Tema 2

Preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfintei Cruci, cinstirea

Sfinților și a Sfintelor Icoane

2.1. PREACINSTIREA MAICII DOMNULUI

1. Pe Maica Domnului o cinstim mai mult decât pe toții sfinții și îngerii, dar
nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numește preacinstire sau
supravenerare. Că este mai presus de îngeri și de sfinți, iese din următoarele fapte:
îngerul Gavriil s-a închinat la Bunavestire (Lc.1, 28-29), Elisabeta, mama Sfântului
Ioan Botezătorul, la fel, i se închină (Lc.1, 40-43). Însăși Fecioara Maria spune despre
ea că o vor ferici toate neamurile: Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că
mi-a făcut mărire Cel puternic (Lc. 1, 48-49).
2. În slujbele liturgice bizantine aflăm 4 tipuri principale de exprimări ale
evlaviei către Maica Domnului:
a. rugăciunile închinate Maicii Domnului = în general, fiecare ciclu de
rugăciuni liturgice are întotdeauna, ca și concluzie o rugăciune specială adresată
Maicii Domnului. Grupul de imnuri (stihiri) din cadrul slujbelor se încheie cu troparele
Maicii Domnului. Astfel avem tropare ale Maicii Domnului pentru fiecare zi a
săptămânii, pentru fiecare perioada din anul liturgic (Octoih, Triod,
Penticostar), precum și pentru fiecare zi din Minei;
b. praznicele închinate Maicii Domnului = în anul
liturgic există un ciclu de sărbători închinate Maicii Domnului, 4 dintre ele fac parte
din cele 12 Praznice Împărătești: Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Intrarea
Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie), Adormirea
Maicii Domnului (15 august). Praznicul Întâmpinării Domnului (din cele 12 Praznice
Împărătești) este profund mariologic . În afară de acestea, întâlnim un număr de
praznice mai mici: Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), Soborul Maicii
Domnului (26 decembrie), Zămislirea Sfintei Fecioare Maria (9 decembrie);
c. iconografia Maicii Domnului = icoanele Născătoarei de
Dumnezeu sunt parte integrantă a oricărei Biserici ortodoxe (pe iconostas, pe absida
altarului). De asemenea, s-a dezvoltat foarte mult așa-numitul cult al icoanelor
„făcătoare de minuni” (în Rusia există peste 300 de asemenea icoane). Fiecăreia
dintre ele i s-a dedicat câte o zi de pomenire și i s-a alcătuit câte o slujbă proprie;
d. evlavia mariologică extra-liturgică = colecția de acatiste
închinate Maicii Domnului - scrise după modelul renumitului Acatist al Bunei Vestiri,
este caracteristic curentului continuu nou de caldă evlavie și dragoste îndreptat spre
Născătoarea de Dumnezeu. Marii imnografi (Sf. Ioan Damaschinul, Sfântul Andrei
Criteanul etc.) au alcătuit cele mai minunate imnuri ale Născătoarei de Dumnezeu, din
care se desprind învățături despre Maica Domnului. Importantă este și prezența acestei
teme în omiliile alcătuite de Sfinții Părinți la praznicele Maicii Domnului.
3. Prima expresie liturgică a preacinstirii Maicii Domnului au fost
așa-numitele praznice „succesive” - sărbători aflate în legătură directă cu praznicele
mari închinate lui Hristos. Primul praznic mariologic = Soborul Maicii Domnului -
aflat în legătură directă cu Nașterea Domnului sau Buna Vestire la început a fost
numele dat Duminicii premergătoare Nașterii Domnului. Toate acestea indică
dimensiunea hristologică a preacinstirii Născătoarei de Dumnezeu și importanța
