndeplineau aceste condiţii puteau să-şi dea
consimţământul la încheierea unei căsătorii atunci când îndeplineau o anume vârstă. Cei care
încălcau aceste condiţii riscau să încheie o căsătorie lipsită de efecte juridice (iniustum
matrimonium). Condiţiile necesare încheierii unei căsătorii legitime se exprimau printr-o serie
deincompatibilităţi:
• O persoană deja căsătorită nu se putea căsători.
• Rudele nu se puteau căsători între ele. Interdicţia se aplica la infinit pe linia directă şi până
la un anume grad –în funcţie de epocă- pe linia colaterală. În epoca veche limita era stabilită la
gradul 6 iar la sfârşitul Republicii la gradul 4. Justinian a stabilit această limită la gradul 3 de
rudenie. Interdicţia de căsătorie între fraţii şi surorile adoptive înceta ca urmare a
emancipării. Un senatus-consult adoptat pentru a permite căsătoria împăratului Claudiu cu
nepoata sa Agrippina a fost abrogat în 342 sub influenţa creştinismului.
• Sub influenţa creştinismului, a fost interzisă căsătoria între rudele spirituale: a naşilor cu
finiilor.
• Afinii10 aflaţi pe linia directă nu se puteau căsători între ei. Astfel, era interzisă căsătoria
între părinţii vitregi şi copii vitregi, cea între socru şi noră, cea între soacră şi ginere. Sub
influenţa Bisericii, a fost interzisă şi căsătoria afinilor colaterali: a cumnaţilor şi a cumnatelor.
• Un cetăţean nu se putea căsători cu latin sau peregrin decât dacă aceştia aveau ius
conubium.
10
Afinitatea reprezenta relaţia dintre o persoană şi rudele soţului/soţiei sale.

• Până la legea Canuleia din 445 î.Hr. a fost interzisă căsătoria dintre patricieni şi plebei.
• Legea Iulia de maritandis ordinibus din anul 18 î.Hr. interzicea cetăţenilor ingenui să se
căsătorească cu prostituate, actriţe şi alte categorii infamate. Un ingenuu nu se putea căsători
nici cu o femeie condamnată pentru adulter. De asemenea, erau interzise căsătoriile senatorilor
şi urmaşilor lor cu liberţii. Căsătoriile astfel contractate erau considerate iniustum
matrimonium iar din epoca lui Marcus Aurelius ele au fost lovite de nulitate.
• Soldaţii nu aveau voie să se căsătorească pe par CURSUL stagiului militar. Orice căsătorie
încheiată în această perioadă nu producea efecte juridice.
• Un guvernator de provincie nu se putea căsători cu o femeie din provincia sa pe timpul
mandatului.
• Tutorele şi fiul acestuia –din epoca lui Marcus Aurelius şi Commodus- nu se puteau
căsători cu fata aflată sub tutelă.
• O văduvă nu se putea recăsători timp de 10 luni în epoca clasică şi timp de un an în cea
postclasică.
• Legea Iulia de adulteris din 18 î.Hr. interzicea femeii adultere să se recăsătorească.
• În epoca Dominatului, sub influenţa creştinismului, era interzisă recăsătorirea femeii
rămase văduve precum şi căsătoria călugărilor şi a preoţilor.

Condiţii de formă ale căsătoriei. Consimţământul viitorilor soţi de a întemeia o căsătorie

legitimă era însoţit de o serie de solemnităţi cu caracter religios ce nu reprezentau însă
condiţii legale de validitate a căsătoriei respective. Prezenţa sau lipsa lor erau lipsite de
consecinţe pentru existenţa unui legitimum matrimonium. Ceremonia începea cu luarea
auspiciilor însoţită de ofrande aduse zeilor şi sacrificarea unui berbec. Apoi avea loc darea
consimţământului în prezenţa a cel puţin 10 martori. Consimţământul era însoţit de strângerea
mâinilor drepte (dextrarum iunctio) iar în cazul existenţei unei conventio in manum se
pronunţa formula “ubi tu Gaius, ego Gaia”. Toate acestea marcau voinţa mirilor de a trăi în
comun. Uneori consimţământul era însoţit de redactarea unui fel de contract prenupţial
(tabulae nuptiales) în care se fixau caracterul şi scopul căsătoriei –de ex. naşterea de copii- şi
se reglementa problema dotei. Acesta reprezenta în acelaşi timp un mijloc de probă scris
(neobligatoriu) al încheierii căsătoriei. Urma un banchet ce avea loc de regulă la domiciliul
părinţilor miresei. Seara, mireasa era condusă de un cortegiu la locuinţa soţului într-o
atmosferă plină de veselie şi cântece (deductio in domun mariti). Aici soţia era primită de
mama soţului şi avea loc o ceremonie de introducere în cultul noii sale familii.

În epoca veche, darea consimţământului era însoţită de scoaterea soţiei de sub puterea şefului
ei de familie şi trecerea sub puterea (manus) soţului ei. Structura patriarhală a familiei romane
vechi, rolul de mamă şi de matroană al soţiei presupuneau intrarea acesteia sub puterea soţului
ei. Acest eveniment avea loc prin intermediul unui act juridic cunoscut sub denumirea de
conventio in manu. În acest caz, căsătoria se realiza cum manu. În dreptul roman existau trei
tipuri de conventio in manu:
• Confarreatio era o ceremonie cu caracter religios şi juridic în acelaşi timp ce se desfăşura
în prezenţa mirilor, a 10 martori, a preotului lui Jupiter şi a lui Pontifex Maximus. În centrul
ceremoniei se afla aducerea de către miri ca sacrificiu lui Jupiter a unei pâină făcute dintr-o
făină specială (panis farreus). Ceremonia era rezervată doar patricienilor.
• Coemptio era o vânzare fictivă (mancipatio) a femeii în prezenţa a cinci martori, a unui
purtător de balanţă (libripens) şi în schimbul unei sume de bani simbolice. Femeia avea un rol
activ în cadrul schimbului de replici ce avea loc cu această ocazie. Soţul o întreba dacă dorea
să devină pentru el o mater familias iar ea răspundea pozitiv. Coemptio era modul comun de
achiziţie a lui manus.
• Usus reprezenta coabitarea bărbatului şi femeii căsătoriţi legitim timp de un an de zile. El
urma principiile generale ale uzucapiunii: după trecerea termenului de un an, dacă cei doi
mai

erau împreună, bărbatul dobândea manus asupra femeii. Aceasta se putea sustrage lui
manus
dacă timp de trei nopţi consecutive lipsea din domiciliul conjugal (usurpatio trinoctii).

Schimbările sociale, intelectuale, religioase şi morale ale secolului II î.Hr. au marcat treptat o
scădere a autorităţii lui pater familias şi o emancipare a femeii. Aceste lucruri s-au
reflectat direct asupra căsătoriei romane: căsătoria nu mai este însoţită de manus devenind o
căsătorie sine manu. Permisă în cazuri excepţionale de Legea celor XII Table, căsătoria sine
manu va înlocui complet căsătoria cum manu în epoca Dominatului. Usus va dispare în sec. I
î.Hr., coemptio în sec. IV d.Hr., iar confarreatio se va mentine din considerente religioase, dar
dezbrăcat de efectele sale juridice.

Raporturile personale dintre soţi :

• Raporturi ce rezultă din “manu”. În cadrul căsătoriei cum manu, soţia intra sub puterea
soţului sau a socrului ei dacă acesta era pater familias. În aceste condiţii, ea dobândea în
familie fie locul unei fiice (loco filiae), fie pe cel al unei nepoate (loco neptis) şi era lipsită de
capacitate patrimonială. Soţia devenea agnată cu agnaţii soţului şi primea un drept succesoral
în noua familie. Soţul avea asupra ei un drept de viaţă şi de moarte, o jurisdicţie domestică şi
dreptul de a o repudia în cazuri bine determinate: adulter, tentativă de otrăvire a copiilor sau de
avort, sterilitate şi falsificarea cheilor cramei. În cazul căsătoriei sine manu, femeia îşi păstra
statutul juridic avut anterior: dacă era alieni juris rămânea sub puterea şefului ei de familie, iar
dacă era sui juris rămânea sub autoritatea unui tutore. Ea rămânea agnată cu agnaţii familiei
sale de origine şi tot aici păstra drepturi succesorale.

• Raporturi ce rezultă din comunitatea de viaţă. Consimţământul soţilor de a încheia o

căsătorie legitimă avea o serie de consecinţe sociale şi juridice. Soţia primea rangul social şi
numele soţului ei. Soţii aveau între ei obligaţii reciproce: femeia trebuia să-şi respecte soţul,
iar soţul să-şi ocrotească soţia. Între soţi nu exista însă o obligaţie de întreţinere alimentară.
Soţia era obligată să locuiască în casa soţului ei. În cazul în care aceasta părăsea domiciliul,
soţul putea cere pretorului ca printr-un interdict special (liberis exhibendis, uxore exhibenda)
s-o constrângă pe soţie să revină la domiciliul conjugal. În cazul în care femeia era victima
unor injurii grave sau a unor violenţe, soţul putea introduce o actio iniuriarum. În epoca post-
clasică s-a interzis soţilor să se acţioneze în justiţie fără consimţământul magistratului. Soţii îşi
datorau reciproc fidelitate. Adulterul soţiei era însă sancţionat mult mai sever decât cel al
soţului11. Femeia era pedepsită atât în cadrul privat al familiei de către soţ cu avizul rudelor –
soţul o putea chiar ucide în caz de flagrant- cât şi juridic. Legea Iulia de adulteris considera
adulterul femeii un delict public, îl obliga pe soţ să repudieze şi să urmărească în justiţie pe
soţia vinovată.

Raporturile patrimoniale dintre soţi difereau după cum se încheiase o căsătorie cum manu
sau sine manu. În cazul căsătoriei cum manu, femeia alieni juris, trecând din familia tatălui ei
în familia soţului, îşi menţinea incapacitatea patrimonială specifică acestui statut. Femeia sui
juris căsătorită cum manu îşi pierdea capacitatea patrimonială şi întreaga sa avere revenea
soţului/şefului de familie al soţului. Femeia alieni juris căsătorită sine manu rămânea în
continuare lipsită de capacitate patrimonială. Femeia sui juris căsătorită sine manu rămânea
proprietara averii sale, pe care o administra cu consimţământul tutorelui ei.

11
Explicaţia rezidă în pericolul apariţiei în familie a unui copil străin de sângele soţului
legitim. Această situaţie ar fi tulburat transmiterea cu titlu succesoral a patrimoniului acestuia
către copii proprii.

În consecinţă, în cadrul căsătoriei încheiate sine manu se aplica regimul separaţiei de

bunuri. În principiu, fiecare soţ îşi păstra proprietatea, folosinţa şi administrarea bunurilor
proprii. Nici unul dintre soţi nu era obligat să contribuie la sarcinile menajului sau pentru
educaţia copiilor. Toate aceste cheltuieli erau acoperite de dota ce se constituia în acest scop.
Afecţiunea existentă între soţi şi considerente morale determinau însă adesea femeia să
încredinţeze administrarea bunurilor sale soţului ei. De asemenea, comunitatea de viaţă
conducea inevitabil la o folosinţă comună a bunurilor proprii fiecăruia dintre cei doi soţi.

Încheierea căsătoriei era de regulă însoţită de constituirea unei dote. Dota reprezenta o
donaţie făcută soţului cu ocazia căsătoriei. Ea era constituită pentru a conferi familiei o bază
materială dar şi pentru a asigura femeii şi copiilor ei cele necesare subzistenţei în cazul
desfacerii căsătoriei. Dota era de regulă constituită de tatăl femeii (dos profecticia). Acesta nu
avea o obligaţie juridică de a constitui dota dar aceasta s-a transformat cu timpul într-o datorie
morală. Dota reprezenta în acelaşi timp o compensaţie pentru pierderea drepturilor succesorale
în familia de origine în cazul căsătoriei cum manu. În dreptul lui Justinian, constituirea dotei a
devenit o obligaţie legală. În cazul în care femeia era sui juris, dota putea fi constituită de ea
însăşi sau de un terţ (dos adventicia).

Constând fie în bani, fie în bunuri sau creanţe, dota se putea constitui prin mai multe
modalităţi juridice: a) Dotis datio era un transfer de proprietate făcut prin modalităţile legale
de înstrăinare a proprietăţii: mancipatio, in iure cessio, traditio; b) Dotis promissio era o
promisiune făcută sub forma unei stipulaţii; c) Dotis dictio era un simplu angajament
unilateral făcut în termeni solemni al celui ce constituia dota; d) O constituţie a împăratului
Theodosie al II-lea din 428 d.Hr. a permis constituirea dotei printr-un pact legitim (pactum de
constituenda dote) ce consta într-o promisiune orală neformală făcută soţului de către
constituantul dotei. În epoca lui Justinian, această modalitate a dobândit o largă aplicabilitate
în dauna lui stipulatio şi dotis dictio. Dota astfel constituită devenea proprietatea soţului.

Fiind o comuniune pentru toată viaţa, căsătoria se desfăcea, în principiu, în momentul morţii
unuia dintre soţi. Pe lângă fenomenul morţii naturale, desfacerea căsătoriei era determinată de
o serie de cauze independente de voinţa soţilor (moarte civilă, absenţa soţului militar) sau de
manifestarea de voinţă a acestora (divorţ).

Cauze involuntare. Desfacerea căsătoriei avea loc în cazul în care unul dintre soţi suferea o
moarte civilă (capitis deminutio). În caz de capitis deminutio maxima, pierderea libertăţii
unuia sau ambilor soţi antrena desfacerea căsătoriei. În cazul în care soţul cădea prizonier la
duşman, ius postliminii nu se aplica mariajului, deoarece acesta era o stare de fapt. În acest
caz, cei doi trebuiau să se recăsătorească. Dreptul post-clasic, impregnat de viziunea creştină
asupra căsătoriei, a eliminat această cauză de desfacere a căsătoriei. În cazul unei capitis
deminutio media, pierderea cetăţeniei, fie prin schimbarea cetăţii, fie prin exil, conducea la
desfacerea căsătoriei romane. În epoca lui Justinian, desfacerea căsătoriei prin exil a fost
înlăturată. O capitis deminutio minima conducea la desfacerea căsătoriei doar în cazul în care
schimbarea statutului familial antrena apariţia unei legături de rudenie cu un grad ce constituia
un impediment la căsătorie. Nebunia unuia dintre soţi intervenită în timpul căsătoriei şi
absenţa îndelungată a soţului nu conduceau la desfacerea căsătoriei. În epoca lui Constantin,
căsătoria se defăcea după 4 ani de absenţă a soţului militar iar în epoca lui Justinian după 5 ani
cu condiţia să nu existe nici o certitudine a supravieţuirii soţului.

Cauze voluntare. Căsătoria se putea dizolva prin divorţul soţilor. În epoca veche, divorţul
era o raritate, recurgerea la el fiind limitată de avizul consiliului familial şi de către sancţiunile
morale cenzoriale. În epoca Principatului, decăderea puterii lui pater familias şi schimbarea
moravurilor

societăţii romane au condus la o frecvenţă crescândă a divorţurilor. La fel ca şi încheierea

căsătoriei, desfacerea căsătoriei prin divorţ era o simplă stare de fapt. Nu existau nici un fel de
formalităţi juridice prin respectarea cărora căsătoria să se defacă în mod legal. Aşa cum
căsătoria se încheia prin consimţământul viitorilor soţi de a întemeia o căsătorie legitimă,
divorţul se producea prin voinţa unilaterală a unuia dintre soţi de a pune capăt convieţuirii
matrimoniale. Practic această voinţă era exprimată printr-o serie de cuvinte şi gesturi care,
nefiind obligatorii pentru desfacerea validă a căsătoriei, probau divorţul. În caz de repudiere,
soţul îi spunea soţiei sale “Pleacă din casă!” (baete foras), îi putea trimite un certificat de
repudiere, îi putea lua cheile casei sau putea distruge contractul prenupţial.

În cazul în care căsătoria se încheiase cum manu, divorţul trebuia însoţit de scoaterea soţiei de
sub puterea soţului ei/şefului de familie al soţului. În cazul lui confarreatio, scoaterea de sub
putere se făcea printr-o diffarreatio ce semnifica alungarea soţiei din cultul familial al soţului
ei. În cazul lui coemptio şi usus, manus se ridica printr-o remancipatio. Soţia era vândută
fictiv fostului ei şef de familie sau unui terţ care mai apoi o elibera. În epoca Dominatului,
influenţa creştinismului a adus o nouă perspectivă asupra divorţului. Deşi Biserica şi Sfinţii
Părinţi au invocat, bazându-se pe textele nou-testamentare, caracterul indisolubil al căsătoriei,
împăraţii au acceptat divorţul însă numai în condiţiile prevăzute de lege. Constantin permitea
soţului divorţul doar în trei cazuri: de soţia adulteră, de soţia culpabilă de otrăvire şi soţia ce se
dedase la intrigi amoroase. Soţia putea divorţa de soţul ei dacă acesta era culpabil de omor, de
otrăvire sau de violarea unui mormânt. Divorţurile săvârşite în afară de aceste cauze rupeau
uniunea matromonială dar soţii se expuneau la sancţiuni legale.

Justinian, prin Novelele 22 (535) şi 117 (542), a adus o serie de precizări în privinţa
modalităţilor şi cauzelor divorţului: a) Divorţul pentru o cauză justă provenită din fapta gravă
a unuia dintre soţi: adulterul femeii sau întreţinerea unei concubine la domiciliul conjugal de
către soţ, abandonul domiciliului conjugal, viaţa libertină a femeii sau exercitarea de către
aceasta a anumitor meserii; b) Divorţul pentru cauze neimputabile soţilor: sterilitatea femeii,
impotenţa bărbatului, nebunia unuia dintre soţi şi absenţa soţului prizonier mai mult de 5 ani ;
c) Divorţul prin consimţământ mutual (desfiinţat de Justinian prin Novela 117 dar restabilit de
Justin în 566). Divorţul realizat în afara acestor cauze rupea uniunea matrimonială, dar soţii
erau supuşi unor sancţiuni legale.

4d). Convieţuirea a două persoane de sex diferit care nu îndeplineau condiţiile cerute de lege
pentru a putea realiza un legitimum matrimonium era considerată concubinaj. Concubinajul
nu producea nici un fel de efecte juridice cu privire la raporturile personale sau patrimoniale şi
nici cu privire la raporturile de paternitate.

4e). Patria potestas reprezenta puterea pe care pater familias o exercita asupra descendenţilor
săi agnatici indiferent că erau erau născuţi în familie sau proveneau dintr-o adopţie. Se aflau
sub patria potestas atât fetele cât şi băieţii până la a doua sau chiar a treia generaţie
desemnaţi cu toţii prin expresia filii familiae. Patria potestas, ca legătură juridică între pater
familias şi copii, conferea acestuia puteri extraordinare. În principiu nelimitată, această putere
a început să fie îngrădită pe măsură ce viziunea asupra familiei romane s-a schimbat iar
raporturile rigide de putere au fost înlocuite prin sentimente de afecţiune şi ideea de sprijin
reciproc.

Copii dobândeau din momentul naşterii lor personalitate juridică diferenţiată după cum erau
băieţi sau fete. Capacitatea de folosinţă a băieţilor cuprindea atât o capacitate
extrapatrimonială cât şi una patrimonială. Deoarece singurul titular al patrimoniului familial
era pater familias, fii de familie nu aveau capacitate patrimonială (de exerciţiu). Ei nu
puteau dobândi nimic pentru sine şi nu puteau compărea în faţa instanţei. Tot ceea ce
dobândeau, achiziţionau în numele şi
pentru pater familias. În aceste condiţii, situaţia lor era asemănătoare cu a unui sclav. Ca şi
acesta, ei nu puteau face decât mai bună situaţia patrimonială a lui pater familias. Pe măsură
ce viaţa comercială s-a dezvoltat, fii de familie se puteau obliga în numele şefului lor de
familie.

Puterea părintească izvora fie ca urmare a naşterii de copii în cadrul căsătoriei, fie dintr-un act
juridic ulterior naşterii copilului: adopţie, adrogaţie sau legitimare.

Căsătoria. Pentru a intra sub puterea lui pater familias, copilul trebuia să se nască dintr-o
căsătorie legitimă (legitimum matrimonium). Pentru existenţa căsătoriei legitime trebuiau
îndeplinite condiţiile de fond şi de formă impuse de dreptul civil. Dacă acestea nu existau,
copilul putea fi legitimat după regulile dreptului peregrin, însă tatăl nu dobândea patria
potestas asupra acestuia. Copilul rezultat dintr-o căsătorie legitimă este prezumat a fi procreat
de bărbatul căsătorit legitim (pater is est quem nuptiae demonstrant). Această prezumţie se
aplica numai în cazul în care copilul se născuse la cel puţin 182 de zile de la consumarea
căsătoriei şi nu mai mult de 300 de zile de la desfacerea acesteia. Prezumţiile respective
puteau fi însă combătute cu probe contrarii. Pentru a se instaura legătura de putere, nu era de
ajuns ca fiul sau fiica în cauză să se nască. Ei trebuia să fie recunoscuţi de către tată prin
ridicarea în braţe şi asocierea lor la cultul familial (tollere puerum). Doar aşa copilul era
integrat în familie şi patria potestas se năştea. Tatăl, în funcţie de propria voinţă, putea să
refuze realizarea acestui ritual iar, ca urmare, copilul era respins şi expus.

Adopţia. Adopţia era un izvor juridic al lui patria potestas prin care o persoană alieni juris era
scoasă de sub puterea şefului său de familie şi trecut sub puterea unui alt pater familias –
adoptatorul. Adopţia corespundea unor multiple scopuri. Pe această cale, un pater familias
putea să compenseze lipsa unui descendent natural asigurând perpetuarea numelui, a cultului
familial şi transmiterea patrimoniului familial. În acelaşi timp, prin adopţie puteau fi introduşi
în familie copii legaţi prin sânge dar care nu făceau parte din familia agnatică: urmaşii unui fiu
emancipat, copii unei fiice căsătorite cum manu sau un copil dintr-o căsătorie nelegitimă. Nu
în ultimul rând, adopţia răspundea unor necesităţi politice: încadrarea unui plebeu într-o
familie patriciană sau transferul unui patrician într-o familie plebee putând astfel să ajungă
tribun plebeu. Tot prin adopţie, împăraţii îşi puteau desemna moştenitorul prezumtiv al
tronului. Singurul care putea adopta era pater familias. Deoarece adopţia dădea naştere unei
patria potestas, femeile nu puteau fi adoptatori. Puteau fi adoptaţi atât fii cât şi fiicele de
familie. În epoca lui Justinian se cerea ca între adoptator şi adoptat să existe o diferneţă de
vârstă de 18 ani. Peregrinii puteau recurge la adopţie doar după dreptul cetăţii lor, deoarece ei
nu aveau acces la dreptul civil roman.

Adopţia se realiza în două etape. Într-o primă etapă, era ruptă legătura de putere dintre pater
familias ce dădea în adopţie şi copilul ce urma a fi adoptat. Acest lucru se realiza printr-o
mancipaţiune: fiul era vândut de trei ori – fetele şi nepoţii o singură dată - şi, conform
prevederilor Legii celor XII Table, legătura de putere se desfăcea. Copilul intra sub puterea
(mancipium) cumpărătorului de cirumstanţă. Într-o a doua etapă, avea loc dobândirea de către
adoptator a puterii paterne asupra copilului în cauză. Ea se desfăşura în cadrul unui proces
fictiv unde adoptatorul declara că respectivul copil este fiul (fiica) lui. Cumpărătorul nu se
opunea (in jure cedit), iar pretorul, luând act de această tăcere, atribuia copilul tatălui adoptiv
printr-o addictio. În epoca Dominatului, formalităţile adopţiei s-au simplificat considerabil, în
condiţiile în care rudenia agnatică a fost înlocuită prin cea cognatică. Adopţia se făcea prin
nişte simple declaraţii făcute în faţa unui funcţionar imperial de către părţile interesate.

Adopţia avea ca efect scoaterea copilului de sub puterea şefului său de familie şi
introducerea sub puterea adoptatorului. Ca urmare, cel adoptat pierdea legătura de rudenie
agnatică cu fosta sa familie şi devenea rudă agnatică cu membrii familiei sale adoptive. El
pierdea totodată orice

drept succesoral în familia de origine şi dobândeau drepturi succesorale în familia adoptivă.

Pentru a contracara efectele extinctive de drepturi succesorale în familia de origine ale
adopţiei, în epoca lui Justinian au apărut două feluri de adopţie: una cu efecte depline, iar alta
cu efecte restrânse. Adopţia cu efecte depline avea ca rezultat aceleaşi efecte: pierderea
oricăror drepturi succesorale în familia de origine. Acest tip de adopţie se accepta însă doar în
cazul în care adoptatorul era un ascendent al copilului – un bunic, de ex. -. În cazul în care
copilul era emancipat, el venea la moştenirea bunicului său pe linie cognatică. Adopţia cu
efecte restrânse crea un drept de moştenire în familia adoptivă însă menţinea şi dreptul de
moştenire în familia de origine. În consecinţă, dacă era emancipat din noua familie, copilul
venea la moştenirea patrimoniului familiei sale de origine. Treptat, adopţia cu efecte restrânse
a devenit dreptul comun în materie.

Adrogaţiunea era acel tip de adopţie prin care un pater familias trecea sub puterea unui alt
pater familas, devenind astfel alieni juris şi supus puterii părinteşti a tatălui său adoptiv. Ea
avea aceleaşi finalităţi familiale şi politice ca şi adopţia propriu-zisă. Adrogaţiunea
presupunea îndeplinirea anumitor condiţii în persoana adrogatorului şi a celui adrogat.
Adrogatorul trebuia să aibă sub 60 de ani, să nu aibă copii nici din căsătorie şi nici dintr-o
adopţie anterioară. Femeile nu puteau fi adrogate deoarece nu aveau acces în adunarea curiată.
Liberţii puteau fi adrogaţi doar de către patronul lor sau de o altă persoană doar cu acordul
acestuia. Minorii sub 25 de ani nu puteau fi adrogaţi de curatorii lor, iar impuberii din epoca
lui Antoninus Pius puteau fi adrogaţi doar dacă era în interesul lor. Având în vedere
consecinţele grave ale adrogaţiunii în viaţa socială şi religioasă a cetăţii, realizarea ei a fost
supusă unui control şi unor forme rigide. Deoarece ea implica dispariţia unei familii din cetate
şi a unui cult familial, adrogaţiunea era precedată de o anchetă a pontifilor urmată de un vot al
adunării curiate sau, mai târziu, a celor 30 de lictori ce o compuneau. Ca urmare a adrogaţiunii,
cel adrogat îşi pierdea calitatea de sui juris şi devenea alieni juris. El şi copii săi întrau sub
puterea paternă a adrogatorului. Toate bunurile adrogatului intrau în patrimoniul
adrogatorului. Adrogatul suferea o capitis deminutio minima, iar ca urmare vechea sa
personalitate juridică se stingea şi apărea una nouă, limitată de noul său loc în familie.

Legitimarea reprezenta o modalitate juridică de recunoaştere a copilului născut în afara

căsătoriei, de regulă în cadrul unui concubinaj. Deoarece nu era născut în cadrul unei căsătorii
legitime, copilul “natural” era străin juridic de tatăl său şi nu intra sub puterea acestuia. El era
legat din punct de vedere al sângelui doar de mama sa, care era certă: în timp ce la Roma
existau doar mame naturale, tot aici se găseau doar taţi legitimi. Pentru a se crea o legătură
juridică între tată şi fiu, au fost create mai multe pârghii juridice cunoscute în dreptul modern
sub denumirea generică de legitimare.
Puterea părintească se stingea prin moartea naturală sau civilă a lui pater familias ori a fiului
său. Pe de altă parte, patria potestas se putea stinge ca urmare a o serie de acte juridice ce
vizau fie persoana lui pater familias, fie persoana copilului. Cea mai importantă modalitate
juridică de stingere a puterii părinteşti era emanciparea (mancipatio). Simplă sancţiune
penală aplicată în scopul alungării din familie a copilului nedemn, emanciparea a devenit în
epoca clasică o măsură de favoare ce conferea copilului deplină capacitate şi îi lăsa libera
dispoziţie a bunurilor sale. Măsura era luată adeseori de pater familias în scopul de a utiliza
mai eficient capacităţile fiului său în afaceri. Emanciparea se realiza doar la iniţiativa lui pater
familias. Fiul de familie nu o putea pretinde. Emanciparea se realiza prin vânzarea fictivă de
trei ori a fiului de familie şi o singură dată a fiicei de familie unei terţe persoane care se angaja
să-i elibereze. În epoca Dominatului, formalităţile rigide ale mancipaţiunii au fost înlăturate. În
anul 502, împăratul Anastasie a introdus emanciparea prin obţinerea unui rescript imperial, iar
împăratul Justinian a redus-o la o simplă declaraţie a şefului de familie înaintea magistratului
competent. Ca urmare a

emancipării, copilul devenea perosană sui juris. Dacă era băiat el putea deveni pater familias
şi dobândea personalitate juridică deplină. Dacă băiatul era titularul unui peculiu, el devenea
proprietarul acestuia. Dacă emancipatul era fată trebuia să i se numească un tutore.
Emancipatul pierdea legăturile agnatice cu familia sa şi drepturile succesorale în cadrul
acesteia. El păstra însă legătura de rudenie cognatică şi drepturile succesorale ce decurgeau din
aceasta.

