Darul Profetiei - Preview

Jack Deere
DARUL PROFEŢIEI
Ghid practic
Darul profetiei.indd 1 01.11.2010 00:32:33

Jack Deere
DARUL PROFEŢIEI
Ghid practic
Cum să ne protejăm împotriva decepţiilor

Cum să găsim echilibru şi profunzime
Cum să descoperim şi să activăm darul nostru spiritual
Traducerea
Florin Florescu
Medgidia, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DEERE, JACK
Darul profeţiei : ghid practic / Jack Deere ; trad.: Florin Florescu
Oniga. - Medgidia : Succeed Publishing, 2010
ISBN 978-606-8218-03-8
I. Florescu, Florin (trad.)
284.57
© Copyright 2001 by JACK DEERE

Originally published in the U.S.A. by Regal Books,
A Division of Gospel Light Publications, Inc.
Ventura, CA 93006 U. S. A.
All rights reserved
Editor: Vasilică Croitor

Traducere: Florin Florescu
Corectura: Veronica Oniga
Drepturile în limba romană: © 2010 by Succeed Publishing

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau
difuzată electronic, mecanic, prin fotocopiere, înregistrare audio sau în orice altă
formă, exceptând cazul unor scurte recenzii sau citate, fără permisiunea în scris
a Editurii Succeed Publishing.
Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate, sunt din traducerea
Dumitru Cornilescu
Editura Succeed Publishing

Medgidia, str. Independenţei, nr. 5
Jud. Constanţa, cod: 905600
Fax: 0341 815596 / Mobil: 0744 623909
Email: comenzi@succeed.ro
www.succeed.ro

Pentru Rick şi Julie Joyner,
prieteni credincioşi care au contribuit mai mult decât toţi cei
pe care îi cunosc eu la readucerea înapoi în biserică a slujbei
profetice

Cuprins
Prefaţă............................................................................................ 8
Mulțumiri..................................................................................... 10
Capitolul 1.................................................................................... 11
Nimeni n-a binevoit să-mi spună
Capitolul 2.................................................................................... 25
Descoperirea darului propriu
Capitolul 3.................................................................................... 41
Moduri în care Se revelează Dumnezeu
Capitolul 4.................................................................................... 59
Discernerea vocii lui Dumnezeu
Capitolul 5.................................................................................... 75
Semnificaţia mesajului lui Dumnezeu
Capitolul 6.................................................................................... 95
Evitarea nebuniei profetice
Capitolul 7.................................................................................. 109

Transmiterea mesajelor profetice
Capitolul 8.................................................................................. 125

Amăgiri, demoni şi profeţi falşi
Capitolul 9.................................................................................. 137

Dezvoltarea darului profetic propriu
Epilog......................................................................................... 149
Literatură recomandată despre lucrarea profetică...................... 151

Prefaţă
Această carte nu este o monografie teologică, ci un ghid

practic pentru lucrarea profetică a zilelor noastre. O mare parte
din carte reprezintă relatarea propriei mele experienţe profetice,
precum şi întâlnirile mele cu diverşi profeţi. Am inclus în ea atât
situaţii pozitive, cât şi negative. O singură Persoană a desfăşurat
o lucrare desăvârşită, iar până şi Aceasta a deprins ascultarea prin
suferinţă. Nicio lucrare profetică de astăzi nu este desăvârşită şi
nimeni nu şi-a dezvoltat vreodată darul profetic fără să facă greşeli
pe parcurs.
Am încercat să susţin toate experienţele şi sfaturile oferite
în carte cu afirmaţii scripturale clare. În puţinele locuri în care nu
am putut găsi un suport biblic foarte clar pentru aspecte întâlnite
frecvent în lucrarea profetică din zilele noastre, am încercat să
indic acest fapt.
Sper ca nimeni să nu fie ofensat de tonul masculin al cărţii.
Am folosit cuvântul profet, aproape exclusiv, din două motive.
Primul este următorul: cele mai multe exemple biblice au de a face,
mai degrabă, cu profeţi decât cu profetese; iar al doilea: ar fi fost
deopotrivă obositor şi dificil să folosim mereu de-a lungul cărţii
cuvintele „profeţi sau profetese”. Sper ca cititorul să fie în stare
să discearnă din relatările cărţii înaltul respect pe care-l am faţă de
femeile care profeţesc.
În cele din urmă, această carte reprezintă doar latura
personală a lucrării profetice, o bază care să vă ajute să porniţi în

9
această slujbă. Cu voia Domnului, intenţionez să scriu o altă carte

despre modul şi motivele pentru care lucrarea profetică trebuie
integrată în ansamblul lucrărilor bisericii, mai ales acum, când ne
aflăm pe drumul zilelor de pe urmă.

Mulțumiri
Mulţumiri speciale lui Ken Gire, unul dintre cei mai

talentaţi scriitori pe care-i cunosc şi bun prieten, care a citit
întregul manuscris şi care mi-a oferit multe sugestii valoroase. Am,
de asemenea, plăcerea unui tată care se mândreşte cu fiul său de
a-i mulţumi lui Stephen Craig Deere, un jurnalist premiat, care a
adus îmbunătăţiri semnificative acestei cărţi prin abilităţile sale. În
final, adresez mulţumiri speciale editorului meu, Cathy Deering, o
persoană minunată, cu multă pasiune pentru slujire.

Capitolul 1
Nimeni n-a binevoit să-mi spună
Dumnezeu sau Diavolul m-a adus aici, în această cameră,

faţă în faţă cu un om pe care nu l-am întâlnit niciodată şi care-mi
cunoştea secretele cele mai dureroase? Masca mea de indiferenţă
era asaltată cu fiecare secret descoperit. Sau poate că inima se
tămăduia cu fiecare secret adus la lumină? Eram supus unei torturi
sau unei operaţii chirurgicale? Ce rezultat bun ar fi putut avea
citirea cu glas tare a unei cărţi a durerii, pe care o credeam ferecată
pentru totdeauna? Totuşi, eu am fost acela care i-am dat profetului
permisiunea să înceapă, iar acum nu-l mai puteam opri.
Nimeni nu mi-a spus vreodată că profeţii sunt aşa. Până
în acea zi, nu întâlnisem niciodată un profet, în afara celor de pe
paginile Bibliei. Nu crezusem că profeţii există în afara paginilor
Scripturii. Pentru că deţinem Biblia, nu înţelegeam de ce am avea
nevoie de profeţi. În plus, dacă am permite profeţilor să existe
în afara Scripturii, cine ar putea prezice haosul pe care l-ar putea
cauza? Pentru mine, profeţii erau doar un substitut temporar
pentru adevărata esenţă: Scriptura.
Apoi, s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat perspectiva.
Dar aceasta este o altă poveste, pe care o relatez în cartea Surprins
de puterea Duhului. Permiteţi-mi să vă spun, pe scurt, că am găsit
mai multe motive să cred în existenţa profeţilor decât să cred că
Dumnezeu i-a înlăturat. Dar ce am crezut de fapt? Aveam încă

12 Darul profeției
doar o credinţă teoretică în cea mai mare parte. Apoi am auzit de la
un prieten că există profeţi, profeţi reali în Kansas City, iar el urma
să-i întâlnească. Oare îmi doream cu adevărat să merg şi eu cu el?
Mi-am sunat mentorul spiritual să-i spun că voi merge
la întâlnirea cu aceşti profeţi. De la celălalt capăt al firului, parcă
vedeam figura plină de îngrijorare, care-mi spunea: „Jack, nu te
lăsa amăgit de ei. Dumnezeu ţi-a dat minte. Adu-ţi aminte s-o
foloseşti.” Nu cunoşteam pe nimeni mai experimentat în lucrarea
supranaturală a Duhului Sfânt decât mentorul meu. Nu ştiam pe
nimeni mai spiritual ca omul acesta şi, totuşi, el se arăta sceptic.
Avertizarea sa a transformat încântarea mea legată de întâlnirea cu
aceşti profeţi într-un scut al hotărârii de a nu mă lăsa amăgit de ei.
Dar scutul meu nu avea să mă protejeze deloc. Din momentul
în care am decis să particip la întâlnire am fost condamnat. Nu
pentru că a trebuit să fac faţă unei conversaţii controversate. Nu
pentru că a trebuit să apăr ore în şir o lucrare vorbită de rău de
mulţi lideri ai bisericii şi nici pentru că a trebuit să trudesc mai
mult chiar la legarea rănilor pricinuite de abuzurile profetice. Am
fost condamnat pentru că nu aveam să mai fiu niciodată fericit în
biserică sau în lucrare, atâta timp cât acestea n-ar fi fost îmbibate
de puterea profeţiei. Mintea pe care Dumnezeu mi-a dat-o nu se
potrivea, însă, cu o inimă profetică.
Astfel, într-o după-amiază însorită de toamnă, cu o minte
sceptică şi cu o inimă protejată de Scriptură, l-am întâlnit pe Mike
Bickle, păstorul acestor profeţi şi al bisericii care, pe vremea aceea,
se numea Kansas City Fellowship. Deşi nu foarte înalt, Mike era
clădit ca unul dintre acei fundaşi care, sătul să i se spună că este prea
scund să joace fotbal, a dispărut în sala de forţă şi, când a ieşit de
acolo, părea că poate ţine piept la o mie de jucători, pentru a câştiga
premiul de unul singur. Vocea sa adâncă rezona cu autoritate. Pe
deasupra, radia şi o mare bucurie. În prezenţa sa şi eu m-am simţit
bucuros. Nu-mi puteam imagina că acest om ar putea avea o zi
mohorâtă. Înainte să-mi dau seama, am fost dezarmat şi încântat

