Mitropolia Ardealului, Anul XXXII, Nr.

6, Noiembrie-Decembrie, 1987

Din Sfinții Părinți

SF. TEODOR STUDITUL

DESPRE ÎNCHINAREA LA SFINTELE ICOANE

EPISTOLA CĂTRE PLATON, PĂRINTELE LUI DUHOVNICESC •

Grăind cu cel ce este sfîntul nostru cap ne mîngîiem pe noi înșine. Căci ce
este mai mîngîietor pentru un copil decît să discute cu tatăl său, și încă cu un
astfel și atît de mare (părinte), a cărui virtute o cîntă multe cetăți, ținuturi și
ostroave? Acesta este părintele meu drag, măcar că, din pricina lipsei de folos a

' Traducere după P. G. 99, col. 500—505.

Acest text, remarcabil în conciziunea sa, al Sf. Teodor Studitul (759—826)
despre Sfintele icoane, deși cronologic datează din a doua fază a iconoclasmului
bizantin (815—843), prima fază desfășurindu-se între 726—787, poate fi considerat
drept un excelent comentariu al definiției dogmatice a Sinodului VII Ecumenic
(Niceea 787), în dimensiunea ei pur teologică, și mai mult sugerată decît explicitată
in literaritatea textului acesteia.
Promulgată exact acum 1200 de ani în ședința a 7-a a Sinodului din 13 octom­
brie 787, definiția sinodată se concentra în esența sa în următoarea aserțiune:
„Mergînd noi pe carea împărătească și urmînd învățăturii de-Dumnezeu-grăitoare
a Sfinților noștri Părinți și Predaniei Bisericii Sobornicești — căci cunoaștem că
aceasta este a Duhului Sfînt care locuiește într-insa — hotărîm cu toată rigoarea și
purtarea de grijă că, alături de tipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, să
fie reașezate în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și veșminte, pe
ziduri și pe scînduri, pe case și pe drumuri, și veneratele și sfintele icoane cele
lalcătuite) din culori și mozaic, ca și din orice altă materie potrivită, adică: icoana
Domnului și Dumnezeului șî Mîntuitorului nostru lisus Hristos. a preacuratei
Stăpinei noastre, a sfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri și ale
tuturor Sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci cu cît sînt mai văzuți (aceștia) prin
întipărirea (lor) iconică, cu atît și cei ce privesc la ele sint ridicați spre pome­
nirea și dorirea prototipurilor (lor), le acordă sărutare și închinare de cinstire,
nu adorația adevărată, care potrivit credinței noastre se cuvine numai naturii
dumnezeiești (a Sfintei Treimi), ci în același fel ca tipului cinstitei și de-viață-
făcătoarei-Cruci, Sfintelor Evanghelii șl celorlalte sfinte așezăminte, iar Ia cinsti­
rea lor se face aducere de tămîieri și lumini precum era obiceiul evlavios la
cei din vechime. „Căci cinstirea icoanei trece la prototip" (Sf. Vasile cel Mare,
De spiritu Sancto 18; P.G. 32, 149 C) și cel ce se închină la icoană se închină la
ipostasul celui înscris (zugrăvit) în ea“.
Comentînd, în contextul lui, pasajul vasilian (din tratatul despre Sf. Duh)
citat de definiția Sinodului din 787, epistola Sf. Teodor este în același timp o
remarcabilă sinteză a principiilor iconologiei, insistind pe înarticularea ei specu­
lativă. prin intermediul distincției natură-ipostas, în triadologie și hristologie. Sub
formă de teze, ea este reprodusă aproape integral, fără indicarea autorului ei,
ca titlul XXII al,,Panopliei dogmatice”, vast arsenal dogmatico-polemic patristic,
compilat la sfîrșitul sec. XI—începutul sec. XII de monahul Euthymios Zygabenos
la solicitarea împăratului bizantin Alexios I. Comnen (1081—1118) (P.G. 130,
1164 D—1169 D).
DIN SFINȚII PĂRINȚI 79