4f). Persoanele sui juris dotate cu personalitate juridică ce fie din cauza vârstei, fie a sexului,
fie a sănătăţii mentale nu aveau capacitate de exerciţiu erau ocrotite de legea romană.
Impuberii şi femeile se aflau sub tutelă iar nebunii, prodigii şi minorii până la 25 de ani se
aflau sub curatelă.

Tutela impuberilor. Minorii sub 14 ani (impuberes) sui juris se aflau în mod obligatoriu sub
tutelă. În epoca veche tutela era constituită atât în scopul protejării impuberului, cât şi în
scopul protejării patrimoniului familial şi a celor care puteau veni conform legii la moştenirea
acestui patrimoniu aflat în proprietatea impuberului. Considerată un drept al posibililor
moştenitori, tutela a devenit treptat o datorie a acestora, pe măsură ce ea a fost constituită
exclusiv în scopul ocrotirii intereselor impuberului.

Tutela asupra impuberului se constituia prin mai multe modalităţi juridice:

• Tutela legală. Conform Legii celor XII Table, urma să fie tutorele impuberului agnatul cel
mai apropiat în grad al acestuia în conformitate cu ordinea legală stabilită pentru devoluţiunea
succesorală. Exercita, de asemenea, tutela legitimă, patronul asupra libertului său impuber şi
pater familias asupra fiului de familie impuber emancipat. Tutorele legal era obligat să accepte
tutela asupra impuberului. Începând cu epoca imperială, rudele cognatice au început să fie
chemate la tutela impuberului iar în epoca lui Justinian tutela legală era acordată exclusiv
cognaţilor (mama, bunica, fraţii etc.).
• Tutela testamentară exista atunci când pater familias numea prin testament, în termeni
imperativi, un tutore pentru copilul său impuber. Tutorele astfel numit putea să refuze
sarcina fără nici o justificare iar din timpul împăratului Claudiu doar în baza unor motive bine
întemeiate.
• Tutela dativă a fost introdusă de o lege Atilia (242-186 î.Hr.) pentru cazurile în care
minorul nu avea tutore legal sau testamentar. În aceste cazuri, tutorele era ales de către
magistrat. Tutorele ales era obligat să accepte şi să ducă până la capăt tutela. Totuşi, în anumite
cazuri, el avea dreptul de a fi absolvit de sarcină cu condiţia de a propune o persoană mai aptă
în locul său. Nu puteau fi numite tutori persoanele care aveau ele însele nevoie de tutore sau
curator, cele lovite de incapacităţi fizice (muţi, surzi), cei care nu erau cetăţeni şi cele care
aveau interese contrare cu ale minorului.

Principalele sarcini ale tutorelui erau de a administra patrimoniul impuberului în numele şi

interesul acestuia şi de a-şi da acordul cu privire la actele juridice pe care acesta dorea să le
încheie. În cazul în care impuberul nu putea vorbi sau era absent, sarcina tutorelui era de a
administra patrimoniul acestuia asemenea unui gerant de afaceri (gestio). Toate actele juridice
legate de administrarea patrimoniului celui tutelat era realizate de tutore în numele acestuia.
Mult timp dreptul roman nu acceptat reprezentarea directă astfel că toate efectele acestor acte
juridice se răsfrângeau asupra patrimoniului tutorelui. Cu timpul, a fost acceptată şi
reprezentarea perfectă: la începutul sec. II î.Hr. în ceea ce priveşte dobândirea posesiunii şi
transferul proprietăţii iar de la sfârşitul sec. II d.Hr. şi asupra obligaţiilor. Toate afectele
actelor juridice încheiate de tutore în numele impuberului se răsfrângeau direct asupra
patrimoniului acestuia din urmă. În cazul în care impuberul putea să vorbească, rolul tutorelui
era de a-şi da consimţământul asupra actelor juridice încheiate de acesta (auctoritas). În
epoca imperială,

atribuţiile tutorelui au fost limitate în interesul impuberului. Un senatus consult din epoca lui
Septimius Severus interzicea tutorelui să alieneze pământurile cultivate ale impuberului aflate
în mediul rural sau în jurul oraşelor. Împăratul Constantin a extins această interdicţie asupra
tuturor imobilelor urbane şi asupra mobilelor mai importante.

Tutela lua sfârşit când impuberul împlinea 14 ani, la moartea naturală sau civilă a impuberului
sau tutorelui şi atunci când tutorele renunţa sau era demis din tutelă. La sfârşitul tutelei,
tutorele trebuia restituie pupilului patrimoniul şi să dea seama de gestiunea sa. Legea celor XII
Table înlătura din calitatea de tutore pe cel care se făcuse vinovat de dol sau culpă gravă şi
obliga la plata dublului bunurilor sustrase de către tutore din patrimoniul minorului. În epoca
clasică, impuberului i s-a pus la îndemână o acţiune din tutelă directă (actio tutelae directa)
pentru a-şi recupera patrimoniu şi eventualele prejudicii produse de gestiunea tutorelui. În
acest scop, gestiunea tutorelui era apreciată in abstracto fiind raportată la gestiunea unui bun
gospodar ideal. Orice prejudiciu adus patrimoniului impuberului prin nerespectarea acestui
etalon trebuia reparat de către tutore. În epoca lui Justinian, gestiunea tutorelui a fost apreciată
in concreto şi raportată în consecinţă la diligenţele pe care tutorele le depunea în administrarea
propriului patrimoniu. Tutorele avea la rândul său o acţiune din tutelă contrară (actio tutelae
contraria) prin care îşi putea recupera cheltuielile făcute cu administrarea patrimoniului
pupilului său.

Tutela femeilor. Aflată sub tutelă, până la vârsta de 12 ani, pe considerente de vârstă, femeia
sui juris rămânea sub tutelă şi după această vârstă din considerente de sex. Tutela dura până la
moartea fizică sau juridică a femeii respective. Considerată incapabilă să-şi administreze
singură patrimoniul, femeia sui juris se afla sub tutelă atât în interesul agnaţilor ei, cât şi în
propriul interes. Tutela se instala prin aceleaşi modalităţi ca şi în cazul tutelei impuberilor.
Tutorele femeii sui juris avea ca sarcină doar încuviinţarea (auctoritas) actelor juridice pe care
femeia le făcea în administrarea patrimoniului propriu. El nu avea sarcina gestiunii
patrimoniului femeii (gestio) şi, în consecinţă, nu avea nici o răspundere la sfârşitul tutelei.

Începând cu epoca de sfârşit a Republicii, regimul tutelar al femeii a început să se relaxeze.

Soţul femeii putea să lase acesteia prin testament dreptul de a-şi alege propriul tutore. Pe de
altă parte, s-a acceptat ca femeia sui juris să iasă de sub tutela agnaţilor şi să-şi aleagă un
tutore după bunul plac. Acest lucru se realiza prin intermediul unei coemptio: femeia era
“vândută” unei persoane care, la rândul ei, o mancipa unui terţ de încredere care devenea
tutorele ei. În anumite condiţii, o femeie putea să iasă definitiv de sub tutelă. În epoca lui
Octavian Augustus, în scopul încurajării natalităţii, s-a hotărât ca mamele ingenue care aveau
trei copii şi mamele liberte cu patru copii să iasă de sub tutelă. În epoca post-clasică tutela
femeii a dispărut complet.

Curatela nebunilor. Toţi cei care nu puteau să-şi dea seama de consecinţele actelor lor
– alienaţii mental (furiosi)- sau cei care nu puteau să-şi administreze patrimoniul datorită unui
handicap fizic – surzii, muţii – trebuiau să se afle sub curatelă. Curatorul era instituit atât în
interesul agnaţilor cât şi în interesul celui aflat sub curatelă. De aceea, curatela legală îi viza ca
şi curatori pe agnaţi sau pe gentili. În dreptul clasic a apărut curatela dativă, iar în epoca lui
Justinian curatela testamentară. Rolul curatorului era de a administra asemenea unui gerant de
afaceri (gestio) patrimoniul nebunului. La sfârşitul curatelei, el trebuia să dea seama de
gestiuneasa după regulile răspunderii tutorelui impuberului.

Curatela prodigilor. Conform Legii celor XII Table, erau consideraţi risipitori (prodigi) toţi
cei care îşi risipeau fără discernământ averea moştenită de la străbuni. Asimilaţi unor nebuni,
risipitorii trebuiau aşezaţi sub curatelă atât în interesul agnaţilor cât şi al lor înşile. În epoca
clasică, au fost consideraţi prodigi toţi cei care îşi risipeau averea, indiferent de provenienţa
acesteia. Curatorul era numit prin decret al magistratului, care stabilea şi limitele
incapacităţii

prodigului. Sarcina curatorului era de a administra asemenea unui gerant de afaceri pentru care
trebuia să dea seama la sfârşitul curatelei. Curatela înceta, în dreptul lui Justinian, atunci când
prodigul se îndrepta, dând dovadă de discernământ.

Curatela minorilor până la 25 de ani. Pentru a ocroti interesele tinerilor până la 25 de ani ce
erau lipsiţi de experienţă în afaceri, o lege Plaetoria din 191 î.Hr. amenda şi arunca infamia
asupra tuturor celor care profitau de această inexperienţă. Mai târziu, pretorul a acordat acestui
tânăr o excepţie din aceeaşi lege (exceptio legis Plaetoriae) pe care acesta o putea opune
acţiunii creditorului profitor. Dacă tânărul executase obligaţia şi suferise un prejudiciu rezultat
din lipsa sa de experienţă, pretorul putea să-i acorde o restitutio in integrum. Pentru a încuraja
terţii să contracteze cu acest minor, s-a acordat acestuia un curator ce veghea asupra
respectării intereselor sale şi conferea co-contractanţilor siguranţa validităţii actului încheiat.
Curatorul era numit de magistrat la libera sa alegere sau la sugestia minorului. Numit la
început doar pentru acte determinate, curatorul a fost numit în mod permanent din epoca lui
Marcus Aurelius. Din epoca lui Justinian, curatela minorului până la 25 de ani a devenit
obligatorie şi permanentă. Continuând tutela, curatela minorului până la 25 de ani a fost
asimilată treptat acesteia în ceea ce priveşte atribuţiile curatorului, limitele dreptului de
dispoziţie ale acestuia şi răspunderea pentru gestiune.

TEMA IX. LUCRURILE

REZUMAT: Orice lucru ce are o valoare economică şi putea fi

echivalat în bani se putea transforma într-un bun. Totalitatea bunurilor care formează în sens
larg proprietatea unei persoane a fost denumită în dreptul roman patrimoniu (patrimonium).
Patrimoniul unei persoane era constituit din bunuri corporale –fizice şi bunuri necorporale sau
abstracte. În consecinţă, patrimoniul era format din drepturile şi datoriile unei persoane
evaluate în bani, precum şi din bunurile la care acestea se referă. Summa divisio în materie de
clasificare a bunurilor era, conform jurisconsultului Gaius, cea între lucruri patrimoniale
(res in patrimonio) şi lucruri extrapatrimoniale (res extra patromonio). Res in patrimonio
puteau face obiectul proprietăţii (în sens larg) unei persoane private. Ele se aflau în comerţ şi
puteau fi evaluate în bani.

CONȚINUTUL TEMEI IX: LUCRURILE

• Clasificarea lucrurilor:

Romanii au stabilit mai multe categorii de astfel de bunuri, în funcţie de importanţa sau natura
lor: lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi, lucruri mobile şi lucruri imobile, lucruri
determinate în gen (genus) şi lucruri determinate în speţă (species), lucruri consumptibile şi
lucruri necomsumptibile, lucrurile divizibile şi indivizibile, lucruri simple, compuse şi
colective, fructe şiproduse, lucruri corporale şi lucruri necorporale.

Lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi. Lucrurile mancipi formau cea mai importantă
parte a patrimoniului vechii familii romane. În rândul lor intrau toate acele lucruri
indispensabile pentru desfăşurarea activităţilor agricole prin care familia îşi asigura resursele
subzistenţei materiale: fondurile agrare şi casele din Italia, sclavii, animalele de povară şi
tracţiune –boii, caii, măgarii etc.-, servituţile prediale rustice –de ex. dreptul de a trece cu
piciorul, carul sau turmele pe un teren străin. Având în vedere importanţa lor, ele nu puteau fi
înstrăinate decât prin intermediul unor acte solemne şi publice: fie mancipatio, fie in iure
cessio. Bunurile de mai mică importanţă din patrimoniul familial formau lucrurile nec
mancipi: roadele pământului, animalele mici, servituţile urbane fără importanţă pentru
agricultură, metalele etc. Ele puteau fi înstrăinate mult mai uşor, fără forme sau ritualuri
speciale. În dreptul clasic, distincţia între cele două categorii a început să se estompeze pe
măsură ce mancipatio a făcut treptat loc unor modalităţi de apropriere mai simple, ocrotite de
pretor. În epoca lui Justinian, distincţia a dispărut complet.

Lucruri mobile şi lucruri imobile. Lucrurile mobile erau cele care se puteau mişca singure:
sclavii, animalele etc., iar cele imobile erau cele care nu se puteau mişca: pământul, clădirile,
plantaţiile etc. Distingerea lor era importantă pentru aproprierea bunurilor prin uzucapiune,
pentru vânzarea pământului, în domeniul interdictelor etc.
Lucruri determinate în gen (genus) şi lucruri determinate în speţă (species). Lucrurile
determinate în gen erau determinate prin caracterele genului din care făceau parte – vin,
cereale, sclavi, pământ etc. – pe când celelalte erau strict individualizate –un anume vin, un
anume sclav, un anume teren etc.. Aşezarea unui bun într-o categorie sau alta se făcea în baza
convenţiei dintre părţile raportului juridic: de ex., când se vindea un anume număr de sclavi,
aceştia erau determinaţi în gen, iar dacă sclavii vânduţi erau individualizaţi prin numele lor, ei
erau bunuri de specie. Bunurile determinate în gen erau de regulă lucruri care se puteau
cântări, număra sau măsura (res que pondere, numero, mensurave consistunt) – vinul,
alimentele, monezile etc., iar bunurile determinate în specie nu aveau acest caracter. De
asemenea, un bun

determinat în gen se putea înlocui cu altul de aceleaşi gen, pe când un bun determinat în specie
era de neînlocuit. De aceea, genus sunt lucruri fungibile, iar species sunt lucruri nefungibile.

Lucruri consumptibile şi lucruri necomsumptibile. Lucrurile consumptibile îşi consumau

substanţa prin folosinţă şi nu puteau fi utilizate de regulă decât o singură dată: alimentele,
banii, combustibilul, hainele etc. Lucrurile neconsumptibile nu îşi consumau substanţa prin
utilizare şi puteau fi folosite de nenumărate ori: sclavii, animalele, uneltele de muncă etc. De
regulă, lucrurile care se puteau cântări, număra şi măsura erau consumptibile, iar celelalte erau
neconsumptibile.

Lucrurile divizibile şi indivizibile. Lucrurile divizibile erau cele care nu îşi pierdeau
valoarea economică dacă erau divizate: terenul, stofele etc.. Lucrurile indivizibile îşi
pierdeau valoarea economică dacă erau divizate: sclavii, hainele, diamantele etc.. Distincţia
avea valoare în cazul obligaţiilor cu pluralitate de creditori sau debitori.

Lucruri simple, compuse şi colective. Lucrurile simple erau cele care nu se puteau prin
natura lor divide în mai multe părţi: un sclav, o scândură etc. Lucrurile compuse erau cele
formate din mai multe părţi: o corabie, o casă etc.. Lucrurile colective erau formate dintr-o
colectivitate de alte lucruri: o turmă de oi, un roi de albine.

Fructe şi produse. Fructele erau lucruri produse de alte lucruri în mod periodic în funcţie de
destinaţia sa economică: recoltele de cereale, roadele pomilor, lâna, vinul, prăsila animalelor
etc. Produsele erau lucruri produse de alte lucruri în mod neperiodic: lemnele din pădure, copii
sclavilor etc.
Lucruri corporale şi lucruri necorporale. Lucrurile corporale erau cele care puteau fi atinse
datorită materialităţii lor (que tangi possunt): un sclav, un teren, un animal, o clădire etc.
Lucrurile necorporale nu puteau cădea sub simţuri şi reprezentau totalitatea drepturilor din
patrimoniu. Acestea erau reprezentate prin excelenţă de drepturile personale deoarece
drepturile reale, fiind confundate cu bunurile asupra cărora se exercitau, era considerate lucruri
corporale.

Res extra patrimonio nu făceau obiectul proprietăţii unei persoane private şi erau scoase din
circuitul comercial (res quarum commercium non est). Lucrurile nepatrimoniale se împărţeau
la rândul lor în lucruri destinate cultului religios (res divini iuris) şi lucruri destinate folosinţei
umane (res humani iuris).

• Proprietatea

2a). Evoluţia proprietăţii romane este unul dintre cele mai ilustrative exemple ale modului în
care gândirea juridică romană a reuşit să rafineze conceptual o simplă stare de fapt şi s-o
transforme într-una din cele mai complexe şi larg răspândite instituţii ale dreptului privat
modern. Procesul de abstractizare a plecat de la proprietatea concepută ca un raport între
persoană şi bun, unde dreptul se confunda cu bunul asupra căruia purta şi a ajuns la
proprietatea concepută ca un raport între persoane, unde se face distincţie între dreptul de
proprietate şi bunul ce făcea obiectul său. De asemenea, s-a plecat de la proprietatea concepută
ca o stăpânire efectivă asupra bunului la proprietatea recunoscută ca o legătură intelectuală
între om şi bun, care nu cere cu necesitate un control fizic al bunului pentru a exista. În cadrul
evoluţiei sale istorice, proprietatea romană a cunoscut mai multe forme: în epoca veche s-a
conturat proprietatea familială alături de cea personală iar în epoca clasică se disting
proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea provincială.

Izvorâtă din proprietatea comună a ginţii, proprietatea familială nu reprezenta patrimoniul

unei colectivităţi de genul persoanei juridice moderne. Caracterul patriarhal al familiei romane
şi raporturile de putere existente înăuntrul acesteia l-au transformat pe pater familias în
singurul titular al patrimoniului familial. Acesta era singurul dotat cu capacitate juridică
necesară achiziţionării şi înstrăinării bunurilor patrimoniale. Cu toate acestea, bunurile se
aflau în folosinţa întregii familii, iar pater familias administra patrimoniul familial în vederea
interesului comun. La baza proprietăţii familiale stăteau bunurile imobile. Formată din casa de
locuit şi o bucată de teren arabil şi cunoscută sub denumirea generică de heredium12, această
proprietate imobiliară se transmitea din generaţie în generaţie în familia romană. Primind-o de
la strămoşii săi, pater familias era obligat să o conserve şi să o transmită intactă urmaşilor.
Având un caracter indivizibil, această moştenire nepartajată (ercto non cito) dădea naştere unei
coproprietăţi în devălmăşie a fiilor lui pater familias ce purta denumirea de consortium.
Alături de proprietatea imobiliară şi chiar înainte de aceasta s-a dezvoltat proprietatea
familială mobiliară cunoscută sub denumirea de familia pecuniaque (sclavi şi vite).

Proprietatea quiritară era proprietatea deţinută şi exercitată în conformitate cu normele

dreptului civil roman (ex jure Quiritium). De aceea, ea era accesibilă doar cetăţenilor romani
şi celor care deţineau ius commercium: latinii şi peregrinii obişnuiţi după caz. Ea se putea
exercita doar asupra bunurilor mancipi şi putea fi dobândită doar prin mancipatio şi in jure
cessio. Proprietatea quiritară era considerată absolută, deoarece ea oferea titularului ei o putere
deplină asupra bunului: dreptul de folosinţă (ius utendi), dreptul de a culege fructele (ius
fruendi) şi dreptul de a dispune de bun fie înstrăinându-l, fie distrugându-l (ius abutendi).
Dreptul civil roman recunoştea, de asemenea, proprietarului quiritar o exclusivitate a
folosinţei bunului, cu excluderea oricărui amestec din afară şi o perpetuitate a dreptului de
proprietate care nu se stingea după scurgerea unui anume termen. Pentru a-şi ocroti dreptul,
legea a recunoscut proprietarului quiritar o acţiune în revendicare (rei vindicatio).

Proprietatea pretoriană era proprietatea privată creată şi ocrotită de către pretor. Ea a apărut
în condiţiile dezvoltării vieţii comerciale romane când formalităţile rigide ale lui mancipatio şi
in jure cessio îngreunau considerabil transmiterea proprietăţii asupra bunurilor mancipi.
Pentru uşurarea tranzacţiilor a început să fie folosită tradiţia (traditio) – o modalitate de
dreptul ginţilor de dobândire a proprietăţii – pentru achiziţionarea bunurilor mancipi. Deoarece
tradiţia nu transmitea proprietatea quiritară asupra bunurilor mancipi, cumpărătorul de bună
credinţă putea fi păgubit în cazul în care vânzătorul introducea o acţiune în revendicare pentru
recuperarea bunului astfel vândut. Pentru a-l ocroti pe cumpărător de inechitatea la care era
expus, pretorul a acordat acestuia o excepţie a lucrului vândut şi transferat (exceptio rei
venditae et traditae). În cazul în care vânzătorul intrase din nou în stăpânirea bunului, pretorul
putea acorda cumpărătorului o acţiune publiciană, ce cuprindea în formulă ficţiunea că acesta
din urmă îndeplinise termenul de uzucapiune şi devenise astfel proprietar quiritar. Deşi i se
acorda o protecţie juridică absolută după modelul acţiunii în revedicare, cumpărătorul nu
dobândea decâto proprietate pretoriană.

Proprietatea provincială era proprietatea pe care o aveau locuitorii provinciilor asupra

terenurilor provinciale ce le aveau în stăpânire. După cucerirea unei noi provincii, teritoriul
acesteia devenea ager publicus. Din acesta, o parte era destinată creării de colonii şi municipii,
o alta era donată veteranilor, o bună parte era vândută iar restul era lăsată în stăpânirea
băştinaşilor. Persoanele private aveau doar o proprietate provincială asupra acestor terenuri.
Această proprietate era însă fărâmiţată: statul menţinea o proprietate eminentă (dominium)
ce se

12
Conform legendei, Romulus ar fi dat fiecărui şef de familie două iugăre de pământ pe care
să-şi construiască o casă.

suprapunea proprietăţii private a provincialului denumită de texte possessio şi uzufructus.

Provincialul avea dreptul să facă acte de dispoziţie asupra terenului, putea să-l lase moştenire
şi avea la îndemână o acţiune reală pentru a-l ocroti însă trebuia să achite statului un
impozit funciar (vectigal).

Proprietatea peregrină era o proprietate de fapt deţinută de peregrini şi ocrotită de magistrat

prin acţiuni asemănătoare cu cele ce ocroteau proprietatea quiritară, în baza ficţiunii că aceştia
erau cetăţeni romani. Această protecţie permitea peregrinilor să intre în raporturi juridice cu
cetăţenii romani.
2b). Deşi i se recunoştea în principiu un drept absolut de proprietate, proprietarul roman nu-şi
putea manifesta acest drept cu încălcarea interesului public sau a intereselor vecinilor. De aici
au rezultat o serie de limitări ale dreptului de proprietate, mai ales în materie imobiliară,
menite să apere cele două tipuri de interese.

2c). Coproprietatea sau indiviziunea reprezenta proprietatea mai multor persoane asupra
aceluiaşi bun. În epoca veche, o astfel de coproprietate (consortium) lua naştere de drept între
moştenitorii (heredes sui) lui pater familias. După exemplul consorţiului succesoral, putea lua
naştere un consorţiu între persoane neînrudite, printr-o simplă declaraţie făcută în prezenţa
unui magistrat. Comun celor două tipuri de consorţiu era faptul că membrii săi nu aveau o
parte abstractă independentă din bunurile comune, ci fiecare era proprietarul întregului
patrimoniu. În consecinţă, un act juridic făcut de unul din co-proprietari asupra unui bun
comun producea efecte faţă de toţi ceilalţi – d.ex. eliberarea unui sclav sau vânzarea unui bun.
Membrii consorţiului puteau ieşi din indiviziune în baza unei actio familiae erciuscunde.

În epoca de sfârşit a Republicii, dezvoltarea economică a condus la apariţia unei coproprietăţi

în care fiecare coproprietar se bucura de o cotă-parte abstractă (nematerializată) din întregul
patrimoniu indiviz. Această cotă parte, numită şi parte indiviză (pars pro indiviso), se întindea
asupra fiecărui bun aflat în coproprietate, proporţional cu mărimea ei. Din această situaţie
rezultau mai multe consecinţe: a) fiecare coproprietar putea să folosească bunul comun după
cum credea de cuviinţă, fără a leza însă drepturile celorlalţi; b) fiecare coproprietar putea
culege fructele bunului, proporţional cu cota sa parte; c) actele de dispoziţie asupra bunului
comun trebuiau făcute cu participarea sau acordul tuturor coproprietarilor; d) fiecare
coproprietar putea dispune liber doar de cota sa parte prin orice fel de act juridic; e) fiecare
coproprietar putea cere ieşirea din indiviziune care se putea realiza fie de comun acord, fie
prin introducerea unei actio communi dividundo.

• Posesia

3a). Posesia reprezintă stăpânirea de fapt asupra unui bun corporal care permite titularului să
dispună material de acesta. Posesia este o simplă putere (potis) asupra bunului şi nu un drept
recunoscut de lege. Este adevărat că, cel mai adesea, titularul dreptului de proprietate este şi
posesorul bunului în cauză. Se întâmplă uneori, însă, ca posesorul să nu aibă în acelaşi timp şi
dreptul de proprietate. În aceste condiţii, chiar şi un hoţ ar putea fi considerat ca fiind posesor.
Romanii au separat, în consecinţă, stăpânirea efectivă a bunului care determină posesia de
noţiunea abstractă de drept de proprietate, care presupune o putere juridică asupra unui bun şi
nu neapărat o putere de fapt.
3b). Romanii au ocrotit posesia proprietarilor şi a celor care stăpâneau bunul asemenea unui
proprietar: creditorii gagişti, cel ce deţinea un bun în sechestru, posesorii de bună credinţă care
se credeau proprietari, arendaşii pe termen lung, posesorul de rea credinţă care nu recunoaşte
dreptul veritabilului proprietar etc.. Ocrotirea posesorului de rea credinţă a fost recunoscută
mai

ales marilor latifundiari uzurpatori şi se justifica deoarece aceştia nu aveau un titlu juridic
pentru posesia lor.
3c). Pentru a produce efecte juridice, posesia necesita întrunirea a două elemente: corpus şi
animus. Corpus reprezenta stăpânirea efectivă a bunului. Înţeles într-un sens pur material la
început, corpus a dobândit treptat un sens abstract. Astfel, corpus putea fi realizat de o punere
la dispoziţie a bunului – d.ex. arătarea cumpărătorului dintr-un turn a hotarelor unui teren de
către vânzător -, de capacitatea de supraveghere a bunului – d.ex. asupra vitelor care
obişnuiesc să se întoarcă în curte – sau de capacitatea de control a bunului – d.ex. animalele
sălbatice care scapă de sub pază sunt readuse sub stăpânire.
Animus reprezenta intenţia de a stăpâni un bun. Ea nu viza însă nici intenţia de a se
considera ca şi proprietar (animus domini) şi nici simpla intenţie de a avea şi a păstra bunul
(animus tenendi). Animus avea în vedere intenţia de deţine bunul pentru sine (rem sibi
habendi) adică de a beneficia de avantajele recunoscute de lege posesorului. Nu era de ajuns,
în consecinţă, ca o persoană ce avea corpus să dorească să fie posesor. Ea trebuia să se
găsească în acele categorii a căror posesie era ocrotită de lege. Doar aceste persoane puteau
avea animus.
3d). Posesia se dobândea prin întrunirea în aceeaşi persoană a elementului material –corpus –
şi a elementului intenţional –animus. Pe de altă parte, posesia se pierdea atunci când fie corpus,
fie animus încetau.
3e). Toţi cei cărora le era recunoscută calitatea de posesor puteau beneficia de protecţia
interdictelor posesorii. Posesia acestora –possessio ad interdicta- se diferenţia de simpla
detenţie care, nefiind o posesie legală, nu putea beneficia de protecţia interdictelor. În epoca
lui Justinian, însă, sub influenţa moralei creştine, s-a acordat protecţie interdictală doar
posesorilor de bună credinţă.
Interdictele posesorii erau ordine cu caracter administrativ izvorâte din imperium-ul
magistratului. Ele erau date în favoarea celui care poseda şi împotriva celui care tulbura
posesia. Avantajul considerabil al protecţiei interdictale era faptul că posesorul nu trebuia să
facă dovada posesiei sale. El era apărat prin simplul fapt al posesiei –posed pentru că posed.
Interdictele posesorii erau de mai multe feluri:
Interdictele retinendae possessionis aveau drept scop apărarea posesorului împotriva unei
persoane care tulbura exerciţiul posesiei sale. Prin acestea, pretorul intervenea pentru a
îngădui celui ce poseda să-şi păstreze în continuare posesia şi să împiedice pe terţ să
folosească violenţa. Ele erau de două feluri:
• Interdictele uti possidetis ocroteau posesia bunurilor imobile. La început ele au fost
acordate pentru a ocroti orice fel de posesor împotriva violenţei. Cu timpul sfera acestora a
fost limitată: se bucurau de aceste interdicte doar cei care nu dobândiseră respectivul imobil
prin violenţă (vim), pe ascuns (clam) sau cu titlu precar (precario).
• Interdictele utrubi ocroteau posesia bunurilor mobile în aceleaşi condiţii. Aici se adăuga
însă şi o condiţie de termen: era ocrotită posesia celui care stăpânise bunul litigios cel mai mult
timp în anul care trecuse de la data emiterii interdictului.