Nimeni n-a binevoit să-mi spună 13
în acelaşi timp. Îmi doream bucuria lui Mike şi pasiunea lui pentru
Dumnezeu.
Însă bucuria mea nu a durat prea mult. Când mi-am revenit,
mi-am adus aminte că eu venisem să întâlnesc nişte profeţi, nu
păstori. Înainte de micul dejun, am renunţat la bucurie în schimbul
unei atitudini de superioritate, hotărât să nu mă las amăgit. După
ce mi-am băut ultima înghiţitură de cafea, eram gata să-i întâlnesc
pe aceşti aşa-zişi profeţi.
În acea dimineaţă, când eu şi soţia mea, Leesa, am ajuns
la biserică, am fost conduşi într-o cameră micuţă, cu un covor
verde şi cu câteva scaune portocalii, de plastic, aşezate în cerc.
Cu noi veniseră alţi cinci prieteni. Ei doreau să-L întâlnească pe
Dumnezeu. Eu doream să evaluez oamenii. Mike şi alţi patru
bărbaţi ne aşteptau. Primul dintre ei mă aştepta la uşă. Avea
o statură atletică şi era îmbrăcat la patru ace, de parcă era scos
dintr-un catalog de modă. Totuşi, faţa lui semăna cu cea pe care
te-ai fi aşteptat să o vezi la cineva care te primeşte mai degrabă
acasă, îmbrăcat în halat şi purtând papuci de casă. Avea părul
cărunt, destul de lung, o barbă grizonată şi ochi pătrunzători, care-l
făceau să pară dintr-o altă lume.
La început, mi s-a părut că avea o privire diabolică, după
care n-am mai reuşit să decid ce părere trebuia să-mi formez despre
el.
Apoi a început să vorbească.
„O, nu mă aşteptam să te văd aici în această dimineaţă.”
Câtă încredere de sine, am gândit eu, şi omul acesta începea deja
să-mi displacă. „Ce vrei să spui? i-am răspuns; nici măcar nu mă
cunoşti.” „Ei bine, te cunosc,” a venit replica lui. „Acum opt nopţi
am avut un vis. M-am trezit la ora trei dimineaţă. M-am gândit că
era un vis important, aşa că l-am notat. Tu erai în visul acela. Ai
dori să-ţi spun ce mi-a zis Domnul atunci despre tine?”
„Da” i-am răspuns, iar apoi m-am gândit în sinea mea:
„Încearcă-mă! Hai, dă tot ce poţi! Nu mă voi lăsa înşelat de tine.
Am fost deja avertizat cu privire la voi, profeţii!”

14 Darul profeției
Trebui să menţionez că eu făceam parte dintr-o tradiţie
creştină complet diferită de a acestui individ şi, cu adevărat, el nu
mă cunoscuse dinainte.
Ne-am aşezat apoi pe scaune. Auzisem despre posibilitatea
citirii la rece a cuiva, o tehnică folosită de jucătorii de cărţi, de
ghicitorii în palmă şi, probabil, de profeţii falşi. Printr-o atentă
observare a hainelor tale, a modului tău de manifestare, a
manierelor tale, oamenii pregătiţi în acest domeniu te pot „citi”
fără a te cunoaşte. Spre exemplu, un ghicitor poate observa pe
hainele tale firele de păr ale unui animal domestic, pentru ca apoi să
spună: „Spiritul meu călăuzitor îmi spune că tu iubeşti animalele.”
Un jucător de cărţi poate observa că, atunci când un alt jucător
bluffează la o partidă de poker, scoate un sunet caracteristic sau
îşi schimbă trăsăturile feţei. Jucătorii experimentaţi numesc aceste
indicii „semne”, deoarece ele arată întotdeauna ceva despre tine.
Aceşti cititori la rece sunt suficient de abili ca să te determine să
crezi că anumite detalii despre viaţa ta le-au fost descoperite într-
un mod supranatural, deşi ei le-au observat prin abilităţile proprii.
Însă în acea dimineaţă, indiferent cât de dotat ar fi fost acest
individ în arta înşelării, nu aveam să-i dau niciun semn ca să mă
poată citi şi nici nu aveam să-i spun ceva care să-l ajute să câştige
acest joc. Mi-am împietrit faţă precum o stâncă. Ne priveam ţintă
în ochi, dar ai mei erau total inexpresivi, ca el să nu poată descoperi
nimic. Apoi a început să vorbească, dând totul la iveală.
„Ai rostit o rugăciune, a spus el cu un dulce accent sudist,
dar a fost mai mult decât o rugăciune. A fost una dintre cele mai
adânci dorinţe ale inimii tale.” Apoi mi-a spus tot ce mă rugasem
în acea dimineaţă, în camera mea de hotel. Era o rugăciune pe care
o făceam aproape zilnic. Acest om avea dreptate. Era visul inimii
mele.
„Dumnezeu mi-a spus să-ţi transmit că această dorinţă a
inimii tale este de la El şi că ţi-o va împlini.”

Aş putea să vă spun care a fost şi este încă rugăciunea mea,

dar aş da dovadă de lipsă de modestie şi n-ar fi de niciun ajutor. La
acea vreme era cel mai mare lucru pe care credeam că-l pot cere.
Iată că mă aflam înaintea acestui om care, la fel ca Daniel
de pe paginile Scripturii, îmi spunea care era dorinţa mea şi îmi
adeverea că ea se va împlini. Faţa mea de granit nu a lăsat să se vadă
niciun semn, nici chiar unul imperceptibil. Ochii mei au rămas
placizi, nu au scăpat nicio licărire de bucurie. Nu a putut scoate
niciun semn de la mine. Dar, înlăuntrul meu, inima stătea să-mi
explodeze de bucurie. Nu plânsesem de la doisprezece ani, iar acum
mi-a luat un efort supraomenesc să n-o fac. Până în acel moment
nu înţelesesem niciodată expresia „lacrimi de bucurie”. De ce ar
plânge cineva, şi în mod special un bărbat, când este fericit? Poate
că, până atunci, nu fusesem niciodată îndeajuns de fericit ca să ştiu.
Cum puteam eu să fiu aşa de special pentru Dumnezeu, încât El
să-mi pună o astfel de dorinţă în inimă, iar apoi să-mi spună că ea
se va împlini?
Următorul subiect.
„Ai avut un tată care a lăsat o sarcină foarte grea asupra ta”,
a spus el. Nu! Nu vroiam să aud despre tata. Subiectul acesta depăşea
limitele. Oamenii de bun simţ nu ar fi adus niciodată în discuţie
aşa ceva. Cum putea şti el ceva despre tatăl meu? Balamalele mele
interioare erau gata să cedeze. Cum putea să discute atât de calm
despre cea mai profundă durere a vieţii mele? Cum puteam să îndur
aşa ceva? Dacă lăsam să se întrevadă ceea ce simţeam, aş fi năruit
eul pe care trudisem atât de mult să-l clădesc. Această temere m-a
ţinut impasibil în faţa profetului.
Tata m-a lăsat, în adevăr, cu o sarcină grea. Pe toţi ne-a lăsat
astfel. Într-o dimineaţă ne-am trezit ca o familie obişnuită din clasa
de mijloc ce eram, compusă din şase membri, gata pentru o zi ca
oricare alta. Am plecat împreună cu cei doi fraţi mai mici ai mei şi cu
mezina familiei să ne jucăm în casa bunicii noastre. Mama a plecat
la serviciu, la biroul de asigurări unde lucra. Tata a rămas acasă. În
acea dimineaţă, în sufletul tatălui meu s-a dat ultima bătălie, despre

16 Darul profeției
care noi nu am avut nici cea mai vagă idee. Cândva, în jurul amiezii
acelei zile, în sufrageria casei noastre cu trei dormitoare micuţe,
tatăl meu şi-a lipit pistolul de tâmplă, punând astfel capăt luptei
care se dădea în el. În seara acelei zile mama s-a culcat singură,
rămânând văduvă la treizeci şi patru de ani, cu unsprezece clase
absolvite şi cu patru copii mici, pe care trebuia să-i crească. Nu
aveam să mai fim vreodată o familie normală.
Eu eram cel mai mare dintre copii. Împlinisem de curând
doisprezece ani. În afara câtorva prieteni, care au venit să ne caute
şi să ne aducă mâncare, cum se obişnuieşte la înmormântări, nu
exista nimeni care să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat sau să
ne vindece durerea.
Tatăl meu fusese eroul meu, imaginea ideală a ceea ce
însemna să fii bărbat. Era un om puternic şi deştept. Viaţa fără
el era de neimaginat. Probabil că din cauza aceasta nu am avut
regrete niciodată. Ca să fii trist şi să regreţi ceva trebuie să faci faţă
unei pierderi, iar acest fapt mă speria foarte tare. N-a fost nimeni
lângă mine să-mi spună că regretul şi eliberarea tristeţilor mă
puteau vindeca. Dumnezeu era acolo, dar nu mi-a trecut niciodată
prin minte să mă rog Lui. Oricum, nu mi-ar fi dat tatăl înapoi, aşa
că ce rost avea? Durerea şi confuzia s-au cuibărit astfel în adâncul
inimii mele. Nu aveam de gând să mai tulbur vreodată acele ape
întunecate. Am păşit în viaţă cu legământul de a fi tare şi de a nu
avea nevoie de nimeni.
Acel rezervor al durerii, ascuns de mine însumi prin
jurământul meu, a făcut ceea ce face orice durere nevindecată: s-a
transformat în amărăciune. Mult timp după ce am încetat să mai
simt durerea, amărăciunea pe care nu o puteam simţi a constituit
combustibilul pentru cele mai multe fapte rele şi ruşinoase din
viaţa mea.
La şaptesprezece ani, Domnul a preluat controlul vieţii
mele, înainte de a mă nenoroci singur în încercarea de a câştiga
admiraţia prietenilor mei, prin tot felul de acte de bravură şi de
răzvrătire. Am devenit dintr-o dată un urmaş al lui Isus. Peste

noapte mi-am pierdut dorinţa sălbatică de a fi un nonconformist, de

dragul de a-mi uimi prietenii. Dar încă nu scăpasem de rezervorul
amărăciunii. Nefiind conştient încă de prezenţa acestei amărăciuni
în viaţa mea, nu ştiam nici măcar cum să vorbesc Domnului Isus
despre ea.
Nimeni nu mi-a spus vreodată ceva despre amărăciune sau
despre mânia care se naşte din ea şi nici nu ştiam că aceasta a stat în
spatele răzvrătirii şi a imoralităţii mele anterioare. Nimeni nu mi-a
spus vreodată că, nici măcar după ce ai devenit creştin, amărăciunea
nu dispare automat. Nimeni nu mi-a spus vreodată că amărăciunea
ascunsă în inima ta poate să te facă sceptic la bunătatea din alţii şi
chiar la bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine. Nimeni nu mi-a spus
vreodată că amărăciunea poate să producă în tine teama de a iubi
prea mult, ca nu cumva să fii din nou înşelat.
Nimeni nu mi-a spus vreodată că, dacă nu rezolvi problema
amărăciunii din viaţa ta, ea se va integra atât de bine în personalitatea
ta, încât nici nu vei şti că este acolo, trezindu-te în final că te lupţi
cu simptomele mâniei şi ale durităţii, fără a şti care este cauza lor.
Oamenii mi-au spus că păcatele tinereţii se întorc să te bântuie,
dar nimeni nu mi-a spus vreodată că amărăciunea tinereţii te poate
urmări până la mormânt.
Fiindcă nimeni nu-mi spusese aceste adevăruri, la treizeci
şi opt de ani, Domnul Isus a hotărât că era timpul să mi le spună
chiar El. A început să-mi vorbească despre moartea tatălui meu,
pe vremea când, la doisprezece ani, veninul amărăciunii a început
să picure în inima mea. Pentru aceasta, Domnul Isus a trimis un
minunat profet, cu ochi stranii, în acea mică anexă a bisericii,
pentru a începe discuţia. În acel moment, nu-mi dădeam seama
în ce fel lucra Domnul şi nici nu eram sigur că El era Cel care-mi
vorbea. Nu ştiam decât ceea ce percepeam cu ajutorul simţurilor:
profetul îmi descoperea secretele, aducând la lumină ceva rău, care
nu putea fi altfel îndreptat. Aş fi dorit ca acea conversaţie să ia
sfârşit. Dar vocea blajină a continuat.

