Reforma calendaristică a schimbat modul de viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape de

modul de viață al comunităților eretice

Cea de-a doua Epistolă Îndurerată a Mitropolitului Filaret Vosnejenski adresată tuturor
Întâistătătorilor Bisericii.

Prin aceste epistole a răsunat încă o dată cuvântul cu putere al Adevărului într-un veac din ce în ce mai
întunecat și mai păcătos, încercând să atragă atenţia asupra apostaziei din biserica ortodoxă oficială
manifestată prin erezia ecumenistă și să tragă semnalul de alarmă al devierii subtile și treptate de la
ortodoxie a acesteia. Glasul epistolelor strigă și astăzi în pustiul împietrit al inimilor noastre...

Sfinţiilor Lor şi Preafericirilor Lor,

Întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe,

Înaltpreasfinţiţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi Episcopi

Oamenii Domnului care locuiesc în Eparhia lui îi sunt încredinţaţi Episcopului, şi de la el se va cere să
dea socoteală pentru sufletele lor, conform celui de-al 39-lea Canon Apostolic. Cel de-al 34-lea Canon
Apostolic rânduieşte că un Episcop poate să facă numai acele lucruri care privesc propria sa Eparhie şi
teritoriile care îi aprţin.
Există însă situaţii în care evenimentele sunt de o aşa natură încât influenţa lor se extinde şi dincolo de
graniţele unei Eparhii, sau chiar şi de cele ale uneia sau mai multor Biserici locale. Evenimente cu un
astfel de carcter global nu pot fi ignorate de nici un Episcop Ortodox care, în calitate de urmaş al
Apostolilor, este însărcinat cu apărarea turmei sale împotriva feluritelor ispite. Viteza fulgerătoare cu
care se pot răspândi ideile în zilele noastre face o asemenea oblăduire cu atât mai imperativă acum.
Îndeosebi turma noastră, aparţinând părţii libere a Bisericii Rusiei, este răspândită în toată lumea. Prin
urmare, ceea ce tocmai a fost menţionat, i se ptriveşte foarte bine.
În consecinţă, Episcopii noştri, când se întrunesc în Sinoadele lor, nu-şi pot limita discuţiile la hotarele
restrânse ale problemelor preoţeşti şi administrative care apar în Eparhiile lor respective, ci trebuie în
plus să-şi îndrepte atenţia către probleme de o importanţă generală pentru întreaga Lume Ortodoxă,
căci suferinţa uneia dintre Biserici este ca „o suferinţă asupra tuturor, atrăgând plângerea tuturor“
(Filipeni 4, 14-16). Şi dacă Sfântul Pavel Apostolul a fost slab cu cei care erau slabi şi înflăcărat cu cei
care erau umiliţi, atunci cum putem noi, Episcopii lui Dumnezeu, să rămânem nepăsători la înflorirea
rătăcirilor care ameninţă mântuirea sufletelor multor fraţi de-ai noştri întru Hristos?
Tocmai în spiritul unei astfel de conştiinţe ne-am adresat deja o dată tuturor Episcopilor Sfintei Biserici
Ortodoxe cu o Epistolă Îndurerată. Ne-am bucurat să aflăm că, în asentiment cu chemarea noastră, mai
mulţi Mitropoliţi din Biserica Greciei au făcut de curând rapoarte către Sinodul lor, supunându-i atenţiei
necesitatea de a socoti Ecumenismul ca erezie şi recomandarea de a reexamina problema participării
în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Asemenea reacţii sănătoase împotriva răspândirii
ecumenismului ne îngăduie să nădăjduim că Biserica lui Hristos va fi cruţată de această nouă urgie care
o ameninţă.
Cu toate acestea, s-au scurs doi ani de când a fost distribuită Epistola noastră Îndurerată, şi, vai nouă!,
deşi în Biserica Greciei am văzut noile declaraţii privind ecumenismul ca ne-Ortodox, nici o Biserică
Ortodoxă nu şi-a anunţat retragerea din CMB.
În Epistola Îndurerată am zugrăvit în culori vii măsura în care statutul Bisericii Ortodoxe de membru
organic în acel Consiliu întemeiat pe principii pur Protestante este contrar însuşi temeiului Ortodoxiei. În
această Epistolă, fiind împuternicit de Sinodul nostru de Episcopi, vom dezvolta şi extinde mai mult
avertismentul nostru, arătând că participanţii la Mişcarea Ecumenică (ME) sunt implicaţi într-o erezie
profundă împotriva însuşi fundamentului Bisericii.
Esenţei acestei mişcări i-a fost dată o definire clară prin declaraţia teologului Romano-Catolic Ives M. J.
Congar. El scrie că „aceasta este o mişcare care îndeamnă Bisericile Creştine să dorească refacerea
unităţii pierdute, şi în acest scop să aibă o adâncă înţelegere a ei, şi înţelegere între ele.“ El continuă:
„Ea este alcătuită din toate sentimentele, ideile, acţiunile sau practicile, adunările sau conferinţele,
ceremoniile, manifestaţiile şi publicaţiile care sunt conduse să pregătească reunirea într-o nouă unitate
nu numai a Creştinilor (despărţiţi), ci şi a Bisericilor existente în prezent.“ De fapt, continuă el, „cuvântul
ecumenism, care e de origine Protestantă, înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea
tuturor celor menţionate anterior, puse pe baza unei anumite atitudini şi a unei anumite cantităţi
de convingere foarte hotărâtă (chiar dacă nu întotdeauna foarte clară şi categorică). Nu este o
dorinţă sau o încercare de a-i uni pe aceia care sunt consideraţi separaţi într-o unică Biserică
care ar fi socotită ca singura adevărată. El începe exact în punctul în care se acceptă că, în
starea actuală, nici una din credinţele Creştine nu deţine deplinătatea Creştinismului, şi chiar
dacă una dintre ele este autentică, totuşi, ca credinţă, ea nu conţine întregul adevăr. Există valori
Creştine în afara ei, aparţinând nu numai Creştinilor care sunt separaţi de ea prin crez, ci şi altor
Biserici şi credinţe ca atare.“ (Chretiens Desunis /Creştini Despărţiţi, Editura Unam Sanctam, Paris,
1937, pp. XI-XII). Această definire a ME făcută de un teolog Romano-Catolic acum 35 de ani continuă
să fie la fel de exactă chiar şi acum, cu deosebirea că, în anii care s-au scurs de atunci, această
mişcare a continuat să se dezvolte mai departe, cu un scop mai nou şi mai primejdios.