Interdictele recuperandae possessionis aveau drept scop recuperarea unei posesii pierdute.
Acestea erau de trei feluri:
• Interdictul unde vi permitea recuperarea posesiei unui imobil de pe care posesorul a fost
expulzat prin violenţă. Pretorul ordona ca bunul să fie restituit împreună cu fructele sale şi să
fie reparate prejudiciile produse începând cu ziua deposedării. O condiţie importantă era ca cel
deposedat să nu fi dobândit la rândul său posesia prin violenţă.
• Interdictul de precario se acorda celui care oferise un precarium unei alte persoane cu
condiţia să-l restituie la cerere. Interdictul se acorda în cazul în care precaristul nu returna
bunul.

• Interdictul de clandestina possessione era dat celui care pierduse posesia unui imobil
însuşit pe ascuns, în lipsa posesorului, de altă persoană.

Interdictele care permiteau dobândirea posesiei vizau, printre altele, pe cele acordate în
materie succesorală – interdictul quorum bonorum – şi pe cele acordate în materie de garanţii
reale –interdictul salvian.

• Dobândirea și ocrotirea proprietății

4a). Jurisconsulţii romani şi juriştii moderni au propus mai multe criterii de clasificare a
modurilor de dobândire a proprietăţii. După cum dobândirea vizează unul sau mai multe
drepturi considerate individual sau un întreg patrimoniu, este vorba de o dobândire cu titlu
particular a proprietăţii sau de o dobândire cu titlu universal. Dobândirea cu titlu universal
a proprietăţii se putea face atât prin acte între vii – d.ex. venditio bonorum – cât şi prin acte
pentru cauză de moarte –succesiunea. Dobândirea cu titlu particular a proprietăţii comporta şi
ea mai multe clasificări. În funcţie de beneficiarul modurilor de dobândire, acestea se
împărţeau în moduri de dobândire de drept civil şi moduri de dobândire de dreptul
ginţilor. De primele se bucurau doar cetăţenii romani şi cei care aveau jus commercium. De
celelalte beneficiau atât cetăţenii cât şi necetăţenii. În sfârşit, juriştii moderni au delimitat
modurile originare de dobândire a proprietăţii de modurile derivate de dobândire a
proprietăţii. Modurile originare confereau proprietatea asupra unui bun care mai înainte nu se
aflase în proprietatea cuiva. Modurile derivate confereau proprietatea asupra unui bun care
înainte fusese proprietatea altei persoane. Primele creau dreptul de proprietate, celelalte îl
transferau. Modurile derivate de dobândire a proprietăţii se împărţeau, la rândul lor, în moduri
voluntare şi moduri involuntare. Primele transferau proprietatea în urma unei convenţii, iar
cele involuntare nu presupuneau existenţa uneiasemenea convenţii.

4b). Modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor erau ocupaţiunea (occupatio),
tradiţiunea (traditio), accesiunea (accesio), amestecul (confusio), specificaţia, dobândirea
fructelor. Modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul civil erau: mancipaţiunea, in jure
cessio şi uzucapiunea.

Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor :

Ocupaţiunea (occupatio) reprezenta luarea în posesie, cu intenţia de fi proprietar, a unui bun

care nu avusese un alt proprietar până atunci. Intrau aici: produsele mării – peşte, scoici, perle
etc. -, animalele sălbatice, vânatul, terenurile ce nu aparţineau nimănui şi bunurile luate de la
duşman. În dreptul clasic, s-a considerat că prada de război revenea statului după ce o parte
din ea a fost împărţită soldaţilor. Lucrurile părăsite de stăpânul lor cu intenţia de a nu mai fi
proprietar (res derelictae) puteau şi ele, în epoca lui Justinian, să fie dobândite prin
ocupaţiune. Dacă bunurile nu fuseseră părăsite cu intenţia de a se renunţa la proprietatea lor –
d.ex. bunurile aruncate dintr-o corabie pentru a o salva de la înec – nu puteau fi dobândite prin
ocupaţiune. În ceea ce priveşte comoara – bunuri de valoare care au fost ascunse în pământ de
atât de mult timp încât nu se mai ştie cine este proprietarul – aceasta revenea, prin ocupaţiune,
proprietarului terenului. Dacă ea a fost găsită din întâmplare pe terenul altei persoane,
urma să fie împărţită între proprietarul terenului şi găsitor. Dacă a fost găsită în urma unor
săpături organizate de proprietar, comoara urma să revină acestuia.

Tradiţiunea (traditio) era o modalitate de dobândire a proprietăţii complet neformală, ce

consta în remiterea unui bun de către o persoană unei alte persoane în baza unui act juridic şi
cu intenţia de a transmite proprietatea asupra respectivului bun. În epoca veche, confuzia
dintre drept şi

lucru cerea remiterea efectivă a bunului pentru ca dreptul să se transmită şi el. Pe măsură ce
dreptul de proprietate s-a disociat de bun, tradiţia a devenit un act pur juridic ce transmitea
dreptul de proprietate fără a mai fi necesară o remitere expresă a bunului. Pentru ca tradiţiunea
să fie valabilă, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii:
• Persoana care înstrăina bunul trebuia să aibă dreptul de a dispune de acesta fie ca
proprietar, fie ca împuternicit al proprietarului. Conform lui Ulpian, tradiţiunea nu trebuia şi
nici nu putea să transfere celui care primea, mai mult decât avea cel care făcea tradiţia. Iar asta
deoarece, în dreptul roman, nimeni nu putea transfera mai multe drepturi decât avea el însuşi
(nemo plus jurisad alium transferre potest quam ipse habet).
• Persoana care aliena trebuia s-o facă cu intenţia de a transfera proprietatea lucrului, iar
dobânditorul trebuia să achiziţioneze cu intenţia de a dobândi proprietatea asupra bunului
respectiv. Aceste intenţii trebuiau să rezulte clar din actul juridic ce stătea la baza tradiţiunii.
• Intenţia părţilor trebuia să fie însoţită de remiterea efectivă a bunului în cauză. În dreptul
clasic şi cel post-clasic s-a stabilit însă că, în anumite cazuri, remiterea bunului se putea face şi
prin modalităţi simbolice. Astfel, în cazul în care bunurile se aflau închise într-o magazie,
tradiţia se considera realizată dacă proprietarul înmâna dobânditorului cheile magaziei. Ne
aflăm aici în prezenţa unei tradiţiuni simbolice (traditio symbolica). În cazul în care
proprietarul unui teren îi arăta dobânditorului de pe o înălţime hotarele imobilului, se realiza o
tradiţiune prin gest (traditio longa manu). Dacă bunul în cauză se afla în detenţia
dobânditorului acesta putea să-l reţină cu titlu de proprietar, fără a mai fi nevoie de o înmânare
efectivă din partea proprietarului. Aici se realiza o tradiţiune simplificată (traditio brevi
manu). În sfârşit, în cazul în care proprietarul, transferând dreptul de proprietate, rămânea în
posesia bunului în cauză ca simplu detentor, ne aflăm în prezenţa unui constitut posesoriu
(constitutum possessorium). Fostul proprietar se constituia astfel posesor în numele noului
proprietar. În epoca lui Justinian, pentru transferarea dreptului de proprietate, era de ajuns să
se redacteze un document scris, fără a se mairealiza remiterea materială a bunului.
• Pentru ca tradiţiunea să fie valabilă, ea trebuia să aibă o “justă cauză”. Aceasta consta într-
un act juridic prin care se transfera valid dreptul de proprietate: vânzarea cumpărarea, donaţia,
constituirea de dotă, plăţile, legatele, abandonul noxal. În cazul în care avea loc o închiriere,
arendare pe termen scurt sau comodat, tradiţiunea nu transfera proprietatea, ci doar detenţia
respectivului bun.
Accesiunea (accesio) consta în alipirea unui lucru accesoriu la un bun principal, în urma
căreia proprietarul bunului principal devenea şi proprietarul bunului accesoriu (accesio cedit
principali).

• Accesiunea faţă de bunurile imobile. Seminţele sau plantele însămânţate sau plantate pe
terenul unei alte persoane deveneau proprietatea acestuia din urmă, de îndată ce ele au
germinat sau au prins rădăcini. De asemenea, casa construită pe un teren străin devenea
proprietatea proprietarului terenului. Atâta timp cât casa respectivă exista, celui care
construise îi era interzis să-şi revendice materialele. În epoca lui Justinian, doar constructorul
de bună-credinţă putea să-şi revendice materialele în cazul în care clădirea ar fi fost dărâmată
sau un material s-ar fi desprins din casă. Urmau soarta bunului principal şi acrescămintele
încorporate unui teren mărginaş unui râu prin intermediul aluviunilor sau avulsiunilor.
Aluviunile erau creşterile malului datorate depunerilor de mâl. Avulsiunile erau creşteri ale
malului datorate alipirii unor bucăţi mari de pământ aduse de apă din amonte. Aceleaşi
reguli se aplicau în cazul în care în ape apărea o insulă. Toate acestea deveneau
proprietatea proprietarului terenului principal, cu condiţia ca acesta să nu fi fost împărţit şi
măsurat prin linii drepte geometrice de către tehnicienii agrimensori.
• Accesiunea faţă de bunurile mobile. Discursul sau poemul scrise pe pergamentul altei
persoane deveneau proprietatea acesteia deoarece literele erau considerate accesorii
suportului

lor. În cazul în care se făcea o pictură pe pânza altei persoane, sabinienii considerau că tabloul
aparţinea proprietarului pânzei, iar proculienii că aparţinea pictorului. În cazul în care două
obiecte de metal erau strâns sudate între ele, proprietarul lucrului principal dobândea şi
proprietatea asupra lucrului accesoriu – d.ex. asupra unei mîini lipite unei statui. Dacă însă
identitatea bunului secundar nu se pierdea – d.ex. o perlă ataşată unui şirag de perle aparţinând
unei alte persoane -, stăpânul său putea să-l revendice.

Amestecul (confusio) reprezenta unirea într-o masă unică a unor lichide –vin, ulei, metale
topite
– sau a unor bunuri solide – două cantităţi de grâu, două turme. În acest caz, identitatea
întregului era egală cu identitatea fiecărui bun în parte şi de aceea lua naştere o coproprietate.
Fiecare coproprietar dobândea o cotă parte abstractă, în funcţie de cantitatea şi calitatea
bunurilor sale amestecate. Dacă părţile erau identificate de comun acord, fiecare coproprietar
putea ieşi din indiviziune printr-o acţiune communi dividundo. Dacă bunurile se confundaseră
accidental, coproprietarii aveau în faţa instanţei o acţiune în revendicare a unei părţi incerte
din întreg.

Specificaţia reprezenta confecţionarea unui lucru nou din materialul aflat în proprietatea unei
alte persoane, fără consimţământul acesteia din urmă. Sabinienii considerau că lucrul nou
creat aparţinea proprietarului materialului, deoarece fără material lucrul nu ar fi existat.
Proculienii acordau proprietatea lucrului specificatorului, cu obligaţia de a-l despăgubi pe
proprietarul materialului. În epoca lui Justinian, lucrul aparţinea proprietarului materialului
dacă el putea reveni la forma iniţială. Dacă nu, proprietatea revenea specificatorului.
Dobândirea fructelor. Bunurile produse în mod periodic de un alt bun reveneau
proprietarului bunului fructifer, indiferent că fuseseră sau nu separate de acesta. Reprezentând
o prelungire firească a dreptului de proprietate, fructele respective nu trebuiau dobândite prin
accesiune. Pe de altă parte, fructele intrau prin simplă separare şi în proprietatea celor care care
aveau asupra bunului fructifer un drept modelat după acela al proprietarului: posesorul de
bună credinţă şi arendaşul pe termen lung (emfiteotul). În schimb, arendaşii pe termen scurt şi
uzufructuarii, neavând posesia bunului fructifer, intrau în proprietatea fructelor doar prin
perceperea lor directă. Ca urmare, proprietarii şi cei care se manifestau asemenea unui
proprietar puteau revendica fructele chiar dacă încă nu le percepuseră, pe când simplii
detentori puteau revendica fructele doar după ce le percepuseră.

Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul civil. Acestea erau moduri de dobândire a
proprietăţii reglementate de dreptul civil roman şi accesibile, în consecinţă, doar cetăţenilor şi
celor care aveau ius commercium.

Mancipaţiunea era un mod derivat voluntar de dobândire a proprietăţii quiritare şi unul dintre
cele mai vechi cunoscute de dreptul roman. Ea se putea utiliza doar în cazul bunurilor mancipi
şi reprezenta un act ritualic de afirmare (nu de transmitere) a dreptului de proprietate. Fiind un
raport de putere, dreptul de proprietate nu se transfera, ci se crea. Mancipaţiunea se făcea în
prezenţa a cinci martori cetăţeni romani puberi, a unui purtător de balanţă şi a părţilor
interesate. Bunul în cauză era atins şi revendicat de dobânditor, iar alienatorul primea în
schimb o bucată de aramă cântărită şi lovită de braţul cântarului pentru a i se verifica puritatea.
Pe măsură ce a fost folosită tot mai mult la înstrăinarea de bunuri fără titlu oneros – d.ex. o
donaţie, o dotă – operaţia de cântărire a devenit doar simbolică: Legea celor XII Table preciza
că în cazul în care se făcea un transfer de bunuri fără echivalent, proprietatea se transfera prin
simpla simulare a cântăririi aramei. După apariţia monedei de argint (269 î.Hr.), cântărirea a
devenit simbolică şi în actele cu titlu oneros. Ca urmare, mancipaţiunea s-a transformat într-o
vânzare fictivă (venditio imaginaria) prin intermediul căreia se putea transfera proprietatea.
Respectându-se vechile sale forme şi în schimbul unui preţ fictiv, mancipaţiunea putea
transfera proprietatea fie ca urmare a

unei vânzări, fie ca urmare a unei donaţii sau constituire de dotă. Mancipaţiunea a fost folosită
de pater familias şi pentru a transfera puterea asupra unui membru al familiei unui alt pater
familias
– d.ex. în cazul căsătoriei cum manu sau adopţiei. Formă greoaie de transmitere a dreptului de
proprietate, mancipaţiunea va fi înlocuită treptat de tradiţiune şi va dispărea complet în
CURSUL sec. V d.Hr..

In jure cessio reprezenta un mod derivat voluntar de dobândire a proprietăţii, ce avea loc în
cadrul unui proces fictiv. În faţa unui magistrat şi în prezenţa reală sau simbolică a bunului în
cauză, dobânditorul declara în termeni solemni că respectivul bun îi aparţine. Deoarece
proprietarul nu se opunea (cedit in jure), magistratul atribuia bunul reclamantului. In jure
cessio se aplica doar în cazul achiziţionării bunurilor mancipi şi era accesibilă doar cetăţenilor
romani. Având în vedere că necesitatea prezenţei unui magistrat îngreuna şi mai mult
dobândirea dreptului de proprietate, in jure cessio a dispărut cu mult înainte de mancipaţiune.
Ultima menţiune despre ea apare într-o constituţie din anul 293 d.Hr..
Uzucapiunea era o modalitate derivată nevoluntară de dobândire a dreptului de proprietate, în
baza posesiei neîntrerupte pe o anume perioadă de timp, bunului aflat în proprietatea unei alte
persoane. Uzucapiunea a apărut pentru a îndeplini o serie de finalităţi sociale. Ea a răspuns
unei stringente nevoi de stabilitate socială şi juridică, rezultată din multitudinea de situaţii de
incertitudine determinate de cazurile în care o serie de dobânditori de bună credinţă, deşi
aveau posesia bunului, nu dobândiseră dreptul de proprietate deoarece nu îndepliniseră
formele legale cerute de dreptul civil. Uzucapiunea era folositoare şi proprietarului însuşi,
permiţându-i să-şi dovedească dreptul prin îndeplinirea termenului de uzucapare şi nu prin
dovada stăpânirii cu titlu legitim a bunului de către toţi proprietarii anteriori (probatio
diabolica). În sfârşit, era echitabil ca proprietarul care timp îndelungat îşi neglijase bunul, să-l
piardă în favoarea celui care îl conservase şi fructificase. Pentru ca o persoană să dobândească
proprietatea unui bun prinuzucapiune, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii:
• Să aibă posesia şi nu detenţia bunului respectiv
• Să fi dobândit posesia printr-o justă cauză (iusta causa). Aceasta era un act juridic ce
atesta voinţa alienatorului de a transmite dreptul de proprietate şi a dobânditorului de a fi
proprietar dar care, datorită lipsei unor forme sau condiţii de fond, nu antrena transferul
proprietăţii. El putea cel mult marca debutul uzucapiunii. Erau asemenea juste cauze
dobândirea unui bun prin cumpărare, donaţie sau constituire de dotă de la un neproprietar,
dobândirea unui bun mancipi prin tradiţiune, dobândirea unei moşteniri de către o persoană
care se credea eronat moştenitor etc.
• Posesia bunului trebuia să fi fost dobândită cu bună credinţă. Uzucapantul trebuia să
creadă că în baza justului titlu dobândise proprietatea asupra bunului respectiv. Buna credinţă
trebuia să existe doar la debutul uzucapiunii. Dacă ulterior posesorul devenea de rea credinţă,
cu excepţia cazului în care bunul provenea dintr-o donaţie, uzucapiunea continua.
• Uzucapantul trebuia să posede fără întrerupere timp de un an de zile pentru mobile şi doi
ani pentru imobile. Întreruperea posesiei conducea la întreruperea uzucapiunii. S-a acceptat
totuşi ca succesorul uzucapantului să continue uzucapiunea începută de acesta (succesio in
usucapionem).
• Bunul în cauză trebuia să fie susceptibil de uzucapare. Erau exceptate de la uzucapare
bunurile exceptate de la posesie sau de la proprietate, bunurile inalienabile – ale persoanelor
aflate sub tutelă, terenurile dotale italice etc. – şi bunurile unor proprietari ce erau la adăpost
de uzucapiune –cetăţile, fiscul, bisericile şi fundaţiile pioase.

Fiind accesibilă doar cetăţenilor romani, uzucapiunea nu ocrotea posesia îndelungată şi de

bună credinţă a numeroşilor peregrini din Imperiu. Pentru ocrotirea posesiei lor, a apărut în
dreptul clasic aşa numita prescripţie de lungă durată (longi temporis praescriptio). Aceasta
însă nu a funcţionat de la bun început ca o prescripţie achizitivă de proprietate, ci ca o
prescripţie

extinctivă a acţiunii în revendicare introdusă de proprietar în vederea recuperării bunului.

Înscrisă în formula de judecată, prescripţia posesiei de lungă durată bloca doar acţiunea
proprietarului, fără a-i stinge şi dreptul de proprietate. Posesorul de lungă durată nu dobândea
dreptul de proprietate şi nu putea, în cazul în care pierdea posesia bunului, să introducă o
acţiune în revendicare. În epoca Severilor (sfârşitul sec. II d.Hr.), prescripţia extinctivă s-a
transformat într-o prescripţie achizitivă de proprietate. Pentru a dobândi proprietatea,
posesorul trebuia să fie de bună credinţă, să aibă just titlu, şi să posede neîntrerupt un lucru
susceptibil de uzucapare timp de 10 ani pentru cei ce locuiau în aceeaşi cetate şi 20 pentru cei
care locuiau în cetăţi diferite. Termenele se refereau doar la bunurile imobile. În epoca lui
Justinian, uzucapiunea şi prescripţia de lungă durată au fost contopite: se impuneau 10 ani
între prezenţi şi 20 de ani între absenţi în materie de imobile şi 3 ani în materie de mobile.

În epoca Dominatului, pentru a sancţiona pe cei care îşi lăsau în părăsire bunul, s-a creat
prescripţia celei mai lungi durate (praescriptio longissimi temporis). Ea a funcţionat
asemenea unei prescripţii extinctive şi cerea o posesie de 40 de ani în epoca lui Constantin şi
30 de ani în cea a lui Theodosie al II-lea. Cel care îndeplinise acest termen şi avea just titlu,
chiar fără a fi de bună credinţă, putea să respingă acţiunea proprietarului. Justinian a
transformat prescripţia cele mai lungi durate într-o prescripţie achizitivă, condiţionând-o de un
termen de 30 de ani şi de existenţa bunei credinţe. Nu se mai cerea în schimb un just titlu.

4c). Deşi era perpetuu, dreptul de proprietate se putea stinge în anumite cazuri: lucrul a fost
distrus din punct de vedere material –sclavul a murit sau casa a ars -, lucrul a pierit din punct
de vedere juridic – sclavul a fost eliberat sau un teren a fost consacrat zeilor -, bunul a fost
părăsit de către proprietarul său.

4d). În dreptul roman ocrotirea proprietăţii s-a făcut diferit în funcţie de epocă şi de forma de
proprietate vizată. Proprietatea quiritară aparţinea cetăţenilor romani şi era ocrotită, ca atare,
de dreptul civil roman. Pentru a-şi ocroti dreptul de proprietate, cetăţeanul roman ce pierduse
posesia bunului său avea la îndemână o acţiune în revendicare. Pe lângă acţiunea în
revendicare, proprietarul avea la îndemână şi alte acţiuni reale : acţiunea negatorie, actio ad
exhibendum şi acţiune delictuală din furt. Proprietatea pretoriană, neputând fi ocrotită prin
intermediul acţiunii în revendicare prevăzute de lege, a primit o protecţie din partea pretorului.
Proprietarul pretorian avea la îndemână acţiunea publiciană. Proprietatea provincială era
ocrotită printr-o acţiune reală asemănătoare acţiunii în revendicare şi introdusă în aceleaşi
condiţii.

• Drepturile asupra bunului altuia (Iura in re aliena)

5a). Jura in re aliena erau drepturile pe care o persoană le avea asupra bunului aflat în
proprietatea altei persoane. Pe de altă parte, ele reprezentau o limitare a dreptului de
proprietate: proprietarul putea să-şi exercite dreptul doar în limita impusă de servitutea altei
persoane. Pentru a desemna o bună parte din aceste jura in re aliena, romanii au folosit o
metaforă: aşa cum un serv îşi slujea stăpânul, aşa un anume bun servea un alt bun sau o anume
persoană. Bunul care servea a fost denumit servitus iar drepturile exercitate asupra sa au fost
denumite servitudes. Servituţile erau de două feluri: reale şi personale. Servituţile reale sau
prediale erau constituite asupra unui teren în favoarea unui alt teren. Servituţile personale
erau constituite asupra unui bun mobil sau imobil în favoarea unei anumite persoane
(uzufructul, uzul, habitaţia, operae).

Servituţile prediale presupuneau existenţa a două terenuri (fonduri) vecine: unul în folosul
căruia se constituia servitutea şi se numea teren dominant şi altul asupra căruia se
constituia
servitutea şi se numea teren servant. Servitutea predială permitea proprietarului fondului
dominant să facă sau să interzică ceva, dar nu şi să pretindă proprietarului fondului servant să
facă ceva. O servitute predială se putea constitui doar dacă se întruneau mai multe condiţii: a)
Ea trebuia să prezinte o utilitate pentru fondul dominant şi nu pentru proprietarul fondului. De
aceea d.ex., permisiunea dată vecinului de a se plimba pe terenul proprietate personală nu
reprezenta constituirea unei servituţi prediale. b) Servitutea trebuia constituită cu titlu perpetuu
şi nu pe termen limitat. Terenul dominant având o existenţă şi nevoi permanente, servitutea
trebuia să fie permanentă. c) Terenul servant trebuia să posede calităţi naturale care să permită
exercitarea permanentă a servituţii prediale. Astfel, nu se putea constitui o servitute asupra
unei bălţi, deoarece aceasta putea seca. d) Servituţile prediale erau indivizibile deoarece
grevau fondul servant în întregime şi foloseau fondului dominant în integralitatea sa. De
aceea, servitutea predială nu se putea constitui şi nici stinge parţial.

Servituţile prediale erau de două feluri: rustice şi urbane. Pentru marea majoritate a
acestor servituţi criteriul de distincţie îl constituia fondul dominant: dacă acesta era o
construcţie servitutea era urbană; dacă nu era o construcţie, servitutea era rustică.

A. Servituţile prediale rustice (servitutes praedorum rusticorum). Servituţile prediale rustice

sunt cele mai vechi, fiind specifice unei economii agrare de consum. Ele au apărut pe măsură
ce proprietatea privată imobiliară s-a dezvoltat în societatea romană, în vederea unei cât mai
bune puneri în valoare a pământului prin culturi şi construcţii. Cele mai vechi servituţi
prediale rustice erau dreptul de a trece cu piciorul sau călare peste fondul vecin (iter), dreptul
de a trece cu vitele (actus), o combinaţie între primele două (via) şi dreptul de a trage apa
peste fondul altuia (aquaeductus). Lor li s-au adăugat în timp dreptul de a scoate apă de pe
fondul servant (aquae haustus), dreptul de a adăpa vitele (pecoris ad aquam appellendi),
dreptul de a paşte vitele (ius pascendi) etc. Datorită importanţei lor, servituţile prediale rustice
erau considerate bunuri mancipi şi puteau fi constituite decât prin mancipaţiune.

Dreptul vechi roman nu făcea distincţie între dreptul asupra bunului altuia şi bunul respectiv.
La fel ca şi în cazul dreptului de proprietate, servitutea se confunda cu bunul servant. Astfel,
servitutea de trecere peste un teren vecin se confunda cu terenul respectiv. În consecinţă, deşi
nu avea un drept de proprietate asupra terenului vecin, titularul servituţii era pus într-o situaţie
de fapt aproape identică cu cea a proprietarului. De aici decurgea o consecinţă clară: servituţile
prediale erau considerate bunuri corporale şi de aceea ele puteau fi achiziţionate prin
uzucapiune. Pe măsură ce analiza juridică a progresat, s-a ajuns în sfârşit la distincţia între bun,
proprietatea bunului şi simplul drept real asupra aceluiaşi bun. În aceste condiţii, o lege
Scribonia din anul 50 î.Hr. a abolit posibilitatea uzucapării servituţilor deoarece, în viziunea
legii, servituţile fiind bunuri necorporale, ele nu puteau fi uzucapate.

Servituţile prediale urbane (servitutes praediorum urbanorum). Apariţia lor este de dată mai
recentă şi a fost legată de creşterea numărului populaţiei Romei precum şi de problemele
create de reconstrucţia oraşului după incedierea sa de către gali în 390 î.Hr.. De cele mai multe
ori aceste servituţi deserveau un imobil clădit. Printre ele se enumerau: sprijinirea zidului pe
imobilul vecin, introducerea unei bârne în imobilul vecin pentru a asigura imobilul dominant,
dreptul de scurgere a apelor menajere, dreptul de a scurge apele de ploaie pe terenul vecin,
împiedicarea unei construcţii care să ia vederea sau lumina imobilului dominant etc. Apărând
mai târziu decât servituţile prediale rustice, cele urbane au fost considerate doar bunuri nec
mancipi. De asemenea, necesitând un contact mai redus cu fondul servant, servituţile prediale
urbane au fost considerate ca drepturi distincte de dreptul de proprietate al titularului fondului
servant.