18 Darul profeției
„Domnul îţi va ridica povara pierderii tatălui tău. Îţi va
trimite noi taţi. Nu vei învăţa doar de la un singur om. Vei avea
tatăl de care ai nevoie pentru fiecare stadiu al vieţii tale.”
Amintirea morţii tatălui meu mi-a produs durere, dar
promisiunea unor noi taţi m-a uimit. Cum poate cineva, chiar
Dumnezeu, să înlocuiască pierderea tatălui suferită de un băieţel
de doisprezece ani? Nu aveam nevoie de noi taţi. Aveam treizeci şi
opt de ani. Eu însumi devenisem tată şi eram mulţumit de mentorul
spiritual pe care-l aveam atunci în viaţa mea. Nu-mi puteam imagina
că aş avea nevoie de altcineva. Dar atunci nu am spus nimic din
toate acestea cu voce tare. Răspunsul meu la cuvintele profetului
era o privire inflexibilă.
Următorul subiect.
„Când erai tânăr, Domnul ţi-a dat abilităţi sportive, dar nu
a îngăduit să le foloseşti. Aceasta s-a întâmplat ca tu să-ţi canalizezi
eforturile spre cultivarea intelectului. Ai făcut acest lucru, dar El
nu ţi-a împlinit aşteptările, iar inima ţi-e grea din pricina aceasta.”
Nimeni nu ar fi putut face o analiză mai exactă a celor
treizeci şi opt de ani ai mei. M-am născut cu abilităţi sportive. Eram
puternic şi rapid. În liga de baseball pentru juniori puteam juca pe
orice post de pe teren şi înscriam puncte. Apoi, la începutul clasei
a şaptea, când a venit vremea să pot juca în meciuri oficiale, tatăl
meu a murit şi totul s-a schimbat în viaţa mea.
Nu mai avea cine să mă ducă la antrenamente. Mama lucra
până seara târziu, ca să câştige banii necesari întreţinerii celor patru
copii mici. Sportul nu era pe lista ei de necesităţi. A trebuit să învăţ
cum se pregăteşte cina şi, pentru următorii trei ani, sportul a lipsit
de pe lista mea de activităţi. Sportul fusese cel mai important
element din viaţa mea nu numai pentru că îmi plăcea mai mult
decât orice altceva, ci şi pentru că, dacă trăiai în Texasul anilor
1960, aceasta era calea prin care puteai arăta că eşti cineva. Dacă
erai un bun sportiv, nu mai trebuia să fii distractiv, inteligent sau
puternic. Erai deja realizat. Când am început liceul puteam din nou
să fac sport. În clasa a zecea am intrat în echipele de fotbal şi de

baseball şi, cu toate că eram în urmă cu trei ani faţă de prietenii

mei, îmi spuneam că nu conta, că îi voi prinde din urmă şi că voi
învinge. Dar n-am reuşit niciodată. Un accident la gleznă m-a pus
pe linie moartă. Am renunţat la sport.
Am cedat în faţa unui mod de viaţă nesăbuit, stăpânit de
băutură. Apoi Domnul m-a salvat cu adevărat, în toamna clasei a
unsprezecea. De atunci am început să citesc Scriptura, pe autorul
C.S. Lewis, tot ce-mi cădea în mână, şi nu m-am oprit niciodată.
Am descoperit că puteam lua zece pe linie când îmi dădeam silinţa
şi am găsit că era un avantaj să fii perceput ca un tip inteligent. Pe
măsură ce îmbătrâneşti, acest avantaj sporeşte.
Când am intrat în seminar am descoperit că aveam nu
numai abilitatea să gândesc teologic, ci şi o uşurinţă de a învăţa
limbi străine. Pentru mine, greaca, ebraica şi alte limbi străine au
fost uşor, chiar distractiv de învăţat. În seminar nimeni nu ştia cine
a jucat sport în liceu sau la colegiu şi nici nu-i păsa nimănui. În
schimb, toată lumea ştia cine erau studenţii de nota zece. Sloganul
obişnuit, care era repetat în facultate de studenţi, a fost că notele
nu-ţi reflectau spiritualitatea. Nu sunt sigur că toţi credeau asta.
Eu unul nu credeam. Ştiam că, de-a lungul întregii mele pregătiri
academice, am fost întotdeauna tratat mai bine decât cei cu note
mai mici decât mine. Anumite uşi se deschideau în faţa mea, în
timp ce pentru alţii se închideau. După primul an de program
doctoral, am reuşit în sfârşit să acced mai sus. Doi dintre profesorii
de Vechiul Testament aveau să lipsească vreme de doi ani şi am
fost ales să-i înlocuiesc.
„Profesor Deere.”
Era mai bine decât să joci baseball. Ajunsesem profesor
şi nu un simplu profesor de engleză sau de chimie, ci unul care
preda cea mai importantă materie dintre toate: teologia, studiul
despre Dumnezeu. În plus, nu predam orice ramură a teologiei ci,
probabil, cea mai dificilă disciplină dintre toate: exegeza Vechiului
Testament şi limbi semitice. Ca rezultat, toţi cei din jur, de la colegi
la prieteni şi la enoriaşi, îmi ofereau un nou grad de respect.

20 Darul profeției
Nimeni nu mi-a spus vreodată că poate fi periculos să
fii profesor de teologie, îndeosebi când eşti tânăr. Şi nimeni nu
mi-a spus vreodată că, dacă încerci să-ţi găseşti propria identitate
în inteligenţa ta şi mai ales în cea teologică, vei sfârşi apăsat de
deznădejde. Nimeni nu-mi spusese până acum. Acest profet era
extraordinar. Avea dreptate. Eram deznădăjduit. Ştiam acest fapt,
dar îl ascunsesem de toată lumea.
Bucurie, durere, confuzie, uimire. Oare mai era vreun
sentiment pe care să nu-l fi trăit? Totuşi, încă nu eram gata să-mi
las zidul defensiv să se prăbuşească. Timp de mulţi ani am învăţat
cum să-mi controlez emoţiile, monitorizându-le întotdeauna cu
multă grijă. Am continuat să-mi păstrez atitudinea inflexibilă în
faţa elegantului profet. Tot ce putea el citi pe faţa mea era: „Poate
că aşa este; poate că nu.” Accentul sudist, devenit acum aproape
persuasiv, a continuat pe aceeaşi temă.
„Toată acea frustrare a fost necesară ca să te pregătească
să împlineşti chemarea pe care Dumnezeu o are pentru viaţa
ta.” Deci, exista un scop chiar şi în spatele deznădejdii mele. Era
îndurarea lui Dumnezeu, care mă invita să merg pe un nou drum.
Era o chemare în viaţa mea căreia nu-i dădusem curs încă. Tot
trecutul meu fusese doar o pregătire. Dumnezeu nu m-a lăsat să
am succes pe terenul de sport, dar nici să mor beat într-un accident
de maşină. El mi-a permis să am succes în domeniul academic, dar
nu m-a lăsat să rămân intoxicat de acest succes. El a găsit cu cale
să-mi avertizeze inima deznădăjduită de teribilul pericol de a-mi
zidi identitatea pe astfel de fundamente instabile, precum sportul
şi pregătirea academică.
M-am simţit eliberat de povara eşecului meu din domeniul
sportiv. El nu avea să mă mai bântuie vreodată. Nu fusesem chemat
să excelez ca sportiv, fiindcă Dumnezeu avea ceva mult mai bun
pentru mine. Credinţa şi nădejdea au dansat împreună cu bucurie
în inima mea. Totuşi, în exterior am reprimat dansul acesta şi am
rămas în continuare impasibil.
Următorul subiect.