ei în cadrul tainei Întrupării. Maica Domnului nu este subiectul unui cult
particular adăugat celui a lui Hristos, ci este o „dimensiune” esențială a cultului
închinat Sf. Treimi și lui Hristos. A doua remarcă se referă la exprimarea cu
ajutorul terminologiei biblice a tainei mariologice (întreaga terminologie referitoare
la Templu: Templul, Ușa, Sfeșnicul, Cădelnița, Sfânta Sfintelor, sunt simboluri ale
tainei Mariei). În al treilea rând, la originea unor sărbători mariologice stă
construirea de Biserici închinate Maicii Domnului în diverse locuri, unde se
presupune că au avut loc evenimentele istoriei. Astfel, când cercetăm evoluția evlaviei
către Maica Domnului, putem spune că la originea ei nu a stat vreo revelație specială,
ci în primul rând viața liturgică Bisericii. Maica Domnului are un loc unic atât în
iconomia mântuirii, cât și în taina „lumii ce va sa vină”.
4. Dacă Hristos este Noul Adam, Fecioara
Maria este adesea pomenită ca Noua Evă (dimensiunea soteriologică a venerării ei).
Biserica a concentrat în ea întreaga viziune a relației dintre Dumnezeu și creație, dintre
Mântuitorul și lume ca o taină a iubirii a cărei expresie este relația dintre bărbat și
femeie. Născătoarea de Dumnezeu reprezintă astfel feminitatea creației, adică:
dragostea, supunerea, dăruirea de sine, disponibilitatea de a trăi în și pentru celălalt.
Eva a eșuat, deformând ordinea ontologică a creației și devenind cauza păcatului. De
asemenea, poporul ales nu a reușit să fie „roaba” Domnului. Maica Domnului, prin
supunerea ei totală, restaurează ceva absolut esențial în ordinea creației. De aceea,
Maica Domnului nu este înaintea lui Dumnezeu o simplă femeie, ci este icoana întregii
creații. 5. Fiind inima noii creații, Maica Domnului
este „icoană” a lui Hristos. Biserica este instituție, dar este și viață. Eclesiologia s-a
preocupat de aspectul instituțional (structurile canonice, ierarhie, drept canonic), însă
Biserica nu este numai aceasta. Biserica este viața nouă în Hristos, bucurie,
comuniune, dragoste. Cei ce o trăiesc, știu că expresia ei desăvârșită este Născătoarea
de Dumnezeu. 6. Fecioara Maria este de asemenea
„zorii zilei celei de taină”- pregustarea Împărăției lui Dumnezeu, prezența între noi a
„eshatologiei realizate”. Ea este cu totul vie, mai presus de distrugerea și separația
specifice morții. Răsăritul creștin nu a exprimat niciodată acestă taină prin termeni ca:
păcat originar, concepție (zămislire), imaculată etc. Spre deosebire de mariologia
apuseană, Răsăritul afirmă că Fecioara Maria a fost părtașă, cu toată umanitatea, la
păcatul originar și că a adormit, a murit. Lucrul minunat la ea este că însăși moartea ei
a fost pătrunsă la maximum de viața în Dumnezeu, și prin urmare s-a schimbat în
„fericită adormire”. Unirea cu Hristos este cea care a învins moartea și a făcut din ea
începutul, inaugurarea învierii de obște. 7. Ea a stat lângă Cruce, sabie a trecut prin
sufletul ei: „ca să se descopere gândurile din multe inimi”(Lc. 2, 35). Ea a fost făcută
Maica nostră de către Fiul ei Cel răstignit. În fiecare miercuri și vineri Biserica
reamintește de taina suferinței și împreună-pătmirii Maicii Domnului, lucru evidențiat
în troparele zilei de miercuri și vineri. Ea este identificată cu toată suferința, cu viața
omului în această lume, plină de necazuri și pătimiri.