Servituţile personale erau drepturi constituite asupra bunului altuia în favoarea unei terţe
persoane.

• Uzufructul era dreptul de folosinţă şi de a culege fructele unor bunuri străine,

lăsându- le neatinsă substanţa. În cazul uzufructului, cele trei drepturi ale proprietarului –
ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi – erau împărţite între două persoane. Una dintre ele,
uzufructuarul, deţinea folosinţa (usus) şi dreptul de a culege fructele (fructus) iar cealaltă,
nudul proprietar, avea dreptul de a dispune de bun. Uzufructul a apărut mai târziu decât
servituţile prediale. Data formării sale este aşezată în sec. III-II î.Hr. şi s-a datorat nevoii de a
ocroti interesele femeii căsătorită sine manu. Neavând nici un drept la bunurile soţului,
văduvei acestuia i s-a acordat printr-un legat (legatum usufructus), în scop de asistenţă
materială, dreptul de folosinţă şi de a culege fructelor bunurilor ce intrau în proprietatea
copiilor. De aici uzufructul s-a extins şi în alte cazuri şi asupra altor bunuri. Uzufructul se
exercita, în principiu, asupra unor bunuri mobile sau imobile corporale neconsumptibile.
Existenţa unui bun necomsumptibil era de natura uzufructului deoarece titularul său trebuia
să-i păstreze nealterată substanţa. Uzufructuarul era obligat de asemenea să respecte aspectul
exterior al bunului şi să nu-i schimbe destinaţia economică. În epoca postclasică, însă, s-a
acceptat ca acesta să poată face modificări care ameliorau sau creşteau valoarea bunului. În
practică, însă, au apărut cazuri în care unei persoane i se constituia un uzufruct asupra unui
întreg patrimoniu sau o cotă parte din el. Pentru a se putea bucura şi de bunurile
comsumptibile, un senatus-consult a stabilit că uzufructuarul putea să primească şi aceste
bunuri cu condiţia să se oblige să le restituie în aceeaşi cantitate şi calitate la sfârşitul
uzufructului. Deoarece nu semăna cu uzufructul propriu-zis ce împiedica pierderea substanţei
bunului, acest drept a fost numit quasi-uzufruct. Uzufructul era strict legat de persoana în
favoarea căreia se constituise. De aceea, el era, de regulă, constituit cu titlu viager. În aceste
condiţii, dreptul strict personal de uzufruct nu putea fi înstrăinat. În schimb, beneficiarul putea
să-i cedeze exerciţiul. Indiferent că era exercitat sau nu de către uzufructuar, uzufructul se
stingea la moartea acestuia, fără a putea fi transmis succesorilor. Ca toate celelalte drepturi
reale, uzufructul a fost considerat, la început, ca un bun corporal, iar mai apoi ca un bun
necorporal. Fiind un drept real, el nu crea nici o obligaţie personală între uzufructuar şi nudul
proprietar. Cei doi erau obligaţi să-şi respecte reciproc drepturile, fără a putea pretinde
celuilalt să facă ceva. De aceea, la început, uzufructuarul nu a fost obligat să conserve bunul,
ci doar să nu-i consume substanţa şi să nu-i schimbe destinaţia. În dreptul clasic, însă,
uzufructuarul era obligat să promită că se va folosi de bun asemenea unui pater familias şi că-
l va restitui la sfârşitul uzufructului.

• Uzul reprezenta dreptul real de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, însă numai în
limita nevolor personale.

• Habitaţia reprezenta dreptul de a locui o casă. În epoca lui Justinian, era îngăduit
titularuluiacestei servituţi să-şi închirieze casa.
• Operae reprezenta dreptul unei persoane de a folosi sclavul sau animalul aparţinând unei
altepersoane.

5b). O servitute putea fi constituită fie direct, în cazul în care proprietarul ceda în folosul unui
vecin prerogativele unei servituţi prediale, fie indirect, în cazul în care proprietarul a două
fonduri înstrăina pe unul din ele, rezervându-şi asupra lui o anume servitute. Servituţile se
puteau constitui prin mai multe acte juridice: mancipatio şi in jure cessio, testament, quasi-
tradiţiune, adjudicatio, pact, stitpulaţie.

5c). Titularii servituţilor aveau la îndemână o acţiune reală –vindicatio servitutis- transformată
într-o actio confessoria în epoca lui Justinian, prin care îşi ocroteau dreptul împotriva terţilor
care-l negau sau încălcau. Acţiunea urmărea recunoaşterea, restabilirea dreptului titularului
servituţii şi despăgubirea sa materială. Titularul servituţii mai beneficia şi de ocrotirea
interdictală.

5d). Superficia şi emfiteoza reprezintă alte tipuri de jura in re aliena bazate pe arendări
perpetue sau pe termen lung unei persoane a imobilului aflat în proprietatea unei alte persoane.

Superficia era dreptul unei persoane de a se folosi, în baza unui contract de închiriere viager
sau pe termen lung şi în schimbul unei sume de bani numite solarium, de o construcţie ridicată
pe terenul unei alte persoane. Superficia reprezenta în consecinţă o abatere convenţională de la
principiul accesiunii faţă de imobile, conform căruia orice construcţie făcută pe un teren
proprietatea altei persoane devenea proprietatea acesteia. În cazul în care posesorul construia
într-un asemenea loc el putea conveni cu proprietarul să păstreze dreptul de folosinţă asupra
construcţiei respective. Superficia era ocrotită de un interdict de superficie şi de o acţiune (rei
vindicatio utilis) ce putea fi intentată împotriva oricărei persoane care tulbura folosinţa
construcţiei.

Emfiteoza reprezenta arendarea cu titlu viager sau pe termen lung unei persoane a unor
terenuri imperiale nelucrate, cu îndatorirea acesteia de a le cultiva şi de a plăti o arendă. Acest
tip de arendare pe termen lung sau perpetuă era folosită şi de cetăţi sau marii proprietari de
pământ. Titularul emfiteozei avea dreptul de a dispune, prin acte între vii sau pentru cauză de
moarte, de terenul respectiv, cu respectarea unui drept de preemţiune acordat proprietarului.

TEMA X. SUCCESIUNILE
 REZUMAT: Vorbind despre dobândirea bunurilor, Gaius (II.97),
urmat de Justinian, face distincţie între dobândirea fiecărui bun în parte şi dobândirea unei
universalităţi de bunuri. Astfel, unele bunuri le putem dobândi cu titlu singular (per singulas
res), iar altele le putem dobândi cu titlu universal (per universitatem). Toate aceste moduri de
dobândire a bunurilor pot fi denumite, într-un sens foarte larg, succesiune deoarece ele au în
comun urmarea unei persoane în dreptul/drepturile unei alte persoane. Într-un sens restrâns,
ordinar, al cuvântului, succesiunea are în vedere succesiunea pentru cauză de moarte. De
regulă, prin aceasta se are în vedere succesiunea cu titlu universal (succesio mortis causa per
universitatem). Conform unei definţii celebre a lui Iulian, succesiunea reprezintă
dobândirea totalităţii bunurilor pe care le-a avut defunctul. În aceste condiţii, pentru a
exista succesiune, trebuie să existe o persoană decedată, un patrimoniu transmis prin anumite
modalităţi şi unul sau mai mulţi succesori. Defunctul al cărui patrimoniu era transmis
succesorilor era denumit de cujus ca o prescurtare a perifrazei de cujus successione agitur –
“cel despre a cărui succesiune este vorba”- prin care acesta era desemnat în textele juridice.
Succesorii erau de regulă membrii familiei agnatice (heredes sui), dar şi persoane din afara
familiei. Succesiunea cu titlu universal pentru cauză de moarte era de două feluri: o succesiune
recunoscută de dreptul civil care se numea hereditas şi o succesiune recunoscută de dreptul
pretorian care se numea bonorum possessio. Atât hereditas cât şi bonorum possessio puteau fi
transmise fie în baza unui testament (succesio testamentaria), fie în baza legii/puterii
magistratului (succesio ab intestatio).

CONȚINUTUL TEMEI X: SUCCESIUNILE

• Evoluția dreptului succesoral roman. La debutul epocii vechi a dreptului roman se aplica
exclusiv succesiunea ab intestat. Pater familias era obligat să transmită bunurile familiale
agnaţilor săi şi nu putea face testament. În epoca Legii celor XII tabla s-a recunoscut şi
aplicarea succesiunii testamentare. Cu timpul, s-au stabilit şi reguli clare în privinţa
concurenţei dintre cele două tipuri de succesiuni. Astfel, creşterea importanţei voinţei
testatorului a făcut ca succesiunea ab intestat să fie eliminată de succesiunea
testamentară. Succesiunea ab intestat se aplica doar în momentul în care nu exista
testament, testamentul era invalid sau a fost anulat ulterior. De asemenea, cele două tipuri de
succesiuni nu se puteau aplica în acelaşi timp. Dacă de cujus nu testase decât pentru o parte din
bunurile sale, asupra celeilalte nu se aplicau regulile succesiunii ab intestat, ci avea loc o
creştere a părţilor succesorilor testamentari în proporţie cu cota ce le revenea.

• Succesiunea ab intestat reprezintă acea succesiune transmisă membrilor familiei

atunci când nu există un testament. În vechiul drept roman, succesiunea ab intestat se
realiza în cadrul familiei agnatice romane, cu toate consecinţele ce decurgeau de aici:
chemarea la succesiune a celor aflaţi sub puterea lui pater familias şi excluderea tuturor
acelora care, deşi rude de sânge, nu se aflau sub această putere. Pe măsură, însă, ce legătura de
sânge dobândeşte o importanţă tot mai mare, a revenit pretorului sarcina de a întări, suplini şi
modifica dreptul civil în conformitate cu realităţile familiei cognatice.

Succesiunea de drept civil. Legea celor XII Table împărţea moştenitorii în mai multe
clase
(ordines) chemate la succesiune într-o anumită ordine. Principiul fundamental al
devoluţiunii

succesorale cerea ca clasele superioare de moştenitori să înlăture clasele inferioare de

moştenitori:
• Prima clasă era formată din toţi aceia care se aflau sub puterea lui pater familias şi
deveneau sui juris la moartea acestuia: fiii de familie, fiicele, soţia sa căsătorită cum manu –
deoarece ea avea poziţia unei fiice (loco filiae) şi nepoţii. Erau excluşi de la moştenire toţi cei
care fuseseră scoşi printr-un mijloc sau altul din familie: copiii emancipaţi, cei daţi în adopţie
şi fiicele căsătorite cum manu. Cei ce deveneau heredes sui – cei care se moşteneau pe ei
înşişi – erau heres prin excelenţă. Ei erau o prelungire a familiei şi moşteneau de plin drept,
fără a mai fi nevoie de o acceptare a succesiunii, deoarece ei erau consideraţi deja ca fiind,
într-o anume măsură, proprietarii acestor bunuri (Gaius, II.157). Împărţirea moştenirii se făcea
pe cap (per capita) dacă toţi heredes sui erau de gradul I – fii, fiicele şi soţia – şi pe tulpini
(in stirpes) dacă moştenitorii din această clasă erau de grade diferite –d.ex. pe lângă copii şi
soţie existau şi nepoţi. Aceştia din urmă veneau la moştenire pe tulpină prin reprezentarea
părintelui lor. Astfel, dacă un pater familias avea doi copii A şi B şi o soţie C moştenirea se
împărţea în trei fracţiuni egale între aceştia (1/3 + 1/3 + 1/3). Dacă B murise dar avea doi copii
D şi E, cei doi veneau pe tulpină la moştenirea fracţiunii tatălui lor. În acest caz, partea de 1/3
ce revenea acestuia se împărţea în două fracţiuni egale între fii săi (1/6 + 1/6).
• În lipsa agnaţilor privilegiaţi din clasa I, Legea celor XII Table chema la succesiune pe aşa
numiţii agnaţi colaterali. În cadrul acestei clase, agnatul cel mai apropiat în grad îi înlătura
pe cei mai îndepărtaţi. Astfel, dacă pater familias avea un frate (rudă de gradul II) şi doi
nepoţi ai unui alt frate decedat (rude de gradul III), fratele în viaţă îi înlătura de la moştenire
pe cei doi nepoţi. Dacă erau mai mulţi agnaţi colaterali de acelaşi grad, moştenirea se împărţea
pe capete în fracţiuni egale. Agnaţii colaterali nu erau consideraţi continuatori ai familiei lui
pater familias decedat şi, de aceea, nu erau heredes sui. Dacă agnatul colateral cel mai apropiat
în grad refuza succesiunea, atunci aceasta nu revenea agnaţilor colaterali de grad mai
îndepărtat, ci celei de-a treia clase de moştenitori.
• Gentilii (gentiles) nu erau moştenitori în adevăratul sens al cuvântului. Ei nu erau denumiţi
heredes deoarece, în principiu, era vorba despre reîntoarcerea patrimoniului familial la
comunitatea gentilică din care a derivat iniţial.

Succesiunea de drept pretorian. Pentru a înlătura situaţiile inechitabile ce rezultau din

înlăturarea de la succesiune a rudelor de sânge scoase de sub puterea lui pater familias,
pretorul a intervenit în favoarea acestora, creând noi clase de moştenitori şi recunoscându-le o
bonorum possessio:
• Bonorum possessio unde liberi era atribuită copiilor care fuseseră scoşi de sub puterea lui
pater familias prin emancipare, adopţie sau căsătorie cum manu. Iniaţial, dacă se afla în
concurenţă cu un succesor civil, cel pretorian pierdea bonorum possessio (sine re). Mai apoi
pretorul a acordat acestuia o excepţie prin care, opunând-o moştenitorului civil, putea să
obţină jumătate de moştenire (bonorum possessio cum re). Ca şi în cazul succesiunii civile,
devoluţiunea succesorală se făcea pe capete şi pe tulpină, după caz.
• Bonorum possessio unde legitimi era acordată agnaţilor colaterali în lipsa succesorilor din
clasa I.
• Bonorum possessio unde cognati era acordată rudelor de sânge până la al şaselea sau chiar
al şaptelea grad. Prin această clasă se putea transmite succesiunea rudelor prin femeie precum
şi rudelor de sânge scoase de sub puterea lui pater familias. Între cognaţi, devoluţiunea se
făcea în funcţie de proximitatea faţă de defunct: cei mai apropiaţi în grad îi excludeau
pe cei maiîndepărtaţi.
• Bonorum possessio unde vir et uxor chema la succesiune pe soţul sau soţia supravieţuitoare
în lipsa oricăror moştenitori civili sau pretorieni din clasele superioare. Această nouă clasă de
moştenitori şi-a găsit utilitatea în condiţiile în care, din sec. I d.Hr., căsătoria sine manu se
generalizase, iar soţia nu mai putea veni la moştenirea soţului ei ca agnat.

Reformele lui Justinian. Prin novelele 118 (544) şi 127 (548), împăratul Justinian a consacrat
definitiv succesiunea pe linie cognatică, înlăturând orice urme ale vechii succesiuni agnatice.
Clasele de moştenitori s-au modificat:
• În primul rând, veneau la succesiune, cu părţi egale, descendenţii defunctului pe capete sau
pe tulpină, după cum aceştia erau de acelaşi grad sau de grade diferite.
• În a doua clasă de moştenitori intrau ascendenţi – părinţii, bunicii, străbunicii -, fraţii şi
surorile lor bune (născuţi din aceiaşi părinţi) şi copii acestora. Dacă veneau la succesiune doar
ascendenţi, ascendenţii mai apropiaţi în grad îi înlăturau pe cei mai îndepărtaţi –d.ex. părintele
îl înlătura pe bunic. Dacă erau chemaţi la succesiune doar colateralii, moştenirea se împărţea
în fracţiuni egale pe capete. Dacă veneau la succesiune atât ascendenţii cât şi colateralii,
succesiunea se împărţea în fracţiuni egale pe capete între aceştia. Copiii fraţilor şi surorilor
predecedaţi veneau la moştenirea fracţiunii părintelui lor pe tulpină.
• În a treia clasă erau chemaţi la moştenire, pe capete sau tulpină, fraţii şi surorile vitregi şi
copiiacestora.
• În ultima clasă veneau restul colateralilor, probabil până la gradul şase sau
şapte. În lipsa tuturor acestor clase de moştenitori, venea la moştenire soţul
supravieţuitor.

• Succesiunea testamentară

Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi revocabil, prin care o persoană îşi
instituia, cu respectarea anumitor formalităţi, unul sau mai mulţi moştenitori.
Testamentul era un act de ultimă voinţă deoarece el producea efecte doar după moartea celui
care dispunea. Era un act unilateral deoarece producea efecte prin simpla manifestare de
voinţă a testatorului. De aceea, el putea fi oricând revocat de acesta înainte de deces.
Testamentul trebuia să instituie un moştenitor care să continue persoana defunctului. Aceasta
era o condiţie fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229), instituirea de moştenitor
reprezenta “fruntea şi temelia întregului testament”. În cele din urmă, testamentul era un act
formalist deoarece trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la constituirea sa.
Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi instituit moştenitor în
conformitate cu normele dreptului civil roman. Pentru aceasta era nevoie de existenţa fie a
capacităţii juridice de a testa (factio testamenti pasiva), fie a capacităţii juridice de a fi instituit
moştenitor (factio testamenti pasiva).

• Factio testamenti activa. Putea testa, conform dreptului civil, cetăţeanul roman sui
juris care deţinea capacitate de exerciţiu. Erau, în consecinţă, incapabili să testeze
necetăţenii – latinii şi peregrinii -, alieni juris şi copiii aflaţi sub puterea tatălui lor, cu
excepţia fiului de familie care putea dispune prin testament asupra peculiului castrense.
Sclavul nu putea testa deoarece nu avea capacitate patrimonială. Acestora li se adăugau cei
care nu puteau înstrăina – nebunii, prodigii, interzişii -, persoanele lovite de o decădere din
drepturi ca urmare a unei pedepse penale – cei loviţi de intestabilitate, ereticii, apostaţii -,
latinii iuniani care trăiau liberi dar mureau sclavi. Nu puteau testa prin testamentul oral muţii
şi surzii, iar femeile prin testamentul per aes et libram. În epoca lui Hadrian, însă, s-a permis
femeilor să testeze cu consimţământul tutorelui lor. Factio testamenti activa trebuia să existe
în momentul întocmirii testamentului dar şi în momentul decesului şi în perioada dintre
redactare şi deces. Această regulă nu se aplica însă celui căzut prizonier la duşman în baza lui
ius postliminii. În cazul în care testatorul a fost incapabil între întocmirea testamentului şi
deces, pretorul putea să acorde succesorilor o bonorum possessio cu condiţia ca acea capitis
deminutio să fi fost involuntară sau, chiar dacă a fost voluntară – în caz de adrogaţiune, de
exemplu - testatorul, redevenit capabil, să- şi fi exprimat intenţia de a da din nou viaţă
testamentului său.

• Factio testamenti pasiva. Putea fi instituit moştenitor cetăţeanul roman sau deţinătorul de
ius commercium bărbat, nelovit de decăderea din drepturi şi suficient determinat. Capacitatea
de a fi instituit moştenitor se aprecia atât în momentul redactării testamentului, cât şi în
momentul decesului testatorului. Nu aveau factio testamenti pasiva peregrinii şi latinii iuniani
– cu condiţia să nu fi devenit cetăţeni cu 100 de zile înainte de decesul testatorului. Latinii
puteau primii o succesiune în măsura în care aveau ius commercium. Pentru a evita abuzul de
lux, o lege Voconia din 169 î.Hr. interzicea persoanelor cu o avere mai mare de 100.000 de
sesterţi să testeze în favoarea femeilor. Nu puteau fi instituiţi nici cei loviţi de intestabilitate,
ereticii şi apostaţii. O regulă importantă prevedea că cel instituit moştenitor trebuia să fie bine
determinat. Ca urmare, nu puteau fi instituite persoanele incerte: postumii – cei care se
născuseră după întocmirea testamentului – şi persoanele juridice. Din epoca lui Marcus
Aurelius, însă, asociaţiile şi fundaţiile au primit dreptul de a primi legate. Puteau fi instituiţi
moştenitori alieni juris şi sclavii. Instituirea sclavilor ca moştenitori se făcea de regulă atunci
când era vorba despre o succesiune insolvabilă –deci pasivul depăşea activul succesoral.
Pentru a evita refuzul moştenirii de către eventualii succesori legitimi şi aplicarea infamiei,
testatorul instituia ca moştenitor un sclav. Acesta trebuia să accepte în mod obligatoriu
succesiunea iar ca urmare era eliberat.

Pe lângă condiţiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman cerea respectarea a o serie de
formalităţi la întocmirea testamentului. Îndeplinirea lor determina validitatea testamentului
respectiv. Pentru a îndepărta însă condiţiile de formă uneori prea rigide, pretorul a intervenit,
sancţionând un testament de drept pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis
comitiis, testamentul in procintu, testamentul mancipatio familiae, testamentul per aes et
libram.

• Testamentul calatis comitiis este una dintre cele mai vechi forme de testament şi el
subzista încă în dreptul clasic. Realizarea sa avea loc în faţa comitiei curiate în datele de 24
martie şi 24 mai a fiecărui an. Comitia era prezidată de Pontifex Maximus, ceea ce dovedea
atât importanţa politică cât şi pe cea religioasă a acestui testament. Poporul nu era chemat să
voteze, ci doar să ia la cunoştinţă voinţa testatorului. Acesta dispunea asupra averii sale
luând pe cei de faţă ca martori şi pronunţând o formulă sacramantală: ...astfel testez şi voi,
quiriţilor, să-mi daţi mărturia voastră (Ita testor, itaque, vos Quirites testimonium mihi
perhibetote –Gaius, II 104).

• Testamentul in procintu permitea cetăţenilor romani să-şi întocmească testamentul

înaintea plecării la bătălie. Manifestarea de voinţă era exprimată înaintea armatei gata de
bătălie (in procintu). Nici aici nu se punea problema unui vot din partea cetăţenilor. Cele două
forme de testament erau extrem de greoaie: pe de o parte, ele putea fi realizate doar în zilele
faste prescrise sau în mometul plecării la luptă şi, pe de altă parte, fiind exprimată public,
voinţa testatorului nu putea fi retrasă, ceea ce contravenea caracterului revocabil al
testamentului. În acelaşi timp, femeile nu puteau fi prezente, deoarece ele nu aveau acces nici
în comitie şi nici în armată. Ca urmare, a apărut necesitatea unor noi forme de testament.

• Testamentul mancipatio familiae era o mancipare a întregului patrimoniu al testatorului

unei terţe persoane numită familiae emptor. Procedura cerea prezenţa testatorului, a terţului, a
5 martori şi a unui purtător de balanţă (libripens). Pronunţând anumite formule solemne, terţul
lua în custodie bunurile lovind balanţa cu o bucată de metal pe care o înmâna testatorului ca
simbol al preţului acestei vânzări fictive. În acelaşi timp, testatorul comunica verbal terţului
dorinţele sale privind repartizarea patrimoniului succesoral. Familiae emptor nu devenea
proprietarul patrimoniului testatorului. El nu era moştenitorul acestuia, ci doar un custode al
bunurilor pe care trebuia să le remită adevăratului moştenitor la moartea testatorului. Acest tip
de testament prezenta numeroase inconveniente: el nu instituia direct un moştenitor care să
continue persoana defunctului –familiae emptor era un simplu loco heredis şi, pe de altă
parte, sarcina de a remite

bunurile la moartea testatorului adevăratului moştenitor era o simplă datorie morală a lui
familiae emptor, pe care o putea îndeplini sau nu. În aceste condiţii, a apărut o nouă formă de
testament.

• Testamentul per aes et libram menţinea o serie din elementele mancipaţiunii. Astfel, avea
loc o vânzare fictivă a patrimoniului testatorului însă familiae emptor declara acum, în termeni
solemni, că deţinea patrimoniul ca un simplu custode. În centrul atenţiei stătea acum declaraţia
solemnă a testatorului (nuncupatio) făcută verbal în prezenţa a 5 martori, a lui libripens şi a lui
familiae emptor, prin care acesta îşi exprima voinţa cu privire la succesiune. Familiae emptor,
transformat într-un simplu martor, devenea acum un executor testamentar obligat juridic să
respecte voinţa testatorului. Cu timpul, fără a reprezenta un element de validitate, nuncupatio
a început să fie realizată în scris pe nişte tăbliţe cerate. Datorită avantajelor sale –păstra
secretul asupra dispoziţiilor testamentare- nuncupatio scrisă a început să devină un element
esenţial al acestei forme de testament. Distrugerea acestor tăbliţe a fost considerată, începând
cu sec. II d.Hr., ca o revocare a testamentului.

Testamentul pretorian era testamentul întocmit prin redactarea unui înscris întărit cu peceţile
a şapte martori. Testamentele epocii Dominatului sunt testamentul apud acta conditum,
testamentul principi oblatum, testamentul nuncupativ, testamentul olograf.

Instituirea unuia sau mai multor moştenitori era elementul şi obiectivul fundamental al
oricărui testament. Fără o astfel de instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui
moştenitor/moştenitori se făcea pentru întreg patrimoniul, cu excluderea oricăror moştenitori
ab intestat. Pentru a fi valabilă, instituirea de moştenitor trebuia să respecte anumite condiţii
de formă şi de fond.

• Condiţii de formă. Instituirea trebuia să se facă doar printr-un testament şi nu printr-un

codicil. Ea trebuia să se facă în termeni solemni şi în limba latină – din 439, Theodosie al II-
lea a admis şi instituirea în limba greacă. De asemenea, instituirea trebuia să aibă loc în fruntea
testamentului: Titius heres esto.

• Condiţii de fond. Instituirea de moştenitor nu se putea face sub un termen suspensiv –

d.ex. Titius să fie moştenitor după 5 ani de la moartea mea – pentru a se evita lăsarea fără
titular a patrimoniului şi nici sub termen extinctiv – d.ex. Titius să fie moştenitor până la
calendele lui Iulie – deoarece instituirea de moştenitor era perpetuă. Pe acelaşi considerent se
interzicea instituirea sub o condiţie extinctivă – d.ex. Titius să fie moştenitor până când
Maevius va deveni consul. Pentru a se proteja voinţa defunctului de nulitate, aceste termene şi
condiţii era considerate ca nescrise. Aceeaşi era soarta condiţiilor imposibile, imorale sau
ilicite. Se accepta, în schimb, instituirea de moştenitor sub o condiţie suspensivă – d.ex. Titus
să fie moştenitor doar după ce va absolvi o şcoală de retorică. Titus nu devenea moştenitor
decât atunci când se realiza condiţia respectivă. Dacă această condiţie nu se realiza, atunci se
deschidea succesiunea ab intestat.

Atunci când testatorul instituia nu unul, ci mai mulţi moştenitori, suntem în prezenţa unei
pluralităţi de instituiri. Dacă aceşti succesori veneau la moştenire în concurenţă unul cu
altul, fiecare primea partea ce-i revenea prin voinţa testatorului. În cazul în care unul din
moştenitori nu accepta moştenirea, partea sa revenea celorlaţi moştenitori, în baza unui drept
de acrescământ. Dacă testatorul nu preciza cota ce revenea fiecărui comoştenitor, aceştia
primeau fiecare o parte egală din moştenire.
Alteori, testatorul instituia un moştenitor în locul unui alt moştenitor. Aici suntem în prezenţa
unei substituţii. Exista o substituţie vulgară atunci când era instituit un moştenitor
substitutor pentru cazul în care moştenitorul originar nu putea sau nu dorea să accepte
succesiunea. Exista o

substituţie pupilară atunci când pater familias instituia un moştenitor pentru cazul în care fiul
său ar fi murit înainte de a ajunge la vârsta la care îşi putea întocmi un testament. În acest caz,
testatorul reglementa succesiunea patrimoniului pentru două generaţii. În fine, suntem în
prezenţa unei substituţii exemplare atunci când testatorul instituia un moştenitor pentru
succesorul său care, fiind nebun, nu putea să-şi întocmească singur un testament.
Testamentul devenea nul ab initio dacă nu fuseseră respectate formele de fond şi de formă
cerute pentru validitatea acestuia. Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul în momentul în
care testatorul suferea o capitis deminutio. În cazul în care el murea în prizonierat, testamentul
era considerat valid în baza legii Cornelia ce-l considera mort în momentul căderii în
prizonierat. În cazul în care testatorului i se născuseră ulterior întocmirii testamentului copii
legitimi, testamentul devenea nul, deoarece tatăl era obligat să se pronunţe asupra fiecărui
moştenitor fie instituindu-l, fie desmoştenindu-l. Pentru a se evita totuşi nulitatea
testamentului, s-a acceptat, în epoca imperială, ca testatorul să instituie sau să dezmoştenească
anticipat pe copiii ce s-ar fi născut după întocmirea testamentului. În sfârşit, testamentul
devenea nul în cazul în care niciunul dintre succesorii instituiţi nu acceptaseră moştenirea.

