Bogdan Petriceicu Hașdeu – un ..

adevărat poet”
Provenind dintr-o familie cu rădăcini cărturărești, Bogdan Petriceicu Hașdeu deținea o zestre
spirituală extraordinară, ceea ce, potrivit lui Nicolae Dabija, l-a consacrat drept o
adevărată ,,cultură enciclopedică”, ,,munca sa titanică” reflectându-se în istorie, literatură,
filologie, critică literară și alte domenii.
O parte componentă importantă a creației lui Bogdan Petriceicu Hașdeu este poezia, care
pentru înțelegere, nu necesită atât perceperea și raportarea la contextul istoric de creare, cât
trebuie să aruncăm o privire în sufletul autorului, în universul intim al acestuia. Prin intermediul
poeziei, versurile căreia acced spre idee, nu spre expresie, Hașdeu s-a eliberat de propriile trăiri
interioare. Prin urmare, ,,ars poetica” sa se dezvăluie plenar în operele ,,Adevăratul poet”
și ,,Viersul”, conținând atitudinea sa de confesiune, lirism interior și profesiuni sentimentale.
Poezia ,,Adevăratul poet” explorează teme precum creativitatea, inspirația și adevărul în arta
poetică. Prin intermediul poeziei date, Bogadn Petriceicu Hașdeu creionează ideea că un adevărat
poet nu se lasă influențat de convenții sau de dorința de a plăcea societății, ci urmărește să-și
exprime sincer și profund gândurile și trăirile. Versurile din incipit: ,,Doi dușmani făr-astâmpăr
în urgie/ În inima poetului se bat:/ A țărnei din aproape tiranie/ Și-al cerului un eco depărtat!”
conturează lupta din sufletul autorului. Acesta are a face o alegere între opinia societății,
care ,,atârnă-n greutate lutul”, și între aspirațiile sale, desăvârșirea sa spirituală. Cugetarea
poetului, în găsirea unei soluții, fuzionează forțele realității cu cele antagonice, bucuria cu
tristețea, sarcasmul și drama, în antiteza ,,Poetul râde-n amărâte plânse/ Sau geme el în
hohote drăceşti!”. Bogdan Petriceicu Hașdeu este contra principiul ,,să fii așa cum
sunt toți”, dar societatea nu înțelege acest lucru: ,,S-adună gloate spre-asculta
cuvântul…/ Şi-apoi rostesc osânda: “îi nebun!”.
Pentru a pătrunde cu adevărat în poezia lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, aceasta
trebuie văzută și apreciată prin prisma biografiei autorului. Într-un exercițiu de
mărturisire acesta remarcă:
,, Şi scormonind în viaţa mea până în straturile copilăriei celei mai fragede, am găsit pretutindeni
suferinţă, pretutindeni tentaţiune, pretutindeni problema cea mare a vieţii”. Suferința poetului
născută din destinul particular al acestuia, alimentată fatal și de pierderea fiicei
Iulia, generează o nuanță sumbră și un ton răscolitor al poeziei.Un exemplu cert
este poezia ,,Viersul”: ,,O poezie neagră, o poezie dură,/ O poezie de granit,/
Mişcată de teroare şi palpitând de ură,/ Ca vocea răguşită pe patul de tortură,/ Când
o silabă spune un chin nemărginit!”. De asemenea, în plan imediat apare suferința
colectivă provocată de dimensiunile sociale din România în anii 1959-1960,
problemele vieții românești fiind pentru poet o imensă rană: ,, …ar fi o ironie să cânt cu
flori şi stele/ În veacul nostru pe pământ, Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,/ Iar adevărul
geme tempeste şi rezbele./ Blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!”.
În concluzie, poezia lui Bogdan Petriceicu Hașdeu și-a anunțat eternitatea în literatura
română prin asumarea, în stil cristic, a destinului întregului neam și a reprezentat axa
constructivă a literaturii de mai târziu. Erudiția, vasta și multilaterala sa cultură ne-o denotă
puterea creatoare a poeziei sale, delicatețea expresiilor, combinarea semnificațiilor, vibrația
ideilor și a sentimentelor, care îmbogățesc substanțial universul liric din epocă. Tudor Vianu
susţine că “valoarea unor poeme trebuie căutată în ineditul temelor, frumuseţea lor, în conţinutul
şi înălţimea ideilor”.
La distanță de aproape două secole constatăm prezentul etern al gândurilor, sentimentelor și
metaforelor scrise de cel ce a înveșnicit Cristineștii în geografia literară românească.