„Eşti implicat chiar acum într-un conflict şi crezi că nu

există decât trei oameni de partea ta. Domnul vrea să-ţi spun că
mai sunt alţi cinci.”
Eram implicat într-un conflict şi credeam că doar trei
persoane îmi stăteau alături. În afară de mine, singura persoană din
încăpere care ştia despre această situaţie era Leesa, soţia mea. Nu
exista nicio cale prin care profetul putea să afle despre conflictul
meu. Şi, totuşi, el ştia. Cum era posibil? Cum putea şti el vreunul
dintre aceste detalii?
Eram uimit. Acesta era un adevărat profet. Şi Dumnezeu
era un Dumnezeu adevărat. Desigur că El este; noi toţi ştim asta.
Dar, uneori, El pare atât de distant şi de departe de necazurile
noastre. Uneori, se pare că tot ce avem pentru a ne conduce în
bătălie este un manual de război, când, de fapt, avem nevoie de
un căpitan curajos şi înţelept. Am auzit vocea Căpitanului meu
în acele cuvinte profetice. El îmi spunea să nu mă îngrijorez,
pentru că El mă va conduce prin câmpul minat al acestui conflict.
Până acum ar fi trebuit să-mi arunc masca ce mă proteja ca un
gardian. În schimb, am continuat să-mi reprim lacrimile şi să par
neimpresionat de dragostea atotştiutoare a Domnului.
Următorul subiect.
Viitorul. Profetul a lăsat deoparte subiectul trecutului meu
şi s-a îndreptat spre viitor. Cred că aceste preziceri aveau menirea
să mă ajute să reflectez adânc la ele şi nu să le fac publice. Atâta
timp cât aceste cuvinte erau exclusiv despre viitor, ele, desigur, nu
puteau fi verificate. Dar, fiindcă el îmi spusese corect patru aspecte
esenţiale ale trecutului meu şi le interpretase la fel de bine, i-am
crezut şi prezicerile.
Ar fi trebuit să cad în genunchi, ca psalmistul, strigând către
popoare să dea slavă lui Dumnezeu, dar n-am putut. Faţada mea
de indiferenţă a rămas intactă. Poate că era încăpăţânare. Poate că
era mândrie. Sau poate că era un fel de boală în mine care făcea
imposibilă exprimarea emoţiilor în public. Poate am vrut doar să
mă asigur de veridicitatea profeţiei, nedându-i profetului vreun

22 Darul profeției
indiciu, nici chiar în ultimul moment. În acest fel, când totul se va
fi terminat, aş fi ştiut că tot ce s-a întâmplat a fost doar lucrarea lui
Dumnezeu şi că eu nu am influenţat-o deloc.
Acum profetul sfârşise cu mine.
Nu mai aveam niciun motiv să-mi menţin faţada. Se
terminase. Profetul îmi spusese secretele inimii: rugăciunea tainică
a lucrării mele, durerea ascunsă care-mi însoţise copilăria, frustrarea
secretă a adolescenţei mele, boala mascată a inimii mele de adult,
conflictul secret din viaţa mea prezentă. Cu fiecare secret a venit şi
o promisiune care mi-a adus eliberarea de sub apăsarea trecutului
şi speranţă pentru viitor. Profetul era adevărat. Am vrut să strig de
bucurie către Domnul, dar nu ştiam cum s-o fac. În schimb, am
spus simplu: „Mulţumesc.”
„Cu plăcere”, a răspuns el.
Nimeni altcineva n-a spus o vorbă. În acea încăpere se
făcuse atâta linişte în timp ce profetul îmi descoperea secretele,
încât am uitat că mai era şi altcineva acolo. Apoi, profetul şi-a mutat
atenţia spre soţia mea. Tot ce i-a spus a fost la fel de exact şi de
semnificativ ca şi în cazul meu. Leesa nu-şi pusese niciun scut. Nu
avea nevoie. A ascultat doar câteva propoziţii înainte ca lacrimile
să-i brăzdeze faţa, iar suspinele ei au dat la iveală sinceritatea
transparentă în care trăia. Vocea blajină a profetului continua calm
printre lacrimile ei, aducând vindecare şi promisiuni. Dar aceasta
este povestea soţiei mele, nu a mea.
Când părăseam încăperea, Mike m-a întrebat: „A fost ceva
precis sau de însemnătate pentru tine?”
„Totul a fost corect şi clar. N-ar fi putut fi nimic mai exact”,
i-am răspuns.
„Trebuie că glumeşti. Ţi-am urmărit expresia feţei tot
timpul. Am fost sigur că totul a fost doar o ploaie de cuvinte, fără
prea mare semnificaţie pentru tine.”
„Am fost avertizat înainte”, i-am spus eu.
„O, acum înţeleg”, mi-a răspuns el.

Am păşit afară pe când începea să se însereze. Eram plin

de încredere, pentru că descoperisem un profet real şi autentic.
Eram deja îndrăgostit de slujba profetică. Eram gata să mărturisesc
virtuţile acestei slujbe oricui dorea să asculte.
În ziua aceea am făcut şi o altă descoperire, chiar mai profundă,
pe care nu o puteam articula în acel moment. Trudisem atât de mult
să-mi înving durerea trecutului şi să devin o persoană specială. Alţii
credeau despre mine că sunt deosebit, dar eu îmi simţeam inima
grea. Apoi, prin cuvintele profetului, dragostea vindecătoare a lui
Dumnezeu a venit peste mine, reinterpretându-mi trecutul, prezentul
şi viitorul. Dumnezeu i-a spus profetului totul despre durerea mea,
pentru că El dorea să fiu pe deplin încredinţat că El fusese tot
timpul cu mine. Întotdeauna. El veghease asupra băieţelului de
doisprezece ani care-şi pierduse tatăl, asupra sportivului frustrat,
asupra beţivului rebel şi asupra inimii deznădăjduite a teologului
adult. De ce? Pentru că eram special în ochii Lui. Aceasta a fost
descoperirea mea.
Am predicat de multe ori altora despre acest adevăr. Există,
din păcate, oameni care predică un adevăr, fără să-l simtă pentru ei.
Acum simt că am fost totdeauna special pentru Domnul şi aceasta
m-a făcut să-L iubesc mai mult. Prin profetul acela, Dumnezeu a
îndepărtat străduinţa mea de a mă face special pentru El şi m-a
învăţat să mă uit ţintă la dragostea Lui, ca să-mi găsesc semnificaţia.
Dragostea divină şi-a găsit din nou locul în viaţa mea, iar chemarea
Sa mi-a produs o fericire pe care nu o puteam explica în acel
moment.
Am fost uimit de câteva cuvinte ale profetului. Ce putea
să însemne că Dumnezeu îmi va da noi taţi? Cum puteau fi
împlinite celelalte promisiuni? Trebuia să fac ceva special? Pe
atunci nu aveam răspunsurile, dar acum ştiu că misterul, minunile
şi promisiunile şi-au găsit locul în viaţa mea prin acea întâlnire
profetică. Împreună cu această descoperire completă şi fericită a
venit şi o suspiciune înfricoşătoare: aceea că am trecut o anumită
barieră şi că, din această cauză, viaţa mea nu va mai fi la fel de

24 Darul profeției
predictibilă şi de confortabilă ca înainte. După o lungă absenţă,
ca cea a fiului risipitor, aventura s-a întors, în sfârşit, în viaţa mea.
După toate acestea, m-am întrebat: „Cum de a fost în stare acest
profet să-mi spună totul despre trecutul şi despre viitorul meu?”
Răspunsul la această întrebare constituie subiectul cărţii de faţă.
Cineva mi-a dat în sfârşit şi mie răspunsul, iar acum vreau să vi-l
împărtăşesc.

Capitolul 2
Descoperirea darului propriu
Tata mi-a spus că exista un Dumnezeu omnipotent,

omniprezent şi omniştient; era o teologie corectă. Tot el mi-a spus
că Dumnezeu ne-a creat fiindcă era singur, ceea ce reprezenta
o teologie greşită. Tata mi-a spus că puteam ajunge în cer dacă
faptele mele bune le întreceau la număr pe cele rele; teologia
aceasta era una a lipsei de speranţă. Amestecul pomenit constituia
suma cunoştinţelor teologice pe care le acumulasem în primii
şaptesprezece ani de viaţă: fusesem creat de un Dumnezeu
singuratic, a cărui putere o întrecea cu mult pe a mea şi ale cărui
standarde nu le puteam atinge.
Prin urmare, nu avea rost să mă mai străduiesc să fiu bun.
La şaptesprezece ani, eram un tânăr orfan care se îndrepta
cu paşi repezi spre mormânt, când am auzit că Isus Cristos a
murit pe cruce pentru păcatele mele. Văzusem un film despre
răstignirea lui Isus, însă nu mă alesesem de pe urma lui decât
cu ideea că moartea acestuia fusese o tragedie plină de cruzime.
Nu-mi amintesc să fi auzit numele de „Cristos” sau, chiar dacă
îl auzisem, nu aveam idee ce însemna. La ora două dimineaţa, pe
data de 18 decembrie 1965, la numai câteva săptămâni după cea
de-a şaptesprezecea mea aniversare, un prieten mi-a arătat că Isus
Cristos era Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul meu. De fapt, El
era unicul meu Mântuitor şi singura cale prin care eu sau oricine

26 Darul profeției
altcineva putea ajunge în cer. Dacă îmi puneam încrederea în El,
rugându-L să mă ierte şi să-mi dea o viaţă nouă, Isus avea să vină
în viaţa mea şi să nu mai plece niciodată.
„Dar dacă mă voi împiedica pe cale?”
„Tu te vei împiedica, dar nu şi El.”
„Dar dacă eu Îl voi părăsi?”
„Se va întâmpla uneori şi asta, dar El nu te va părăsi.”
„Chiar aşa?”
„Te va ridica de jos şi te va aduce înapoi.”
„Serios?”
„Nu te va părăsi şi nu te va lăsa. Aşa spune Biblia.”
„Mulţumesc.”
„Noapte bună.”
Însă eu nu m-am dus la culcare. Pentru prima oară în
viaţă, mă puteam gândi cu speranţă la bunătatea lui Dumnezeu şi
la răutatea mea. Am rostit în gând o rugăciune poticnită. A fost
întâia rugăciune pe care-mi amintesc să o fi spus vreodată. Nu-i
mai ţin minte cuvintele şi nici nu cred că erau importante. Însă
rugăciunea a fost importantă. Ea a reprezentat capitularea mea,
expresia încrederii mele că Isus nu mă va lăsa şi nu mă va părăsi
vreodată, indiferent ce aş fi făcut. Am adormit crezând că, într-un
fel sau în altul, El avea să îndrepte ce era greşit în viaţa mea.
Cum sunt date darurile

În noaptea aceea, Isus mi-a dat darul vieţii veşnice. Şi
Duhul Sfânt mi-a dat un dar în acea noapte, însă nu mi-a spus care
anume. Am folosit darul acela înainte să fiu în stare să-l identific
şi să ştiu că Duhul Sfânt dă daruri tuturor copiilor lui Dumnezeu.
Era vorba despre darul învăţării altora.
Acesta nu a fost singurul dar pe care mi l-a dat Duhul
Sfânt; am avut nevoie de douăzeci de ani ca să descopăr alte daruri
cu care mă înzestrase El. Una dintre glumele care se făceau pe
seama mea era că mi-am folosit darul spiritual de învăţător pentru