În prima noastră Epistolă Îndurerată, am scris detaliat despre cât de incompatibilă cu Ecleziologia
noastră este participarea Ortodocşilor în CMB, şi am prezentat exact esenţa batjocoririi Ortodoxiei
cauzate prin participarea Bisericilor noastre la acel Consiliu. Am demonstrat că principiile de bază ale
acelui Consiliu sunt incompatibile cu doctrina Ortodoxă a Bisericii. De aceea noi am protestat împotriva
acceptării acelei rezoluţii la Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva, prin care Biserica Ortodoxă a fost
proclamată membru organic al CMB.
Vai nouă! Aceşti ultimi câţiva ani sunt copleşiţi cu dovezi că, în dialogurile cu heterodocşii, unii
reprezentanţi Ortodocşi au adoptat o ecleziologie pur Protestantă care aduce după ea o
abordare Protestantă a problemelor vieţii Bisericeşti, şi din care răsare acum-popularul
modernism.
Modernismul constă în acea coborâre, acea aliniere a vieţii Bisericii după regulile vieţii obişnuite şi
slăbiciunile omeneşti. L-am văzut în Mişcarea Renovaţionistă şi în Biserica Vie din Rusia în anii
douăzeci. La prima întrunire a fondatorilor Bisericii Vii, de pe 29 mai 1922, ţelurile ei erau stabilite ca „o
revizuire şi schimbare a tuturor faţetelor vieţii Bisericeşti, care sunt cerute de trebuinţele vieţii curente“
(The New Church / Noua Biserică, Prof. B. V. Titlinov, Petrograd-Moscow, 1923, p. 11). Biserica Vie a
fost o încercare de transformare adaptată la impunerile condiţiilor dintr-un stat comunist. Modernismul
aşează acea conformare la slăbiciunile naturii umane, deasupra impunerilor morale şi chiar
dogmatice ale Bisericii. În aceeaşi măsura în care lumea abandonează principiile Creştine,
modernismul degradează nivelul vieţii religioase din ce în ce mai mult. În interiorul confesiunilor
Vestice vedem că s-a ajuns la o desfiinţare a postirii, o scurtare radicală şi o banalizare a slujbelor
religioase, şi, în sfârşit, la totala pustiire spirituală, chiar până la punctul de manifestare a unei atitudini
tolerante şi permisive faţă de vicii împotriva firii, despre care Sfântul Apostol Pavel spunea că este
ruşinos chiar să şi vorbeşti.
Tocmai modernismul a fost cel care a constituit baza Conferinţei Ortodoxe de tristă amintire de la
Constantinopol din 1923, evident nu fără oarecare influenţă a experimentului renovaţionist din
Rusia. Ulterior acelei Conferinţe, unele Biserici, deşi nu au adoptat toate reformele care au fost
introduse acolo, au adoptat calendarul Vestic, şi chiar, în unele cazuri, Pascalia Vestică. Prin
urmare acesta a fost primul pas pe calea modernismului Bisericii Ortodoxe, prin care modul Ei
de viaţă a fost schimbat pentru a-l aduce mai aproape de modul de viaţă al comunităţilor eretice.
Astfel, din acest punct de vedere, adoptarea Calendarului Vestic a fost o încălcare a unui
principiu ferm în Sfintele Canoane, în care există obiectivul de a îngrădi duhovniceşte pe
Credincioşi de cei care învaţă contrar Bisericii Ortodoxe, şi de a nu încuraja apropierea de
aceştia în viaţa noastră de rugăciune. (Tit 3,10; Canoanele Apostolice: al 10-lea, al 45-lea şi al 65-
lea; Canoanele din Laodiceea: al 32-lea, al 33-lea, şi al 37-lea, etc.). Urmarea nefericită a acestei
reforme a fost stricarea unităţii vieţii de rugăciune a Creştinilor Ortodocşi din diferite ţări. În timp
ce unii dintre ei sărbătoreau Crăciunul împreună cu ereticii, alţii încă posteau. Uneori o astfel de
împărţire a avut loc în aceeaşi Biserică locală, şi uneori Paştile au fost sărbătorite conform
calculului Pascaliei Vestice.Aşadar, de dragul de a fi mai aproape de eretici, este încălcat acel
principiu, expus de Primul Sinod Ecumenic, ca toţi Creştinii Ortodocşi, în acelaşi timp, cu o
singură gură şi o singură inimă, să se bucure şi să slăvească Învierea lui Hristos peste tot în
lume.
Această pornire de a introduce reforme, indiferent de hotărârile generale anterioare şi practica întregii
Biserici, cu încălcarea Canonului al 2-lea al celui de-al Şaselea Sinod Ecumenic, creează numai
confuzie. Sfinţia Sa Patriarhul Serbiei, Gavriil, de slăvită amintire, a exprimat în mod elocvent acest
sentiment la Conferinţa Bisericească ţinută la Moscova în 1948.