smereniei mele, ramura nu se aseamănă trunchiului copacului. Totuși, faptul că

ne ești pus înainte îl avem drept un canon (dreptar) al evlaviei nu numai noi ci
și toți cîți și-au ales să ducă viața cea evlavioasă, să se întraripeze spre bărbăție
(virtuți) și să se scoale spre alergarea cea bună (intrînd în monahism). Dar pentru
că sfințenia ta mi-a cerut de multă vreme să-i dau un cuvînt despre cum se cade
să aducem închinare veneratei icoane a lui Hristos — desigur nu fiindcă nu știa
(aceasta), ci vrînd prin aceasta să pună în mișcare cuvîntul meu cel lipsit de pri­
cepere — iar pînă acum nu mi-a fost cu putință să-i dau un răspuns, acum însă,
aducîndu-mi aminte, am socotit că se cade să plinesc, pe cît îmi va fi cu putință,
porunca, cu împreunălucrarea sfintelor tale rugăciuni, măcar că am vorbit poate
îndeajuns acest lucru într-altă parte.
Așadar, orice icoană lucrată printr-un meșteșug (tehnică) (t^chnite eikân) este
o asemănare (homoiosis) a celui a cărui icoană este și poartă în ea prin imitație
chipul (efigia) arhetipului, după cum zice mult iscusitul în cele divine Dionisie
(Areopagitul): „adevărul este în asemănare, arhetipul în icoană, fiecare în fiecare,
afară de diferența de ființă (substanță)". Astfel încît cel ce se închină la icoană
se închină la cel pe care îl arată icoana. Căci nu se închină la substanța icoanei,
ci la cel înscris (zugrăvit) în ea și icoana nu este scindată de prototipul ei în ce
privește identitatea de închinare. Căci icoana este prin asemănare identică cu pro­
totipul. Așa zice, deci, și marele Vasile: „că și icoana împăratului se numește
împărat, și nu alcătuiesc doi împărați, pentru că nici puterea nu se scindează, nici
slava nu se împarte ci, așa cum la noi domnește o unică stăpînire și putere, așa
și doxoiogia pe care i-o aducem e unică și nu mai multe; pentru că cinstirea
icoanei trece la prototipul ei“. (De Spin tu Sancto 18, P. G. 32, 149 C). Iar dacă
trece la prototip nu este o închinare de cinstire (Ia icoană) și alta (la prototip), ci
una și aceeași, precum unul și același este și prototipul închinat (și în sine) și în
icoană.
Dar altceva este icoana naturală (physikfc eikon) și altceva icoana imitativă
(mimetike). Prima nu are față de cauza ei o diferență de natură ci de ipostas, ca
Fiul față de Tatăl (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15); căci unul este ipos tasul Fiului și altul
cel al Tatălui, dar natura lor este, evident, una. Cealaltă însă, dimpotrivă, are (față
de cauza ei) o diferență de natură, nu însă și ipostas, ca icoana lui Hristos față de
Hristos (însuși); căci una este natura zugrăvelii materiale și alta cea a lui Hristos
(Însuși), dar nu este un alt ipostas ci unul și același (ipostas) al lui Hristos (și
in sine) și înscris (zugrăvit) în icoană. Căci zice (în continuare), dumnezeiescul
Vasile: „Ceea ce este aici icoana prin imitație (mimetikâs) este acolo Fiul prin
natură (physlkds), și așa cum la meșteșugari este asemănare după formă, așa la
natura divină și necompusă e unire prin comunitatea divinității". Vezi, deci,
diferența! Icoana naturală și cauza ei, adică Fiul și Tatăl, dat fiind că au o singură
natură au și o singură închinare potrivit identității naturii și nu a ipostasului
(Lor), căci așa cum în Sfînta Treime mărturisim o singură natură, așa mărturisim
și o singură închinare și doxologie adusă Ei, însă trei ipostasurr. ale Tatălui, Fiu­
lui și Sfîntului Duh. Dar icoana imitativă și arhetipul ei, dat fiind că au un singur
ipostas, au și o singură închinare, potrivit identității unicului ipostas și nu potrivit
deosebirii naturilor lui Hristos (însuși) și a icoanei Lui. Dacă însă, vom spune că
în cazul în care este unitate de ipostas, închinarea icoanei și prototipului ei e
unică ca în cazul în care între ele ar fi unitate de natură, n-am mai recunoaște
atunci nici o diferență între icoană și cel reprezentat în ea, ci atunci va fi precum
un singur ipostas așa și o singură natură a icoanei și a lui Hristos însuși și cădem
astfel în politeismul Elinilor (păgînilor) făcînd dumnezeu din orișice materie
imprimată cu icoana lui Hristos; și de aici vom deschide limba iconomahilor să ne
învinuiască nu fără dreptate pe noi, cei ce ne închinăm la Un Dumnezeu în trei
ipostasuri, că ne închinăm și venerăm mai mulți dumnezei. Dacă însă, ar zice
cineva că închinarea icoanei și prototipului (ei) nu e unică nici în cazul unei iden­
tități (a lor) de natură, nici în cel al (unei) identități după ipostas, e evident că
atunci s-a scindat puterea și s-a împărțit slava prototipului de cea a icoanei și,
astfel, cel ce se închină cade vădit în idololatrie, căci introduce nu o singură
închinare ci două închinări; ceea ce se străduiesc să demonstreze iconomahii tăgă-
duind, cum e și firesc, că Hristos este circumscris după trup, fiind respinși deo­
potrivă cu cei ce susțin, lipsiți de evlavie, că Dumnezeu a venit la cei ce, de pe
pămînt în părere și închipuire (fantezie). Dar lipsa de evlavie cea deopotrivă a
80 MITROPOLIA ARDEALULUI

amîndorura a fost azvirlită în casa întunericului, iar credința adevărată a crești­

