Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a

procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-

a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe.
Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social,
pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților
cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru
popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională[1].
Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau
în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina, Basarabia), în timp ce Moldova și Țara
Românească erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului
Otoman[2].

În Moldova[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția de la 1848 din Moldova.
În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă
și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție la 27 martie 1848 și printr-un program în august
1848. Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, la
o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea
domnitorului Mihail Sturza, în data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor
moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturza, care era
presat de prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența
celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât
reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul
Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Printre aceștia se
aflau Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Rosetti, Răducanu Rosetti, Mitică Rosetti, Grigore
Romalo, Manolache Costache Epureanu, Alexandru Moruzi, Zaharia Moldovanu, Alexandru
Miclescu, Nicolae Catargiu și Dimitrie Filipescu.[3] Aceștia urmau să fie trimiși în exil în Turcia, însă
unii dintre aceștia au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre
persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu
copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând
la Brăila. De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina [4].
În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași ai tineretului
revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, D. Canta, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu
fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de
Kogălniceanu sub titlul „Dorințele partidei naționale din Moldova”. Acest program se deosebea
radical de petiția din martie, fiind împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se
cereau, printre altele: egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se
încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Țara Românească[4][5], unirea fiind considerată
drept „cheia bolței fără care s-ar prăbuși edificiul național.”[6]

În Țara Românească[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția de la 1848 din Țara Românească.
 Spațiul Carpato-Danubiano-Pontic în 1848.

Grupul de manifestanți pentru revoluție la 1848 - de Costache

Petrescu. Prima variantă a steagului revoluționar. Scris cu

alfabetul chirilic de la acea vreme, se citește: „Dreptate, Frăție”.

Varianta finală a steagului revoluționar

 Exemplar al steagului revoluționar, păstrat la Muzeul de
Istorie din Chișinău
În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova, deoarece tinerii
revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În
acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a
administrației și armatei.

 7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache

Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.
 9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației
revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai
importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați.
Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae
Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplaseze din Craiova la
Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare,
agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae
Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.
Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu,
pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca
secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade
Rădulescu și Christian Tell.

 11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la

București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au
protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste
condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluționar se deplasează întâi
la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.
 13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima
capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.
Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când
străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției, reacțiunea craioveană
încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește delegația contrarevoluționarilor, soldații
colonelului Ion Vlădoianu, cunoscut reacționar, se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la
acea oră, împresoară sediul guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului.
Dar Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan
Maiorescu adună în grabă dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la rândul lor,
partizanii contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.

 14 iunie 1848, Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor.

Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au
fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței
 Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor
Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției să poarte simbolul neprihănirii.
 15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din
dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani,
guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.
În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate
evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea
strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țarist în Balcani, găsesc în revoluțiile
române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar
la granița imperiului lor.

 16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului

provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama
represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu
numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi
condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae
Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae
Bălcescu și Ion C. Bratianu.
 19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de
revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana
Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina
constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.
 19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar turcii
vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul
general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale
ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își
schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte pe Ion Heliade
Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând membrii guvernului,
dar punând în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenței
turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții
în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea
acestei recunoașteri va fi recunoașterea legalității guvernului de către toate guvernele
europene cu excepția rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea
acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu
Fuad pașa, omul măsurilor dure.
 13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus
la Bătălia din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel
Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defavorabil revoluționarilor români.
 30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10
000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori
ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine,
neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din
nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă.[7].

În Transilvania[modificare | modificare sursă]

În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români
au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componența ei și câțiva români,
iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burghezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare
o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context
au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei
de Habsburg. La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care
a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor. Însuși
poetul Sándor Petőfi se ridicase împotriva hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că
în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanți numai 3 români și 24 de sași. În martie
1848 izbucnise revoluția la Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea
liberală maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Ideea de libertate și de
unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare
după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică
eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată
a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică
maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național
maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe
fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare
proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc
la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munții
Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două
victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Pe lângă români,
se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă nici ei nu doreau să facă parte din statul național
ungar, preconizat de revoluționarii maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la
Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și
membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani,
încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram
Iancu în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl convingă pe acesta din urmă să se alăture
defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele
revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi
predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.