„În ultimele decenii“, a zis el, „au apărut în Biserica Ortodoxă diverse tendinţe care evocă o dreaptă
înţelegere pentru puritatea dogmelor Ei şi pentru Unitatea Ei dogmatică şi canonică.“
„Convocarea de către Patriarhul Ecumenic a Conferinţei Pan-Ortodoxe şi a Conferinţei de la Vatopedu,
care au avut ca scop principal pregătirea Prosinodului, a încălcat unitatea şi colaborarea Bisericilor
Ortodoxe. Pe de o parte, absenţa Bisericii Rusiei de la aceste întruniri, şi pe de alta, acţiunile unilaterale
şi pripite ale unor Biserici locale şi acţiunile nechibzuite ale raprezentanţilor lor au introdus haos şi
anomalii în viaţa Bisericii Ortodoxe Răsăritene.“
„Introducerea unilaterală a Calendarului Gregorian de către unele dintre Bisericile locale, în
timp ce Vechiul Calendar era ţinut în continuare de altele, a zguduit unitatea Bisericii şi a
provocat grave disensiuni între acelea dintre ele care au introdus cu atâta uşurinţă Noul
Calendar.“ (Acts of the Conferences of the Heads and Representatives of the Autocephalic Orthodox
Churches / Acte ale Conferinţelor Capilor şi Reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, Moscova,
1949, Vol. II, pp. 447-448).
Recent, Prof. Theodorou, unul din reprezentanţii Bisericii Greciei la Conferinţa de la Chambesy din
1968, nota că în Grecia reforma calendarului a fost nechibzuită, şi remarca mai departe că Bisericile de
acolo suferă chiar şi acum de pe urma schismei pe care aceasta a provocat-o. (Journal of the Moscow
Patriarchate / Gazeta Patriarhiei Moscovei, 1969, No. 1, p. 51)
Nu poate scăpa conştiinţelor sensibile ale multor fii ai Bisericii faptul că, în cadrul reformei
calendarului, s-a pus deja temelia pentru o revizuire a întregii ordini a vieţii Bisericii Ortodoxe
care a fost sfinţită de Tradiţia multi-seculară şi adeverită de hotărârile Sinoadelor
Ecumenice. Deja la Conferinţa Pan-Ortodoxă din 1923 de la Constantinopol, pe lângă alte chestiuni, a
fost pusă şi problema celei de a doua căsătorii a clericilor. Şi recent, Arhiepiscopul grec al Americilor de
Nord şi Sud, Iacov, a făcut o declaraţie favorabilă unui episcopat căsătorit (The Hellenic Chronicle /
Cronica Elenă, 23 Decembrie, 1971).
Puterea Ortodoxiei a stat întotdeauna în faptul că Ea a păstrat principiile Tradiţiei Bisericeşti. Cu
toate acestea, există unii care încearcă să includă pe ordinea de zi a unui viitor Mare Sinod nu
discutarea celor mai bune căi de a garanta aceste principii, ci dimpotrivă, modalităţi de a înfăptui
o revizuire radicală a întregului mod de viaţă din Biserică, începând cu desfiinţarea posturilor,
căsătoria a doua a clericilor, etc., astfel încât modul Ei de viaţă să se apropie de cel al
comunităţilor eretice.
În prima noastră Epistolă Îndurerată, am arătat detaliat cât de mult contravin principiile CMB dogmelor
Bisericii Ortodoxe, şi am protestat împotriva hotărârii luate înGeneva la Conferinţa Pan-Ortodoxă de a
declara Biserica Ortodoxă ca find membru organic al acestui consiliu. Apoi am reamintit tuturor că
„otrava ereziei nu este prea periculoasă când este predicată numai din afara Bisericii. Cu mult mai
primejdioasă este acea otravă când este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de
către cei care, în virtutea poziţiei lor, nu ar trebui să fie ucigaşi ci tămăduitori de suflete.“
Vai nouă! În ultima vreme vedem semnele unei dezvoltări atât de puternice a ecumenismului cu
participarea Ortodocşilor, încât a devenit o ameninţare gravă, conducând la distrugerea
completă a Bisericii Ortodoxe prin dizolvarea Ei într-un ocean de comunităţi eretice.
Problema unităţii nu se discută acum la nivelul la care se obişnuia să fie considerată de către Sfinţii
Părinţi. Pentru ei, unirea cu ereticii îi obliga pe aceştia să accepte întreaga doctrină Ortodoxă şi să
revină în obştea Bisericii Ortodoxe. Prin prisma ME insă, se înţelege că ambele părţi, în egală măsură,
au şi n-au dreptate; asta se aplică atât Romano-Catolicilor cât şi Protestanţilor. Patriarhul Atenagoras a
exprimat clar acest lucru în discursul său de primire a Cardinalului Willebrands la Constantinopol pe 30
Noiembrie 1969. Patriarhul şi-a exprimat dorinţa ca acţiunile Cardinalului să „marcheze o nouă eră de
progres nu numai cu privire la cele două Biserici ale noastre, ci şi pentru toţi Creştinii.“ Patriarhul a dat
definirea unei noi abordări a problemei unităţii prin faptul că a spus: „Nici unul din noi nu îl cheamă pe
celălalt la sine, ci, asemenea lui Petru şi Andrei, amândoi ne îndreptăm noi înşine spre Iisus, Domnul
unic şi comun, Care ne reuneşte întru unitate“. (Tomos Agapis, Roma-Istanbul, Document Nr. 274, pp.
588-589).
Recentul schimb de scrisori dintre Paul al VI-lea, Papă al Romei, şi Patriarhul Atenagoras detaliază şi
dezvoltă în continuare această ide ne-Ortodoxă, spre marea noastră supărare. Încurajat de diverse
afirmaţii ale Întâistătătorului Bisericii din Constantinopol, Papa i-a scris pe 8 Februarie 1971: „Amintim
credincioşilor adunaţi în Biserica Sfântului Petru în Săptămâna Unităţii, că între Biserica noastră şi
venerabilele Biserici Ortodoxe există deja o comuniune aproape deplină, deşi nu în totalitate, rezultând
din participarea noastră comună la tainele lui Hristos şi ale Bisericii Sale“ (Tomos Agapis, pp. 614-615).