Descoperirea darului propriu 27
a spune bisericii că darurile acestea nu mai existau în zilele noastre,

timp în care ele zăceau în stare latentă în duhul, în inima mea sau în
oricare loc sălăşluiesc darurile câtă vreme nu sunt folosite.
Iată ce am descoperit cu privire la felul în care împarte
Duhul Sfânt darurile.
Împărţirea suverană a darurilor

Recent, o doamnă pe nume Lynette mi-a povestit un vis al
ei care a îngrozit-o. A văzut o groapă mare, adâncă de vreo zece
metri şi plină ochi cu şerpi veninoşi. Nişte copilaşi se jucau pe
deasupra şerpilor. Apoi, în vis a auzit un glas care zicea: „Ia copiii
de pe aceşti pui de năpârci.”
Lynette dorea să ştie ce putea însemna visul acesta. Ea nu
mai auzise niciodată până atunci expresia „pui de năpârci”. I-am
explicat că aceasta a fost folosită de Isus pentru a-i reprezenta pe
liderii religioşi, care erau împotriva Lui (vezi Matei 12:34; 23:33).
Aceşti lideri răspândeau o otravă religioasă pe care o injectau în
inima victimelor lor, astfel încât ele să nu poată absorbi viaţa din
Dumnezeu. În visul ei, aceşti pui de năpârci îi reprezentau pe liderii
anumitor biserici de astăzi, iar copilaşii, pe noii convertiţi sau pe
cei ce veneau la biserică pentru prima dată. În loc să fie hrăniţi cu
laptele duhovnicesc şi curat al Cuvântului lui Dumnezeu, ei erau
otrăviţi de liderii acestor biserici cu învăţăturile lor false.
Doamna aceasta mi-a spus că avea în mod obişnuit vise
clare, ca acesta. Visele începuseră să apară recent în viaţa ei şi fără
nicio avertizare. Ea nu se rugase niciodată să aibă asemenea vise.
Niciodată nu se rugase să aibă descoperiri despre anumiţi oameni
şi, totuşi, a început să aibă parte de ele. Aceste descoperiri despre
anumiţi oameni nu se bazau pe cunoştinţe prealabile referitoare
la ei. Ele păreau că vin de nicăieri. Câteodată, păreau că vin mai
degrabă dintr-o voce interioară decât dintr-o anumită impresie. Ar
fi dorit să ştie ce se întâmpla cu ea. Ea nu ceruse nimic din toate
acestea. De fapt, ea era membră a unei biserici care se opunea cu
vehemenţă darurilor Duhului Sfânt.

28 Darul profeției
Pentru Lynette am avut atât veşti bune, cât şi rele. Vestea
bună era că fusese chemată la o lucrare profetică. Vestea rea era
tot aceasta: că fusese chemată la o lucrare profetică. Acest fapt
însemna că astăzi se putea bucura de o descoperire, pentru ca
mâine atât ea, cât şi prietenii ei să-şi pună întrebări cu privire la
sănătatea ei mintală. Mai mult decât atât, în toate zilele, puii de
năpârci aveau să fie împotriva ei.
Câteodată, darurile profetice încep în felul acesta. Domnul
nu Se deranjează să ne anunţe dinainte. El ne face parte de
experienţe profetice, întrerupând o viaţă religioasă previzibilă şi
plictisitoare. El aduce misterul şi aventura în viaţa noastă, astfel
încât noi să putem trăi pe tărâmul unde toate lucrurile au devenit
noi (vezi 2 Corinteni 5:17).
Textul care descrie împărţirea suverană a darurilor spirituale
este 1 Corinteni 12:11: „Toate acestea (darurile spirituale) sunt
lucrarea unuia şi aceluiaşi Duh, care dă fiecăruia aşa cum doreşte.”
Duhul Sfânt a dat daruri spirituale, în mod suveran, fiecărui
credincios din trupul lui Cristos, ca să putem sluji mai bine unul
altuia (vezi 1 Petru 4:10). Deseori, aceste daruri vin în viaţa noastră
la convertire. Acest fapt i-a condus pe unii la concluzia că tot
ce putem primi în materie de daruri spirituale are loc atunci, la
convertire, şi că noi nu putem avea nicio influenţă asupra deciziilor
Duhului. Conform acestui punct de vedere, dacă ai vrea să ai
darul profeţiei, dar nu l-ai primit la convertire, nu-l mai poţi avea
niciodată.
Dar Scriptura şi experienţa arată altfel.
Transmiterea darurilor prin apostoli

Apostolul Pavel îi spunea lui Timotei: „Înflăcărează darul
lui Dumnezeu care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (2
Timotei 1:6). Cuvântul tradus în acest pasaj prin „dar” se referă la
darurile spirituale. Pavel scria creştinilor din Roma: „doresc să vă
văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră”

(Romani 1:11). Pavel ştia că el avea autoritatea să dea daruri

spirituale care nu au fost date cuiva în momentul convertirii.
Nu vreau să intru în discuţia controversată referitoare la
existenţa apostolilor în zilele noastre, dar toţi ne putem da seama
că avem astăzi lideri care poartă cu ei mai multă autoritate decât
alţii. Aceştia pot avea funcţii apostolice. Când sunt călăuziţi de
Domnul să-şi pună mâinile peste cineva şi să se roage pentru
primirea darurilor spirituale, persoana respectivă poate primi noi
daruri spirituale sau darurile pe care deja le are pot deveni mai
puternice.
John Wimber, care a păstorit timp de mulţi ani biserica
Vineyard Christian Fellowship din Anaheim, California şi care a
fost liderul mişcării Vineyard, avea autoritatea să împartă daruri
spirituale. Cu mulţi ani în urmă, John m-a adus înaintea bisericii
într-o duminică seara, şi-a pus mâinile peste mine şi s-a rugat ca
darul vindecării şi al cuvântului de cunoştinţă din mine să crească
la un nou nivel.
A doua zi am plecat pentru o lucrare într-o altă ţară. La una
dintre întâlnirile de acolo, după ce am terminat mesajul, am văzut
un om ce părea să aibă vreo şaizeci de ani. Am „ştiut”, cumva, că el
se temea să nu se îmbolnăvească de Alzheimer. Nu am idee cum de
ştiam despre această temere a lui. N-am avut vreo viziune şi n-am
auzit vreo voce interioară dar, în secunda în care l-am observat, am
ştiut că frica de boala Alzheimer îl tulbura. Wimber avea în mod
obişnuit asemenea experienţe, dar mie nu mi se mai întâmplase
niciodată aşa ceva.
„Domnule, vă temeţi că vă veţi îmbolnăviţi de Alzheimer?”
l-am întrebat.
„Ei bine, presupun că oricine se teme de bătrâneţe”, mi-a
răspuns el.
„Dar dumneavoastră credeţi că o să sfârşiţi cu Alzheimer?”
„Da. Da, aşa cred”, a admis el în final. Se jenase să-şi
recunoască frica în public. El nu spusese nimănui despre acest

30 Darul profeției
secret care-l frământa. Dar Dumnezeu îl cunoştea şi, în acea zi, a
pus capăt frământării lui printr-un cuvânt profetic şi prin rugăciune.
Acest fel de experienţă mi s-a întâmplat în mod repetat
cu ocazia lucrării mele misionare în acea ţară. Ceea ce am primit
de la Wimber m-a ajutat să ajung la un nou nivel al darurilor de
descoperire şi de vindecare.
Transmiterea darurilor spirituale prin profeţie

Timotei a primit un alt dar spiritual, cândva după convertirea
lui. Pavel i-a spus: „nu fi nepăsător de darul care este în tine şi
care ţi-a fost dat prin profeţie, cu punerea mâinilor de către ceata
prezbiterilor” (1 Timotei 4:14). Unii dintre prezbiteri este posibil
să fi fost profeţi sau să-şi fi pus mâinile peste Timotei ca răspuns
la cuvântul unui profet din adunarea lor. Am văzut de multe ori
daruri profetice date sau activate în acest fel. Am văzut aceasta
întâmplându-se câteodată fie prin punerea mâinilor, fie doar în
urma cuvântului rostit de un profet peste un credincios.
Soţia mea, Leesa, a avut o întâlnire profetică de acest fel.
Când eram profesor de teologie şi un sceptic sadea cu privire la tot
ce însemna experienţă supranaturală contemporană, ea a avut un
vis despre un cuplu din biserica noastră care mai avea puţin până
la data căsătoriei. În visul ei se făcea că această căsnicie avea să se
transforme rapid într-un teribil iad pe pământ. Soţul avea să devină
abuziv, crud şi necredincios.
„Ce să înţelegem din visul ăsta?” m-a întrebat Leesa.
„Sună ciudat pentru mine. Ai avut vreo durere de stomac
când te-ai dus la culcare?” Amândoi am fost siguri că visul nu venea
de la Dumnezeu. Eram convins că Dumnezeu nu mai vorbeşte
nicidecum în felul acesta. Leesa a crezut că visul nu era adevărat,
pentru că noi toţi eram convinşi că mirele era un tip extraordinar.
Nu ne-a trecut prin minte că visul ei ne-a fost dat ca să nu ne lăsăm
înşelaţi de aparenţe. Aşa că am uitat de el şi ne-am dus la nuntă.
Mai târziu, am privit cum acea căsătorie s-a dezintegrat, exact ca în
vis. Dar noi uitaserăm de visul cu pricina.

