„This is Mass Madness, you Maniacs!

”
(„Asta e nebunie generală, maniacilor!”
De către
Cristian Pătrașcu
-
13 iunie, 2020

Până acum era doar așa: un erou sau un martir, de care e plină istoria, apărea atunci când viața
sau moartea sa îl recomandau ca atare, prin slujirea unui ideal sau credințe, și e inutil de precizat
rolul său exemplar în cele două, desfășurările de evenimente, viața, și evenimentul, moartea. Era
simplu, cu toții o știam, pentru că era de la sine înțeles. De la americani, zilele astea, am învățat
cu totul altceva: eroul sau martirul poate fi chiar și un infractor, fără nimic exemplat în timpul
vieții, în sensul idealurilor sau vreunei credințe, ba dimpotrivă, și fără nicio contribuție la
moartea sa, declarată de alții în urma sa eroică.

În afară de „sexworkerițele”, care s-au așezat de data asta în „spirit”, și alte „bâzdâgânii”
globaliste, ce s-au solidarizat printr-o piață civică din București, pentru că sigur nu aveau altceva
mai bun de făcut, românii au privit cu indignare înmormântarea regală a unui infractor în
America. Semn că nu ne-am pierdut, cu totul, mințile.

În august 2016, tânărul Tony Timpa din orașul Dallas, statul Texas, a sunat la 911 (urgențe)
cerând ajutor: rămăsese fără medicamente pentru afecțiunile sale, schizofrenie și depresie. Un
echipaj de poliție se prezintă și – pentru un motiv care rămâne neprecizat în relatarea incidentului
– procedează la imobilizarea lui Tony Tampa, care a fost plasat cu fața în jos pe un teren gazonat
și apăsat cu putere pentru un timp de circa 15-20 de minute. Timpa a murit. El era de rasă
„caucaziană”, adică albă.
În 2020, dacă putem avea îndrăzneala să țintim către obiectivitate și realism, realizăm că
interpretarea faptelor prin care afroamericanul George Floyd a murit ca un casus belli antirasist e
una arbitrară. Pentru că mobilizarea antirasistă nu a fost motivată de incident în sine (nu s-a
întâmplat în cazul pe care vi l-am redat anterior), ci de modul în care a fost interpretat. Că acel
polițist, în afară de a fi o brută, ar fi fost și un rasist, nu există nicio dovadă sau mărturie, pe care
presa nu ar fi întârziat să o etaleze, în aceste condiții. Există numeroase dovezi de comportament
brutal și abuziv. Deci, este logic să tragem concluzia că și un alb în locul lui George Floyd ar fi
putut avea aceeași soartă, ajuns în „compania” unui criminal ascuns sub o uniformă.

Și atunci? Și atunci rămâne spectacolul unei Americi smintite, sălbatice, penibile și mizerabil de
ipocrite. O Americă ce produce eroi naționali cu singurul merit de a fi murit „eroic”, iar acest
merit …nu este al lor. Un „erou” care nu e judecat după faptele sale pozitive, ci după erorile
criminale ale altuia. Cum poate fi cineva „erou” dacă nu a făcut, personal, nimic pentru a se
înscrie în această categorie, și asta nici măcar în momentul tragic al sacrificării.

Dar America zilelor astea demonstrează că trăim în epoca post-adevăr: veridicitatea a fost
înlocuită cu PR-ul, cu prezentarea publică a faptelor, și nu cu redarea faptele în sine, în natura
lor, iar gândirea cu percepția și senzația. Iar de aici începe nebunia, totul devine posibil…