În aceste cuvinte este conţinută o doctrină nouă pentru Romano-Catolicism, dar de multă vreme
acceptată de Protestantism. Conform ei, separările existente între Creştinii de pe pământ sunt de fapt
iluzorii – ele nu ajung până la ceruri. Aşa încât nu se ţine seamă de cuvintele Mântuitorului nostru cu
privire la pedepsirea celor ce nu ascultă de Biserică (Matei 8, 18), ci sunt considerate ca neavând
valabilitate. O astfel de doctrină este nouă nu numai pentru noi Ortodocşii, ci în aceeaşi măsură şi
pentru Romano-Catolici, a căror concepţie despre această chestiune, atât de diferită de cea din prezent,
a fost exprimată în 1928 în enciclicaMortalium Animos a Papei Pius al XI-lea. Deşi Romano-Catolicii fac
parte dintre cei „din afară“ (1 Corinteni 5, 13), şi nu suntem direct preocupaţi de orientările schimbătoare
din părerile lor, apropierea lor de ecleziologia Protestantă ne interesează numai în măsura în care ea
coincide cu acceptarea simultană a unor atitudini similare de către Constantinopol. Ecumenişti de
formaţie Ortodoxă şi ecumenişti de formaţie Protestanto-Romano-Catolică ajung la unanimitate
de păreri în aceeaşi erezie.
Patriarhul Atenagoras a răspuns sus-citatei scrisori a Papei pe 21 Martie 1971, într-un duh asemănător.
Când îi vom cita cuvintele, vom evidenţia cele mai importante fraze. În timp ce Papa, care nu este
interesat de armonia dogmatică, îl invită pe Patriarh „să facă tot ce e posibil să grăbească acea mult
dorită zi când, la finalul unei slujbe comune, vom fi învredniciţi să ne împărtăşim împreună din acelaşi
Potir al Domnului” (ibid.), Patriarhul răspunde în acelaşi duh, adresându-se Papei ca unui „frate mai
mare“ şi spunând că, „… urmând dorinţa sfântă a Mântuitorului Care vrea ca Biserica Lui să fie Una,
vizibilă întregii lumi, astfel ca întreaga lume să încapă în Ea, noi în mod constant şi susţinut ne
abandonăm pe noi înşine spre călăuzire Sfântului Duh, pentru continuarea fermă şi îndeplinirea acum-
pornitei şi aflate în derulare munci sfinte începute cu Dumneavoastră, în Sfânta noastră dorinţă comună
de a face vizibilă şi vădită în lume Biserica lui Hristos cea una, sfântă, universală şi apostolică“ (ibid.,
pp. 618-619).
În continuare Patriarhul scrie: „ Cu adevărat, chiar dacă Biserica – şi cea din est şi cea din vest – au
fost înstrăinate una de alta pentru abateri cunoscute numai de către Domnul, ele nu sunt efectiv
despărţite de comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus şi întru Biserica Sa Divino-umană“ (ibid.,
pp. 620).
Patriarhul menţionează cu amărăciune că „noi am fost înstrăinaţi de dragostea reciprocă, şi
binecuvântatul dar al mărturisirii într-un singur cuget a credinţei lui Hristos a fost luat de la noi.“ El spune
că: „am fost lipsiţi de binecuvântarea de a urca împreună la altarul cel unul … şi de deplina şi împreună-
împărtăşirea cu acelaşi cinstit Trup şi Sânge euharistic, chiar dacă n-am încetat să recunoaştem,
fiecare în celălalt, validitatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ (ibid.).
Totuşi, în acest moment, Patriarhul remarcă: „suntem fără îndoială chemaţi să procedăm la unirea finală
în împreună-slujire şi împărtăşire cu cinstitul Sânge al Lui Hristos din acelaşi sfânt potir“ (ibid., pp. 620-
623).
În această scrisoare sunt exprimate multe idei ne-Ortodoxe care, dacă sunt urmate până la
sfârşitul lor logic, ne conduc la cele mai dezastruoase concluzii. Din cuvintele citate rezultă că
ecumeniştii conduşi de Patriarhul Atenagoras nu cred în Biserica aşa cum a fost Ea întemeiată
de Mântuitor. Contrar Cuvântului Lui (Matei 16, 18), acea Biserică nu mai există pentru ei, iar
Papa şi Patriarhul împreună vor face „vizibilă şi vădită“ o nouă biserică ce va cuprinde întreaga
omenire. Nu e îngrozitor să auzi aceste cuvinte, „vizibilă şi vădită“, din gura unui Patriarh
Ortodox? Nu cumva este o renunţare la Biserica existentă a lui Hristos? Este oare posibil să faci
o nouă biserică vizibilă fără să renunţi mai întâi la Însăşi Biserica ce a fost creată de Domnul?
Dar pentru cei care îi aparţin Ei şi cred în Ea, nu este nevoie să fie făcută vizibilă şi vădită nici o
Biserică nouă. Încă şi „vechea“ Biserică a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi este prezentată de către
Papă şi Patriarh într-o manieră deformată astfel încât să creeze în mintea cititorului iluzia că Ea
este cumva conectată cu noua biserică pe care ei doresc s-o creeze. În acest scop ei încearcă să
prezinte separarea dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism ca şi cum n-ar fi existat niciodată.
În rugăciunea lor comună din Bazilica Sfântului Petru, Patriarhul Atenagoras şi Papa Paul al VI-lea au
declarat că ei se consideră pe ei înşişi deja uniţi „în vestirea aceleiaşi Evanghelii, în acelaşi Botez, în
aceleaşi taine şi harisme“ (ibid., p.660).