Câţiva ani mai târziu, după ce am început să credem în

darurile Duhului Sfânt, ne aflam la o întâlnire cu câţiva profeţi şi
învăţători. Unul dintre cei mai hăruiţi profeţi, John Paul Jackson,
i-a profeţit Leesei că va avea vise profetice. Visele au început din
acea noapte şi au continuat şi după aceea. În cazul Leesei, cred că
ea primise darul profetic înainte ca John Paul să profeţească. Visul
despre căsătoria destrămată, pe care-l avusese cu ani în urmă, era
o confirmare a acestui fapt. Profeţia lui Jackson nu a făcut altceva
decât să înflăcăreze darul pe care ea îl avea deja.
Primirea darurilor prin rugăciune personală

Unii cred că, atâta timp cât Duhul Sfânt dă daruri după
cum voieşte, este inutil să te rogi pentru ele. Dar acest fapt este atât
o neînţelegere a suveranităţii lui Dumnezeu, cât şi o neînţelegere
a Scripturilor. Dumnezeu este suveran. El face toate după sfatul
voii Sale (vezi Efeseni 1:11). Dar aceasta nu înseamnă că acţiunile
noastre nu au efect asupra lui Dumnezeu. Noi Îl putem întrista pe
Dumnezeu (vezi Efeseni 4:30) şi Îl putem încânta (vezi Psalmul
147:11). Isus ne învaţă că rugăciunile noastre pot influenţa acţiunile
lui Dumnezeu în această viaţă. El a spus: „dacă credeţi, orice veţi
cere prin rugăciune veţi primi” (Matei 21:22). Iacov a pus acelaşi
principiu într-o formă negativă: „nu aveţi pentru că nu cereţi de
la Dumnezeu” (Iacov 4:2). Apoi, reconcilierea între suveranitatea
divină şi rugăciunile oamenilor este, totuşi, un mister. Scriptura
le susţine pe ambele. Deci, roagă-te pentru darul pe care vrei să-l
primeşti, pentru că rugăciunile tale pot afecta dorinţa Duhului
Sfânt de a ţi le da.
Acelaşi apostol care a scris că Duhul Sfânt dă daruri aşa
cum voieşte îi încurajează, de asemenea, pe cititorii săi să se roage
pentru noi daruri spirituale. Dacă cineva vorbeşte în alte limbi, să se
roage să primească şi tălmăcirea limbilor (vezi 1 Corinteni 14:13),
care este tot un dar spiritual (vezi 1 Corinteni 12:10). Dumnezeu
răspunde rugăciunilor de astăzi pentru primirea darurilor spirituale.

32 Darul profeției
Dacă vrei darul profeţiei, roagă-te pentru el. Următoarea secţiune
te va ajuta să ştii dacă ai primit un dar profetic.
Identificarea profeţilor
Lucrarea profetică este caracterizată de trei abilităţi
revelatorii, a căror tărie variază de la profet la profet.
Prima abilitate este că ei pot prezice cu acurateţe viitorul.
Atât Iosif, cât şi Agab au ştiut că va veni o foamete asupra lumii
(vezi Geneza 41:25-32, Faptele Apostolilor 11:27-28).
A doua abilitate este aceea că profeţii ne pot descoperi care
sunt priorităţile prezente ale Domnului pentru viaţa noastră. De
exemplu, ei pot şti când trebuie sau nu trebuie să postim (vezi Ioel
1:14, 2:12-15; Marcu 2:18-20). Ei ne pot chema la pocăinţă sau la
o nouă lucrare. Ei ne pot ajuta să găsim modalităţile prin care să
putem fi plăcuţi lui Dumnezeu în anumite momente (vezi Efeseni
5:10).
A treia abilitate revelatorie a profeţilor este aceea că ei pot
aduce lumină asupra unor mistere din viaţa noastră sau pot da
un sens durerilor prin care trecem. De exemplu, Isaia cunoştea
motivul pentru care anumiţi oameni neprihăniţi mureau înainte de
vreme: Dumnezeu vroia să-i ferească de necazurile care veneau
(vezi Isaia 57:1). Câteodată, profeţii ne pot spune de ce practicile
noastre religioase, cum ar fi postul, sunt ineficiente (vezi Isaia
58:3-6; Ieremia14:12; Zaharia 7:4-7).
Aşa cum am menţionat şi în primul capitol al acestei
cărţi, un profet a fost acela care m-a ajutat să înţeleg scopul din
spatele frustrării pe care am trăit-o în tinereţe, în urma eşecului din
viaţa sportivă. Tot acest profet a reuşit să mă elibereze de iluzia
succesului academic din cariera mea.
Pe scurt, profeţii ne pot spune adevăruri pe care noi nu
le vedem. Ei fac aceasta prin descoperire de la Dumnezeu, nu
printr-un studiu filozofic, psihologic sau prin studiul tendinţelor
contemporane. Scopul lor este încurajarea, mângâierea şi zidirea

noastră, pentru ca noi să putem vedea şi să ne minunăm de

frumuseţea, de splendoarea, puterea, bunătatea şi înţelepciunea
lui Isus. Văzându-L pe Dumnezeu mai clar aşa cum este, ne vom
îndrăgosti mai mult de El. De aceea Dumnezeu ne-a dat profeţii.
Identificarea darului tău spiritual

Orice creştin poate profeţi, în mod ocazional, fără a fi
profet, aşa cum un om poate conduce pe cineva la Cristos, fără
a fi evanghelist. Un profet sau o profetesă este o persoană care
profeţeşte în mod constant şi exact. Experimentarea ocazională a
unui dar ne poate conduce la falsa concluzie că acesta este darul
nostru principal. Iar dacă încercăm să lucrăm cu un dar pe care
nu-l avem cu adevărat, frustrarea şi eşecul devin inevitabile.
Acesta nu este neapărat rău. Unii dintre noi trebuie să
înveţe ce daruri nu au, înainte de a descoperi efectiv darul pe care-l
posedă. Dumnezeu va putea folosi frustrarea şi eşecul pentru a
curăţi şi a purifica motivaţiile noastre pentru lucrare. O modalitate
prin care noi putem identifica şi recunoaşte darul pe care-l avem
este că nu trebuie să muncim prea mult pentru a-l pune la lucru.
Profeţii nu trebuie să se chinuiască pentru a obţine o descoperire.
Aceste descoperiri vin asupra lor fără a fi cerute, iar dacă ei aşteaptă
înaintea Domnului, darul lor se va dezvolta. Acelaşi principiu este
valabil pentru evanghelişti, învăţători, cârmuitori şi vindecători.
Noi trebuie să muncim mult pentru a dobândi un caracter
dumnezeiesc, dar darurile, prin definiţie, ne sunt date.
Există şi alte indicii pentru descoperirea darurilor noastre,
dar, mai înainte, aş dori să privim la o greşeală obişnuită pe care
o fac oamenii când încearcă să-şi descopere înzestrările profetice.
Un indiciu fals
„Sunt chemat să fiu profet”, mi-a spus un tânăr.
„De unde ştii?” l-am întrebat.

34 Darul profeției
„Pentru că întotdeauna văd ce este rău cu oamenii, cu
bisericile şi cu lucrările lor.”
„Pariez că darul tău ţi-a adus foarte multă bucurie.”
„Nu, dimpotrivă. Oamenii cu care am lucrat nu înţeleg
cu adevărat slujba de profet. Ei se simt ofensaţi de Cuvântul
Domnului. Ce crezi că nu este în regulă?”
S-ar putea ca acest tânăr să fi avut o chemare profetică,
dar i-a scăpat aspectul principal al lucrării profetice. Din pricina
înţelegerii lui greşite cu privire la această lucrare, plătea acum cu o
viaţă lipsită de bucurie şi plină de frustrări. A vedea tot timpul ce
este rău cu alţii nu este un dar; este o obsesie. Deseori, este semnul
unei personalităţi rigide, pline de mânie, care caută să-i controleze
pe ceilalţi, provocând durere tuturor celor din jur.
În altă biserică, un cuplu supărat mi-a zis: „Nu înţelegem.
Le-am spus în mod repetat acelor lideri ce este rău cu lucrarea
lor, dar ei nu ne-au ascultat niciodată. Tu ai venit aici doar de
două zile, le-ai spus aceleaşi cuvinte şi ei te-au ascultat!” Aceşti
oameni, ignorând amărăciunea şi lipsa lor de autoritate divină,
şi-au modelat lucrarea profetică după profeţii Vechiului Testament,
care exprimau mânia sfântă a lui Dumnezeu îndreptată spre liderii
corupţi şi spre oamenii răzvrătiţi.
Dumnezeu este şi astăzi plin de mânie faţă de liderii rebeli
(aşa cum se poate citi în Matei 23). Dar când Dumnezeu vrea
să-Şi descopere mânia printr-un mesager uman, în mod normal
El dă autoritate divină unui slujitor matur şi evlavios, nu unui
profet începător. Critica nejustificată şi mânia nu sunt semne ale
unei chemări profetice, ci arată, mai degrabă, o inimă rănită, care a
refuzat mila vindecătoare a lui Dumnezeu.
Profeţii Noului Testament sunt chemaţi, în primul rând, să
zidească, nu să doboare. De obicei, mânia doboară, fiindcă produce
în oameni dorinţă de răzbunare şi îi tulbură. Mânia sfântă îi poate
speria pe liderii rebeli, ducându-i la pocăinţă, dar majoritatea
oamenilor cărora le slujesc profeţii Noului Testament sunt slabi
şi imaturi, nu oameni răzvrătiţi sau lideri corupţi. Adevăratul dar

profetic nu înseamnă, pur şi simplu, să vezi ce este rău cu oamenii,

ci, mai degrabă, să vezi cum să-i zideşti.
Nu trebuie să ai cine ştie ce dar ca să-i faci pe oameni să
se simtă vinovaţi. În schimb, ca să transmiţi har şi milă este nevoie
de un dar profetic dezvoltat la un nivel înalt. Acest dar aduce
ascultătorului şi profetului atât bucurie divină, cât şi credinţă.
După prima mea întâlnire cu un profet, am ieşit afară din
camera aceea uimit de omniscienţa, de înţelepciunea, de mila, de
bunătatea şi de dragostea lui Dumnezeu. Eram plin de bucurie.
Credinţa mea a fost întărită. Pasiunea mea pentru Dumnezeu a
crescut şi de atunci am dorit să-mi introduc toţi prietenii în lucrarea
profetică.
Ce mare diferenţă ar fi fost dacă aş fi întâlnit o persoană
mânioasă, care m-ar fi judecat şi criticat pentru păcatele mele! Ca
să fiu sincer, păcatele mele erau vrednice de mânie şi de critică, dar
Dumnezeu ştia că prin acestea nu mă va conduce la pocăinţă. În
loc să Se mânie pe mine şi să mă critice, El Şi-a arătat înţelepciunea
şi m-a uimit cu dragostea Sa. Întâlnirea cu revelaţia lui Dumnezeu
a făcut ca păcatul să nu mai pară deloc interesant sau atractiv.
Iată în continuare câteva modalităţi de a afla dacă Dumnezeu
te cheamă la o astfel de lucrare.
Dorinţele inimii noastre