Avem un infractor în sicriu poleit cu aur, un întreg popor căruia media îi aduce lacrimile pe
obraz, mulțime de cetățeni albi care se asociază benevol cu fapta unui psihopat alb și se declară
vinovați, albi spălați pe creier care cad în genunchi și își cer iertare celor de culoare pentru vina
de a fi albi pupându-le încălțările. Manipulare, nebunie, spectacol grotesc. Rațiunea exilată fără
drept de apel. Specificul „show off” american devenit singurul mod de exprimare, un mod de
viață. Primarul Mineapolisului, agățat de sicriu, ca să nu se prăbușească de durere, vărsând
lacrimi de crocodil …pentru un infractor, proclamat „cel mai bun fiu” al poporului. Jon Biden,
candidatul democrat la președinția primei nebunii mondiale, SUA, cade și el în genunchi pentru
voturi în fața coșciugului aurit, cerându-și, în lacrimi, iertare. Care o fi fost vina sa, în afara
fățărniciei?

Soția eroului național joacă același joc infect al ipocriziei: nu își mai văzuse soțul de 6 ani, după
ce o părăsise lăsând-o singură cu o fiică de trei luni, dar acum țipă pentru că a murit „eroul”, că a
rămas fără posibilități de supraviețuire, deși 6 ani nu primise nimic de la soțul de nimic, ajuns
acum martir. Dar și această schemă are efect: americanii, cuprinși de sindromul „omului alb cel
rău”, fac donații de 20.000.000 de dolari pentru sărmana văduvă a „eroului național”. Falsitatea
cuprinde totul, adevărul obiectiv e uitat sub genunchiul unui polițist dezaxat care s-a întâmplat să
fie alb peste grumazul unui infractor care s-a întâmplat să fie negru. Universitatea Massachusetts
a înființat o bursă cu numele George Floyd, pentru că, în acel moment, în care și-a dat ultima
suflare, infractorul a căpătat și merite academice deosebite.

„Despre morți numai de bine”, spune o vorbă românească. Dar ce se poate spune de bine despre
George Floyd?! Faptul că a murit așa cum a făcut-o e vreun merit de-al său?! Nu. Martirul are, în
schimb, o istorie personală cu arestări pentru jaf armat, trafic și consum de droguri și altele,
inclusiv tâlhărirea unei femei însărcinate.
Da, a murit un om, și în condiții foarte tragice. Dar nimeni nu ar putea spune că s-a întâmplat
„pentru simplu fapt că era negru”, parafrazând o explicație popularizată de aceleași mijloace
media pentru întâmplările dramatice sau tragice prin care au trecut evreii în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial, „pentru simplu fapt că erau evrei”.

Personal, cred că faptul că Floyd era negru nu a avut nici cea mai mică relevanță față cu
comportamentul cel puțin abuziv al polițistului, dar că era masiv și avea o înfățișare „fioroasă”
da. De altfel, ceea ce pare să scape mediei, printre alte informații care ar putea atârna în balanță,
în cazul în care echiulibrul ar putea juca un rol aici, este că acel polițist avea un partener asiatic și
mulți colegi negri. Prin urmare, dacă ar fi manifestat prejudecăți rasiale, mai ales cu această
ocazie acestea ar fi ieșit la iveală, ar fi erupt public.

În final, rămâne o singură concluzie: totul are ca punct de plecare și deci este o altă nebunie
media, una dintre cele mai mari, speculată în sensul detronării lui Trump din fruntea statului,
președinte tradiționalist și conservator asociat, de aceeași media, cu „rasismul sistemic”.

Toate acestea dau măsura puterii de influențare, de înnebunire, în realitate, pe care o are media
astăzi, ca și social-media, și îmi amintesc de filmul Network, din 1976, care parcă a prevestit
totul. Iată un monolog esențial pentru a înțelege:

„Televiziunea nu e adevărul! Televiziune e o drăcovenie de parc de distracții, un circ, un

carnaval!… Asta e nebunie generală, maniacilor! Voi, oamenii, sunteți reali, noi suntem o
iluzie!”

Scrie emailul tău aici... *

Dacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu
suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL
ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!

Articolul precedentVor mai aplauda mult actuala prostocrație românească?