Dar chiar dacă Papa şi Patriarhul au declarat nule şi neavenite Anatemele care au existat vreme
de nouă secole, înseamnă oare aceasta că motivele pentru pronunţarea lor, care sunt cunoscute
tuturor, au încetat să mai existe? Înseamnă oare aceasta că nu mai există rătăcirile Latinilor, de
care li se cerea să se lepede pentru a intra în Biserică? Biserica Romano-Catolică, cu care
Patriarhul Atenagoras doreşte neapărat să stabilească comuniunea liturgică, şi cu care, prin
acţiunile Mitropolitului Nicodim al Leningradului şi ale altora, Patriarhia Moscovei a intrat deja în
comuniune, nu este nici măcar aceeaşi biserică cu care Biserica Ortodoxă condusă de Sfântul
Marcu al Efesului a refuzat să intre în uniune. Această biserică e încă şi mai îndepărtată de
Ortodoxie acum, prin faptul că a introdus şi mai multe doctrine noi şi că a acceptat din ce în ce mai mult
principiile reformării, ale ecumenismului şi modernismului.
În mai multe hotărâri ale Bisericii Ortodoxe, Romano-Catolicii au fost socotiţi eretici. Chiar
dacă, din când în când, ei erau primiţi în sânul Bisericii într-un mod asemănător celui aplicat
Arienilor, trebuie să menţionăm că vreme de multe secole, şi chiar în zilele noastre, Bisericile
Greceşti i-au primit prin Botez. Dacă după secolele următoare anului 1054 Latinii au fost primiţi în
sânul Bisericilor Greacă şi Rusă prin două ritualuri, cel al Botezului sau cel al Mirungerii, aceasta a fost
fiindcă, deşi toată lumea îi recunoştea ca eretici, o regulă generală pentru întreaga Biserică cu privire la
mijlocul de primire a lor nu era încă stabilită. De pildă, când la începutul secolului al XII-lea, Prinţul
Serbiei şi tatăl lui Ştefan Nemania a fost forţat să-l supună botezului Latin pe fiul său, la întoarcerea lui
ulterioară în Rasa, el l-a botezat în Biserica Ortodoxă. (Short Outline of the Orthodox Churches,
Bulgarian, Serbian and Romanian /Scurt rezumat al Bisericilor Ortodoxe Bulgară, Sârbă şi Română, E.
E. Golubinsky, Moscova, 1871, p. 551). Într-o altă lucrare monumentală, The History of the Russian
Church / Istoria Bisericii Ruse (Vol. I/II, Moscova, 1904, pp. 806-807), Profesorul Golubinsky, în
descrierea poziţiei luate de Biserica Rusă în privinţa Latinilor, prezintă multe împrejurări care arată că,
prin aplicarea diverselor metode de a-i primi pe Latini în obştea Bisericii Ortodoxe, uneori botezându-i şi
alteori mirungându-i, atât Bisericile Greceşti cât şi cele Ruseşti îşi asumau faptul că ei sunt eretici.
De aceea, declaraţia că, de-a lungul acelor secole, „noi n-am încetat să recunoaştem, fiecare în
celălalt, validitatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ este
absolut incompatibilă cu faptul istoric. Separarea dintre noi şi Roma a existat şi există; mai mult,
ea nu e iluzorie, ci reală. Separarea pare iluzorie numai celor care nu dau nici o însemnătate
cuvintelor Mântuitorului, spuse Apostolilor Săi, şi prin ei urmaşilor lor: „Adevărat grăiesc vouă; Oricâte
veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“
(Matei 18,18).
Mântuitorul spune „Adevărat grăiesc vouă“, şi Patriarhul Îl contrazice şi declară cuvintele Lui ca
fiind neadevărate. Din spusele Patriarhului trebuie să conchidem că, chiar dacă Latinii erau consideraţi
eretici de către întreaga Biserică Ortodoxă, chiar dacă nu puteau primi Sfânta Împărtăşanie, chiar dacă
erau primiţi în sânul Bisericii, timp de multe secole, prin Botez – şi nu cunoaştem nici o hotărâre în Est
care să revoce această poziţie – totuşi ei continuau să fie membri ai Trupului lui Hristos şi nu erau
separaţi de tainele Bisericii. Într-o asemenea afirmaţie nu există nici o logică. Ea dovedeşte o pierdere a
contactului cu istoria reală a Bisericii. Ne dă un exemplu de aplicare în practică a doctrinei Protestante
conform căreia excomunicarea din Biserică din cauza unor rătăciri dogmatice nu îl împiedică pe cel
excomunicat să-I rămână membru. Cu alte cuvinte, înseamnă că „comuniunea întru taina lui
Dumnezeu-omul Iisus“ nu depinde în mod necesar de apartenenţa la Biserica Ortodoxă.
Într-o încercare de a găsi vreo justificare pentru teoria lor ecumenică, ei încrearcă să ne convingă că
apartenenţa la Biserică fără deplinul acord dogmatic cu Ea era permis în trecut. În declaraţia lui oficială
la Fanar, făcută când scrisoarea sa către Papă a fost publicată, Patriarhul Atenagoras a încercat să ne
convingă că, fără a se împotrivi realităţilor prezentate anterior, Biserica Estică nu a rupt comuniunea ei
cu Roma nici chiar când deosebirea dogmatică a fost evidentă.
Într-adevăr, se pot găsi câteva exemple singulare de comuniune. În unele locuri, chiar şi după 1054, unii
ierarhi Estici e posibil să nu se fi grăbit să înfiereze drept erezii diverse doctrine greşite apărute în
Biserica Romei.
Dar o suferinţă îndelungată înainte de moarte este totuşi o boală, şi moartea pe care o cauzează
rămâne moarte, oricât de mult a durat până să se petreacă. În cazul Romei, acest proces era deja
evident pe vremea Sfântului Fotie, dar numai mai târziu, în 1054, el a devenit o separare definitivă.