Una dintre căile cele mai uzuale prin care Dumnezeu ne
conduce este prin dorinţele noastre. Unii creştini cred tocmai
contrariul. Ei au impresia că Dumnezeu îi duce acolo unde nu vor
să meargă, îi pune să facă ce nu vor să facă şi le cere să fie ce nu vor
să fie. Pe scurt, le cere o viaţă mizerabilă.
O tânără frumoasă mi-a spus odată că se temea că
Dumnezeu îi va cere să se mărite cu un bărbat urât sau cu un
păstor.
„Nu am avut intenţia de a vă jigni”, a adăugat ea.
Îmi dădeam seama că se frământa întrebându-se care
alternativă ar fi fost mai rea, iar eu m-am întrebat, la rândul meu,

36 Darul profeției
dacă scuzele ei se refereau la înfăţişarea sau la ocupaţia mea. Sau
se temea că Dumnezeu o va sili să se mărite cu un lucrător urât?
Oricare ar fi fost sensul cuvintelor ei, a fost amăgită şi a ajuns
să creadă că voia lui Dumnezeu pentru ea ar trebui să reprezinte
întotdeauna o pedeapsă. Poate că sentimentul de vinovăţie o
determina pe această tânără să simtă în acest fel sau poate cineva
a învăţat-o că toate dorinţele ei sunt rele şi că niciodată nu se va
putea încrede în ele.
Biblia are însă un punct de vedere mult mai pozitiv cu privire
la dorinţele noastre. În Scriptură găsim următoarea promisiune:
„Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”
(Psalmul 37:4). Dacă Domnul este principala noastră sursă de
bucurie, atunci putem avea încredere în călăuzirea dată de dorinţele
noastre.
Îţi doreşti darul profetic? Pune-ţi întrebarea: „Mă desfăt în
Domnul?” Dacă da, acesta este un semn că El te conduce spre o
lucrare profetică. Nu-ţi fie frică să-ţi urmezi dorinţele. Dacă jugul
Lui este cu adevărat bun şi sarcina Sa cu adevărat uşoară pentru
tine, de ce te-ar chema El să slujeşti cu un dar pe care nu-l doreşti?
Sfatul altora
Când am ajuns să fiu convins că Biblia ne învaţă că darul
profeţiei este pentru astăzi, am devenit agitat la gândul că aş avea
acces la aşa ceva. Dar când Dumnezeu S-a apropiat de mine,
printr-un profet, cu dragostea Sa vindecătoare, din acel moment
mi-am dorit să am darul profeţiei. Până atunci, fiindcă nu aveam
prea multă credinţă în ce priveşte dorinţele mele, am avut nevoie de
sfatul unor prieteni de încredere, pentru a obţine eliberarea de orice
îndoială cu privire la căutarea darului profetic pentru lucrarea mea.
Cartea Proverbe afirmă că Dumnezeu îi poate folosi pe prietenii
noştri pentru a ne călăuzi: „Planurile eşuează din lipsa unor oameni
chibzuiţi, dar reuşesc atunci când sunt mulţi sfătuitori” (Proverbe
15:22).

Pot spune că am primit, fără să solicit, câteva mesaje

profetice convingătoare, de la oameni care nu m-au cunoscut
şi care mi-au indicat că ar trebui să urmăresc deopotrivă darul
profetic şi lucrarea de vindecare.
Întreabă-i pe cei care te cunosc cu adevărat ce cred ei
despre darul pe care-l ai şi nu-ţi fie teamă să le ceri profeţilor să se
roage pentru tine.
Testează-ţi darul
Dacă ai în mod obişnuit experienţe profetice, aceasta indică
faptul că ai un dar profetic. La început, acest fapt poate părea puţin
înspăimântător. Poţi cunoaşte anumite detalii despre alţii, fără să
ţi le spună cineva. Poţi auzi o voce domoală, poţi cădea într-o
transă sau, ca Ezechiel, poţi fi dus într-un alt loc, într-o vedenie.
Aceste experienţe te pot face să crezi că ai luat-o razna. Desigur,
există întotdeauna această posibilitate, dar cel mai probabil este că
Domnul te-a binecuvântat cu un dar profetic.
O altă cale prin care poţi şti dacă ai un dar profetic este
acurateţea împlinirii cuvintelor tale, atunci când încerci să faci o
lucrare profetică, precum şi modul în care îi zideşti sau nu pe alţii.
În cele din urmă, nu ai de ales decât să încerci să practici
darul pe care-l doreşti. Cel mai bun loc nu este serviciul de duminică
dimineaţă din biserica ta locală, mai ales dacă această biserică nu
este prea entuziastă cu privire la profeţi. O mai bună cale de a
putea explora propriul tău dar este cu câţiva prieteni care cred şi
ei în darurile profetice sau într-un grup de casă dedicat pregătirii
oamenilor în privinţa darurilor. Înainte de a începe, trebuie luate
două măsuri de precauţie.
Prima măsură este ca grupul să aibă un lider. De obicei,
grupurile fără lider nu ajung nicăieri.
A doua măsură este că grupul trebuie să fie sub autoritatea
bisericii tale şi să aibă binecuvântarea liderilor ei. Nu pot să nu
subliniez importanţa acestui fapt. Cum ne putem aştepta ca
Dumnezeu să binecuvânteze grupul nostru de casă, dacă noi nu

38 Darul profeției
onorăm structura de autoritate a bisericii Sale? Liderul grupului
trebuie să informeze prezbiterii sau păstorul despre natura, timpul
sau locul întâlnirii. Întâlnirea ar trebui să fie deschisă pentru oricine
vrea să participe dintre membrii bisericii. Unele biserici descurajează
grupurile de casă, deoarece nu doresc formarea unei mentalităţi
elitiste de grup, care să spună: „Noi suntem mai spirituali decât
restul bisericii.” Un alt motiv pentru care bisericile sunt împotriva
grupurilor de casă este că acestea din urmă pot promova o atitudine
critică şi chiar de răzvrătire faţă de autoritatea bisericii. Grupul care
are un lider evlavios, supus autorităţii conducerii bisericii, poate
evita toate aceste pericole.
Când eu conduc un astfel de grup de casă, petrecem un
interval de cincisprezece sau de douăzeci de minute închinându-ne
lui Dumnezeu. Apoi, de obicei, dau învăţătură timp de un sfert de
oră, pe o temă legată de echiparea pentru lucrare, după care Îl rugăm
pe Dumnezeu să ne călăuzească în a fi de ajutor unul altuia în slujire.
Cineva poate avea o viziune, o anumită impresie sau cuiva îi poate
veni în minte un text relevant din Scriptură, care să ne conducă să
ne rugăm pentru o persoană anume. Deseori, suntem îndrumaţi
să ne rugăm pentru vindecare, pentru călăuzire, pentru primirea
sau înflăcărarea unui dar, ori pentru alte aspecte practice legate
de lucrare. Uneori, înainte de încheierea întâlnirii, petrecem câteva
momente de părtăşie, rugându-ne pentru persoanele menţionate în
mesajele profetice. Câteodată, partea cea mai interesantă urmează
după ce se termină întâlnirea. Unul dintre aspectele care îmi plac
cel mai mult cu privire la aceste întâlniri este că nu ştiu niciodată ce
urmează să se întâmple. Bunătatea şi mila Domnului mă surprind
în mod continuu.
Fiindcă El este bun şi milostiv, nu trebuie să ne îngrijorăm
cu privire la descoperirea darurilor noastre. Dătătorul a promis că
cei ce caută îşi vor descoperi darurile. Căutările noastre nu sunt
decât un răspuns la faptul că El ne caută şi că ne doreşte cu gelozie
pentru Sine.

Fie că avem opt sau optzeci de ani, fie că ne aflăm

într-un grup de casă, la o întâlnire cu un profet sau că avem parte
de o vizită luminoasă şi înspăimântătoare în dormitorul nostru,
Dumnezeu ne urmăreşte şi ne caută. Din unii dintre noi El vrea
să facă profeţi dar, în definitiv şi la urma urmei, El ne doreşte ca
prieteni apropiaţi pe fiecare dintre noi, prieteni care să fie fascinaţi
de misterul şi de aventura dragostei Sale sfinte.

Capitolul 3
Moduri în care Se revelează Dumnezeu
Vindecarea a început cu un secret şoptit.

Tânăra avea douăzeci şi ceva de ani, părul blond, lung, şi
ochii trişti. Era, de asemenea, foarte agitată. Niciunul dintre noi nu
o cunoştea. Era prima dată când vizita biserica noastră. Stând în faţa
unei mulţimi de oameni care ieşise în faţă pentru rugăciune, m-am
rugat lui Dumnezeu să o vindece de boala cronică de care suferea.
Nu s-a întâmplat nimic. M-am rugat din nou. Iarăşi nimic. Pentru
această femeie părea să nu existe nicio soluţie, până când un tânăr,
pe nume Carl, mi-a şoptit secretul ei. Carl era un nou convertit pe
care îl pregătisem să se roage pentru bolnavi. El stătea lângă mine,
observându-mi rugăciunea fără efect. Apoi mi-a şoptit: „Întreab-o
dacă simte că Dumnezeu nu o vindecă din cauza avortului pe care
l-a făcut când avea optsprezece ani.”
M-am gândit că nu era posibil să întreb o persoană străină
despre o asemenea chestiune personală şi dureroasă! Apoi m-am
gândit la Carl. El era creştin doar de şase luni, dar în tot acest
timp demonstrase un remarcabil dar profetic. Apoi m-am gândit la
tânăra femeie tristă. Ce ar fi avut de pierdut dacă Carl greşea? Ce-ar
fi avut de câştigat dacă băiatul avea dreptate? Era doar o singură
cale să aflăm.

