3.1.1.

SÂNGELE
3.1.1.1. ASPECTE GENERALE
Sângele este un țesut special sub formă lichidă, care prin intermediul aparatului circulator,
alcătuit din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor
corpului, de unde preia bioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la
nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se
numește hematologie. Etimologic cuvântele sânge şi hematologie provin de la cuvintele:
sanguis din latină şi αἷμα, haima din greaca veche.
Fig. 7. Sângele uman fotografiat pe fond întunecat şi mărit de 1000 x [8]
Toate celule sanguine provin din celule stem pluripotente, care se găsesc în măduva osoasă,
care prin diferenţieri şi diviziuni repetate, duc la formarea celulelor sanguine, dintre care o
parte
sunt puse în circulaţie, iar o parte identice cu celulele stem sunt reţinute în măduva osoasă,
formând fondul de bază celular sau rezerva de celule necesare hematopoezei.
Hematopoeza, începe cu producerea celulelor stem, încă din viaţa intrauterină şi este
procesul, prin care se formează elementele figurate ale sângelui, în funcţie de necesităţile
fiziologice. În condiţii fiziologice se formează aproximativ 2.000.000.000 de celule/zi, iar în
situaţii speciale cifra poate creşte.
Înmulţirea şi creşterea celulelor stem este controlată de anumite substanţe proteice, denumite
inductori de creştere, diferenţierea lor este sub controlul inductorilor de diferenţiere, iar
activitatea acestor factori fiind controlată de factori extramedulari.
Eritropoeza începe proeritroblastul, care prin diviziuni repetate duce la formarea eritrocitelor
mature. Eritrocitul matur este celulă anucleată sub formă de disc biconcav, care are
capacitatea
de a se deforma la trecere prin capilarele sanguine, în care este încorporată hemoglobina, o
proteină care are a grupare prostetică hemul (inel porfirinic cu conţinut de fier), care are rol de
a
transporta oxigenul de la plămâni la ţesuturi şi bioxidul de carbon de la ţesuturi la plămâni.
Figura 8
Figura 9. Eritrocite [8
În sângele periferic se găsesc ş
Hematopoeza este proces dependentde:
- fier;
- proteine;
- şi factori de maturare.
Factorul primar care reglează
producere unei glicoproteine (cu
se produce în procent de 85% în rinichi
18
8. Hematopoeza [8]
8]
ăsesc şi eritrocite imature, care se numesc reticulocite.
producerea eritrocitelor este hipoxia, care determin
masa moleculară de 34.000 UAM), numită
şi în procent de 15% în ficat şi alte ţ
umesc determină stimularea
eritropoetina, care
ţesuturi.
Eritrocitul are durata vieţii de 120 zile, iar men
realizează prin concursul a două
- formarea eritriocitelor în mă
- şi distrugerea acestora în ţ
Fig. 10. De la stânga la dreapta: er
Factorii de maturare eritrocitari sunt: ciancobalamina
important în sinteza ADN. Cimitirul eritrocitelor este splina
moartea eritrocitelor, hemoglobi
bilirubină, urobilină şi stercobilin
Sângele este alcătuit dintrspecifice
sângelui.
Circulația sângelui este asigurat
- contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase;
- şi contracțiile mușchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inim
numesc artere, iar vasele care sosesc la inim
încărcate cu bioxid de carbon, se numesc
Fiecare celulă pentru a supravie
substanțe cu mediul în care se afl
Figura 11. Circula
19
ţii menţinerea valorii sanguine norma
procese:
măduva osoasă;
i ţesutul reticulat.
. eritrocit, trombocit, limfocit [8]
şi acidul folic, vitamine cu rol
și celulele Kupffer din ficat. Dup
hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape:
stercobilină, mtamoliţi care se elimină prin urină și fecale.
-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de celule
ia asigurată prin:
chiului chilor inimă
, inimă și transportă produsele de catabolism tisular,
rcate vene.
supraviețui este nevoită să recurgă la o serie de schimburi de
află.