Schimbul de scrisori dintre Patriarhul Constantinopolului şi Papa de la Roma ne-a făcut în mod necesar
să stăruim nu puţin asupra relaţiei Bisericii Ortodoxe cu Latinii. Dar Patriarhul Atenagoras merge încă
şi mai departe, egalizând Papismul cu Ortodoxia. Vorbim aici despre afirmaţia sa către Roge Schutz,
un pastor al Bisericii Protestante Reformate a Elveţiei. „Doresc să vă fac o mărturisire“, a spus el.
„Sunteţi preot. Eu aş putea primi din mâinile dumneavoastră Trupul şi Sângele lui Hristos.“ În
următoarea zi a adăugat „M-aş putea spovedi la dumneavoastră.“ (ziarul Le Monde, 21 Mai 1970).
Ecumenişti de formaţie Ortodoxă vor să submineze chiar şi autoritatea Sinoadelor
Ecumenice pentru a realiza comuniunea cu ereticii. Aşa ceva s-a petrecut în timpul dialogului cu
Monofiziţii. La întâlnirea cu ei de la Geneva, o poziţie Ortodoxă clară a fost susţinută cu adevărat numai
de unul sau doi dintre participanţi, în timp ce restul au manifestat pornirea tipic ecumenistă de a înfăptui
intercomuniunea cu orice preţ, chiar fără realizarea unui deplin acord dogmatic între Ortodocşi şi
Monofiziţi. Rev. Dr. Ioan Romanides, reprezentantul Bisericii Greciei, a fost perfect îndreptăţit să afirme
următoarele despre membrii Ortodocşi de la Conferinţă: „Am fost tot timpul ţinta unei tehnici ecumeniste
care vizează înfăptuirea intercomuniunii sau comuniunii sau uniunii fără un acord asupra Sinoadelor
Ecumenice Calcedon, al 5-lea, al 6-lea şi al 7-lea.“ (Procesul Verbal al Conferinţei de la Geneva, The
Greek Orthodox Theological Review / Revista Teologică Ortodoxă Greacă, Vol. XVI, p. 30). Ca rezultat
al unor asemenea tactici, una din rezoluţiile acestei conferinţe este de fapt un acord de a cerceta
posibilitatea întocmirii unei formule de Convenţie care nu ar fi o declaraţie dogmatică la nivelul unei
mărturisiri de credinţă, ci mai degrabă ar servi ca o bază pe care Ortodocşii şi Monofiziţii ar putea
purcede spre unirea într-o Euharistie comună. (ibid., p. 6).
În pofida declaraţiilor categorice din partea Monofiziţilor, că în nici un caz ei nu vor accepta Sinodul
de la Calcedon şi restul Sinoadelor Ecumenice următoare, delegaţia Ortodoxă a semnat o rezoluţie,
recunoscând-o ca şi cum nu e necesar ca Anatemele să fie ridicate, sau ca şi cum Ortodocşii îi primesc
pe Dioscor şi Sever ca sfinţi, sau ca şi cum Monofiziţii îl recunosc pe Papa Leon ca fiind sfânt. Dar
refacerea comuniunii va aduce cu ea consecinţa că Anatemele de ambele părţi vor înceta să aibă efect.
(ibid., p. 6).
La încă o conferinţă din Addis Abbeba, declaraţile ne-Ortodoxe ale reprezentanţilor Bisericilor
Ortodoxe au fost sprijinite de Mitropolitul Nicodim al Leningradului şi de Rev. V. Borovoi, având drept
rezultat o rezoluţie ca anatemele reciproce să fie pur şi simplu uitate. „Ar trebui oare să existe o
declaraţie sau o ceremonie oficială în care anatemele să fie ridicate? Mulţi dintre noi am simţit că e mult
mai simplu să abandonăm aceste anateme în mod paşnic, aşa cum au început să o facă unele Biserici“
(ibid., p. 211).
Aici vedem din nou în practică conceptul Protestant al ecleziologiei, în care excomunicarea
cuiva pentru rătăcire dogmatică nu împiedică ereticii să aparţină Bisericii. Rev. Vitali Borovoi
exprimă desluşit această atitudine în lucrarea sa „Recunoaşterea Sfinţilor şi Problema Anatemelor“,
prezentată la conferinţa de la Addis Abbeba, afirmând clar că şi Monofiziţii şi Romano-Catolicii sunt
membri desăvârşiţi ai Trupului lui Hristos. El pretinde că Ortodocşii, Romano-Catolicii şi Monofiziţii au „o
singură Sfântă Scriptură, o singură Tradiţie Apostolică şi origine sfântă, aceleaşi taine, şi, în esenţă, o
singură evlavie şi o singură cale de mântuire“ (ibid., p. 246). Cu asemenea atitudini, e oare vreo
surpriză că compromisul domneşte suveran în relaţia dintre promotorii Ortodocşi ai
ecumenismului şi Romano-Catolici, Protestanţi şi Anti-Calcedonieni?
Întrecându-l chiar şi pe Patriarhul Atenagoras, Mitropolitul Nicodim, reprezentantul Patriarhiei Moscovei,
a dat împărtăşania clericilor Romano-Catolici în Catedrala Sfântului Petru pe 14 Decembrie 1970. El a
slujit acolo Sfânta Liturghie, deşi erau încălcate Canoanele, un cor de studenţi ai Colegiului Pontifical a
cântat, şi clericii Latini au primit împărtăşania din mâinile lui. (Diakonia No. 1, 1971)
Mai mult, în spatele acestor manifestări practice ale aşa-numitei ME, sunt desluşibile alte scopuri
mai cuprinzătoare, care conduc la desfiinţarea totală a Bisericii Ortodoxe.
Atât CMB cât şi dialogurile între felurite confesiuni Creştine şi chiar cu alte religii (cum ar fi, de exemplu,
Islamul şi Iudaismul) sunt verigi într-un lanţ care, în viziunea ecumeniştilor, trebuie să crească pentru a
include întreaga omenire. Această direcţie este deja evidentă la Adunarea CMB de la Uppsala din 1967.