Fiind un act unilateral, testamentul putea fi revocat oricând de către testator înaintea morţii
sale. În momentul în care testatorul îşi întocmea un alt testament, vechiul testament era
considerat revocat. Noul testament îl anula pe cel vechi în întregime şi nu doar cu privire la
dispoziţiile contrarii. Dacă testatorul distrugea înscrisul sau peceţile aşezate pe el, testamentul
rămânea valabil în dreptul civil, dar devenea nul în dreptul pretorian, unde existenţa acestor
peceţi era esenţială. În dreptul post-clasic, un testament putea fi revocat prin întocmirea unuia
nou, prin deschiderea intenţionată de către testator a documentului, iar în epoca lui Justinian,
printr-o declaraţie în acest sens făcută de testator în faţa a trei martori.

Deşi Legea celor XII Table recunoştea lui pater familias o libertate deplină de a testa –“după
cum a dispus prin testament de averea sa aşa să fie” (uti legassit super pecunia tutelave suae
rei ita jus esto)- dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei libertăţi. Pornind de la
ideea că succesiunea în cadrul familiei prevalează libertăţii de a testa, s-au pus la dispoziţia
succesorilor legitimi două garanţii: una de formă, privind obligaţia lui pater familias de a
dezmoşteni expres anumite categorii de prezumptibili moştenitori şi una de fond, privind
interdicţia de a dezmoşteni anumiţi moştenitori fără existenţa unor raţiuni întemeiate.

• Acceptarea și renunțarea la succesiune

Deşi în dreptul roman s-a format în timp regula liberei acceptări sau repudieri a succesiunii, în
vechiul drept roman existau categorii de moştenitori care, fie datorită poziţiei lor speciale în
cadrul familiei romane fie datorită statutului lor juridic, erau obligaţi să accepte succesiunea.
Aceştia au primit denumirea de moştenitori necesari (heredes necessari) în opoziţie cu cei
care acceptau moştenirea ca urmare a unei manifestări libere de voinţă –moştenitorii
voluntari sau externi (heredes voluntarii, heredes extranei). Moştenitorii voluntari sau
externi puteau renunţa la succesiune printr-o manifestare de voinţă expresă, neformală, sau
una tacită.

Acceptarea succesiunii se putea face expres sau tacit. În epoca veche, acceptarea expresă se
putea face prin procedura lui cretio: succesorul declara în termeni solemni în faţa unor
martori că acceptă succesiunea. Procedura va cădea treptat în desuetudine şi va dispărea în
decursul sec. IV d.Hr.. Cretio a fost înlocuită cu o declaraţie expresă neformală numită nuda
voluntas. În fine, acceptarea se putea face tacit, prin intermediul unei gestio pro herede:
realizând o serie de acte pe care le putea face doar în calitate de moştenitor – d.ex. plătea o
creanţă a moştenirii – el îşi manifesta indirect voinţa de a accepta moştenirea. În dreptul
pretorian, moştenitorul accepta

succesiunea prin intermediul unei cereri făcute pretorului sau guvernatorului de a-i acorda
bonorum possessio.

Manifestarea voinţei de a accepta (sau repudia) moştenirea se putea face iniţial oricând.
Pentru a nu lăsa însă prea mult timp succesiunea fără titular, s-a obişnuit ca testatorul să ceară
prin testament celui instituit să se pronunţe într-un termen de 100 de zile. De asemenea, în
cazul în care nu exista o asemenea prevedere testamentară, pretorul putea, la solicitarea
creditorilor, cere moştenitorilor să se pronunţe într-un termen de cel puţin 100 de zile. În cazul
în care nu se pronunţau în acest interval, se considera că aceştia au renunţat la succesiune. În
epoca lui Justinian, termenul de reflecţie a fost extins la un an de zile, la sfârşitul căruia cel
care nu se pronunţase era considerat că a acceptat moştenirea. Succesorii de drept pretorian
trebuiau şi ei să ceară bonorum possessio în termen de 100 de zile de la deschiderea
succesiunii.

Deoarece era un act cu consecinţe grave – trebuiau plătite datoriile defunctului -, acceptarea
nu putea fi făcută de nebuni sau de către impuberi. În aceste condiţii, era nevoie de con
CURSUL tutorelui sau al curatorului pentru persoanele sui juris şi de cel al lui pater familias
pentru persoanele aflate sub putere. Fiind de regulă un act de îmbogăţire, acceptarea
succesiunii nu era permisă oricui. Astfel, nu puteau accepta succesiunea latinii iuniani care,
deşi aveau factio testamenti pasiva, nu aveau dreptul de a achiziţiona (ius capiendi). Ei puteau
totuşi accepta, dacă deveneau cetăţeni romani în cadrul a 100 de zile de la deschiderea
succesiunii.

Legislaţia lui Octavian Augustus – legile Julia de maritandis ordinibus şi Papia Poppaea -,
urmărind să favorizeze familiile cu mulţi copii şi să sancţioneze pe cei care nu aveau copii, a
interzis acceptarea succesiunii: la modul absolut celibatarilor care se aflau la vârsta
căsătoriei şi puteau avea copii şi pentru jumătate din partea ce le revenea celor care erau
căsătoriţi dar nu aveau copii, femeilor ingenue care nu aveau 3 copii, femeilor liberte care nu
aveau 4 copii, văduvelor şi celor divorţaţi. Aceste limite nu loveau rudele până la gradul 6 ale
lui de cuius şi pe moştenitorii militarilor.

Moştenirea vacantă. Între momentul deschiderii succesiunii şi cel al acceptării, moştenirea

era considerată vacantă (hereditas iacens). Aflându-se în aşteptarea moştenitorului, moştenirea
era administrată de către sclavi. Menţinerea unităţii patrimoniului a fost explicată fie prin
împrumutul în avans de către acesta a persoanei viitorului moştenitor, fie (aceasta fiind şi
varianta cea mai larg acceptată) prin supravieţuirea fictivă a personalităţii juridice a
defunctului. Moştenirea iacentă dispărea în urma acceptării ei de către succesor. O moştenire
vacantă putea face obiectul unei uzucapiuni (usucapio pro herede) în defavoarea
moştenitorului voluntar. Ea a apărut în epoca veche, atunci când moştenirea nu viza decât
bunurile corporale ale patrimoniului defunctului. Ea presupunea o posesie pe timp de un an
fără justă cauză şi fără bună credinţă. Usucapio pro herede mai exista încă în epoca lui
Hadrian, când un senatus-consult acorda moştenitorului dreptul de a intenta o petiţie de
ereditate contra uzucapantului pentru recuperarea bunurilor moştenirii.
Efectele acceptării. Ca urmare a acceptării succesiunii, moştenitorul continua personalitatea
juridică a lui de cuius: el devenea proprietar, creditor şi debitor aşa cum era şi defunctul. De
asemenea, cele două patrimonii se confundau: creditorii defunctului puteau urmări totalitatea
noului patrimoniu, în concurs cu creditorii proprii ai moştenitorului. De asemenea, în cazul în
care activul succesoral era mai mic decât pasivul, moştenitorul trebuia să achite debitele
defunctului din propria sa avere. Iniţial, succesorul trebuia să accepte toate aceste consecinţe
fără nici o limită. Invocând un motiv valabil, succesorul putea cel mult obţine o restitutio in
integrum din partea magistratului. Venind în ajutorul succesorilor unui patrimoniu insolvabil,
împăratul Justinian a stabilit că moştenitorii care întocmeau un inventar şi echivalau în bani
patrimoniul

succesoral urmau să răspundă faţă de creditorii defunctului doar în limitele activului

moştenirii. Ne aflăm aici în prezenţa aşa-numitului beneficiu de inventar (beneficium
inventarii). Pe de altă parte, pentru a evita situaţia în care, din cauza patrimoniului insolvabil al
moştenitorului, creditorii defunctului puteau rămâne nesatisfăcuţi sau satisfăcuţi doar parţial,
ei puteau cere magistratului o separaţie de patrimoniu (bonorum separatio). În aceste
condiţii, patrimoniul solvabil al defunctului nu se mai confunda cu cel insolvabil al
moştnitorului, iar creditorii defunctului nu mai erau despăgubiţi la concurenţă cu cei ai
moştenitorului. Activul patrimoniului defunctului era vândut şi din el satisfăcuţi creditorii
acestuia. Ceea ce rămânea revenea moştenitorului.

Renunţarea la succesiune. Moştenitorii voluntari sau externi puteau renunţa la succesiune

printr-o manifestare de voinţă expresă, neformală, sau una tacită. În cazul în care exista un
singur moştenitor, se deschidea succesiunea ab intestat. Dacă moştenitorul avea unul sau mai
mulţi substituiţi, aceştia erau chemaţi la succesiune. În condiţiile în care erau instituiţi mai
mulţi succesori iar unul dintre ei renunţa la succesiune, partea sa de moştenire îmbogăţea
părţile rezervate celorlalţi în baza dreptului de acrescământ (ius accrescendi). Acrescământul
avea loc forţat: moştenitorii care deja au acceptat succesiunea trebuiau să preia şi partea celui
care a renunţat, fiecare proporţional cu fracţiunea sa de moştenire. Din epoca sfârşitului
Republicii, moştenirile nerevendicate de nimeni reveneau statului.

• Legatele și fideicomisele

Pe lângă succesiunea pentru cauză de moarte cu titlu universal, exista şi o succesiune pentru
cauză de moarte cu titlu particular. Aceasta se realiza de regulă în cadrul succesiunii
testamentare fie prin intermediul unor formule solemne cu caracter imperativ – legatele – fie
prin intermediul unor rugăminţi neformale ce făceau apel la buna credinţă a unei persoane –
fideicomisele.

Legatul era o liberalitate cu titlu particular pe care testatorul o impunea în testament

pentru a gratifica o terţă persoană numită legatar. Legatul purta asupra bunurilor
patrimoniale ale defunctului însă nu conferea acestuia calitatea de moştenitor. De aceea, o
trăsătură esenţială a legatarului era aceea că el nu continua personalitatea juridică a lui de
cuius. Legatul era făcut întotdeauna prin testament sau printr-un codicil, prin intermediul
anumitor formalităţi a căror nerespectare atrăgea nulitatea legatului. În epoca lui Justinian,
însă, această regulă a căzut în desuetudine. El se făcea întotdeauna în termeni imperativi şi era
înscris în testament după instituirea moştenitorului. Legatul nu putea fi instituit decât în
sarcina moştenitorului. Dacă existau mai mulţi moştenitori, legatul putea lega pe toţi aceştia
sau doar peo parte dintre ei.

Testatorul era liber să instituie legate cui dorea şi în ce număr dorea. Cu timpul, pentru a
proteja pe moştenitori, o serie de legi au intervenit pentru a limita libertatea testatorului. Legea
Furia testamentaria a stabilit că nimeni nu putea face legate mai mari de 1000 de aşi. O lege
Voconia stabilea că un legatar nu putea primi mai mult decât cel mai defavorizat dintre
moştenitori. O lege Falcidia stabilea că moştenitorul urma să primească un sfert din moştenire
şi că legatele nu puteau depăşi ¾ din aceasta.

Legatele puteau fi revocate expres prin intermediul unui nou testament. Revocarea tacită se
realiza prin intermediul unui fapt care făcea imposibilă executarea legatului - d.ex. vânzarea
bunului ce făcea obiectul legatului. Legatul devenea caduc ca urmare a anulării testamentului,
a morţii sau a capacităţii de a primi a legatarului, a pierderii bunului legat sau a achiziţionării
sale

cu titlu gratuit de către legatar înainte de deschiderea succesiunii sau din cauza insuficienţei
activului succesoral.

De regulă, legatarul putea beneficia de legatul său doar din momentul acceptării succesiunii de
către moştenitor. Pentru a evita însă caducitatea legatului şi pentru a-l face transmisibil, la
sfârşitul Republicii s-a acceptat ca legatarul să poată beneficia de legatul său în momentul
decesului testatorului şi, mai apoi, la deschiderea testamentului. Începând cu aceste date,
legatul era transmisibil chiar dacă legatarul murea înainte de acceptarea succesiunii.
Achiziţionarea legatului se făcea în momentul acceptării succesiunii de către moştenitor. Cu
excepţia legatului per vindicationem, nu era necesară o acceptare expresă din partea
legatarului. În cazul în care legatul era constituit sub un termen sau o condiţie suspensivă, el
era achiziţionat doar în momentul sosirii termenului sau condiţiei respective. Legatarul putea
şi refuza legatul. Pentru a achiziţiona legatul, legatarul avea împotriva moştenitorului o
acţiune ex testamento pentru legatele per damnationem şi sinendi modo şi o acţiune familiae
erciuscunde (după sabinieni) sau acţiune reală (după proculieni) pentru legatele per
praeceptionem.

Fideicomisele erau liberalităţi cu titlu particular făcute de testator în favoarea unei terţe
persoane şi a căror realizare depindea de buna credinţă a celui grevat. La început,
fideicomisul a fost o simplă rugăminte a defunctului ce făcea apel al buna credinţă a celui
grevat de fideicomis. Respectarea sa era asigurată de către cenzor ce putea sancţiona moral
lipsa de bună credinţă. Mai apoi Augustus a încredinţat consulilor sarcina supravegherii
respectării legatelor iar Claudiu unor pretori fideicomisari.

Fideicomisele puteau fi constituite printr-un testament sau un codicil neîntărit de un testament,

dar şi de o persoană care nu avea un testament făcut. El su putea constitui fără respectarea
unor condiţii rigide de formă atât oral cât şi tacit. În epoca Dominatului s-a cerut, însă,
prezenţa a 5-7 martori pentru validitatea sa. Fideicomisul putea emana iniţial şi de la un
incapabil sau un peregrin însă în epoca Imperiului s-a impus obligativitatea calităţii de
cetăţean şi a deţinerii de capacitate juridică. Fideicomisul putea greva un moştenitor ab
intestat, un moştenitor testamentar, un legatar şi chiar un alt fideicomisar. El putea viza
bunuri aparţinând testatorului, moştenitorului sau legatarului. El putea viza şi un bun
aparţinând unui terţ pe care cel grevat trebuia să-l procure pentru a-l remite benficiarului.

Fideicomisul putea privi atât bunuri privite cu titlu particular dar şi o cotă parte din
moştenire sau chiar moştenirea întreagă. Ne aflăm aici în prezenţa unui fideicomis de
ereditate. Prin acesta, moştenitorul instituit era obligat să transmită întreaga moştenire
unie alte persoane. Succesorul trebuia să remită, printr-o mancipatio nummo uno întregul
patrimoniu fideicomisarului care nu devenea moştenitor, ci un simplu dobânditor (loco
emptoris). În acest caz, cel grevat de fideicomis nu primea nimic din moştenire, dar rămânea
obligat în calitate de moştenitor (heredis loco) să achite datoriile moştenirii. Deşi avea un
drept de rambursare în baza stipulaţiei încheiate între succesor şi fideicomisar, cererea sa
putea rămâne fără obiect dacă fideicomisarul era insolvabil. Pentru a evita inconvenientele,
un senatus-consult Trebellian din 56 ? d.Hr. l-a considerat pe fideicomisar loco heredis. El
obţinea jure praetorio proprietatea bunurilor corporale (devenea proprietar pretorian), primea
cu titlu util (cu ficţiunea că ar fi moştenitor) acţiunile împotriva debitorilor moştenirii, dar
trebuia să facă faţă şi acţiunilor creditorilor moştenirii. De asemenea, pentru a preveni
pericolul ca moştenitorul, neprimind nimic, să respingă moştenirea – fapt care determina şi
căderea fideicomisului – senatus consultul Pegasian a acordat moştenitorului ¼ din moştenire.
El urma să răspundă doar pentru acest sfert de datoriile moştenirii.

• ACȚIUNILE SUCCESORALE. După acceptarea succesiunii, moştenitorului îi reveneau toate

acţiunile reale şi personale din patrimoniul defunctului. De asemenea, împotriva lui, creditorii
moştenirii puteau intenta toate acţiunile ce decurgeau din calitatea de debitor a defunctului. Pe
lângă acestea, moştenitorul avea la îndemână o serie de mijloace procedurale pentru a intra în
stăpânirea moştenirii. Ele difereau după cum suntem în prezenţa unui succesor civil sau a unui
succesor pretorian. Petiţia de ereditate era acţiunea care sancţiona titlul de moştenitor al
succesorului de drept civil. Nefiind un succesor civil, moştenitorul pretorian nu se putea
bucura de petiţia de ereditate. În schimb, pretorul i-a recunoscut un interdict cu ajutorul căruia
dobândea doar o posesie a bunurilor ereditare corporale: interdictul quorum bonorum.

TEMA XI. NOŢIUNI GENERALE DESPRE

OBLIGAŢII

REZUMAT: O definiţie care să reflecte esenţa acestei conceptului

de obligaţie găsim în Instituţiile lui Iustinian (III, 13, pr.): Obligaţia este o legătură juridică
(juris vinculum) prin care suntem constrânşi să plătim (solvendae) cuiva ceva conform
dreptului cetăţii noastre. Definiţia scoate explicit în evidenţă aspectul pasiv (şi cel mai
important) al raportului obligaţional: existenţa unei datorii / debit pe seama celui care se
obligă. În acelaşi timp, implicit, rezultă aspectul activ al raportului obligaţional: creanţa sau
dreptul celuilalt subiect al raportului juridic la prestaţia debitorului. Cele două aspecte nu pot
fi percepute decât împreună, ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Elementele obligaţiei
rezultă cu claritate dintr-o definiţie a lui Paul (D., 44, 7, 3, pr.) menită să facă distincţia între
dreptul real şi dreptul personal: esenţa obligaţiei nu constă în a face ca un lucru corporal să
devină proprietatea noastră, ci în a constrânge pe altul să ne dea, să ne facă sau să ne
pună la dispoziţie ceva (praestandum).

CONȚINUTUL TEMEI XI: NOŢIUNI GENERALE

DESPRE
OBLIGAŢII

• Elementele raportului obligațional:

Din definiţie rezultă următoarele elemente ale raportului obligaţional: subiectele, obiectul,
constrângerea.

• Subiectele. Pentru ca o obligaţie să existe, ambele subiecte ale raportului juridic trebuie să
fie determinate. De aceea, creanţa sau dreptul personal ce rezultă din raportul obligaţional este
un drept relativ. Spre deosebire de dreptul real care, fiind opozabil tuturor, este un drept
absolut, dreptul personal nu poate fi invocat decât împotriva celui care se obligă. Ca urmare,
pe când în cazul dreptului real este suficientă determinarea titularului său, în cazul dreptului
personal trebuie determinat atât titularul dreptului –creditorul-, ca subiect activ, cât şi titularul
datoriei/debitului –debitorul-, ca subiect pasiv al raportului obligaţional.

• Obiectul. Spre deosebire de dreptul real, ce conferă titularului său un drept direct şi
imediat asupra unui bun corporal, dreptul personal oferă titularului său doar dreptul la
prestaţia debitorului. În cazul în care raportul obligaţional vizează un bun corporal, creditorul
poate ajunge la el doar prin intermediul unei activităţi/inactivităţi a debitorului. De aceea, aici
creditorul doar oferă încredere –credere- debitorului său că acesta îi va transmite proprietatea
asupra celui lucru. Prestaţia debitorului poate lua mai multe forme: dare vizează transferul
proprietăţii unui lucru, facere constă în obligaţia de a face ceva în interesul creditorului iar
praestare în obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără constituirea unui drept real.

• Constrângerea. Răspunderea debitorului este un element al obligaţiei ce intervine doar în

cazul în care acesta nu şi-a executat prestaţia la care s-a angajat. Este important de reţinut aici
faptul că răspunderea debitorului provine ca urmare a manifestării sale conştiente de voinţă şi
nu ca urmare a statutului juridic pe care acesta îl deţine. În scopul urmăririi dreptului său în
instanţă, procedura civilă de judecată a pus la dispoziţia creditorului o serie de acţiuni
personale.

• Clasificarea obligațiilor

Prin prisma diversităţii de criterii existente, obligaţiile pot fi grupate în mai multe categorii: a)
Obligaţii de drept civil şi obligaţii de drept pretorian, b) Obligaţii civile şi obligaţii naturale,
c) Obligaţii stricti juris şi obligaţii bonae fidei, d) Obligaţii unilaterale şi obligaţii bilaterale,
e) Obligaţii simple şi obligaţii plurale/solidare.

Într-o a doua operă ce-i este atribuită, Res cotidianae (Reguli juridice de folosinţă zilnică) sau
Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartită a izvoarelor obligaţiilor.
Obligaţiile pot astfel izvorî fie din contracte (ex contractu) fie din delicte (ex malificio), fie
din diverse alte cauze (variae causarum figurae). În a treia categorie au fost cuprinse actele
sau faptele juridice care nu se regăseau în primele două şi care îl obligau pe debitor asemenea
unei obligaţii rezultate din contract (quasi ex contractu teneri videntur) ori asemenea unei
obligaţii izvorâte dintr-un delict (quasi ex maleficio).

TEMA XII. OBLIGAŢIILE

NĂSCUTE DINCONTRACTE

REZUMAT: Vechiul drept civil roman refuza unei simple convenţii

efectul juridic obligatoriu. Dintr-un simplu pact nu se naşte nici o acţiune (ex nudo pacto
nulla nascitur actio), preciza jurisconsultul Paul în Sentinţele sale (2, 14, 1). Produceau efecte
juridice obligatorii doar acele convenţii recunoscute de dreptul civil şi calificate drept
contracte (numite). Treptat, dreptul roman a recunoscut efecte juridice şi unor simple pacte
precum şi unor convenţii sinalagmatice grupate sub denumirea de contracte nenumite.

CONȚINUTUL TEMEI XII: OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN

CONTRACTE
• Clasificarea contractelor. Problema clasificării contractelor a fost abordată de către
romanişti din diverse perspective: a) Reluând criteriul modului de formare, contractele se divid
în contracte formale şi contracte neformale. b) După subiecţii de drept cărora li se aplicau,
contractele se grupează în contracte de drept civil, reglementate de vechiul drept civil roman
şi accesibile doar cetăţenilor şi celor dotaţi cu jus commercium, şi contracte de dreptul ginţilor
accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman. În funcţie de efectele juridice produse,
contractele se divid în contracte unilaterale ce dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia
dintre părţi şi contracte sinalagmatice ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale
contractului. Luând în considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât din contract,
existau contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept strict şi contracte de bună
credinţă, sancţionate de acţiuni de bună credinţă.

• Elementele contractului. Deşi jurisconsulţii romani nu au realizat o teorie generală a

contractelor, fiind mai mult preocupaţi de un drept al contractelor decât de un drept al
contractului, o serie de elemente esenţiale validităţii tuturor contractelor se pot desprinde din
dreptul roman: consimţământul, capacitatea, obliectul şi cauza.

• Consimţământul (consensum) este elementul central al oricărui contract sau convenţii (în
sensul general al cuvântului). El reprezintă reunirea (convenire) a două sau mai multe
voinţe în scopul de a produce efecte juridice. În aceste condiţii, dreptul roman nu recunoştea
unei simple manifestări unilaterale de voinţă (pollicitatio) efecte juridice obligatorii (ex nuda
pollicitatione nulla actio nascitur, se arăta în Sententiae Pauli, 5, 12, 9). Ea putea avea cel
mult valoarea unei oferte (Ulpian –D., 50, 12, 3). În cazul în care nu era acceptată de nici o
persoană, oferta putea fi retrasă. Cu toate acestea, existau trei cazuri în care o manifestare
unilaterală de voinţă producea singură efecte juridice: oferta făcută unei cetăţi, promisiunea
făcută zeilor şi promiterea unei recompense de către proprietarul care pierduse un anume bun.

Pentru a produce efecte juridice, consimţământul trebuia să îndeplinească anumite condiţii: a)

Să fie expres. Simpla tăcere ori consimţământul tacit nu produceau efecte juridice. b) Să fie
serios. Consimţământul dat în joacă (jocandi causa) nu era luat în considerare în dimensiunea
juridicului. c) Să fie sincer. În cazul în care consimţământul era simulat, luând altă formă
juridică decât cea proprie13, contractul nu se încheia. Prin aceasta se evitau operaţiunile menite
să înşele un terţ ori să eludeze legea ce se puteau realiza prin intermediul actului aparent. d)
Să fie real.

13
D.ex., să se încheie o donaţie sub forma unui contract de vânzare-cumpărare.

Consimţământul nu trebuia să fie viciat de către unul dintre viciile de consimţământ: eroarea,
dolul, violenţa şi leziunea.

Eroarea era o reprezentare falsă a realităţii ce împiedica pe un contractant să-şi manifeste

voinţa în deplină cunoştinţă de cauză. În dreptul roman eroarea era însă mai mult o lipsă a
consimţământului decât un viciu al acestuia. Cei care sunt în eroare nu sunt consideraţi că îşi
dau consimţământul arăta Ulpian (D., 50, 17, 116, 2). De aceea, eroarea atrăgea o nulitate
absolută a contractului încheiat. Jurisconsulţii romani şi romaniştii renaşterii dreptului roman
au stabilit existenţa mai multor tipuri de eroare:
• eroare asupra naturii actului juridic (error in negotio): apare atunci când un co-
contractant consideră că încheie un anume contract dar, în realitate, este vorba despre un altul
(dau un bun în păstrare unei alte persoane cu titlu de depozit iar aceasta crede că l-a primit cu
titlu de împrumut);
• eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore): apare atunci când un co-
contractant consideră că un raport contractual vizează un anume obect dar, în realitate, este
vorba de un altul (doresc să-l cumpăr pe sclavul Stichus dar de fapt vânzătorul doreşte să mi-l
vândă pesclavul Pamphilius);
• eroare asupra substanţei (error in substantia): există atunci când un contractant se
înşeală asupra substanţei bunului ce formează obiectul contractului (cumpăr un obiect din
bronz pe care de fapt îl consider din aur). Nu pentru toţi jurisconsulţii romani însă acest tip de
eroare atrăgea invaliditatea contractului. Cei pentru care forma prima asupra materiei (cum era
cazul jurisconsultului Marcellus în sec. II d.Hr.) considerau contractul valid. Cei pentru care
materia prima formei (cazul lui Gaius) eroarea asupra substanţei atrăgea nulitatea contractului;
• eroare asupra persoanei (error in persona): există atunci când un contractant se
înşeală asupra identităţii fizice a celuilalt contractant (cred că încredinţez un mandat lui Titus
dar în realitate îl încredinţez lui Primus). Această eroare atrăgea nulitatea doar în contractele
încheiate intuitu personae –mandat, societate-, acolo unde determinarea persoanei co-
contractatntului era esenţială.

Dolul şi violenţa. Considerate vicii de consimţământ în dreptul civil modern, dolul (dolus) şi
violenţa (metus) au fost considerate de dreptul roman ca delicte şi sancţionate ca atare. Dolul
lua fie forma unui dolus malus ce consta în ascunderea adevărului, în orice fraudă sau
maşinaţiune menite să înşele sau să abuzeze de cineva (Labeon, D., 4, 3, 1, 2), fie forma unui
dolus bonus menit să inducă în eroare un duşman. În ceea ce priveşte violenţa, dreptul roman
nu folosea conceptul de vis care desemna forţa fizică ci pe cel de metus ce exprima teama
produsă unei persoane de o ameninţare, teamă ce determină respectiva persoană să
contracteze. În calitate de delicte, dolul şi violenţa au fost pedepsite fie prin intermediul unei
acţiuni penale, fie prin intermediul unor excepţii, fie prin intermediul unei restitutio in
integrum.

Leziunea reprezenta prejudiciul suportat de către una din părţile unui contract cu titlu oneros
din cauza disproporţiei foarte mari dintre prestaţia sa şi prestaţia inferioară a co-contractantului
său. Acest viciu de consimţământ a fost însă aplicat doar în cazul minorului de 25 de ani,
atunci când co-contractantul său a profitat de lipsa sa de experienţă în afaceri, şi în cazul
vânzătorului de imobile, cu condiţia să fi suferit o leziune enormă.