. Circulaţia sângelui [8]
inerea normale a acestuia se
]
i i După
i , ă și irigă țesuturile se
ă
20
La nevertebratele inferioare (spongieri, unele celenterate) prevăzute cu sistem
gastrovascular, o parte din mediul extern pătrunde în acest sistem și îndeplineșste temporar
rolul sângelui. Acest lichid care nu se deosebește prea mult de apa exterioară, mediul în care
trăiește animalul, poartă denumirea de hidrolimfă. Între hidrolimfă și celulele corpului au loc
schimburi de substanțe, cedarea oxigenului spre celule și preluarea CO2 și a altor produși
metabolici, hidrolimfa îndeplinind în felul acesta funcția respiratorie, de hrănire și de epurare
a
organismului.
La nevertebrate mai evoluate, odată cu apariția cavității celomice, hidrolimfa devine
hemolimfă, un lichid incolor sau ușor albăstrui (la crustacee, insecte, moluște) sau roșu (unii
viermi). Hemolimfa are o compoziție proprie, diferită de cea a mediului extern cu care nu mai
vine în contact direct. Hemolimfa conține o cantitate mai mică de apă, iar cantitatea de
substanțe minerale și organice sporește, la care se mai adaugă anumite tipuri de celule și
substanțe pigmentare, cu o afinitate mai mare pentru oxigen, accentuând astfel funcția
respiratorie a acestui lichid circulatoriu. Hemolimfa circulă într-un sistem circulator lacunar
deschis, venind direct în contact cu celulele corpului. Dezavantajul acestui sistem o circulație
mai înceată.
La insecte sângele nu are rol de transport al gazelor. Aerul atmosferic pătrunde în organism
prin orificii de pe laturile abdomenului numite stigme. Stigmele se continuă cu tubușoare ce
se
ramifică și ajung până la ultimele celule. Tubușoarele se numesc trahee și pentru a fi mereu
deschise prezintă în interior un firișor de chitină în spirală. Are loc mai apoi transformarea
sistemului circulator lacunar într-un sistem circulator închis, ceea ce face ca lichidul care
circulă
prin el să devină cu o structură tot mai complexă, iar funcțiile și posibilitățile de menținere a
compoziției sale cresc.
La animalele vertebrate există un sistem circulator închis, lichidul de circulație fiind numit
sânge. Deoarece sistemul circulator este închis, sângele nu mai vine în contact direct cu
celulele
diferitor țesuturi, așa cum are loc în cazul hemolimfei. Schimbul diferitor substanțe se face
prin
intermediul lichidului extracelular (plasma interstițială). Acest lichid este drenat din spațiile
intercelulare de sistemul limfatic și devine limfă.
3.1.1.2. COMPOZIȚIA ȘI VOLUMUL SANGUIN
Sângele este țesut lichid de origine mezenchimală, format din substanță fundamentală
interstițială, plasma, în care se găsesc elementele figurate.
Tabel I. Parametrii sanguini exprimaţi pe diferite categorii de indivizi umani
Categorii
umane
Eritrocite/mm3 sânge Hemoglobină (g/100
ml sânge)
Hematocrit %
Bărbaţi 4.500.0000-5.500.000 14-16 40-50
Femei 4.200.0000-5.000.000 12-14 37-45
Copii 4.500.0000-5.100.000 11-16 35-40
Raportul dintre volumul plasmei și cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul
hematocritului. În practică, termenul e hematocrit exprimă relația procentuală dintre volumul
elementelor figurate și cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La
om, media valorilor hematocritului este de 46%.
Determinarea hematocritului se face prin centrifugarea, la 3000 turații pe minut, a sângelui
recoltat dimineața, pe nemâncate.
Elementele figurate, având o densitate mai mare, sedimentează în porțiunea inferioară a
eprubetei gradate, hematocritul cititndu-se direct.
Creșterea numărului hematiilor pe unitate de volum se numește hemoconcentrație, iar
scaderea - hemodiluție.
21
Figura 12. Hematocritul [8]
În poliglobuluii hematocritul poate ajunge la valori de 70-75%, iar în anemii la 10-15%.
La om volumul sanguin constituie circa 7% din greutatea corpului. La o greutate medie de
70 kg, cantitatea de sânge este de 4,9 l. La mamifere cantitatea de sînge este proporțional mai
mare decât la celelalte vertebrate.
Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se sub
formă de rezervă în organele cu structură diverticulară (splină, unele vase abdominale, plexul
subpapilar tegumentar).
Starea fiziologică, respectiv activitatea diferitelor sisteme funcționale modifică raportul
dintre cantitatea sângelui circulant și cel stagnant.