Conform ecumeniştilor, toate acestea pot fi îndeplinite printr-un Sinod special, care în ochii lor
ar fi cu adevărat „ecumenic“, fiindcă ei nu recunosc Sinoadele Ecumenice istorice ca fiind într-
adevăr aşa. Formula este dată în gazeta ecumenistă Romano-Catolică Irenicon, şi este următoarea:
1. Înfăptuirea de gesturi de împăcare, pentru care ridicarea Anatemelor din 1054 dintre Roma şi
Constantinopol poate servi ca exemplu.
2. Comuniunea în Euharistie; cu alte cuvinte, o soluţie pozitivă la problema intercomuniunii.
3. Acceptarea unei înţelegeri clare că noi toţi aparţinem unei entităţi universale (Creştine) care ar trebui
să dea loc la diversitate.
4. Acel Sinod ar trebui să fie o dovadă a unităţii oamenilor în Hristos. (Irenicon, Nr. 3, 1971, pp. 322-
323).
 Acelaşi articol declară că Secretariatul Romano-Catolic pentru Unire lucrează la obţinerea aceluiaşi
rezultat, cum a spus Cardinalul Willebrands la Evian. Şi Adunarea pentru Credinţă şi Rânduială şi-a ales
ca temă principală „Unitatea Bisericii şi Unitatea Omenirii“. Conform unei noi definiri, totul se raportează
la ecumenism, „care este legat de înnoirea şi reunirea Bisericii, ca ferment pentru creşterea Împărăţiei
lui Dumnezeu în lumea oamenilor care-şi caută unitatea“ (Service d'information/ Serviciul de informare,
Nr. 9, Februarie, 1970, pp. 10-11). La Conferinţa Comitetului Central de la Addis Abbeba, Mitropolitul
George Khodre a făcut un raport care de fapt tinde să lege într-un fel Biserica cu toate religiile. El vede
insuflarea Sfântului Duh chiar şi în religiile ne-Creştine, astfel încât, după părerea lui, când noi ne
împărtăşim cu Trupul lui Hristos, suntem uniţi cu toţi cei pe care Domnul nostru îi îmbrăţişează în
dragostea Sa pentru omenire. (Irenikon,1971, No. 2, pp. 191-202).
Aici este târâtă Biserica Ortodoxă! Pe dinafară, această mişcare e manifestată prin “dialoguri“
interminabile; reprezentanţii Ortodocşi sunt angajaţi în dialoguri cu Romano-Catolicii şi Anglicanii; ei
rând pe rând sunt în dialog unii cu alţii, cu Luterani, alţi Protestanţi, şi chiar cu Iudei, Mahomedani şi
Budişti.
Chiar de curând, Exarhul Patriarhului Atenagoras în Americile de Nord şi Sud, Arhiepiscopul Iacov, a
luat parte la un dialog cu Evreii. El a remarcat că, după câte ştia, în nici o altă perioadă din istorie un
asemenea „dialog teologic cu Evreii nu a avut loc cu sponsorizarea Bisericii Greciei“. În afara
problemelor cu caracter naţional, „grupul a fost de acord şi să analizeze liturghia cu erudiţi
Ortodocşi Greci angajându-se să-şi revizuiască textele liturgice, în condiţiile îmbunătăţirii
referirilor la Evrei şi Iudaism, acolo unde ele sunt găsite negative sau ostile“. (Religious News
Service/ Serviciul de Informaţii Religioase, 27 Ianuarie, 1972, pp. 24-25) Aşadar, Patriarhul Atenagoras
şi alţi ecumenişti nu îşi limitează planurile lor la unirea cu Romano-Catolicii şi Protestanţii; planurile lor
sunt şi mai ambiţioase.
Am citat deja cuvintele Patriarhului Atenagoras, că Domnul doreşte ca „Biserica Lui să fie Una, vizibilă
întregii lumi, astfel ca întreaga lume să încapă în Ea.“ Un teolog grec şi fost decan al Facultăţii de
Teologie din Atena, scrie în aproximativ acelaşi stil. În dezvoltarea ideii ecumeniste de Biserică,
gândirea lui ajunge la aceleaşi concluzii cuprinzătoare. El afirmă că duşmanii ecumenismului se
împotrivesc voii lui Dumnezeu. După părerea lui, Dumnezeu îi primeşte pe toţi oamenii de pe planeta
noastră ca membri ai Bisericii Sale Una ieri, azi şi mâine, ca plinătate a acelei Biserici. (Bulletin Typos
Bonne Presse, Atena, Martie-Aprilie 1971).
Chiar dacă este evident pentru orice om cu cunoştinţe elementare de dogmatică a Bisericii Ortodoxe că
o asemenea concepţie despre Biserică se deosebeşte enorm de aceea a Sfinţilor Părinţi, considerăm
necesar să subliniem adâncimea acestei contradicţii.
Unde şi când a promis Domnul că întreaga lume va putea fi unită în Biserică? O astfel de aşteptare nu e
nimic altceva decât o aşteptare hiliastă fără fundament în Sfintele Evanghelii. Toţi oamenii sunt chemaţi
la mântuire; dar nicidecum nu răspund toţi. Hristos a vorbit despre Creştini ca despre cei din lume daţi
Lui (Ioan 17, 6). El nu S-a rugat pentru întreaga lume, ci pentru acei oameni daţi Lui din lume. Şi Sfântul
Apostol Ioan învaţă că Biserica şi Lumea sunt în opoziţie una cu alta, şi îi povăţuieşte pe Creştini,
zicând: „Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este
întru el.“ (1 Ioan 2, 15). Privitor la fiii Bisericii, Mântuitorul a spus, „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu
nu sunt din lume“ (Ioan 17, 16). Prin persoana Apostolilor, Mântuitorul a avertizat Biserica despre faptul
că în lume va avea necazuri (Ioan 16, 33), explicând ucenicilor Săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi
ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, de aceea lumea vă urăşte“ (Ioan 15, 19). Prin urmare,
vedem că în Sfintele Scripturi este făcută o distincţie clară între fiii Bisericii şi restul omenirii. Adresându-
se Credincioşilor în Hristos şi deosebindu-i de necredincioşi, Sfântul Petru scrie: „Iar voi sunteţi seminţie
aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt“ (1 Petru 2, 9).