• Capacitatea contractuală era o condiţie esenţială de validitate a contractului, deoarece de

existenţa ei depindea posibilitatea subuecţilor de drept de a exprima consimţământul. Nu
aveau capacitate de folosinţă în materie contractuală sclavii, peregrinii lipsiţi de ius
commercium, fii de familie în privinţa împrumuturilor de bani, fiicele de familie şi femeile
căsătorite cum manu. Aveau capacitate de folosinţă nu însă şi capacitate de exerciţiu
contractuală risipitorii, impuberii

şi femeile sui iuris aflate sub tutelă. În ultimele două cazuri, exista posibilitatea de a se intra
înraporturi contractuale, cu acordul tutorilor, însă doar în calitate de creditor.

• Obiectul contractului era reprezentat de prestaţia (dare, facere, praestare) la care debitorul
se obliga faţă de creditor. Pentru ca un contract să fie valid, obiectul trebuia să cumuleze o
serie de condiţii: 1. Să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic. Astfel, debitorul nu se
putea angaja să procure un animal legendar ori un bun aflat în afara circuitului civil (extra
commercium). 2. Să fie licit. Obiectul contractului nu trebuia să fie contrar legilor,
plebiscitelor, senatus- consultelor şi constituţiilor imperiale. Dreptul public nu poate fi
modificat de pactele dintre particulari, arăta Papinian (D., 2, 14, 38). 3. Să fie conform
bunelor moravuri. O stipulaţie contrară bunelor moravuri produce efecte nule, arăta
Diocleţian (C., 8,38, 4). Astfel, debitorul nu se putea angaja la o prestaţie de genul comiterii
unui omor sau a unui sacrilegiu. 4. Să fie suficient determinat sau determinabil. Asfel, în cazul
unei vânzări-cumpărări de grâu, trebuia precizată exact cantitatea avută în vedere, în caz
contrar putând apărea abuzuri din partea vânzătorului. Determinarea obiectului era necesară şi
judecătorului în momentul fixării echivalentului în bani în cadrul executării silite a
debitorului. 5. Să prezinte un interes pentru creditor. Prin aceasta s-a urmărit anularea
contractelor în care debitorul s-a obligat în favoarea unui terţ (stipulaţia pentru altul).

• Cauza reprezintă în dreptul civil modern unul din elementele esenţiale ale contractului. La
fel ca şi în cazul altor instituţii juridice, romanii nu au construit o teorie complexă a cauzei
contractului dar au oferit doctrinarilor moderni ingredientele necesare sintezei. Astăzi,
doctrina distinge între o cauză finală –ca element fundamental pentru validitatea contractului-
constând în scopul imediat urmărit de părţile contractului, o cauză eficentă, constând în sursa
obligaţiei şi o cauză determinantă, constând în motivul pentru care părţile au contractat.
Vechiul drept roman, dominat de formalism excesiv, a fost complet a-cauzalist. Un contract
(verbal sau literal) era valabil dacă erau îndeplinite condiţiile de formă, indiferent dacă
debitorul se obligase cu sau fără o cauză ilicită sau imorală. De asemenea, momentul
conturării contractelor consensuale a marcat aceeaşi indiferenţă faţă de ideea de cauză:
instituţia rezoluţiunii contractului pentru inexecutare, efect important al teoriei moderne a
cauzei, era inexistentă. O vânzare-cumpărare putea fi rezolvită doar în cazul în care în contract
se inserase un pact comisoriu expres. O utilizare de către romani a instituţiei cauzei (finale), în
sensul apropiat de cel modern, apare doar în cazul cvasicontractelor şi al contractelor
nenumite. Astfel, în cazul unei îmbogăţiri pentru o cauză ilicită se permitea restituirea a ceea
ce fusese prestat pentru o cauză imorală14(condictio ob turpem causam). În ceea ce priveşte
contractele nenumite, unde prestaţia unei părţi constituia scopul prestaţiei celeilalte, s-a admis,
în epoca lui Iustinian, că aceste contracte sunt nule pentru lipsă de cauză (finală) în cazul în
care una din părţi nu şi-a executat obligaţia ce-i revenea.

• Modalitățile contractului. Pe lângă elementele esenţiale mai sus amintite, fără a căror
prezenţă nici o obligaţie contractuală nu se naşte, unele contracte pot cuprinde anumite
elemente care nu condiţionează validitatea obligaţiei ci modul în care ea se naşte, devine
exigibilă ori se stinge. În acest moment, respectivele obligaţii sunt afectate de modalităţi,
fapt care le diferenţiază de obligaţiile pure şi simple. Modalităţile (sau cauzele -causae-,
cum le numeşte Paul) reprezintă acele modificări pe care obligaţiile contractuale le
suferă cu privire la momentul naşterii, execuţia sau obiectul lor, stabilite de părţile
contractante de comun acord. Conform jurisconsultului Paul (D., 44, 7, 44) existau patru
astfel de modalităţi (causae): termenul (dies), condiţia (conditio), accesio şi modus.

14
D.ex., pentru săvârşirea unui anume delict.
• Accesio reprezenta constituirea unei pluralităţi de creditori sau de debitori. Aceştia puteau
apărea cu drepturi şi obligaţii egale, în condiţiile solidarităţii contractuale, sau puteau
avea calităţi inegale: fie un creditor principal şi unul accesoriu –ca în cazul adjunctului pentru
primirea plăţii (adiectus solutionis gratia)-, fie un debitor principal şi unul accesoriu –ca în
cazulgarantului personal.
• Modus reprezenta constitutirea unei obligaţii alternative în sarcina debitorului. Acesta
datora,
• ex., fie un sclav, fie un animal creditorului său. Obligaţia urma a fi stinsă în momentul în
care debitorul plătea, la alegerea sa, unul din cele două bunuri. În acest caz, creditorul nu mai
putea reclama şi plata celuilalt bun. Pe de altă parte, în cazul în care unul din bunuri pierea
fortuit, debitorul era obligat să-şi execute obligaţia prin remiterea celuilalt.

• Cele mai importante şi mai des întâlnite modalităţi ale contractelor au fost termenul
şi
condiţia.

• Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau

stingerea unei obligaţii. Atunci când termenul prevăzut este un eveniment a cărui producere
este sigură şi a cărui dată este cunoscută, ne aflăm în prezenţa unui termen cert. Dimpotrivă,
atunci când nu se cunoaşte data exactă a producerii acestui eveniment sigur, ne aflăm în
prezenţa unui termen incert. Termenul poate decurge expres din convenţia părţilor sau tacit
din substanţa obligaţiei asumate de debitor (d.ex., obligaţia de a picta a sculpta o statuie). Din
punctul de vedere al efectelor produse, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

Termenul suspensiv (dies a quo) este un eveniment viitor şi sigur de a cărui împlinire depinde
exigibilitatea unei obligaţii. În acest caz, obligaţia debitorului există din momentul încheierii
convenţiei însă executarea ei este suspendată până termenul se împlineşte. Prezenţa termenului
suspensiv nu îl împiedica pe debitor să-şi execute obligaţia înainte de termen. Prestaţia sa era
pe deplin valabilă, fără a mai putea pretinde restituirea pentru plată nedatorată. Existenţa unui
termen suspensiv în favoarea debitorului împiedica însă pe creditor să pretindă executarea
obligaţiei înainte de împlinirea termenului. O asemenea pretenţie ar conduce atât la
respingerea acţiunii creditorului pentru plus petitio tempore cât şi la imposibilitatea de a mai
introduce o nouă acţiune la împlinirea termenului, ca urmare a efectului extinctiv al lui litis
contestatio. În cazul obligaţiilor cu executare succesivă, acest efect a fost evitat, după cum se
ştie, prin introducerea unei praescriptio.

Termenul extinctiv (dies ad quem) reprezintă un eveniment viitor şi sigur la împlinirea căruia
obligaţia se va stinge. Deşi producerea sa era sigură, termenul era totuşi incert deşi nu se ştia
exact momentul producerii sale (d.ex., stipularea unei rente viagere). Problema termenului
extinctiv a creat dificultăţi în cazul obligaţiilor cu executare succesivă şi, mai ales, al
stipulaţiei de rentă viageră. Aceasta era considerată unică, incertă şi perpetuă de către
Pomponius (D., 45, 1, 16, 1): unică ori pură şi simplă deoarece era vorba despre o singură
creanţă şi nu de mai multe, incertă deoarece cuantumul ei nu era exact cunoscut şi perpetuă
deoarece ea nu se stingea ipso iure la moartea creditorului. Vechiul drept roman nu accepta
stingerea unei obligaţii prin simpla împlinire a unui termen, arătau Paul (D., 44, 7, 44) şi
Instituţiile lui Iustinian (3, 15). Contract formal, stipulaţia de rentă viageră trebuia stinsă
printr-un act simetric contrar – acceptilatio. Pentru a evita efectele negative ale caracterului
pur şi simplu al obligaţiei izvorâte din stipulaţia de rentă viageră, pretorul a introdus în
formulă o praescriptio care permitea creditorului să urmărească în instanţă fiecare din tranşele
neachitate de debitor. Pentru a evita efectele perpetuităţii stipulaţiei de rentă viageră, ce
permiteau moştenitorului creditorului să pretindă plata rentei şi după moartea benefiaciarului,
pretorul a pus la dispoziţia debitorului o excepţie de dol sau o excepţie de pact convenit care
erau fondate pe intenţia reală a părţilor contractante.

• Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea
unei obligaţii. Condiţia putea fi pozitivă (Dacă Titius devine consul) ori negativă (Dacă
Titiusnu devine consul).

În funcţie de evenimentul care forma condiţia, aceasta putea fi cazuală, potestativă şi mixtă.
Condiţia era cazuală atunci când îndeplinirea ei depindea de o întâmplare (casus) exterioară
voinţei celor două părţi contractante (Dacă o anume corabie soseşte din Asia). Condiţia
devenea potestativă atunci când îndeplinirea ei depindea de voinţa debitorului sau a
creditorului (Dacă te vei deplasa la Ostia). Introducerea însă a unei condiţii pur potestative din
partea debitorului – promite dacă vei vrea( spondesne si vulueris)- determina nulitatea
contractului în condiţiile în care lăsa naşterea obligaţiei la îndemâna simplei voinţe a acestuia.
În cazul în care împlinirea condiţiei depindea atât de voinţa uneia dintre părţile contractante
cât şi de hazard, ea devenea mixtă (Dacă o voi lua în căsătorie pe Flavia).

Pentru a produce efecte juridice, o condiţie trebuia să fie posibilă, licită şi morală. Condiţia era
imposibilă fie din punct de vedere natural (Dacă ating cerul cu degetul), fie din punct de
vedere juridic (Dacă vei vinde un bun sacru). O condiţie ilicită sau imorală venită din partea
creditorului era nulă indiferent că avea o formă pozitivă (Promiţi 100 dacă voi comite un
sacrilegiu?) sau o formă negativă (Promiţi tu 100 dacă nu voi comite un sacrilegiu?). Era nulă
şi convenţia în care condiţia ilicită sau imorală negativă venea din partea debitorului: Plătesc
dacă nu voi comite o crimă, deoarece în aces caz se instiga la omor. Era însă validă şi morală
condiţia pozitivă venită din partea aceluiaşi debitor: Plătesc dacă voi comite o crimă, deoarece
în acest caz plata reprezenta o penalitate în sarcina criminalului. Cea mai importantă distincţie
în materia condiţiei este cea între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie.

Condiţia suspensivă (condictio ad qua) este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde
naşterea unei obligaţii. O problemă mult disputată de romanişti este existenţa sau inexistenţa
obligaţiei în sarcina debitorului în intervalul de timp în care condiţia îşi aşteaptă implinirea
(pendente conditione). Fără a da un verdict clar în favoarea nici uneia dintre alternative, se
poate susţine totuşi că, până la împlinirea condiţiei, obligaţia nu există iar contractul nu este
perfectat. Cu toate acestea, în virtutea faptului că prezenţa condiţiei suspensive dă naştere unei
speranţe la existenţa unei obligaţii (spes debitum iri), se poate afirma că respectivul contract
are un început de existenţă şi produce ca atare efecte juridice. În consecinţă, deşi este ilogic ca
un drept/obligaţie să producă efecte juridice înainte de a exista, această “speranţă de a exista”
dă naştere totuşi unei semi-obligaţii şi unui semi-drept care se vor consolida în momentul în
care condiţia se îndeplineşte. Ca urmare a acestei situaţii, în momentul în care creditorul va
introduce o acţiune în instanţă, el va pierde procesul din cauza unei plus petitio tempore dar nu
va pierde posibilitatea de a intenta o nouă acţiune după împlinirea condiţiei deoarece, dreptul
său neexistând, el nu suferă efectele extinctive ale lui litis contestatio. În cazul în care
debitorul achita obligaţia, el putea cere repetare prestaţiei pentru plata lucrului nedatorat
(condictio indebiti). Inexistenţa obligaţiei împiedica, de asemenea, novarea acesteia precum şi
posibilitatea de uzucapare a unui bun vândut fără îndeplinirea condiţiei deoarece lipsea aici
justul titlu. Având în vedere speranţa la existenţa obligaţiei, putem remarca o serie de efecte
juridice: creditorul putea lua măsuri de conservare pentru protejarea posibilei sale creanţe, în
cazul morţii creditorului/debitorului creanţa/debitul se transmit moştenitorilor iar capacitatea
de a contracta a părţilor se apreciază în funcţie de ziua încheierii contractului. Toat ca urmare
a “speranţei de a exista”, în cazul în care debitorul a impiedicat realizarea condiţiei, aceasta se
considera îndeplinită (Ulpian, D., 50, 17). În cazul în care condiţia prevăzută nu se îndeplinea,
contractul era considerat inexistent. În cazul în care condiţia se îndeplinea, contractul devenea
pur şi simplu iar obligaţia devenea exigibilă.

Condiţia rezolutorie (condictio ad quam) este acel eveniment viitor şi nesigur de a cărui
împlinire depinde stingerea unei obligaţii. Dreptul roman nu a cunoscut condiţia rezolutorie în
forma pe care o reglementează dreptul modern. Deoarece romanii concepeau doar
condiţia suspensivă -de a cărei îndeplinire depindea naşterea unei obligaţii-, în construirea
efectului rezolutoriu ei s-au folosit de această instituţie. În acest scop, ei au ataşat unei
convenţii pure şi simple un pact afectat de o condiţie suspensivă dar a cărei împlinire
determina rezolvirea primei convenţii. De exemplu, se încheia un contract de vânzare-
cumpărare prin care Maevius vindea un sclav lui Titus în schimbul sumei de 50 de sesterţi.
Acestei convenţii pure şi simple, cei doi adăugau un pact prin care se convenea ca în cazul în
care Maevius obţinea în decurs de un an de zile un preţ mai mare de 50 de sesterţi de la un
terţ, Titus să-i înapoieze sclavul. În cazul în care condiţia suspensivă ce afecta a doua
convenţie se îndeplinea – d.ex., apărea după 7 luni un terţ care oferea 70 de sesterţi pentru
sclavul lui Maevius-, obligaţia lui Titus asumată prin prima convenţie era desfiinţată ca
urmare a naşterii noii obligaţii de a restitui sclavul. În aceste condiţii, pactul adăugat producea
efectele unei condiţii rezolutorii faţă de contractul de vânzare- cumpărare. În aceste condiţii,
obligaţia iniţială exista până în momentul în care se împlinea (ad quam) această condiţie
rezolutorie. După împlinirea condiţiei, obligaţia se stingea. În cazul în care condiţia rezolutorie
se îndeplinea, părţile aveau la îndemână o serie de acţiuni personale în rezolvirea contractului.
Vânzătorul avea la îndemână, în cele trei cazuri mai sus amintite, o acţiune venditi izvorâtă din
contract. În dreptul lui Iustinian i s-a pus la dispoziţie şi o acţiune preascriptis verbis.
Cumpărătorul avea la îndemână o acţiune in factum creată de edilii curuli. Se pare că, în epoca
clasică, vânzătorul nu dispunea şi de o acţiune în revendicare pentru a urmări bunul vândut în
cazul în care cumpărătorul îl alienase pendente conditione. În dreptul lui Iustinian o asemenea
soluţie a fost însă acceptată.

În cazul în care elementele esenţiale ale contractului nu erau respectate, acesta putea fi atacat
ca invalid în faţa instanţei şi declarat nul. Unele din aceste nulităţi puteau fi invocate de drept
(ipso jure) în timp ce altele trebuiau cerute pretorului (officio pretoris).
• Contractele formale reprezintă cele mai vechi tipuri de contracte cunoscute în istoria
dreptului roman. Vechimea lor le aşează într-o epocă în care simplul consimţământ al părţilor
nu era suficient pentru încheierea unui contract valid. De aceea, toate aceste contracte se
caracterizează prin prezenţa unor solemnităţi, adesea cu implicaţii sacramentale, absolut
necesare pentru a da naştere unor obligaţii. Având în vedere importanţa formei, toate aceaste
contracte erau de drept strict, judecătorul trebuind să ţină cont în darea unei sentinţe de litera
lor. În acelaşi timp, ele sunt contracte unilaterale deoarece dau naştere la obligaţii doar în
sarcina uneia dintre părţile contractante. Nu în ultimul rând, ele sunt, cu excepţia contractului
literal, contracte orale, pentru încheierea lor nefiind nevoie de formalităţi scriptice. Cele mai
importante contracteformale sunt nexum, contractele verbale şi contractele literale.

• Nexum este unul dintre cele mai vechi contracte ale dreptului roman. La origine, nexum a
fost folosit pentru împrumutul de bani şi bunuri ce se puteau fi cântărite iar mai apoi, treptat,
pentru împrumutul altor tipuri de bunuri. Cu timpul, nexum a trecut printr-un proces de
abstractizare, transformându-se dintr-un contract de împrumut într-un mod general de a da
naştere la obligaţii. În acest caz, nexum trebuia să aibă ca obiect o sumă de bani ori lucruri
care se puteau măsura şi cântări. Ca şi mancipaţiunea, nexum se încheia prin intermediul
procedurii per aes et libram, însoţită de o declaraţie solemnă (nuncupatio) a părţilor
contractante. Declaraţia preciza (probabil) suma de bani datorată, dobânda, termenul de
achitare şi faptul că debitorul devenea nexus în cazul în care nu rambursa datoria la termen.
Conform unei definiţii a lui Varro, nexus era omul liber care muncea ca un sclav pentru
banii datoraţi (LL VII, 105). În aceste condiţii,

debitorul devenea angajat personal, cu munca sa, faţă de creditor, acesta din urmă putând, în
caz de nerambursare a banilor, să-l ia în stăpânire.

Marele avantaj al lui nexum era faptul că, în caz de nerambursare, creditorul putea trece direct
la executarea debitorului, fără a fi nevoie de o condamnare dată de un judecător. Executarea
se făcea prin intermediul lui manus iniectio şi presupunea înlănţuirea (nexus) debitorului şi
închiderea sa în închisoarea privată a creditorului. În cazul în care, ca urmare a derulării
procedurii de afişare în public, nimeni nu se angaja să plătească datoria debitorului, el urma
să fie constrâns să muncească asemenea unui sclav până la rambursarea datoriei. După acest
moment, debitorul redevenea om liber. În urma numeroaselor revolte ale debitorilor şi
conflictelor sociale între plebei şi patricieni din primele secole ale Republicii, o lege Poetelia-
Papiria din 326 î.Hr. a decis că debitorii nu vor mai fi legaţi şi închişi de către creditorii lor.
Pe de altă parte, extinderea impresionantă a teritoriilor controlate de Roma a condus la o
creştere treptată a numărului sclavilor, ceea ce a făcut inutilă asigurarea forţei de muncă prin
intermediul lui nexum.

• Contractele verbale cuprind în rândul lor promisiunea făcută stăpânului de către sclav în
momentul eliberării sale (iusiurandum liberti), promisiunea de dotă (dotis disctio) şi stipulaţia.
Dintre ele, vom analiza doar stipulaţia.

Stipulatio era un contract verbal ce se încheia prin pronunţarea unor cuvinte solemne sub
forma unei întrebări puse de creditor şi a unui răspuns afirmativ dat de către debitor.
Formele. Conform unei teorii larg împărtăşite, stipulatio, în forma sa arhaică –sponsio-, ar fi
provenit dintr-o sponsio cu caracter religios. În acest context, cel care nu-şi îndeplinea
promisiunea făcută prin jurământ în faţa zeilor, era pasibil de o sancţiune religioasă. Pe
măsură ce distincţia dintre ius şi fas s-a accentuat, sponsio s-a laicizat, găsindu-şi tot mai
multe utilităţi în dreptul civil roman. În vechiul drept roman, stipulaţia avea forma unei
sponsio. Ea era accesibilă doar cetăţenilor roman şi latinilor. La întrebarea Spondesne?
(Promiţi ?) a creditorului, debitorul trebuia să răspundă: Spondeo (Promit). În epoca
Republicii, în urma dezvoltării comerţului şi a creşterii numărului de peregrini, a apărut
nevoia unei stipulaţii care să se aplice şi raporturilor dintre peregrini sau cetăţeni şi peregrini.
Aşa a apărut fidepromissio. În consecinţă, dialogul părţilor ia o nouă formă: la întrebarea
Fidepromittisne? a creditorului, debitorul trebuia să răspundă: Fidepromitto. În cadrul acestui
contract, rolurile sunt clar împărţite: creditorul este cel care stipulează prin intermediul unei
interogaţii iar debitorul este cel care promite (de la fidepromissio) printr-o afirmaţie.

În acelaşi timp, stipulatia era un contract extrem de rigid şi de formalist: a) întrebarea şi

răspunsul se pronunţau oral, de aceea, surzii şi muţii nu puteau încheia acest conract; b)
ambele părţi contractante trebuiau să fie prezente în persoană, de aceea, nu se admitea
reprezentarea; c) ambele părţi trebuia să fie prezente în acelaşi timp deoarece răspunsul trebuia
să urmeze imediat întrebării; d) nici unul dintre cuvintele prevăzute nu putea fi înlocuit cu
altul; trebuia să fie folosit acelaşi verb (nu Spondesne – Fidepromitto) e) răspunsul trebuia să
fie conform cu întrebarea: dacă creditorul întreba: Spondesne centum?, debitorul trebuia să
răspundă Spondeo centum (şi nu Spondeo quinque). Orice încălcare a acestor formalităţi
atrăgea nulitatea contractului.

Atenuarea formalismului. Acest formalism excesiv a dispărut însă în epoca clasică şi

postclasică a dreptului roman. Astfel, s-a acceptat folosirea unor verbe diferite, cuvintele
puteau fi folosite şi în limba greacă nu doar în latină iar o constituţie a împăratului Leon (427)
a acceptat folosirea oricăror cuvinte, cu condiţia ca acestea să surprindă intenţia părţilor. Pe de
altă parte, s-a acceptat

formarea contractului prin exprimarea doar a răspunsului, fără a mai exista o întrebare.
Răspunsul nu mai trebuia să fie conform cu întrebarea (la întrebarea Promiţi 100? se putea
răspunde cu Promit 50) şi nici nu mai trebuia să urmeze imediat întrebării (el putea fi dat
ulterior). O constituţie a lui Iustinian din 531 a admis chiar stipulaţia între absenţi dacă cele
două părţi se găseau în acelaşi oraş în ziua încheierii contractului. În ceea ce priveşte forma
orală a contractului, ea a început să fie înlocuită cu cea scrisă. Simplu mijloc de probă în epoca
lui Cicero, înscrisul constatator a devenit mai târziu un element esenţial al lui stipulatio. Era
de ajuns ca în înscris să se menţioneze existenţa dialogului între părţi, chiar dacă acesta nu
a avut loc efectiv, pentru ca stipulaţia să se încheie. Mai mult, o constituţie a lui Iustinian (C.,
8, 37, 14) a interzis ca în prezenţa unui act scris să se realizeze proba contrariului, cu excepţia
cazului în care se constata că părţile nu au fost în acelaşi oraş în momentul redactării
înscrisului.

Utilitatea. Folosită în epoca veche doar pentru bunurile certe, stipulaţia a dobândit în epoca
clasică un domeniu de aplicare nelimitat. Ea a devenit un fel de formă contractuală prin
intermediul căreia se puteau încheia diverse obligaţii: se puteau promite donaţii, dote, vânzări,
se făceau novaţii, garanţii personale etc.

Sancţiunea. În procedura legisacţiunilor, stipulaţia a fost ocrotită, mai întâi, prin iudicis
postulatio iar, mai apoi, prin condictio. În procedura formulară a fost ocrotită printr-o
condictio certae rei, condictio certae pecuniae sau o actio ex stipualtu, după cum obiectul
contractului era cert (un bun, o sumă de bani) sau incert (a face sau a nu face ceva).

• Contractul literal (expensilatio) era un contract solemn ce consta într-o înscriere

formală făcută de creditor în registrul său de venituri şi cheltuieli (codex accepti et
expensi). Fiecare pater familias avea, pe lângă un registru de cheltuieli curente (adversaria), şi
un astfel de registru special (codex accepti et expensi) compus dintr-o coloană de venituri
(accepta) şi una de cheltuieli (expensi). În acest registru, pater familias făcea două tipuri de
operaţiuni: simple operaţiuni de casă (nomina arcaria) privind încasarea sau plata unor sume
de bani certe şi înregistrări (nomina transcripticia), privind transformarea unor obligaţii vechi
în unele noi. În consecinţă, pe când nomina arcaria nu aveau drept efect decât să creeze
instrumentul de probă al unei obligaţii deja existente (Gaius, III, 131), nomina transcripticia
erau înscrierile ce dădeau naştere unor obligaţii. Înscrierile se făceau, de regulă, în registrul
creditorului şi, probabil, se reflectau şi în registrul debitorului. Operaţiunile erau însă pur
fictive: în realitate totul era o echilibrare abstract-juridică între cheltuieli şi venituri fără a avea
loc concret nici o cheltuială şi fără a intra concret nici un venit. La origine, contractul literal a
fost rezervat doar cetăţenilor şi nu putea avea ca obiect decât o sumă de bani. Mai apoi, în
epoca clasică, aplicarea contractului literal s-a extins şi asupra peregrinilor.

Contractele literale de drept civil. Acestea erau aplicabile doar cetăţenilor şi aveau două forme:

• Înregistrarea de la un lucru la o persoană (transcriptio a re in personam) viza transformarea

în obligaţie literală de drept strict a unei obligaţii anterioare, fără a altera identitatea
creditorului şi a debitorului. Astfel, dacă Primus avea de încasat de la Secundus o sumă de bani
dintr-o vânzare- cumpărare, încria, cu acordul lui Secundus, în coloana sa de venituri (în mod
fictiv) că acesta a achitat suma în cauză şi o trecea în coloana de cheltuieli cu titlu de
împrumut. În acest fel, părţile contractului rămâneau aceleaşi însă izvorul obligaţiei se
schimba: Secundus datora lui Primus aceeaşi sumă de bani însă nu în baza unei vânzări-
cumpărări ci în baza unui contract de împrumut.
• Înregistrarea de la o persoană la o altă persoană (transcriptio a persona in personam) viza
transformarea unei obligaţii anterioare într-o nouă obligaţie prin schimbarea persoanei

debitorului. Astfel, dacă Secundus datora lui Primus 100 de aşi iar, la rândul său, Primus
datora aceeaşi sumă lui Terţius, Primus putea conveni cu Terţius ca Secundus să-i achite
obligaţia. În acest scop, Terţius înscria la venituri că a primit suma de la Primus şi o încria la
cheltuieli că a împrumutat-o lui Secundus. În acest fel, în cadrul aceleiaşi obligaţii, un debitor
era înlocuit cu un alt debitor. Ca urmare se stingeau, în acelaşi timp, două debite printr-o
singură plată.
Contractele literale aplicate peregrinilor. Acestora li se aplicau, mai ales în provinciile din
Orient, două tipuri de contracte literale: chirografa şi singrafa, prin care se dădea naştere unor
obligaţii ca urmare a semnării unor înscrisuri în care o persoană se declara debitor.
Chirografa era un contract literal redactat la persoana întâi, scris sau subscris de către debitor,
prin care acesta recunoştea că datorează unei alte persoane. Singrafa era un contract redactat
la persoana a treia în faţa a şase martori care sigilau actul împreună cu debitorul. În el se
înscriau termenii în care debitorul se obliga faţă de creditor.

Folosite foarte puţin în epoca lui Gaius, contractele literale dispar după sec. III d. Hr..
Instituţiile lui Iustinian (III, 21) mai pomenesc despre contractul literal, însă aici este vorba de
nişte simple înscrisuri probatorii împotriva cărora debitorul nu se mai poate apăra deoarece a
trecut termenul de doi ani în care se mai putea invoca querela non numeratae pecuniae. În
ceea ce priveşte chirografa şi singrafa, ele au devenit nişte simple mijloace de probă a
contractelor.