La om, în timp de repaus, sângele circulant este repartizat astfel: 40% în sistemul muscular,
30% în sistemul nervos, renal suprarenal și tiroidian, 20% în organele abdominale și 10% în
sistemul coronarian. În efortul fizic, debitul circulatoriu crește mult în mușchi, plămâni,
rinichi,
creier și în vasele coronare.
În acest caz este antrenat sângele din organele de rezervă, precum și din organele care se
găsesc în activitate scăzută.
Cantitatea totală de sânge scade în caz de inaniție, anemii, hemoragii.
Sângele este compus din celule 44 % și plasmă 55 %.
În general, volumul sângelui se menține constant prin mecanisme compensatorii de trecere a
apei din sânge în lichidul interstițial și invers. Astfel, dacă volumul de sânge crește (ingestie
de
lichide, formare de apă metabolică), surplusul de apă trece la țesuturi (mușchi), și apoi se
elimină prin rinichi. Dacă volumul sanguin scade, apa din spațiile interstițiale trece în sânge.
În
urma hemoragiilor, volumul plasmatic se reface mai repede decât cel al elementelor figurate.
Hemoragiile bruște sunt periculoare din cauza hipotensiunii accentuate.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, un amestec de lichide, gaze,
substanțe solide. Sângele prin conținutul său de eritrocite în comparație cu plasma,
influențează
pozitiv creșterea vâscozității sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin
proprietatea plastică a eritrocitelor, iar datorită acestui fapt sângele nu se comportă ca o
suspensie ci ca emulsie.
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menținută
constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roșie a sângelui este datorată hemoglobinei din eritrocite care încărcate cu oxigen
au o culoare mai deschisă.
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge și este formată din aproximativ:
- 90% apă;
22
- 1% substanțe anorganice, care conțin ioni dintre care mai importanți sunt: sodiu, clor,
potasiu, magneziu, fosfor și calciu;
- și aproximativ 9% substanțe organice (proteine, glucide, lipide etc).
Raportul de proteine variază între 60 și 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca și α1-, α2-, β- și γ globuline.
Proteinele
din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului
prin
sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menținerea unui
pH
constant și menținerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conține factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obține prin
centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conține 91 % apă, factori de creștere care nu sunt prezenți în plasmă, 7 % proteine,
restul
sunt electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.
Tabel II. Formula leucocitară şi numărul de trombocite /mm3 sânge la om
Neutrofile Eozinofile Bazofile Limfocite Monocite Trombocite
2.500–7.500 40–400 10–100 1.500–
3.500
200–800 300.000
Leucocitele se împart în granulocite și agranulocite. Granulocitele sunt leucocite cu nucleu
granular, clasificate după culoarea protoplasmei în trei categorii: eozinofile, bazofile și
neutrofile. Au rol imunologic în imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt leucocite cu
nucleu
de formă mai simplă, negranular, și se clasifică în monocite și limfocite. Au rol în imunitatea
specifică. Numărul normal de globule albe variază în funcție de vârstă, fiind mai mare la
copil.
Poate depăși valorile normale ale vârstei, în caz de boală. În infecții, în special bacteriene,
numărul de leucocite de regulă crește, dar poate să și scadă în infecții cu anumiți germeni, în
special virusuri, sau la persoane cu imunodeficiențe.
Trombocitele, numite și plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.
3.1.1.3. GRUPĂ SANGUINĂ
Aspecte generale
Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sângele unui individ în
funcție de prezența sau absența unui antigen pe suprafața eritrocitelor acestuia. Majoritatea
antigenelor de grup sanguin sunt de natură glicoproteică, oarecum stabile din punct de vedere
genetic, unele fiind întâlnite la mai multe specii de mamifere în forme identice. Această
trăsătură a lor poate fi invocată drept argument în favoarea unității lumii vii. Deși aceste
antigene sunt prezente și pe leucocite (nu și pe trombocite), în mod curent se consideră că
doar
eritrocitele prezintă importanță pentru stabilirea grupelor sanguine.Datorită faptului că reacția
antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin și anticorpii lor specifici este una
de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc și
aglutinogene,
iar anticorpii și aglutinine.
În practica medicală curentă prezintă importanță sistemele AB0 și Rh. Restul sistemelor de
antigene sunt utilizate în medicina legală, aplicațile lor cele mai importante fiind în stabilirea
paternității și în diferite anchete de filiație, însă în prezent aceste proceduri tind să fie
înlocuite
de către analiza ADN.