2.2. CINSTIREA SFINTEI CRUCI

1. Atunci când ne rugăm, facem Sfânta Cruce, stăm în genunchi, ne închinăm

spre a spori evlavia noastră lăuntrică și a o face văzută. Orice rugăciune începe cu
rostirea În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. , însoțită de semnul
Sfintei Cruci.(și aici explic cum se face semnul.....)
2. Însemnarea cu semnul Sf. Cruci este o deprindere creștinească foarte veche,
chiar din timpul Sf. Apostoli. Facem semnul Sf. Cruci la fiecare pas și la fiecare faptă,
așa cum spune Tertulian. Crucea nu trebuie făcută în grabă, doarece după felul cum o
facem, se vede cam ce loc are Dumnezeu în inima noastră.
3. Atunci când facem semnul Sf. Cruci, mărturisim credința în Domnul și
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe Cruce și credința într-un
Dumnezeu în trei Ipostasuri. Când facem semnul Sf. Cruci rostind numele celor 3
ipostasuri (Tatăl, Fiul și Sf. Duh), mărturisim un singur Dumnezeu în trei fețe
dumnezeiești. Semnul Crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a
mântuit, răstignindu-Se pe Cruce.
4. Biserica cinstește cu multă evlavie Sfânta Cruce de 3 ori pe ani: pe 14 sept.,
duminica a treia din Postul Paștilor și pe 1 august. Aceasta nu lipsește de pe Sfânta
Masă unde se slujește Sfânta Liturghie. De asemenea, nu lipsește niciodată de pe
vârful turlelor bisericilor și al clopotnițelor, iar în cimitirele noastre cei morți așteaptă
învierea sub ocrotirea Sfintei Cruci. Vasele și veșmintele sfinte sunt împodobite cu
cruci, majoritatea bisericilor sunt construite în semnul Sfintei Cruci. Un fapt foarte
însemnat, a doua venire a Mântuitorului va fi prevestită prin arătarea „semnului Fiului
Omului pe cer” (Mt. 24,30), adică semnul Crucii.
5. Însemnându-ne cu semnul Crucii, dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu:
- Crucea ocrotește de relele trupești: semnul Crucii a cruțat de nimicire pe cei
întâi născuți ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii și pe pragurile ușilor , pe
lângă care a trecut îngerul morții (Ieș. 12, 7-24), închipuia semnul crucii;
 - Crucea alungă diavolii: Biserica noastră cântă Doamne armă asupra
diavolului Crucea ta o ai dat nouă;
- Crucea ocrotește de uneltirile necuratului: prin acest semn s-au eliberat
păgânii de sub stăpânirea păgână. În 312, Împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer
o cruce luminoasă, pe care era scris În acest semn vei învinge!, ieșind biruitor din lupta
cu Maxențiu. Mulți sfinți alungau gândurile rele făcând semnul crucii.
6. Putem face oricând semnul crucii, la trezirea din somn (pentru ca să agonisim
binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă), la culcare (spre a alunga tot
gândul pătimaș din mintea noastră), îl facem înainte de rugăciune (spre a fi feriți de
împrăștierea gândurilor la rugăciune), înainte de a începe lucrul și după ce îl terminăm
(întâi pentru a cere ajutorul lui Dumnezeu, și pe urmă să-I mulțumim lui Dumnezeu
pentru ajutorul dat). Sf. Ap. Pavel zice: Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva faceți,
toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți (I Corinteni, 10,31).

2.3. CINSTIREA SFINȚILOR ȘI A SFINTELOR MOAȘTE

1. Sfinții mijlocesc pentru noi prin rugăciunile lor. Ei fiind încă în viață s-au
rugat pentru noi. Sf. Ap. Pavel le scrie filipenilor: Mulțumesc Dumnezeului meu ori de
câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru
voi cu bucurie (Filip. 1, 3-4). Dragostea lor față de oameni și preocuparea de a-i aduce
la Dumnezeu, nu a încetat nici după moartea lor, mai ales că sunt și mai aproape de
Hristos. Găsim în Scriptură și alte mărturii pentru rugăciunea sfinților: Și când a luat
cartea, cele 4 ființe și cei 24 de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare
alăută și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților ( Apoc. 5,8).
Rugăciunea sfinților din cer este folositoare membrilor Bisericii de pe pământ, când
aceștia se roagă și ei.
2. Mai aducem aici 3 temeiuri cu privire la rugăciunile Sfinților pentru noi:
I. Toate ființele cuvântătoare din cer și de pe pământ trebuie să aducă
pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care Preaslăvesc numele
Lui (Apoc. 4, 10-11);
II. Toate mădularele luptă pentru mântuire, pentru sfințirea tot mai
deplină și a celorlalte mădulare, este o împreună lucrare a tuturor. Sfinții nu pot fi
socotiți niște mădulare nelucrătoare;
III. Sfinții se roagă pentru noi și sunt ascultați:Iov 42,8, Ieremia 15,
Iac.5,16. Ei sunt proslăviți (Rom. 2,10); vor judeca lumea (I Cor. 6,2); sunt „iubiții lui
Dumnezeu” (Dan. 10, 19).
3. Dumnezeu a îngăduit ca sfinții să se roage pentru noi, pe de o parte pentru că
rugăciunile noastre se încălzesc când știm că și alții se roagă cu noi și pentru noi, iar
dragostea noastră crește. Pe de altă parte, noi ne smerim când ne dăm seama că avem
trebuință și de rugăciunile altora.

4. Nu numai sfinții își arată dragostea pentru noi, ci și noi ne arătăm dragostea
pentru ei, pe de o parte cerându-le mijlocirea, pe de altă parte cinstindu-i pentru faptele
lor și pentru desăvârșirea la care au ajuns, luându-i ca pildă.
5. Închinarea pe care le-o dăm acestora se deosebește de închinarea pe care o
dăm lui Dumnezeu. Pe sfinți îi cinstim (dulie, venerare), iar lui Dumnezeu îi slujim
(latrie, adorare, închinare). Martiriul Sfântului Policarp spune: Noi ne închinăm lui
Hristos pentru că este Fiul lui Dumnezeu, cât despre martiri, le mărturisim
iubirea care li se cuvine din pricina cinstei fără de seamăn pe care au adus-o
Împăratului lor.
6. Alte temeiuri pentru cinstirea sfinților, ca mijlocitori înaintea lui
Dumnezeu pentru noi: Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de
spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila (F.Ap. 16,29) / În Vt: Duhul lui Ilie s-a
odihnit peste Elisei! Şi au ieşit înaintea lui şi i s-au plecat până la pământ (IV Rg.
2,15)/ Sf. Ap. Pavel spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit
vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi
urmaţi-le credinţa” (Evr. 13,7).
7. Biserica își arată cinstirea față de sfinți și prin rânduirea unor zile cu numele
lor, când sunt lăudați prin cântări și rugăciuni, prin închinarea unor biserici în cinstea
lor, prin obiceiul creștinilor de a purta numele lor, prin cinstirea icoanelor și a
moaștelor lor.