• Contractele reale sunt acele convenţii pentru a căror încheiere sunt necesare
consimţământul părţilor contractante şi remiterea materială a unui bun.Având în vedere că
pentru încheierea lor nu mai sunt necesare nici un fel de solemnităţi scrise sau orale,
contractele reale se încadrează în rândul contractelor neformale. Sub aspectul efectelor pe care
le produc, contractele reale se împart în unilaterale (mutuum) şi sinalagmatice imperfecte
(fiducia, depozitul, gajul şi comodatul). Caracterul de imperfect al contractelor reale
sinalagmatice rezultă din faptul că ele nu dau automat naştere unor obligaţii de ambele părţi.
Ele se nasc iniţial unilaterale (dau naştere unei obligaţii doar în sarcina debitorului –obligaţia
de a restitui bunul) însă pot da naştere unei obligaţii reciproce pe seama creditorului atunci
când debitorul face acte de conservare a bunului remis. Din punct de vedere al sancţiunii lor
juridice, contractele reale se divid în contracte de drept strict (mutuum) şi contracte de bună
credinţă (restul). Situaţia specială a lui mutuum se explică prin apariţia sa în epoca veche a
dreptului roman (254-154 î.Hr.), în timp ce restul contractelor reale se datorează efervescenţei
economice a epocii clasice a dreptului roman, când implicarea peregrinilor în activitatea
comercială şi numărul mare al contractelor au impus renunţarea la formalismul rigid şi
interpretarea literală a contractelor, în favoarea lipsei de formalism şi a echităţii. În această
epocă, buna credinţă începe să se manifeste, aşa cum arăta Cicero, ca adevăr în vorbe şi
persistenţă în convenţii. Sub aspect procesual, principiul echităţii a fost impus prin sintagma
ex fide bona introdusă în intenţia formulei de judecată.
• Mutuum era un contract de împrumut de consumaţie prin care debitorul primea o sumă de
bani sau o cantitate de bunuri consumptibile pe care era obligat să le restituie în aceeaşi
cantitate şi cu aceeaşi calitate.

Caracteristici. Mutuum era un contract real deoarece, pentru a fi valid, trebuia să existe, pe
lângă consimţământul părţilor, şi remiterea unei sume de bani sau a unei cantităţi de bunuri.
Este un contract unilateral deoarece dădea naştere unei obligaţii doar în sarcina celui care
împrumuta: obligaţia de a restitui suma de bani sau cantitatea de bunuri. Era un contract de
drept strict deoarece era sancţionat printr-o acţiune de drept strict ( o actio certae creditae
pecuniae sau o actio certae rei) ce acorda judecătorului o marjă de apreciere foarte redusă. Nu
în cele din urmă, mutuum era un contract gratuit, deoarece creditorul nu percepea o dobândă
în cazul împrumutului de bani.
Formarea. Mutuum se forma prin remiterea unei sume de bani determinate sau a unei cantităţi
certe de bunuri consumptibile. Având în vedere că debitorul, prin “consumarea” lucrurilor
împrumutate, făcea un act de dispoziţie asupra acestora, mutuum transfera celui care
împrumuta proprietatea asupra respectivelor bunuri. De aceea, era esenţial ca cel care dădea cu
împrumut să fie proprietarul bunurilor consumptibile împrumutate, în caz contrar, contractul
nefiind valid. Fiind vorba despre bunuri nec mancipii, remiterea lor se făcea prin intermediul
unei simple traditio de către creditor debitorului. În scopul de a simplifica încheierea lui
mutuum, în cazul în care bunul/banii ce făceau obiectul împrumutului se găseau deja în mâna
celui care dorea să împrumute15 ori în cazul în care cel care împrumută aşteaptă o sumă de
bani de la un terţ16, în sec. III d.Hr. s-a acceptat renunţarea la cele două tradiţiuni ce trebuiau
să aibă loc şi apelarea la un transfer indirect al bunului/banilor în cauză.

Obiectul. Întotdeauna în cazul lui mutuum, obiectul contractului trebuia să fie cert. În caz
contrar, nu se putea şti exact ce datorează debitorul. Indiferent dacă era vorba de o sumă de
bani sau de o cantitate de bunuri, acestea trebuiau bine determinate. Pe de altă parte, deoarece
era un împrumut de consumaţie, obiectul contractului trebuia format din bunuri consumptibile
şi, în acelaşi timp, fungibile.

Efectele. În urma încheierii contractului, în sarcina debitorului apărea obligaţia restituirii

bunului împrumutat. Nu era vorba însă despre restituirea exact a bunurilor împrumutate (acest
lucru nu mai era posibil în urma “consumării” lor), ci despre restituirea aceluiaşi gen de
bunuri încantitatea şi la calitatea celor împrumutate.

• Fiducia consta în înstrăinarea către o persoană a unui lucru sau mase de bunuri printr-o
mancipaţiune sau in iure cessio însoţită de o convenţie de fiducie prin care cel ce primea
bunurile (accipiens) se angaja să le restituie. Astfel concepută, fiducia avea o varietate largă de
finalităţi: în materie succesorală, era folosită la realizarea testamentului per aes et libram, în
materia dreptului persoanelor folosea la realizarea căsătoriei prin coemptio, la realizarea
formalităţilor adopţiei şi ale emancipării sau la constituirea unei dote în favoarea unei terţe
persoane. În ceea ce priveşte domeniul patrimonial, fiducia a luat două forme: a) fiducia cu un
amic (fiducia cum amico) ce viza realizarea unui depozit sau a unui împrumut de folosinţă, b)
fiducia cu un creditor (fiducia cum creditore) ce viza constituirea unui depozit sau a unei
garanţii reale. În aceste condiţii, prin fiducie s-au putut da naştere unor raporturi juridice
obligaţionale care, nefind sancţionate de către lege, nu s-au putut constitui ca instituţii juridice
distincte.

Fiducia, spre deosebire de mutuum, avea ca obiect un bun neconsumptibil. Prin efectul lui
mancipatio sau in iure cessio dobânditorul bunului devenea şi proprietarul acestuia. În baza
convenţiei de fiducie, dobânditorul se angaja să returneze acest bun fostului său proprietar.
Deoarece era creată printr-o simplă convenţie, fiducia nu era sancţionată juridic iar alienatorul
trebuia să se bazeze pe buna credinţă (fides) a dobânditorului pentru a-şi recupera bunul.
Din

15
D. ex., cazul în care cel care depozitează banii unei persoane vrea să-i împrumute; cazul în
care un mandatar vrea să împrumute banii ce i-a primit de la un debitor al mandantului său;
cazul în care o persoană ce are nevoie de bani primeşte anumite obiecte de la o altă persoană
pentru a le vinde. În toate aceste cazuri este vorba de două tradiţiuni: una prin care cel care
deţine banii aparţinând unei alte persoane trebuie să-i restituie acesteia şi alta prin care
proprietarul banilor îi remite celui care doreşte să împrumute.
16
Dacă Secundus doreşte să împrumute o sumă de bani de la Primus iar acesta aşteaptă plata
sumei respective de la Tertius în baza unei obligaţii mai vechi, mutuum se putea realiza prin
reprezentare: Tertius îi remitea direct banii lui Secundus, în numele lui Primus. În acest caz,
Secundus devenea obligat faţă de Primus la rambursarea respectivei sume de bani.

epoca lui Q. Mucius Scaevola, însă, a apărut o acţiune directă de bună credinţă, cu efect
infamant, împotriva dobânditorului de rea credinţă care a păstrat obiectul în loc să-l utilizeze
conform înţelegerii sau să-l returneze.

Fiducia a dispărut treptat din viaţa juridică romană, pentru ca în epoca lui Iustinian ea să nu
mai fie deloc pomenită. Ea a făcut loc unor alte contracte de bună credinţă: gajul, depozitul,
comodatul, mult mai avantajoase pentru părţile contractante. Motivele dispariţiei fiduciei pot
fi descoperite, pe de o parte, în caracterul extrem de rigid al lui mancipatio şi in iure cessio,
fără de care acest contract nu putea exista. Pe de altă parte, faptul că alienatorul trebuia să
transmită proprietatea asupra bunului aflat în cauză l-a frustrat pe acesta de drepturile de
urmărire şi de preferinţă proprii deplinului proprietar17. Nu în ultimul rând, faptul că fiducia
nu era accesibilă peregrinilor a pus o serie de piedici dezvoltării comerţului, într-o epocă
clasică în care rolul peregrinilor în dezvoltarea economiei romane a devenit tot mai important.

• Depozitul, gajul, comodatul. Contracte reale şi de bună credinţă, depozitul, gajul şi

comodatul se caracterizează prin trăsături comune: obiectul contractului este un bun
individualizat în specie (species), ceea ce implică obligaţia debitorului de a restitui exact acest
bun şi nu altul de acelaşi gen; remiterea bunului se face printr-o simplă traditio, ceea ce a
aşezat aceste contracte şi la îndemâna peregrinilor; remiterea bunului nu presupune şi un
transfer de proprietate, ceea ce îl transformă pe dobânditor într-un simplu detentor. În cazul
depozitului şi comodatului, dobânditorul nu beneficiază de o posesie interdicatală şi, în toate
cele trei cazuri, dobânditorul nu se bucură de posibilitatea de a uzucapa.

• Depozitul este contractul real în baza căruia o persoană (deponentul) încredinţează unei
alte persoane (depozitarul) spre păstrare un bun cert şi mobil, cu obligaţia depozitarului de a-l
restitui la cerere. Fiind la origine un serviciu făcut unui prieten, contractul de depozit este
gratuit. Depozitarul nu are dreptul la fructele bunului depozitat şi nici să se folosească de
acesta, în caz contrar putând fi acuzat de furt al folosinţei (furtum usus). În aceste condiţii,
depozitarul răspunde doar pentru dolul său (dolus malus) şi, din epoca lui Iustinian, pentru
culpa sa grosolană (culpa lata). Depozitarul era obligat să conserve bunul încredinţat şi să-l
restituie deponentului proprietar la cerere. Acesta din urmă avea la îndemână o acţiune directă
din depozit (actio depositi directa) pentru cazul în care depozitarul refuza să restituie bunul în
cauză. La rândul său, depozitarul avea contra deponentului o acţiune contrară pentru
recuperarea cheltuielilor făcute pentru conservarea bunului.

Alături de acest depozit ordinar sau regulat existau şi o serie de depozite excepţionale.
Depozitul necesar întervenea în caz de calamitate naturală: incendiu, inundaţie, război,
naufragiu etc. Având în vedere caracterul excepţional al acestu depozit, depozitarul era
sancţionat “la dublu” în cazul în care urmărea să profite de pe urma situaţiei delicate a
deponentului. Depozitul sechestru viza încredinţarea unui bun mobil sau imobil aflat în litigiu
unui sechestru care era obligat să-l conserve până la darea unei sentinţe judecătoreşti.
Depozitul neregulat se numea astfel deoarece avea drept obiect bunuri determinate în gen –
bani sau bunuri consumtibile- care trebuiau restituite în echivalent deponentului. De aceea,
depozitul neregulat implica transferul proprietăţii asupra bunurilor depozitate. Acest tip de
depozit a fost folosit pe scară largă de către cămătarii ce urmăreau să obţină pe această cale
sume considerabile din dobânzi.

• Comodatul sau împrumutul de folosinţă este contractul real prin care o persoană
(comodant) împrumută spre folosinţă gratuită unei alte persoane (comodatar) un bun corporal
şi
17
În locul unei acţiuni reale pe care o putea exercita anterior în calitate de proprietar,
alienatorulnu mai avea acum decât o acţiune personală izvorâtă din contract.

neconsumptibil cu obligaţia celui din urmă de a-l restitui la cerere. Bunul care formează
obiectul contractului trebuie folosit în conformitate cu cele prevăzute în contract, altfel
comodatarul urma să răspundă pentru furtul de folosinţă. În acelaşi timp, fiind vorba de un bun
determinat în specie şi neconsumptibil, acesta trebuia restituit ca atare şi nu prin
echivalent. Folosinţa bunului îl obligă pe comodatar la conservarea acestuia. De aceea,
comodatarul răspunde atât pentru dolul cât şi pentru culpa sa de distrugerea bunului, cu
excepţia cazurilor fortuite. Pe de altă parte, bunul aflându-se în custodia comodatarului, el era
obligat să asigure paza acestuia, în caz contrar (furt, d.ex.) urmând să răspundă. Pentru
recuperarea bunului împrumutat, comodantul avea la îndemână o acţiune directă (actio
commodati directa) în timp ce comodatarul avea o acţiune contrară pentru recuperarea
cheltuielilor făcute pentru conservarea bunului.
• Gajul (pignus) este contractul real prin care un debitor remite creditorului său posesia
unui bun mobil sau imobil în scopul garantării unei creanţe. Creditorul gajist era obligat să
conserve lucrul până la momentul plăţii creanţei de către creditor fără a avea dreptul de a-l
folosi, în caz contrar fiind sancţionat pentru furt de folosinţă. De asemenea, creditorul nu putea
culege fructele bunului şi nici să-l vândă în caz de neplată, cu excepţia cazului în care se
realiza o convenţie specială în acest sens (ius contrahendi). În cazul în care debitorul plătea
obligaţia iar creditorul refuza să restituie bunul gajat, debitorul avea împotriva acestuia o
acţiune directă din gaj (actio pigneraticia directa). La rândul său, creditorul avea la îndemână
o acţiune contrară pentru recuperarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului.

• Dezbrăcate de orice formalitate, contractele consensuale se încheiau prin simplul acord de

voinţă al părţilor contractante (consensu fiunt obligationes). Apariţia acestor contracte a
impulsionat considerabil viaţa economică a Romei, în condiţiile în care ele puteau fi încheiate
şi între absenţi. Contractele consensuale erau în număr de patru: vânzarea-cumpărarea,
locaţiunea, mandatul şi societatea. Toate acestea sunt de bună credinţă, cu precizarea că
vânzarea-cumpărarea, locaţiunea şi societatea sunt contracte sinalagmatice perfecte iar
mandatul este sinalagmatic imperfect. De asemenea, în timp ce primele două sunt contracte de
afaceri, fapt reflectat în sancţiunea riguroasă oferită lor de dreptul roman, ultimele două au la
bază legătura de prietenie între mai multe persoane. De aceea, ele sunt încheiate intuitu
personae, sunt gratuite şi sunt o expresie a încrederii ce există între prieteni.

a) Vânzarea-cumpărarea (venditio-emptio) este contractul consensual prin care o

persoană numită vânzător (venditor) se obligă să transmită posesia liniştită şi
îndelungată a unui bun unei alte persoane numită cumpărător (emptor) în schimbul unei
sume de bani (pretim).

Caracteristici. Contractul de vânzare-cumpărare este consensual deoarece ia naştere doar în

baza simplului consimţământ al părţilor. La temelia contractului stă exclusiv acordul de voinţă
al părţilor, eventualele acte materiale fiind doar promise şi realizate efectiv ulterior încheierii
contractului. El este un contract de dreptul ginţilor deoarece era accesibil şi peregrinilor. În
acelaşi timp, în forma oferită de dreptul roman, era un contract netranslativ de proprietate
deoarece el nu transfera direct proprietatea asupra unui bun ci doar dădea naştere unor
obligaţii pe seama părţilor contractante: vânzătorul trebuia să remită lucrul cumpărătorului iar
acesta din urmă să plătească o sumă de bani.

Istoric. Ca mai în toate societăţile arhaice, contractul de vânzare-cumpărare a fost precedat şi

la Roma de troc (schimbul de bunuri). Pe măsură ce, însă, şi-au făcut apariţia barele de aramă
şi, mai apoi, moneda, vânzarea-cumpărarea a luat forma ei propriu-zisă. În vechiul drept
roman, funcţia vânzării-cumpărării a fost realizată de mancipaţiune. Încărcat de solemnităţi şi
direct translativ de proprietate, acest act juridic a trebuit să facă loc unor procedee mai
avantajoase. Drumul parcurs de vânzare-cumpărare de la mancipaţiune la forma sa
consensuală din epoca

clasică este foarte disputat. Una din cele mai larg împărtăşite alternative este apariţia
contractului consensual de vânzare-cumpărare dintr-o dublă stipulaţie. Pe de o parte,
vânzătorul ar fi stipulat plata sumei de bani iar cumpărătorul ar fi stipulat livrarea bunului. În
aceste condiţii, spre deosebire de mancipaţiune unde executarea obligaţiei trebuia să aibă loc
în momentul încheierii actului, în cazul stipulaţiilor executarea obligaţiilor urma să aibă loc
după încheierea contractului. Această explicaţie a originii contractului de vânzare-cumpărare
este întărită şi de dubla denumire cu care romanii au identificat această instituţie: emptio-
venditio. Ea este mărturia faptului că acest contract consensual a luat naştere prin unirea celor
două stipulaţii undeva la sfârşitul Republicii când, fiind sancţionată cu acţiuni de bună
credinţă, emptio-venditio a devenit un contract de sine stătător.

Elementele contractului de vânzare cumpărare sunt bunul, preţul şi consimţământul.

• bunul ce formeză obiectul contractului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să fie în
comerţ şi alienabil, să fie posibil şi real. Se pot vinde/cumpăra bunuri corporale şi necorporale
(o moştenire), bunuri prezente şi bunuri viitoare ori eventuale (venditio spei), bunuri
determinate în gen sau în specie. Specific dreptului roman era faptul că vînzarea-cumpărarea
putea avea ca obiect atât un bun propriu cât şi un bun aparţinând altei persoane. Aceast lucru
era posibil deoarece vânzarea-cumpărarea avea aici ca efect nu transmiterea prorpietăţii asupra
bunului ci doar posesia liniştită a acestuia. b) preţul trebuia să fie în bani, cert şi just. Preţul
plătit de cumpărător trebuia să fie obligatoriu în bani (in numerata pecunia). Acest lucru este
vital pentru a se stabili care dintre părţile contractului este cumpărătorul şi care vânzătorul. Mai
apoi, preţul trebuia să fie serios şi cert. Astfel, el trebuia să fie cerut de către vânzător şi să
fie determinat prin contract. Nu în ultimul rând, preţul trebuia să fie just. Până în epoca post-
clasică s-a acceptat ca preţul să fie ori mai mare ori mai mic decât valoarea bunului. În dreptul
lui Iustinian s-a stabilit însă că, în materie de imobile, preţul nu putea fi sub jumătatea preţului
just ce reflecta valoarea reală a bunului. c) consimţământul era elementul central în
încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fără a mai fi nevoie de nici o altă formalitate.
Uneori, pentru a marca momentul exact al acordului de voinţă, se obişnuia oferirea unei
arvune sau întocmirea unui înscris. Arvuna (arrhae) consta fie în avansarea unei sume de bani
mai mari sau mai mici vânzătorului, fie din oferirea unui inel sau alte bijuterii. Având, la
început, o simplă funcţie probatorie a contractului (arrha confirmatoria) deja încheiat, arvuna
a dobândit în epoca lui Iustinian o funcţie penalizatoare (arrha paenitentialis) în cadrul fazei
precontractuale. Cei care refuzau să încheie un contract de vânzare-cumpărare erau sancţionaţi:
cel care a oferit arvuna cu pierderea acesteia iar cel care a primit arvuna cu plata la dublu.
Întocmirea unui înscris constatator s-a practicat încă din epoca clasică, în scopul de a înscrie aici
clauzele complexe ale contractului. În epoca lui Iustinian a apărut un contract de vânzare-
cumpărare ce nu se mai încheia în momentul realizării acordului de voinţă, ci în momentul
redactării unui înscris (venditio cum scriptura). Părţile contractului aveau dreptul de a se
răzgândi cu privire la încheierea contractului până la întocmirea înscrisului.

Efectele contractului. Fiind un contract sinalagmatic perfect, vânzarea-cumpărarea dădea de la

bun început naştere unor obligaţii de ambele părţi. Contraprestaţia unei părţi nu constituie însă
în dreptul roman cauza prestaţiei celeilalte părţi, la fel ca în dreptul modern. Independenţa
obligaţiilor părţilor se justifică prin originea vânzării-cumpărării în cele două stipulaţii ale
epocii pre-clasice.

Obligaţiile vânzătorului constau în conservarea bunului până la livrarea sa către cumpărător,

livrarea efectivă a bunului, garantarea contra evicţiunii şi garantarea contra viciilor ascunse ale
bunului:
• Obligaţia de a conserva bunul până la livrare. În cazul pieirii bunului înainte de livrare,
vânzătorul răspundea doar pentru culpa sau dolul său. Dacă bunul pierea dintr-un caz fortuit
sau forţă majoră, riscul pierderii revenea cumpărătorului (res perit emptori). În aceste
condiţii, chiar

dacă vânzătorul nu mai putea să-şi execute obligaţia de a remite posesia bunului, cumpărătorul
trebuia să achite preţul. Acest fapt se datorează independenţei dintre cele două obligaţii:
obligaţia cumpărătorului de aplăti preţul nu e condiţionată (cauzată) de obligaţia vânzătorului
de a livra bunul. Există însă nişte cazuri în care riscul pieirii bunului nu trece pe seama
cumpărătorului: pe de o parte, atunci când obiectul contractului este un bun de gen, vânzătoul
este obligat, în cazul pieirii, să livreze bunul deoarece lucrurile determinate în gen nu pier
(genera non perunt). Pe de altă parte, în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub
condiţie suspensivă, cumpărătorul nu-şi asumă riscul pieirii bunului dacă această condiţie nu
se îndeplinise. Deoarece contractul urma să se încheie doar la îndeplinirea condiţiei, în
momentul împlinirii acesteia contractul nu se mai poate realiza deoarece bunul a pierit. În
aceste condiţii, cumpărătorul nu maidatorează preţul deoarece contractul nu există.
• Obligaţia de a livra bunul. Obiectul obligaţiei de a livra bunul nu consta în transferul
proprietăţii asupra acestui bun ci doar în procurarea unei posesii liniştite (netulburate de o terţă
persoană) a acestuia. Acest fapt producea o serie de avantaje: se putea vinde (cu bună
credinţă) un bun ce se afla în proprietatea unei alte persoane, se permitea accesul peregrinilor
la acest contract, se putea livra un bun ce nu putea face obiectul proprietăţii quiritare
(terenurile provinciale) şi, nu în ultimul rând, vânzătorul era absolvit de sarcina, extrem de
dificilă, a probării dreptului său de proprietate. Cu toate acestea, în condiţiile în care vânzătorul
nu era doar posesor ci şi proprietar al bunului, el era obligat să transmită şi proprietatea asupra
acestuia prin intermediul unei mancipaţiuni, dacă era vorba de un res mancipi, sau printr-o
tradiţiune, dacă era vorba de un res nec mancipi. Având în vedere că, în cele din urmă,
finalitatea acestui contract era de a permite cumpărătorului de a se bucura de avantajele
deplinei proprietăţi, faptul vânzătorului de a nu transmite proprietatea bunului, deşi o avea, era
considerat a fi un dol. În dreptul lui Iustinian s-a hotărât că proprietatea lucrului vândut urma
să se transfere doar în momentul în care cumpărătorul achita preţul (Instituţiile, 2, 1, 41).
• Obligaţia de a garanta contra evicţiunii. Evicţiunea consta în deposedarea cumpărătorului
de bunul cumpărat fie ca urmare a intentării unei acţiuni în revendicare fie ca urmare a
introducerii unui interdict posesoriu. Văzătorul asigura posesia liniştită a cumpărătorului prin
intermediul acestei garanţii de evicţiune. Această obligaţie putea lua trei forme: abţinerea
vânzătorului de a-l evinge el însuşi pe cumpărător, asistenţa cumpărătorului în cazul unei
acţiuni în revendicare introduse contra lui şi despăgubirea cumpărătorului în cazu în care a
fost evins. De-a lungul timpului, garanţia contra evicţiunii a luat diverse forme. În epoca în
care vânzarea-cumpărarea se realiza prin mancipaţiune, cumpărătorul avea contra vânzătorului
o actio auctoritatis în baza căreia vânzătorul trebuia să plătească dublul preţului cerut, în cazul
în care cumpărătorul era evins până în momentul scurgerii timpului necesar pentru uzucaparea
bunului în cauză. În epoca în care vânzarea-cumpărarea se realiza prin intermediul
stipulaţiilor, garanţia pentru evicţiune se realiza prin intermediul unei a treia stipulaţii. Aceasta
lua, în cazul bunurilor mancipi, forma unei stipulatio duplae şi obliga pe vânzător la plata
dublului preţului în caz de evicţiune. În cazul bunurilor nec mancipi, era vorba de o stipulatio
rem habere licere (stipulaţia că vom putea avea bunul) ce obliga pe vânzător la o plată la
simplu: exact contravaloarea bunului vândut. În momentul în care vânzarea-cumpărarea a
devenit pur consensuală, garanţia contra evicţiunii venite din partea vânzătorului era realizată
printr-o acţiune izvorâtă din contract: actio empti. Din sec. III d.Hr., actio empti a fost utilizată
pentru despăgubirea cumpărătorului în cazul evicţiunii realizată de un terţ. Fiind o acţiune de
bună credinţă, actio empti lăsa la decizia judecătorului suma ce urma a fi plătită cu titlu de
despăgubire.
• Garanţia contra viciilor ascunse ale lucrului. Vânzătorul era obligat să garanteze
cumpărătorului pentru viciile lucrului, existente în momentul vânzării, pe care numai el le
putea cunoaşte şi care aveau ca efect diminuarea valorii lucrului sau imposibilitatea folosirii
lui. Viciile bunului pot fi atât naturale (boala unui sclav) cât şi juridice (faptul că un sclav este
delicvent). Până în epoca clasică, problema garanţiei pentru viciile ascunse a fost reglementată
de dreptul civil. În cazul vânzării unor terenuri prin mancipaţiune, cumpărătorul avea la
îndemână fie o

actio de modo agri, atunci când vânzătorul a vândut mai puţin decât a declarat, fie o actio
auctoritatis atunci când fondul era grevat de servituţi, deşi vânzătorul declarase că nu este.
Prin prima acţiune se cerea plata dublului valorii suprafeţei ce lipseşte iar prin a doua plata
dublului valorii terenului. În momentul apariţiei stipulaţiilor, garanţia contra viciilor ascunse
se făcea prin cea de-a treia stipulaţie care garanta, în acelaşi timp, contra evicţiunii. Acest tip
de garantare s-a folosit mai ales în cazul sclavilor şi animalelor. În cazul apariţiei unor vicii
ascunse, cumpărătorul avea la îndemână o acţiune din stipulaţie prin care putea reclama dublul
sau simplul lucrului viciat. În epoca clasică, în cadrul contractului consensual de vânzare-
cumpărare, cumpărătorul era protejat contra viciilor ascunse prin intermediul lui actio empti ce
acţiona în cazul în care vânzătorul atribuia lucrului calităţi pe care nu le deţinea şi atunci când
nu declarase viciile bunului deşi le cunoştea. Paralel cu garanţia contra viciilor ascunse
oferită de dreptul civil, a mai apărut o astfel de garanţie consacrată prin intermediul edictului
edilului curul. Având în atribuţii poliţia pieţelor, edilii au urmărit să asigure în aceste spaţii
destinate comerţului o mai bună garantare împotriva viciilor ascunse, garantare pe care dreptul
civil nu o putea oferi în cazul peregrinilor. Garantarea contra viciilor ascunse s-a făcut prin
intermediul a două edicte: de mancipiis vendundis –cu privire la vânzarea sclavilor- şi
iumentis vendundis –cu privire la vânzarea animalelor. Prin aceste edicte, s-a pus la îndemâna
cumpărătorului două acţiuni: o actio redhibitoria, ce putea fi intentată în termen de şase luni de
la încheierea contractului şi avea drept efect rezoluţia contractului, şi o actio aestimatoria sau
quanti minoris, ce putea fi introdusă în termen de un an (în epoca lui Iustinian) şi prin care
cumpărătorul putea pretinde despăgubiri echivalente cu valoarea minimă a bunului. În epoca
lui Iustinian, garanţia de drept civil şi cele din edictul edilului s-au contopit într-un unic
sistem de protecţie a cumpărătorului. Actio empti s- a aplicat în cazul în care vânzătorul era de
rea credinţă iar actio redhibitoria şi actio aestimatoria fără a se proba reaua credinţă a
vânzătorului.