Istoric
Austriacul Karl Landsteiner este considerat descoperitorul sistemului AB0, el primind în
1930 Premiul Nobel pentru aceasta. Totuși, cehul Jan Janský a descris și el același sistem în
1907, se pare, printr-o activitate independentă de cea a lui Landsteiner. Grupa AB (IV) a fost
descrisă tot în 1907 de către Decastrello și Sturli. Landsteiner și Alexander S. Wiener au
descoperit și celălat sistem important de antigene, Rhesus (Rh), în 1937 (rezultate publicate în
1940).[2]
Sistemul AB0
Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene, notate A și B, și a două
aglutinine specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a
23
excluziunii reciproce, concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un
aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul,
ambele sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare
aglutinogenului care lipsește, iar când sunt prezente atât A cât și B, nu vor exista aglutinine.
Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0.
Tabel III . Denumirea grupelor sanguine
Grupa
(Landsteiner)
Grupa
(Janský)
Aglutinogen
(antigen)
Aglutinine
(anticorpi)
0 I Nu are α și β
A II A β
B III B α
AB IV AB nu are
Aglutinogenele sistemului AB0
Primele eritroblaste care prezintă pe membrană aceste antigene apar în luna a III-a de viață
intrauterină.
Antigenele A și B au o structură de bază comună, ele formându-se astfel:
1. Un substrat mucopolizaharidic de bază este modificat, sub acțiunea unei gene H, prin adăugarea
unei molecule de L-Fucoză, rezultând substanța H, sau antigenul H, comun pentru A și B. De fapt
gena H codifică o glicoziltransferază, neapărat necesară pentru a sinteza atât A cât și B.
2. Dacă în genotip există gena A, atunci aceasta determină și ea sinteza unei glicoziltransferaze, care
va determina atașarea la substanța H a unui rest de N-acetil-galactozamină, rezultând astfel antigenul
A.
3. Dacă în genotip există gena B, ea determină sinteza unei glicoziltransferaze care atașează la
substanța H un rest de D-Galactoză, rezultând antigenul B.
4. Dacă genotipul cuprinde atât gena A cât și gena B, relația dintre ele este de codominanță, fenotipul
rezultant prezentând ambele aglutinogene, în cantități aproximativ egale, adică grupa sanguină AB.
Aglutininele sistemului AB0
Sunt anticorpi (gamaglobuline, imunoglobuline) cu structură și origine obișnuite, din clasele
IgM și IgG. Cea mai mare parte sunt IgM, netraversând bariera placentară. Mai sunt numite și
hemaglutinine sau izohemaglutinine.
Titrul lor este aproape nul la naștere, devenind detectabili la vârsta de aproximativ 6 luni.
Cresc apoi în ritm constant până la 8-10 ani, când ajung la titrul ce se va menține pe tot
parcursul vieții adulte. Scad la bătrânețe, dar nu dispar.
Este încă incertă calea prin care un organism care nu a luat niciodată contact cu antigenele de
grup AB0 ajunge să sintetizeze acești anticorpi.
Frecvența grupelor sanguine
La români: Grupa 0 (34%), grupa A (41%), grupa B (19%) şi grupa AB (6%).
Pe glob: Grupa 0 (46%), grupa A (40%), grupa B (10%) şi grupa AB (4%).
Sistemul Rh
Sistemul Rh clasifică sângele uman după prezența sau absența unor proteine specifice pe
suprafața hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont de cea mai frecventă dintre acestea:
factorul D, sau antigenul D.
Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt considerați Rh+ (pozitiv),
ceilalți Rh- (negativ). Spre deosebire de sistemul AB0, în sistemul Rh absența antigenului nu
presupune existența anticorpilor specifici; indivizii Rh- nu au în mod normal în ser anticorpi
anti D.
Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că "grupa sanguină" este
exprimată prin adăugarea semnului + sau - la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc.
Aceste informații reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei
transfuzii.
Frecvența fenotipurilor Rh
La nivelul populației globale, frecvența fenotipurilor Rh este: 84% Rh+ şi 16% Rh-.
24
La poporul român, frecvențele sunt apropiate de media globală, cu 86% Rh+, iar ca medie
pentru populația europeană se consideră 85% Rh+. La africani, asiatici și eschimoși,
frecvența
fenotipului Rh+ este peste 95%.