Eleven

Ceea ce nu înțeleg despre zile de naștere și ceea ce nu îți spun niciodată este că atunci când ai
unsprezece ani, ai și zece, și nouă, și opt, și șapte, și șase, și cinci, și patru, și trei și doi, și unul. Și când te
trezești la cea de-a unsprezecea aniversare, te aștepți să simți de unsprezece ani, dar nu o faci. Deschizi ochii
și totul e ca ieri, doar că este astăzi. Și nu te simți deloc de unsprezece. Simți că ai încă zece ani. Și ești – sub
anul care te face de unsprezece ani.
Ca în unele zile ai putea spune ceva prostesc, și asta e partea din tine care are încă zece ani . Sau
poate că în unele zile ai nevoie să stai în poala mamei tale pentru că ți-e frică și asta e partea din tine care are
cinci ani. Și poate că într-o zi când veți fi mari, poate că va trebui să plângeți de parcă ați avea trei ani, și este
în regulă. Asta îi spun mamei când este tristă și trebuie să plângă. Poate că se simte de trei ani.
Pentru că modul în care îmbătrânești este ca o ceapă sau ca inelele din trunchiul unui copac sau ca
micile mele păpuși de lemn care se potrivesc una în cealaltă, în fiecare an în interiorul celuilalt. Așa este să ai
unsprezece ani.
Nu te simți unsprezece. Nu imediat. Durează câteva zile, săptămâni chiar, uneori chiar luni până când
spui « Unsprezece ani », când te întreabă. Și nu te simți deștept de unsprezece ani, nu până când nu ai
aproape doisprezece ani. Așa sunt lucrurile.
Numai astăzi mi-aș dori să nu fi avut doar unsprezece ani care zdrăngănesc în mine ca niște bănuți
într-o cutie de tablă pentru cerneală. Astăzi mi-aș dori să am o sută doi în loc de unsprezece pentru că dacă aș
fi avut o sută doi aș fi știut ce să spun când doamna Price îmi punea puloverul roșu pe masa. Aș fi știut cum
să-i spun că nu este al meu, în loc să stau doar acolo cu acea expresie pe față și nimic nu iese din gură.
"Al cui e?" spune doamna Price și ține puloverul roșu în aer pentru ca toată clasa să-l vadă. "A cui e?
A stat în vestiar de o lună.” „Nu al meu”, spun toată lumea. "Nu eu."
„Trebuie să aparțină cuiva”, dna. Price tot spune, dar nimeni nu își amintește. Este un pulover urât, cu
nasturi roșii din plastic și un guler și mâneci întinse ca și cum l-ai putea folosi pentru o coarda de sărit. Are
poate o mie de ani și chiar dacă mi-ar aparține nu aș spune așa ceva. Poate pentru că sunt slabă, poate pentru
că nu mă place, acea proastă Sylvia Saldivar spune: „Cred că îi aparține lui Rachel”. Un pulover așa urât, tot
zdrențuit și vechi, dar doamna Price o crede. Doamna Price ia puloverul și îl pune chiar pe birou, dar când
deschid gura nu iese nimic. „Asta nu e, eu nu, tu nu ești... nu e al meu.” În cele din urmă spun cu o voce mică
că poate eram eu când aveam patru ani.
„Bineînțeles că este al tău”, dna. Price spune. „Îmi amintesc că l-ai purtat o dată.” Pentru că ea este
mai în vârstă și profesoara, ea are dreptate, iar eu nu.
Nu e al meu, nu e al meu, nu e al meu, dar doamna Price trece deja la pagina treizeci și două și
problema de matematică numărul patru. Nu știu de ce, dar dintr-o dată mi se face rău înăuntru, așa cum partea
din mine care are trei vrea să iasă din ochi, doar că îi strâng strâns și îmi mușc dinții foarte tare și încerc să
fac, amintește-ți că azi am unsprezece, unsprezece. Mama îmi face un tort pentru seara asta, iar când tata vine
acasă toată lumea va cânta La mulți ani, la mulți ani ție.
Dar când senzația de rău dispare și deschid ochii, puloverul roșu încă stă acolo ca un munte mare și
roșu. Mut puloverul roșu în colțul biroului meu cu rigla. Îmi mută creionul, cărțile și radiera cât mai departe
de ele. Chiar îmi mișc scaunul puțin spre dreapta. Nu al meu, nu al meu, nu al meu. În mintea mea mă
gândesc cât mai e până la prânz, cât timp pot să iau puloverul roșu și să-l arunc peste gardul curții școlii, sau
să-l las atârnat de un parchimetru sau să-l îngrădesc într-o minge mică și să-l arunc înăuntru, pe alee. Cu
excepția cazului în care se termină perioada de matematică, doamna Price spune cu voce tare și în fața
tuturor: „Acum, Rachel, e de ajuns”, pentru că vede că mi-am împins puloverul roșu în colțul cu vârful
vârfului biroului meu și atârnă peste toata marginea ca o cascadă, dar nu-mi pasă.
„Rachel”, doamna. Price spune. O spune de parcă s-ar fi supărat. „Îți pui puloverul ăla chiar acum și
gata de prostii.” "Dar nu este -" "Acum!" spune doamna Price.