În nici un fel nu suntem asiguraţi în Scriptură de triumful adevărului pe pământ înainte de
sfârşitul lumii. Nu există nici o făgăduinţă că lumea va fi transformată într-o biserică unind
întreaga omenire, cum cred ecumeniştii înfocaţi, ci mai degrabă există avertizarea că în zilele din
urmă religia va lipsi şi Creştinii vor suferi mare asuprire şi ură din partea tuturor neamurilor
pentru numele Mântuitorului nostru ( Matei 24, 9-12). Chiar dacă întreaga omenire a păcătuit prin
întâiul Adam, prin cel de-al doilea Adam, Hristos, numai acea parte a umanităţii care „se naşte de sus“
este unită întru El (Ioan 3, 3; 7). Şi chiar dacă în lumea materială Dumnezeu „face să răsară soarele
peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5, 45), El nu-I
primeşte pe cei nedrepţi în Împărăţia Lui. Mai degrabă El li se adresează cu aceste cuvinte
ameninţătoare: „Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia
Tatălui Meu Celui din Ceruri“ (Matei 7, 21). Fără îndoială că Mântuitorul nostru se adresează ereticilor
când spune: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit, şi nu
în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor:
Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea“ (Matei 7, 22-23).
Aşadar Domnul le spune ereticilor „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi“, dar Patriarhul
Atenagoras încearcă să ne convingă că ei nu sunt efectiv despărţiţi de „comuniunea întru taina
lui Dumnezeu-omul Iisus şi întru Biserica Sa Divino-umană“. Această credinţă în reînnoirea
întregii umanităţi în cadrul bisericii celei noi şi universale împrumută ecumenismului caracterul
unei erezii hiliaste, care devine din ce în ce mai evidentă în încercările ecumeniste de a-i uni pe
toţi, neţinând cont de adevăr şi rătăcire, şi în pornirea lor de a crea nu numai o nouă biserică, ci
şi o nouă lume. Cei ce propagă această erezie nu vor să creadă că pământul şi tot ceea ce este pe el
va arde, cerurile vor pieri şi stihiile se vor topi de căldura arzătoare. (2 Petru 3, 1-12). Ei uită că numai
după aceea un Cer nou şi un Pământ nou, în care va locui adevărul, vor apărea prin cuvântul creator al
lui Dumnezeu – nu prin sforţările organizaţiilor omeneşti. De aceea eforturile Creştinilor Ortodocşi nu
trebuie îndreptate spre înfiinţarea de organizaţii, ci către scopul de a deveni locuitori ai noii
Creaţii după Judecata de Apoi, prin trăirea unei vieţi evlavioase în adevărata Biserică cea
Una. Între timp, activităţile care au ca scop construirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ printr-o
unire şarlatanească a diverselor confesiuni, fără respect pentru Adevărul care este păstrat numai în
cadrul Tradiţiei Sfintei Biserici Ortodoxe, nu vor face decât să ne îndepărteze de Împărăţia lui
Dumnezeu, ducându-ne în împărăţia lui Antihrist.
Trebuie înţeles faptul că împrejurarea care L-a făcut pe Mântuitorul nostru să Se întrebe dacă la
A Doua Sa Venire va mai găsi încă Credinţă pe pământ este cauzată nu numai de propagarea
directă a ateismului, ci şi de răspândirea ecumenismului.
Istoria Bisericii dă mărturie că Creştinismul nu a fost răspândit prin compromisuri şi dialoguri
între Creştini şi necredincioşi, ci prin mărturisirea adevărului şi respingerea fiecărei minciuni şi
fiecărei rătăciri. Trebuie remarcat că, în general, nici o religie nu a fost vreodată răspândită de aceia
care se îndoiau de adevărul ei deplin. Noua, atot-cuprinzătoarea “biserică“ ce este înălţată de către
ecumenişti este de tipul acelei Biserici din Laodiceea prezentate în Apocalipsă: ea este căldicică,
nici caldă nici rece faţă de Adevăr, şi acestei noi “biserici“ îi pot fi aplicate acum cuvintele
adresate Îngerului Bisericii din Laodiceea din vechime: „Astfel fiindcă eşti căldicel – nici
fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea“ (Apocalipsa 3,16).Astfel, pentru că ei n-au primit
„dragostea ca să poată fi mântuiţi“, în locul unei renaşteri a religiei, această “biserică“ arată
lucrul despre care am fost avertizaţi de către Apostol: „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare
de amăgire, ca ei să creadă minciuni; ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a
plăcut nedreptatea“ (2 Tesaloniceni 2, 11-12).
Prin urmare, din motivele expuse mai sus, Prea Cucernicii Membri ai Sinodului nostru de Episcopi, în
unanimitate, au fost de acord să recunoaştem ecumenismul ca o erezie primejdioasă. Observându-i
răspândirea, ei ne-au rugat să comunicăm părerea noastră tuturor Fraţilor Episcopi din întreaga lume.
Îi rugăm înainte de toate să se roage ca Domnul să cruţe Biserica Sa Sfântă de urgia care va fi cauzată
de această nouă erezie, deschizând ochii duhovniceşti ai tuturor, spre înţelegerea adevărului în faţa
rătăcirii.
Fie ca Domnul nostru să ne ajute pe fiecare dintre noi să păstrăm Adevărul în puritatea în care ne-a fost
încredinţat nouă, nepângărit, şi să ne hrănim turmele întru credinţa şi evlavia lui.

Mitropolitul Filaret

Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

| Stmaryofegypt.org traducere Mihaela Leontescu