nilor, după cum mărturisește că este o singură închinare la Sfînta Treime pentru
comunitatea naturii (celor trei Ipostasuri), așa mărturisește că este o singură în­
chinare și la icoana lui Hristos pentru identitatea ipostasului (icoanei și arhe­
tipului ei); căci același ipostas este închinat (și în sine) și înscris (zugrăvit) în
icoană. Pentru că nici n-ar mai fi icoană dacă ar fi la mijloc și ar fi scindată în
cinstire de prototip, ci un alt lucru cu ipostas propriu. Și astfel, și în icoana lui
Hristos, este (în realitate) o singură închinare și doxologie a mult lăudatei și feri­
citei Treimi. Dar poate că ar zice cineva: Prin urmare, dat fiind că închinarea
fprosfcynesis) este adorare (latreîa), se întîmplă atunci ca icoana lui Hristos să fie
Impreună-adorată cu Sfînta Treime. Unul ca aceasta însă, se arată a nu ști deose­
birea închinării, căci Sfinților le aducem închinare, iar nu adorare, după cum și
mai marilor și părinților le dăm închinare potrivit legii lui Dumnezeu, dar nu îi
adorăm. Apoi, să știe, iarăși că închinarea nu se aduce substanței icoanei, căci
acesta este un lucru absurd și propriu celor ce adoră creatura în locul Creatorului
(cf. Rom. 1, 25), ci lui Hristos însuși Cel ce este închinat în icoana lui Hristos,
materia icoanei rămînînd cu totul în afara comuniunii de închinare cu Hristos
cel închinat în ea prin asemănare, ceea ce e propriu ipostasului lui Hristos fiind
separat de materie chiar dacă se vede în ea. Iar acest fapt mi se pare că se
aseamănă cu exemplul oglinzii, căci și acolo e reprezentată cumva fața celui ce se
uită în ea, dar asemănarea lui rămîne în afara materiei, și dacă ar vrea cineva
să-și îmbrățișeze propria-i imagine (din ea) nu ar îmbrățișa materia (oglinzii),
pentru că nu s-ar lipi de materie pentru ea însăși, ci pentru asemănarea lui repre­
zentată în ea; căci dacă se îndepărtează de oglindă se îndepărtează deodată cu el
și imaginea (lui), pentru că aceasta nu are nimic în comun cu materia (însăși) a
oglinzii. Așa, deci, este și la materia icoanei, căci, dacă se șterge asemănarea celui
văzut in ea și căruia i se aduce închinarea, rămîne materia lipsită de închinare,
ca una ce nu are nimic în comun cu asemănarea (de pe ea). Fie, iarăși, un inel ce
are gravată în el icoana împăratului, apoi aceasta să fie imprimată în ceară. în
rășină și în lut; peceta, deci este una și aceeași, identică în toate materiile, acestea
însă sînt diferite între ele; ori ea n-ar putea rămîne identică în diferite materii
decît dacă nu are nimic în comun cu materiile (respective) ci este aceeași, separată
prin cugetare de ele, întrucît rămîne în inel. Așa, deci, și asemănarea lui Hristos,
chiar dacă e imprimată în, nu importă ce fel de materie, nu are nimic în comun
cu materia în care se arată, rămînînd în ipostasul lui Hristos căruia îi este și
proprie. Și, simplu zis, nu icoana lui Hristos este adorată, ci Hristos cel închinat
în ea; și trebuie să-i fie acordată închinare pentru identitatea ipostasului (ei cu
cel al) lui Hristos, deși substanța icoanei e diferită (de cea a lui Hristos însuși).
Așa este, deci, închinarea ia icoana lui Hristos, după cum o știu eu și este
întărită de învățătura Sfinților Părinți. Dacă ea este suprimată, se suprimă în
potența (însăși) iconomia lui Hristos, și dacă nu este (și ea) închinată se suprimă,
de asemenea și închinarea lui Hristos.
Pentru aceasta, o dumnezeiescule Părinte, trebuie să ne apropiem de ea și
să ne închinăm ei cu frică și evlavie, pentru că închinarea ei trece la Hristos
(însuși), și să credem că în ea ne vine un har dumnezeiesc și se împărtășește o
sfințire celor ce se apropie de ea cu credință. Pentru că și la tipul făcătoarei-de-
viață Cruci, și la icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și a tuturor Sfin­
ților, toată închinarea sfințitoare a icoanelor urcă prin intermediul prototipurilor
lor la Dumnezeu. Și de aceea, închinarea de adorare a Treimii celei sfinte și de-o-
ființă este unică: căci pentru Ea se aduc diferitele închinări și la celelalte, și la
ea se face raportarea unică a tuturor închinărilor.
Iar dacă am zis din neștiință ceva greșit, fie mai puțin fie mai mult decît
se cuvine, rogu-te ca pe un bun Părinte, pe unele să le îndrepți, pe altele să le
plinești, iar pe altele să le suprimi, rugîndu-te pentru smerenia mea ca să
gîndesc drept, să vorbesc fără greșală și să făptuîesc fără reproș.
traducere și notă de
drd. Ioan I. Ied