Acesta este momentul în care mi-aș dori să nu am unsprezece ani, pentru că toți anii din interiorul
meu – zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru, trei, doi și unu – îmi împing în fundul ochilor când pun un
braț printr-o mânecă a puloverului care miroase a brânză de vaci, iar apoi celălalt braț prin cealaltă și stau
acolo cu brațele depărtate de parcă mă doare puloverul și mă doare, toate mâncărimi și pline de germeni care
nici măcar nu sunt ele mele.
Atunci tot ce țin de azi dimineață, de când doamna Price mi-a pus puloverul pe birou, îmi dă drumul
în sfârșit și, dintr-o dată, plâng în fața tuturor. Mi-aș dori să fiu invizibil, dar nu sunt. Am unsprezece ani și
azi este ziua mea și plâng de parcă aș fi trei în fața tuturor. Îmi las capul în jos pe birou și îmi îngrop fața în
brațele mele stupide de pulover de clovn. Fața mea este fierbinte și scuipat care iese din gură pentru că nu pot
opri zgomotele de animale mici să iasă din mine până când nu mai rămân lacrimi în ochi și este doar corpul
meu tremurând ca atunci când ai sughiț și mă doare tot capul ca atunci când bei lapte prea repede.
Dar partea cea mai rea este chiar înainte de a suna clopoțelul la prânz. Acea proastă Phyllis Lopez,
care este chiar mai proastă decât Sylvia Saldivar, spune că își amintește că puloverul roșu este al ei. O scot
imediat și i-o dau, doar doamna Price se preface că totul este în regulă.
Azi am unsprezece ani. E o prăjitură pe care mama o face în seara asta și când tata se întoarce acasă
de la serviciu, o vom mânca. Vor fi lumânări și cadouri și toată lumea va cânta La mulți ani, la mulți ani ție,
Rachel, doar că e prea târziu.
Azi am unsprezece ani. Am unsprezece, zece, nouă, opt, șapte, șase, cinci, patru, trei, doi și unu, dar
mi-aș dori să am o sută doi. Mi-aș dori să fiu altceva decât unsprezece ani. Pentru că vreau ca azi să fie deja
departe, departe ca un balon fugit, ca un o minuscul pe cer, atât de mic - mic încât trebuie să închizi ochii ca
să-l vezi.

Ex. 1 pag. 104

1. When Rachel turned eleven she still felt ten, because when she opened her eyes and everything was
like yesterday, only was today.
2. She felt like she was still ten when like some days she might say something stupid, and that was the
part of she that was still ten.
3. Rachel would like to be one hundred and two instead of eleven.
4. Mrs. Price was Rachel’s teacher of math.
5. She put on Rachel’s desk a sweater.
6. It was an ugly red sweater with red plastic buttons and a collar and sleeves al stretched out like you
could see it for a jump rope.
7. Felice Garcia said that the sweater belonged to Rachel.
8. Rachel felt all of a sudden that she was four years.
9. She tried to remember that today she is eleven, closing her eyes very tightly and biting her lips hard
with his teeth.
10. When the sick feeling went away and she opened her eyes, the red sweater was still sitting there like
a big red mountain.
 11. Rachel moved the red sweater to the corner of her desk with her ruler. She moved her pencil and
books and eraser as far from it as possible. She even moved her chair a little to the right.
12. She wanted to take the red sweater and threw it over the schoolyard fence, or left it hanging on a
parking meter, or brunched it up into a little ball and tossed it in the alley.
13. Mrs. Price insisted that Rachel put that sweater on her.
14. The sweeter smelt like cottage cheese.
15. Rachel wished she was invisible but she wasn’t.
16. Rachel felt like she was three years old, crying in front of everybody.
17. The worst part of Rachel’s situation was when Phyllis Lopez remembered that the red sweater was
hers.
18. It was late for mama’s cake and papa’s congratulations because she didn't want to be eleven.
19. Rachel wanted he eleven-year-old birthday to be like a runaway balloon, like a tiny o in the sky, so
tiny—tiny you had to close your eyes to see it.
Ex. 1 pag. 105
1. At the age of eleven Rachel felt very horrible and helpless because she didn't want to have eleven
years rattling around inside her like pennies in an inkwell. She wished she had a hundred and two
instead of eleven.
2. Rachel could be eleven at the same time ten, nine, eight, seven and so on, when she says something
stupid she looks like she's ten years old, or when she sits on his mother's lap because she is afraid of
something, she is five years old, or when she is sad and wants to cry, she has felt it for three years.
3. Rachel moved the red sweater to the corner of her desk with her ruler. She moved her pencil and
books and eraser as far from it as possible. She even moved her chair a little to the right. She put one
arm through one sleeve of the sweater that smells like cottage cheese, and then the other arm through
the other and stand there with her arms apart like if the sweater hurt her and it does, all itchy and full
of germs.
4. She was thinking how she would go home to celebrate her birthday, her mother would make her a
cake, and when her father would come home from work, they would celebrate Rachel's birthday
together.
5. Rachel reacted this way because the sweater did not belong to her.
6. Ms. Price made her conclusions that she is an irresponsible girl, because the sweater had been in the
closet for a month, she also thinks she is dirty, miserable and unable to express her opinion.
7. When she found out that the sweater did not belong to Rachel, the teacher pretended that everything
was fine, because she was the teacher and she was right and the students were not.
8. With these words Rachel made it clear that that day was the most horrible day of her life, her
birthday was ruined and that she didn't want to be eleven years old but one hundred and two years
old.
9. She wished she was anything but eleven years old. Because she wanted today to be already far away,
far away like a runaway balloon, like a tiny o in the sky, so small - small that you have to close your
eyes to see it.
10. She wished she was anything but eleven years old. Because he wanted today to be already far away,
far away like a runaway balloon, like a tiny o in the sky, so small - small that you have to close your
eyes to see it.
11.