Obligaţia cumpărătorului era de a plăti preţul prevăzut în contract. Creanţa vânzătorului era
garantată prin intermediul unei actiuni din contract (actio venditi). În principiu, plata preţului
trebuia să se facă în momentul în care avea loc remiterea bunului. În cazul în care
cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul are dreptul să nu predea bunul. De asemenea,
cumpărătorul nu putea cere remiterea bunului înainte de a plăti preţul sau de a fi dispus să
plătească. Plata preţului se putea face şi în alt moment decât remiterea bunului, la un termen
fixat de comun acord de părţi.Pe lângă preţ, cumpărătorul mai datora vânzătorului dobânzi, în
cazul în care acesta predase bunul iar preţul nu fuses plătit la termen, precum şi rambursarea
cheltuielilor făcute cu conservarea bunului până la predare.

• Locaţiunea (locatio-conductio) era contractul consensual prin care o parte (locator) se

angaja faţă de o altă persoană (conductor) să-i pună la dispoziţie folosinţa unui bun, să-i
presteze un serviciu sau o muncă în schimbul unei remuneraţii (merces).

Din punct de vedere istoric, se consideră că locaţiunea s-ar fi născut tot prin unificarea a două
stipulaţii distincte: o parte stipula lucrul iar cealaltă banii. Aşa s-ar explica existenţa a două
obligaţii independente una de cealaltă exprimate atât prin numele complex al contractului:
locatio-conductio cât şi prin existenţa a câte unei acţiuni pentru fiecare obligaţie în parte: actio
locati şi actio conducti. Preluată din dreptul public în dreptul privat, locaţiunea s-a extins de la
închirierea animalelor şi a muncii sclavilor la arendarea de terenuri şi construcţia imobiliară.
Locaţiunea are două părţi determinate: o persoană, numită locator, care pune la dispoziţie într-
un anume loc (locare) ceva –un bun sau o materie- unei alte persoane, numită conductor, care
ia acel bun şi îl duce cu sine (cum ducere, conductio). Sub aspectul obiectului, locaţiunea putea
viza fie închirierea unui bun, fie prestarea unor servicii, fie realizarea unei anumite lucrări.
Toate cele trei tipuri de locaţiune erau cunoscute în epoca lui Cato cenzorul (sec. II î.Hr.) iar
Q. Mucius Scaevola le atestă ca fiind sancţionate cu acţiuni de bună credinţă.

Preţul trebuia să fie fixat de regulă în bani şi nu în bunuri sau servicii. În caz contrar nu mai
era vorba de o locaţiune ci de un alt contract.

Închirierea bunurilor (locatio-conductio rei) putea avea ca obiect un bun corporal, mobil (un
sclav, un animal) sau imobil (o casă, un teren agricol). Acest contract s-a dezvolatat în epoca
sec. II î.Hr., când afluxul străinilor la Roma a impus pe scară largă închirierea de locuinţe iar
dezvoltarea proprietăţii funciare a cauzat darea în arendă a unor mari terenuri agricole.
Locatorul era obligat să pună, pe o perioadă determinată, la dispoziţia conductorului folosinţa
liniştită a bunului ce formează obiectul contractului. De asemenea, el era obligat să se ocupe
de conservarea bunului şi să răspundă pentru evicţiune şi de viciile ascunse ale acestuia. La
încetarea contractului, locatorul era obligat să ramburseze toate cheltuielile pe care
conductorul le-a făcut pentru conservarea bunului. Chiriaşul, simplu detentor, era obligat să
plătească suma de bani (merces) fixată prin contract şi să folosească bunul ca un bun gospodar
(bonus pater familias). În cazul în care bunul pierea din culpa chiriaşului, acesta trebuia să-l
despăgubească pe locator. La încetarea contractului, conductorul era obligat să remită bunul
locatorului.

Închirierea de servicii (locatio-conductio operarum) este strămoşul actualului contract de

muncă. Acest contract avea ca obiect închirierea de către o persoană liberă (locator) a forţei
sale de muncă unei alte persoane (conductor) în schimbul unei sume de bani (merces). Astfel,
muncitorul furnizează munca sa ce trebuia executată sub ordinele patronului. Această
închiriere viza doar munca necalificată nu şi pe cea calificată (aşa numitele profesiuni liberale)
care era gratuită şi făcea obiectul unui mandat. Muncitorul era obligat să presteze personal
munca la care se angajase, pe perioada de timp fixată. Munca trebuia să fie de calitate şi
neîntreruptă, altfel muncitorul era pasibil de sancţiuni. Totuşi, muncitorul avea în continuare
dreptul la remuneraţie dacă întreruperea lucrului se datorase unui caz de forţă majoră.
Patronului îi revenea obligaţia de a plăti la timp suma de bani convenită. În caz contrar, el
urma să plătească o amendă pentru fiecare zi de întârziere.

Locaţiunea în vederea executării unei lucrări (locatio-conductio operis faciendi) era

contractul prin care o persoană numită conductor se obligă faţă de o altă persoană, numită
locator, să execute o anume lucrare în schimbul unui preţ (merces). Prin lucrare se avea în
vedere transportul unui anume lucru, făurirea unei bijuterii, construirea unei case, repararea
sau spălarea unor haine etc. În vederea executării lucrării, locatorul punea la dispoziţia
antreprenorului sau artizanului bunul sau materialele necesare. Spre deosebire de celelalte
tipuri de locaţiune, locaţia în vederea unei lucrări aşeza în sarcina locatorului atât punerea la
dispoziţie a bunului/materialelor cât şi plata unui preţ (merces). Plata urma să se realizeze doar
după ce lucrarea fusese terminată şi recepţionată. Până în momentul recepţionării, riscul pieirii
bunului revenea antreprenorului sau artizanului. Locatorul avea obligaţia de a executa lucrarea
şi dreptul de a primi preţul după recepţionarea acesteia.
• Mandatul este contractul consensual prin care o parte numită mandant
însărcinează oaltă parte, numită mandatar, să facă ceva gratuit în interesul său (al
mandantului).

Caracteristici. Mandatul este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplul acord
de voinţă al părţilor, exprimat între prezenţi sau prin corespondenţă. El este un contract
sinalagmatic imperfect, deoarece dă naştere unor obligaţii, la început, doar în sarcina
mandatarului. De asemenea, mandatul este un contract intuitu personae deoarece este încheiat
în vederea unei anumite persoane în care mandantul are încredere. De aceea, el este un
contract în esenţă gratuit, acest aspect făcând diferenţa dintre mandat şi locaţiune. Nu în
ultimul rând, el este un contract dedreptul ginţilor, fiind accesibil şi peregrinilor.

Originea mandatului trebuie căutată în epoca de sfârşit a Republicii, când extinderea continuă
a teritoriilor cucerite şi avântul fără precedent al comerţului au impus găsirea unor soluţii
juridice care să permită comerciantului roman desfăşurarea de activităţi, în acelaşi timmp, în
mai multe zone. În aceste condiţii, s-a trecut de la mandatul fără efecte juridice, bazat pe
încrederea într-un prieten, la un mandat producător de efecte juridice. Mandatul cu efecte
juridice era deja atestat în anii 123-120 î.Hr. pentru ca la începutul sec. I î.Hr. să fie deja
sancţionat printr-o acţiune dedrept civil şi de bună credinţă.

Obiectul mandatului consta fie în administrarea generală a unui patrimoniu fie în realizarea
unui simplu act juridic ( a cumpăra/vinde ceva, a introduce o acţiune etc.). Mandatul putea,
însă, să constea şi în realizarea unui fapt material (construirea unei case, curăţarea unei haine
etc.), diferenţa între acest contract şi locaţie constând în lipsa remuneraţiei. Era foarte
important ca obiectul mandatului să prezinte un interes pentru mandant. Nu se acceptau
mandatele ce interesau doar pe mandatar (d.ex., rugămintea adresată mandatarului de a
împrumuta cu dobândă unei terţe persoane) şi nici mandatele ce interesau doar o terţă
persoană (d.ex., rugămintea adresată mandatarului de a administra afacerile unui terţ). Cu
timpul, s-au acceptat situaţii în care mandatul se putea realiza, în acelaşi timp, fie în interesul
mandantului şi al mandatarului (d.ex., în cazul unei cesiuni de creanţă), fie în interesul
mandantului şi al unui terţ.

Obligaţiile mandatarului. Mandatarul era obligat să realizeze, în limitele puterilor acordate

prin contract, actul juridic sau faptul material la care se angajase. El urma să răspundă
pentru dolul sau culpa sa evaluată in abstracto (comparată cu diligenţele unui bun gospodar).
În principiu, mandatul fiind un contract gratuit, mandatarul nu primea nici o plată pentru
serviciile sale. Cu toate acestea, practica a impus remunerarea anumitor servicii prestate de
profesioniştii onorabili (pedagogi, avocaţi, medici) însă nu cu titlu de salariu ci cu titlu de
recompensă bazată pe o obligaţie morală. Având în vedere că romanii nu recunoştea
reprezentarea perfectă/directă, toate efectele negative sau pozitive ale actelor sau faptelor
mandatarului se reflectau asupra persoanei sale. De aceea, nu mandantul devenea debitor sau
creditor ci mandatarul său. La sfârşitul mandatului, mandatarul era obligat să dea seama de
mandatul său şi să transfere asupra mandantului toate obligaţiile, drepturile şi bunurile
rezultate ca urmare a executării mandatului. Mandantul avea împotriva mandatarului o acţiune
directă din contract (actio mandati directa) prin care îl putea obliga la executarea obligaţiilor
ce-i reveneau din mandat.
Obligaţiile mandantului. Mandantul avea obligaţia de a lua asupra sa toate obligaţiile
contractate de mandatar în baza mandatului primit. e asemenea, el era obligat să-l
despăgubească pe mandatar pentru toate prejudiciile şi cheltuielile intervenite în executarea
mandatului său. În acest scop, mandatarul avea la îndemână o acţiune contrară din mandat.

Stingerea mandatului. Mandatul se stingea, în mod firesc, prin executarea sarcinii încredinţate.
De asemenea, mandatul se putea stinge fie prin retragerea de către mandant a mandatului, fie
prin renunţarea de către mandatar la sarcina acceptată iniţial, însă cu obligaţia de a-l
despăgubi pe mandant pentru prejudiciul creat prin renunţarea sa. Nu în ultimul rând,
mandatul fiind un contract încheiat intuitu personae, el se stingea în momentul în care murea
una din părţile contractului.

• Contractul de societate este contractul consensual prin care două sau mai multe
persoane se obligă să pună ceva în comun în vederea obţinerii unui profit.

Istoric. Societatea bazată pe manifestarea de voinţă a părţilor contractante a fost precedată în

vechiul drept roman de aşa numitul anticum consortium – o coproprietate forţată asupra
întregului patrimoniu familial în care se găseau urmaşii lui pater familias după moartea
acestuia.

Conform lui Gaius (III, 154b), o astfel de societate s-ar fi constituit, mai apoi, în mod
voluntar, şi între persoane care nu erau înrudite prin sânge. Contractul consensual de socitate s-
a format în sec. II î.Hr., în condiţiile în care expansiunea militară romană a determinat apariţia
societăţilor de publicani ce aveau drept scop aprovizionarea armatelor romane. Obiectul de
activitate al acestor societăţi s-a extins treptat la adunarea impozitelor şi executarea de lucrări
publice.

Tipurile de societăţi. Societăţile puteau avea ca obiect:

• toate bunurile asociaţilor. Era vorba despre aşa-numitele societas omnium bonorum în
care asociaţii puneau în comun toate bunurile lor prezente şi viitoare. Acest tip de societate
lua naştere mai ales între fraţi, după moartea lui pater familias, în scopul de a prezerva unitatea
patrimoniului familial. Ea seamănă cu vechiul consorţium prin accentul considerabil ce se
aşeazape încrederea reciprocă însă se deosebea de acesta prin caracterul său voluntar.
• un singur lucru (d.ex., un sclav) sau o singură operaţie (d.ex., cumpărarea unui imobil).
Acestea purtau numele de societas unius rei.
• achiziţiile cu titlu oneros ce urmau a fi făcute de către asociaţi (societas quaestus).
Acest tip de asociaţie viza o activitate de tip bancar şi era atât de răspândită în epoca clasică
încât se considera că orice contract de societate în care nu se specifica obiectul urma să dea
naştere unei astfel de societăţi.
• o singură activitate comercială sau industrială (societas alicuius negotii). Era vorba de
activităţi ca arendarea impozitelor statului şi a lucrărilor publice, vănzarea de sclavi, munca
terenurilor agricole etc.

Elementele contractului. Pentru ca un contract de societate să fie valid, el trebuia, pe lângă

condiţiile generale de valabilitate ale contractelor, să conţină o serie de elemente proprii: a)
Aportul părţilor era obligatoriu şi putea consta fie din bunuri (corporale şi necorporale), fie
din servicii, fie din cunoştinţe de specialitate. Serviciile şi calităţile erau acceptate, cu condiţia
de a fi relativ echivalente cu aportul asociaţilor ce aduceau bunuri în societate (Gaius, III, 149).
b) Un interes comun. Societatea trebuia să aducă beneficii patrimoniale fiecărui asociat în
parte. În principiu, în cazul în care părţile din beneficiu ce reveneau fiecărui asociat nu
fuseseră stabilite prin contract, ele urmau să fie egale (D., 17, 2, 29.pr.). În mod egal trebuiau
să participe asociaţii şi la pierderile suferite de societate. S-a acceptat însă o idee a lui Servius
Sulpicius Rufus conform căreia un asociat putea participa numai la câştiguri şi cu nimic la
pierderi în cazul în care activitatea depusă de el în cadrul asociaţiei era extrem de importantă
(Gaius, III, 149). c) Intenţia de a forma o societate (affctus societatis) diferenţia societatea de
vechiul consortium d) Un scop licit şi conform bunelor moravuri. Pe de altă parte, societatea
trebuia să aibă în vedere un scop lucrativ, deci obţinerea de profit. Doar aşa ea se deosebea de
asociaţie, care era nonprofit.

Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Asociaţii aveau dreptul, în condiţiile stabilite prin

contract, la o parte din beneficiile societăţii. În urmărirea drepturilor lor, asociaţii se bucurau,
unii împotriva celorlalţi, de o actio pro socio. Deoarece societatea era un contract bazat pe
încrederea dintre parteneri, acţiunea pro socio avea un efect infamant. De asemenea, asociatul
găsit vinovat se bucura de un beneficiu de competenţă, în sensul că nu putea fi condamnat
decât în măsura în care putea plăti. Părţile erau obligate să efectueze prin mancipaţiune sau
tradiţie (după cum bunurile erau mancipi sau nec mancipi) aportul la care se obligaseră. În
administrarea societăţii, fiecare asociat urma să răspundă pentru culpa sa apreciată, la început,
in abstracto iar în epoca dominatului in concreto (activitatea sa era comparată cu diligenţele
pe care asociatul le depunea în administrarea propriilor bunuri).

Stingerea contractului de societate avea loc în momentul în care scopul pentru care a fost
înfiinţată a fost atins ori era imposibil de atins. Pe de altă parte, fiind un contract
intuitu

personae, societatea înceta în momentul în care unul dintre asociaţi murea, suferea o capitis
deminutio ori dădea faliment. Conform lui Gaius (III, 153) societatea se mai stingea prin
voinţa tuturor asociaţilor sau la cererea (renuntiatio) unuia singur. În momentul stingerii
contractului avea loc un partaj între asociaţi cu privire la activul societăţii. În acest
scopaceştia aveau la îndemână o acţiune communi dividundo. Partajul se făcea fie în părţi
egale, fie, în cazul existenţei unei convenţii în acest sens, în părţi inegale care să respecte
aportul făcut de fiecare asociat.

• Contractele nenumite sunt acele convenţii sinalagmatice ce produc efecte juridice

obligatorii în momentul în care una dintre părţi îşi execută prestaţia sa. Practica vieţii
comerciale romane a scos la lumină o serie de convenţii cu caracter sinalagmatic utilizate mult
mai frecvent decât altele. Încadrarea lor în rândul contractelor nenumite nu se referă la faptul
că ele nu au un nume, deoarece au efectiv unul, ci la faptul că, prin caracteristicile lor, aceste
convenţii nu se potrivesc nici unei categorii de contracte numite : a) Contractul estimator
(aestimatio), Schimbul (permutatio), c) Precariul (precarium), d) Tranzacţia, e) Donaţia
cu sarcini (sub modo).
• Contractul estimator (aestimatio) este acea convenţie în baza căreia o persoană primeşte
un bun, a cărui valoare a fost prestabilită la o anume sumă de bani, cu sarcia de a-l vinde şi de
a restitui preţul. În cazul în care nu Reuşea să vândă bunul, acesta trebuia să restituie bunul în
cauză. În cazul în care reuşea însă să vândă bunul la un preţ mai mare decât cel fixat, el avea
dreptul să păstreze diferenţa.

• Schimbul (permutatio) este convenţia în baza căreia o persoană este obligată să transmită
proprietatea asupra unui bun după ce o altă persoană i-a transmis deja, la rândul ei,
proprietatea asupra unui alt bun ( d.ex., trebuie să-mi transmiţi proprietatea asupra unui cal
după ce ţi-am transmis proprietatea asupra unui taur).

• Precariul (precarium) era la origine o convenţie prin care o persoană de rang social
superior (patronul) acorda unei persoane de rang social inferior (clientul), la rugămintea
acestuia (precaria), folosinţa gratuită a unui teren. Simplu detentor faţă de patronul său,
clientul trebuia să restituie terenul la prima reclamare (ad nutum) a acestuia de către
proprietar. Acesta din urmă a avut la îndemână, în epoca clasică, pentru recuperarea bunului
său un interdict de precario iar în epoca postclasică o acţiune izvorâtă din contract.

• Tranzacţia era convenţia prin care o parte dădea sau făcea ceva pentru ca cealaltă parte să
renunţe a-l acţiona în judecată. Printr-o astfel de convenţie se punea capăt unor litigii în cazul
în care părţile nu erau sigure că punctul lor de vedere va avea câştig de cauză într-un proces.

• Donaţia cu sarcini (sub modo) era convenţia prin care o persoană (donator) dona un bun
unei alte persoane donatar), cu obligaţia acesteia din urmă de a presta ceva în favoarea
donatorului sau a unui terţ. Prestaţia donatarului putea consta din vărsarea unei rente viagere, a
unei pensii alimentare, plata unui creditor etc.

Sancţiunea contractelor nenumite. Sancţionarea contractelor nenumite s-a realizat pe deplin

doar în epoca lui Iustinian, prin trei acţiuni:
• Actio praescriptis verbis era o acţiune în executarea contractului prin care cel care-şi
executase deja prestaţia urmărea să oblige cealaltă parte fie să-şi execute propria prestaţie, fie
să plătească o sumă de bani echivalentă prestaţiei promise şi neexecutate. Denumirea sa se
pare că provine de la acea expunere a faptului sancţionat pe care pretorul o aşeza în fruntea
formulei de judecată (de la praescripta verba –cuvinte scrise înainte).
• Condictio ob rem dati (lit. -acţiunea în repetarea a ceea ce a fost dat pentru un bun) era o
acţiune în rezoluţia contractului şi viza restituirea bunului remis ori a contravalorii
prestaţiei

efectuate. Partea care nu a executat contractul urma să restituie bunul sau să achite
contravaloarea prestaţiei doar în cazul în care neexecutarea avusese loc din cauza sa.
• Condictio propter penitentiam (restituirea în virtutea unui regret) viza repetarea prestaţiei
executate chiar dacă cealaltă parte era dispusă să-şi execute propria prestaţie (d.ex., dacă o
persoană a remis unei alteia o sumă de bani pentru a face o călătorie de afaceri în interesul
remitentului, în cazul în care călătoria nu a avut încă loc, remitentul poate cere înapoierea
sumei de bani, chiar dacă dobânditorul este dispus să efectueze călătoria).
• Sub presiunea vieţii comerciale romane, nudele pacte pur consensuale au fost sancţionate
juridic prin acţiuni proprii. Aceste acte juridice bazate doar pe consimţământ şi-au păstrat
denumirea de pacte (sancţionate –pacta vestita-), nefiind ridicate la rangul de contracte. Sub
efectul activităţii pretorilor, a jurisconsulţilor şi, în cele din urmă, a cancelariilor imperiale, au
apărut pactele adăugate, pactele pretoriene şi pactele legale.

• Pactele adăugate (pacta adiecta) sunt acele acorduri de voinţă subsidiare prin care se
urmăreşte modificarea efectelor unui contract principal, fie mărind, fie micşorând
obligaţia ce rezultă din acest contract. Pactele adăugate nu se bucură de o autonomie
proprie, deoarece ele îşi primesc forţa juridică din contractul care le serveşte drept suport. De
aceea, jurisconsulţii au considerat că aceste pacte sunt parte integrantă din contractul principal.
Din punctul de vedere al momentului constituirii lor, pactele adăugate se împart în pacte
constituite în acelaşi timp cu contractul principal (in continenti) şi pacte constituite la un
anume interval de timp după încheierea contractului principal (ex intervallo). Din punctul de
vedere al efectelor produse, pactele adăugate se împart în pacte care micşorează o obligaţie
(ad minuendam obligationem) şi pacte care majorează o obligaţie preexistentă (ad augendam
obligationem).

Pactele minutorii (ad minuendam obligationem) reduc complet sau parţial obligaţia pe care
debitorul o are faţă de creditorul său. Cel mai cunoscut astfel de pact este cel de iertare de
datorie (pactum de non patendo) prin care creditorul se obligă să renunţe la acţiunea pe care o
avea împotriva debitorului său. Obligaţia debitorului poate fi redusă şi parţial: d.ex., în cazul
în care debitorul este scutit de garanţia pentru viciile ascunse ale bunului vândut. Fiind
încheiate în avantajul debitorului, pactele minutorii aşează la îndemâna acestuia o excepţie din
pactul convenit (exceptio pactum conventum) în cazul în care creditorul îl urmăreşte pentru
obligaţia iniţială. Excepţia pactului convenit poate fi ridicată indiferent că pactul a fost
încheiat odată cu contractul principal sau la un moment ulterior. De asemenea, în cazul în care
ea este adăugată unui contract de bună credinţă, înscrierea ei în formula de judecată nu este
obligatorie doarece judecătorul urma să ţină cont de pactul adăugat în virtutea principiului ex
fide bona. În cazul în care pactul era adăugat unui contract de drept strict, excepţia trebuia
invocată în faza in jure şi consemnată în formula de judecată.

Pactele de majorare (ad augendam obligationem) sporesc obligaţia pe care debitorul o are
faţă de creditorul său (d.ex., incheierea unui pact de dobândă la un depozit neregulat). Aceste
pacte au fost acceptate doar în cazul în care ele sunt constituite în acelaşi timp cu un contract
principal de bună credinţă. Neputând fi vorba despre recunoaşterea unei excepţii creditorului,
acesta îşi putea apăra creanţa stabilită prin pactul de majorare prin intermediul unei acţiuni
izvorâte din contractul principal.

• Pactele pretoriene sunt acele convenţii care, sancţionate prin acţiuni pretoriene in
factum, au dobândit o existenţă juridică de sine stătătoare. Există mai multe tipuri de
astfel de pacte:

Jurământul (iusiurandum) era pactul prin care două părţi litigante convin să tranşeze
diferendul dintre ele prin intermediul unui jurământ. Dreptul roman a cunoscut, pe de o parte,
jurământul necesar. Acesta intervenea în cadrul unui proces deja început, în faza in iure, în
condiţiile în care exista o acţiune certae pecuniae sau certae rei. În cazul în care reclamantul
cerea pârâtului să jure, acesta era ţinut fie să jure, fie să defere, la rândul său, jurământul
reclamantului, fie să piardă procesul. Pe de altă parte, dreptul roman a cunoscut un jurământ
voluntar ce putea interveni atât înainte de proces cât şi în timpul procesului, ca urmare a
acordului între părţi. El putea interveni în cazul tuturor tipurilor de acţiuni. În epoca lui
Iustinian, jurământul voluntar mai putea interveni doar în afara unui proces, în scopul de a-l
evita. În momentul în care pârâtul/debitorul jura că nu datorează dar reclamantul/creditorul
relua procesul, pârâtul avea la îndemână o excepţie iusiurandi pe care o opunea reclamantului.
În cazul în care reclamantul jura că este creditor iar debitorul nu-şi executa prestaţia, creditorul
se bucura de o acţiune iusiurandi împotriva debitorului său.

Constitutul (constitutum) este pactul prin care un debitor se obligă să plătească la o dată fixă
obligaţia ce-i revine dintr-un contract anterior. Pactul intervenea în cazul în care debitorul,
incapabil să-şi achite datoria la termenul prevăzut în contractul iniţial, cerea de la creditor un
nou termen (constituere –a fixa un nou termen). Practicat doar în condiţiile existenţei unei
obligaţii băneşti, constitutul a fost extins la toate bunurile fungibile. De asemenea, obligaţia
debitorului putea fi atât civilă, cât şi pretoriană sau naturală. Dreptul roman a cunoscut două
tipuri de constitut:
• Constitutul între aceleaşi persoane (inter aesdem personam sau debitii proprii) păstra
intacte părţile iniţiale ale contractului. El putea însă să micşoreze sau să majoreze obligaţia
debitorului, să modifice locul plăţii sau chiar obiectul obligaţiei.
• Constitutul între noi persoane (inter novas persona) schimba, de regulă persoana
debitorului. Noul debitor urma să răspundă solidar cu vechiul debitor sau să se constituie într-
o garanţie personală pentru acesta.Creditorul avea împotriva debitorului o acţiune in factum de
pecunia constituta.

Recepta erau mai multe tipuri de pacte ce apăreau în edictul pretorului la rubrica De receptis şi
care aveau în comun faptul că o persoană primea ceva (recipere) de la o alta. Se cunosc
treiastfel de pacte mai importante:
• Receptum argintarii era obligaţia pe care şi-o asuma un bancher (argintarius) faţă de un
client de al său de a-i plăti acestuia debitul pe care îl avea faţă de un terţ. Receptum putea să se
refere şi la o obligaţie viitoare a clientului pentru cazul în care acesta nu ar putea să o achite. În
aceste condiţii, bancherul oferea o garanţie personală clientului său. Obligaţia bacherului era
sancţionată printr-o acţiune recepticia. În epoca lui Iustinian receptum argintarii a dispărut
prin contopirea sa cu constitutul.
• Receptum arbitrii era obligaţia pe care şi-o asuma o persoană faţă de alte două aflate în
litigiu de a soluţiona diferendul în calitate de arbitru. Pentru cazul în care acest arbitru nu şi-ar
fi prestat obligaţia de a media litigiul, pretorul nu a oferit părţilor litigante o acţiune ci a
intervenit prin intermediul măsurilor administrative izvorâte din imperium-ul de care se
bucura.
• Receptum nautarum, cauponum et stabulariorum era obligaţia pe care căpitanii de vase
(nautae), hangii (caupones) şi proprietarii de grajduri (stabularii) se angajau să răspundă de
pieirea bunurilor încredinţate lor de către călători. Ei urmau să răspundă pentru prejudiciile
aduse bunurilor dintr-un caz fortuit, însă nu şi pentru cazul de forţă majoră. Obligaţia lor era
sancţionată printr-o acţiune recepticia.
c) Pactele legitime (pacta legitima) erau acele convenţii care au fost sancţionate prin
diverse constituţii imperiale cu o acţiune de drept strict intitulată condictio ex lege.
Exiatau trei astfel de pacte legitime:

Promisiunea de dotă, un act juridic lipsit de formalităţi, a fost recunoscută în anul 482 printr-
o constituţie imperială a împăraţilor Theodosie al II-lea şi Valentinian al III-lea. Simplul pact
de dotă a înlocuit contractul verbal dictio dotis ce a dominat epoca clasică.

Promisiunea de donaţie a fost sancţionată de către Iustinian în 531. Prin aceasta, simpla
promisiune a unei donaţii (lipsită de forma unei stipulaţii) producea efecte juridice obligatorii.
În aceste condiţii, donatorul nu mai trebuia să remită bunurile pe care le promisese, ca o
condiţie esenţială a validităţii donaţiei, ci doar se obliga să remită aceste bunuri, prin
tradiţiune, ulterior perfectării donaţiei.

Compromisul a fost sancţionat de Iustinian prin Novela 82 din 539. Compromisul

reprezenta acea convenţie prin care două părţi între care exista un litigiu conveneau să
soluţioneze acel diferend în faţa unui arbitru şi nu în faţa judecătorului. Decizia arbitrului
devenea astfel obligatorie pentru cele două părţi litigante. Încheiat, în epoca clasică, prin
intermediul unei stipulaţii, compromisul este dezbrăcat de orice formalitate în epoca lui
Iustinian.