8. Temeiurile cinstirii moaștelor sfinților: Sfinții cât au stat pe pământ, au

avut în ei harul Duhului Sfânt, făcând adeseori minuni. Harul acesta s-a păstrat și în
viața cerească de dincolo. Precum poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui,
ajutându-i, cu atât mai mult păstrează o anumită legătură cu trupul său, care a fost
locașul Duhului Sfânt (I Cor. 6,19).
O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui numai atingându-se de marginea
hainei Mântuitorului (Lc. 8, 43-44/ Mt. 14,36), iar mulți oameni se vindecau numai
dacă se atingeau de ștergarele purtate de Sf. Ap. Pavel (F.Ap. 19,11-12). Alții se
vindecau numai prin trecerea umbrei lui Petru peste ei (F.Ap. 5,15). Că trupul
sfântului și după moarte are putere vedem din Vt, unde oasele proorocului Elisei
învie un mort (IV Rg. 13,21).
Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, zidind altarele
bisericilor peste ele, iar mai târziu îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca și
în Sfântul Antimis, să se pună o părticică din Sf. moaște. Se înțelege că cinstirea
moaștelor se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălășluiește în ele.
Menținerea osemintelor sfinților în stare de incoruptibilitate este o arvună a
viitoarei incoruptibilități a trupurilor întregi după Înviere și după deplina lor
îndumnezeire. Ele se mențin nestricăcioase, pentru că în ele se menține o putere
dumnezeiască din vremea când trupurile lor erau unite cu sufletul. Moaștele sunt astfel
o anticipare a trupului pnevmatizat de după Înviere. Biserica și credincioșii au
convingerea că prin atingerea de moaște și prin rugciuni adresate sfântului respectiv, se
înfăptuiesc adeseori vindecări și alte fapte minunate, datorită energiilor dumnezeiești
care se prelugesc în moaște.

2.4. CINSTIREA SFINTELOR ICOANE:

1. Sfânta Scriptură oprește închinarea la chipuri cioplite și la alte asemănări
văzute (Ieș. 20,4; Lev. 26,1; Deut. 5,8; F.Ap. 17,29). Aceasta oprește numai închinarea
întemeiată pe socotința că înșeși aceste chipuri vor fi cinstite ca dumnezei, adică
oprește închinarea la idoli. Nu oprește însă cinstirea unor semne și înfățișări ale lui
Dumnezeu și ale sfinților, când cinstirea nu rămâne la materia din care au fost făcute,
ci duce gândul la Dumnezeu sau la sfântul închipuit în ele.
2. În VT: ni se spune despre 2 heruvimi sculptați, așezați deasupra chivotului
sau brodați în perdeaua din fața chivotului (Ieș. 25, 18-22; 26, 32)= înaintea lor se
făceau închinăciuni și se tămâiau. De asemenea, în Vechiul Testament nu existau
icoane ale lui Dumnezeu, ci numai simboluri: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul
sfînt, chivotul legii etc.
3. Există o diferență între simbol și idol: Simbolul = reprezenta în mod vizibil
oarecare însușire a lui Dumnezeu, pentru motivul că era creatură și în sensul acesta
toată creația este un simbol al lui Dumnezeu. Idolul = era o bucată de natură privită în
ea însăși ca Dumnezeu, în sens panteist. Prin idol, oamenii n-ar mai fi deosebit pe
Dumnezeu, de lume; prin simbol, rămâneau într-o legătură cu Dumnezeu cel deosebit
de lume.
4. Icoana nu e nici idol, nici simbol, ci reprezentarea lui Dumnezeu Care S-a
făcut om. Icoana nu a fost posibilă decât după ce Însuși Dumnezeu S-a făcut om și a
făcut din fața omenească fața Ipostasului Său necreat. Acest lucru a dat putința ca și
sfinții care Îl au pe Hristos în mod deplin în ei, să-L reflecte pe El, și deci și icoanele
lor să-i reprezinte ca pe niște purtători de Hristos.
5. Faptul că Fiul lui Dumnezeu a putut să-și facă proprie fața omenească, să-și
manifeste prin ea transcendența dumnezeiască și să o facă pe aceasta eternă, arată că
fața omenească în general are în sine capacitatea de a se face chip vizibil al lui
Dumnezeu; arată că Fiul lui Dumnezeu este modelul chipului omenesc, că Dumnezeu
are și El un chip, o formă de manifestare după care este creată fața omenească. Apoi,
păstrând-o etern, rămâne prin ea în legătură cu toți cei ce cred în El.
6. Icoana ortodoxă este cel mai însemnat călăuzitor al credincioșilor în formarea
lor pe linia unei vieți duhovnicești, de trăire cu Hristos. Atunci când intrăm într-o
Biserică și privim pictura ei, vedem că aceasta încearcă să ne transmită ceva. Astfel că
icoanele sunt o Biblie a celor ce nu știu citi, a celor ce n-au timp să citească. Icoana nu
numai că transmite o învățătură despre Hristos cel autentic, prin icoane intrăm și în
contact real cu Hristos.
7. Definiția Sinodului VII ecumenic afirmă că închinarea acordată icoanei
„trece” de la ea, la persoana reprezentată, la prototip. Cel ce crede în Hristos nu poate
să nu facă trecerea de la icoana Lui, sau a sfinților, la realitatea Lui, sau a lor, vie.
8. Când se privește icoana, sufletul credincios vorbește cu Hristos și Lui I se
închină, deși El nu e una cu icoana Lui, așa cum mama privind fotografia fiului
vorbește cu el însu∫i, deși nu-l confundă cu fotografia. Icoana și prototipul se cuprind
cu mintea simultan fără a fi confundate. Nu trebuie adorată icoana, pentru că altfel
cădem în idolatrie. Icoanei trebuie să ne închinăm cu închinare relativă, iar pe Hristos
îl adorăm împreună cu Tatăl și cu Duhul.
9. Sfinții sunt într-o legătură cu icoanele lor, prin faptul deosebit că ei sunt plini
de Hristos, iar energiile Duhului Sfânt de care sunt plini, se proiectează din ei și asupra
icoanelor lor.

Tema 3
 Misiunea filantropică a Bisericii. Temeiuri biblice, patristice și
istorice.

3.1. Filantropia în Sf. Scriptură

A. Filantropia în Vechiul Testament
1. Exista o diferență esențială între concepția popoarelor antice, cu privire la
întrajutorare, și cea a poporulul ales, și aceasta pentru că popoarele antice aveau o
credință politeistă, în timp ce poporul evreu avea o credință monoteistă.
2. Pentru a veni în sprijinul celor săraci, fructele, grâul etc., nu trebuiau culese
în totalitate, ci rămânea o anumită parte care aparținea săracilor, văduvelor și orfanilor
= Deut.24, 19-22. La fel, ceea ce creștea în anul sabatic, revenea săracilor = Ieș.23,11.
3. Noțiunea de proprietate la poporul evreu nu era atât de absolută și de egoistă.
Toată proprietatea este relativă, deoarece adevăratul proprietar este Dumnezeu, nu
omul. (toți evreii sunt frați având aceeași origine divină = Dumnezeu și aceeași origine
umană = părintele Avraam ).
4. Orice apăsare a săracilor a fost interzisă cu hotărâre, la fel și camăta era
interzisă (ceea ce s-a împrumutat trebuia să fie iertat în anul sabatic).
5. Exista, de asemenea, în Vechiul Testament, așa-numita „a doua zeciuială”
sau „zeciuiala săracilor”, prima aparținând leviților.
6. Milostenia era o trăsătură fundamentală în Israel, pentru că Dumnezeu este
„milostiv și blând”, El „ia asupra Sa toate nevoile”. De aceea, legea care izvorăște în
Israel trebuie să fie precum dătătorul ei: blândă, milostivă și ajutătoare. „Ascultarea
este mai bună decât jertfa”(I Sam.15,22).- de aceea Dumnezeu cere din partea
oamenilor dragoste.
7. Porunca milosteniei la poporul ales este dublu motivată: 1. milostenia
adevarată slujește lui Dumnezeu și 2. săracii au aceeași origine comună cu noi și sunt
constituiți din aceeași carne ca și noi. Totuși, milostenia în Vt este limitată, lipsindu-i
caracterul de universalitate. Ea se manifesta doar pe plan național și este fixată numai
prin legi.

B. Filantropia în Noul Testament