42 Darul profeției
„Iartă-mă dacă ce am să îţi spun este prea indiscret, i-am
spus acestei tinere, dar crezi cumva că Dumnezeu nu te vindecă
din cauza avortului pe care l-ai făcut când aveai optsprezece ani?”
Şocul de pe faţa ei mi-a dat deja răspunsul înainte ca ea să
fie în stare să vorbească. Surpriza i-a tăiat respiraţia şi a făcut-o
să plângă. Rezervorul durerii ei s-a deschis din nou. Acesta era
diferit de al meu, care fusese un rezervor de amărăciune şi de
mânie, pricinuit de un rău pe care mi-l făcuse altcineva. Durerea
ei nevindecată provenea din răul pe care-l săvârşise ea, iar acum
credea că nu mai putea îndrepta nimic şi că va trebui să-l târască
după sine până în clipa morţii. Alţii îi spuseseră că era doar o
alegere şi că era dreptul ei să facă asta. Dar, după ce a ales, a ştiut
că fusese mai mult decât o alegere. Nimeni nu-i spusese vreodată
despre puterea dragostei unei mame sau ce se întâmplă cu o mamă
care refuză acea dragoste.
Acum inima ei clocotea din pricina unui rezervor plin
de sentimente condamnatoare. Se adăpa din acest el în fiecare zi
a vieţii sale şi păstrase bine acest secret faţă de prietenii ei. Dar
secretul fusese întotdeauna prezent, în spatele fiecărui zâmbet,
afectând orice bucurie, şoptindu-i că ea nu putea fi iertată şi nu că
va fi fericită niciodată. Ne putem închipui ce simţea această femeie
când vedea o tânără mamă cu un bebeluş în braţe.
Pentru că nu a dezvăluit nimănui secretul său, nimeni nu i-a
spus vreodată că Dumnezeu abia aştepta s-o ierte şi s-o elibereze.
Nimeni nu i-a spus vreodată că Dumnezeu Se gândea la ea în
fiecare zi, aşteptând s-o cuprindă cu dragostea Sa. Nimeni nu i-a
spus vreodată nimic din toate acestea, pentru că secretul ei stătea
în calea eliberării sale şi ţinea intact rezervorul pe care-l ascundea
în inimă. Dumnezeu a decis că era timpul să-l golească. Aşa că a
dezvăluit secretul ei unui creştin convertit de curând, unui profet
începător.
„De unde ştii? De unde ştii?” a suspinat ea ţinându-şi capul
încă în jos şi având ochii închişi.
„Dumnezeu ne-a spus.”

Moduri în care Se revelează Dumnezeu 43
Când şi-a deschis ochii, a cercetat expresia feţelor noastre.

Ştia că suntem reprezentanţii lui Dumnezeu şi că acum îi cunoşteam
secretul. Se aştepta să vadă condamnarea. În schimb, a văzut doi
bărbaţi cuprinşi de dragostea atotştiutoare a lui Dumnezeu. Acum
era rândul ei să fie învăluită de splendoarea acestei iubiri. Când a
auzit că Dumnezeu o dorea de multă vreme, că era gata s-o ierte
oricând, că era gata s-o facă să râdă din nou şi că Isus a murit pentru
ea ca să facă toate acestea posibile, dopul rezervorului condamnării
a sărit şi ea a fost eliberată. Apoi a ieşit din biserică fericită şi plină
de nădejde, iertată şi învăluită în dragoste.
Şi totul s-a întâmplat printr-o descoperire.
Semnificaţia revelaţiei
Revelaţia înseamnă că Dumnezeu ne face de cunoscut
ceea ce noi nu ştim sau nu putem cunoaşte prin simţurile noastre
naturale.
Cum de a ştiut Carl despre avortul acelei femei? Cu ochii
minţii lui, a văzut o femeie îmbrăcată cu o robă lungă, care stătea
pe umerii tinerei şi îi şoptea la ureche că nu poate fi vindecată din
cauza avortului pe care îl făcuse la vârsta de optsprezece ani. Da,
ştiu că sună cam ciudat şi nici nu am ca argument un text biblic în
favoarea descoperirii.
Nu am nici măcar o interpretare exactă a ceea ce a văzut
Carl. A fost o vedenie în care doamna în miniatură, îmbrăcată
într-o robă, era conştiinţa tinerei femei? A văzut el vreo realitate
spirituală, un demon acuzator care o tulbura? Cine ştie? Dumnezeu
a ştiut, dar El nu S-a obosit să ne spună mai mult despre vedenia
aceasta. Revelaţia se întâmplă deseori în acest fel, răspunzând unei
întrebări cruciale, pe care nici măcar nu ştim s-o punem, în urma
căreia se ridică alte întrebări, care rămân fără răspuns. Noi toţi care
dorim să-L urmăm pe Dumnezeu, şi în mod deosebit profeţii,
trebuie să învăţăm să păşim pe tărâmuri neumblate.

44 Darul profeției
Indiferent care ar fi motivul, Dumnezeu alege să varieze
claritatea, intensitatea şi mijloacele revelaţiei Sale. Acest fapt o
poate face dificil de înţeles şi poate afecta certitudinea noastră
privitoare la Cel care ne-a vorbit. Să luăm în discuţie următoarele
exemple.
Când un profet biblic spunea: „Dumnezeu mi-a vorbit”,
se referea de obicei la faptul că mesajul lui Dumnezeu nu era
amestecat cu opinia sau interpretarea lui proprie. El era sigur că
rosteşte cuvintele lui Dumnezeu şi nimic altceva. Dacă profetul
spunea: „Mâna Domnului este peste mine”, el vroia să spună că
mesajul divin venea cu mai mare putere decât în mod obişnuit
(vezi Ezechiel 3:22). Însă dacă profetul spunea: „Domnul mi-a
vorbit cu mâna Sa cea puternică peste mine”, el spunea, de fapt, că
mesajul divin era adânc impregnat în sufletul său de o putere căreia
nu i te puteai opune (Isaia 8:11). Dar nu toate revelaţiile au venit
cu această forţă.
Câteodată, apostolii nu aveau certitudinea că „Dumnezeu a
vorbit”. În locul acestei formulări, ei se mulţumeau să spună: „Căci
s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele Apostolilor
15:28). Cu alte ocazii, ei au avut chiar mai puţină claritate şi
certitudine. Vindecarea instantanee a unui olog din Listra s-a bazat
pe o simplă impresie (Faptele Apostolilor 14:9-10).
Profetul care este întotdeauna atent să indice nivelul
certitudinii mesajului său nu este doar înţelept, ci şi matur.
Autorii Bibliei nu au explicat întotdeauna cuvintele pe
care le-au folosit când au descris experienţele lor profetice. Acest
fapt complică studiul revelaţiei. Spre exemplu, Pavel nu ne-a
explicat niciodată diferenţa dintre un „cuvânt de cunoştinţă”, o
„descoperire” sau o „profeţie”. Expresia „cuvânt de înţelepciune”
este folosită doar o dată şi într-un context care nu ne permite s-o
definim cu exactitate.
Aceasta înseamnă că noi vom învăţa mai mult despre
revelaţie acordând o atenţie sporită exemplelor concrete în care
Dumnezeu a vorbit profeţilor, mai degrabă decât încercând

să definim termenii revelaţiei. Aşadar, cum a vorbit Dumnezeu

profeţilor?
Mijloacele revelaţiei
Modul principal prin care Dumnezeu vorbeşte tuturor
credincioşilor este prin Cuvântul Lui, Biblia. Scriptura are mai
multă autoritate decât revelaţia personală din prezent, deoarece
autoritatea ei se extinde peste toţi oamenii din toate timpurile. (Am
discutat în detaliu motivele pentru care Biblia are o autoritate unică
în cartea Surprins de vocea lui Dumnezeu, pp.278-80 – paginaţie în
varianta din limba engleză a cărţii – n. trad.). Profeţii sunt obligaţi să
studieze şi să mediteze asupra Scripturii, la fel de mult ca învăţătorii
şi toţi ceilalţi credincioşi. În orice caz, pe lângă Biblie, profeţii vor
auzi în mod regulat vocea lui Dumnezeu şi în alte moduri.
Arătările Domnului
Citim în Scriptură că nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu
şi să trăiască (Exod 33:20). Totuşi, El s-a arătat prietenilor Lui şi,
în mod ocazional, chiar duşmanilor Lui (Geneza 20:2). Uneori, El
a apărut într-un vis sau o viziune. Alteori, a apărut într-o formă
fizică (Geneza 18:1). Câteodată, El a venit ca un înger al Domnului
(Exod 3:2). În unele situaţii, a venit îmbrăcat în slava Sa (Exod
16:10; 33:18-34:8). El a apărut pentru a fi de ajutor în momente de
criză, la puncte de cotitură din istoria poporului Său, în momente
de răzvrătire, ca să avertizeze sau să judece, iar alteori El S-a arătat
pur şi simplu pentru a împărtăşi planurile Sale ori pentru a promite
o binecuvântare. Dacă nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu,
atunci pe cine au văzut toţi aceştia când El li S-a arătat?
Trebuie să fi fost Fiul lui Dumnezeu (vezi Ioan 1:14-18).
Unul dintre cele mai uimitoare aspecte legate de aceste
apariţii este că ele nu erau cu adevărat necesare. Dacă scopul
Tatălui ceresc era doar adăugarea de informaţii, El putea trimite
îngeri, ca să ne informeze cu privire la planurile Sale, în locul Fiului

46 Darul profeției
Său. Dar Dumnezeu a dorit să trimită tot ce avea mai bun, iar Fiul
a dorit El Însuşi să vină.
Când eşti îndrăgostit, dorinţa cea mai mare a inimii tale este
să fii cu persoana iubită. Nu vei fi mulţumit doar să-i trimiţi mesaje
prin mesageri şi să-i scrii scrisori. Doreşti să mergi tu însuţi la ea.
Ai dori să o atragi la tine pe persoana iubită, ca ea să fie fermecată
de tine. Doreşti să faci ca ochii ei să strălucească. Dacă vom privi
mai adânc la aceste apariţii ale Domnului, vom vedea inima Lui
arzând cu pasiune. Într-adevăr, energia care a stat în spatele tuturor
acestor forme de revelaţie reprezintă dragostea sfântă, radioasă şi
incomparabilă pe care o are Dumnezeu pentru noi.
Dumnezeu ne iubeşte şi doreşte să fie cu noi. Acesta este
cel mai mare mister dintre toate şi, cu cât mă gândesc mai adânc la
el, cu atât el devine mai mare.
Menţionez acum un ultim aspect. În trecut, Dumnezeu Şi-a
arătat slava unui popor încăpăţânat şi nemulţumitor (vezi Exod
16:9-10). De ce nu S-ar arăta El astăzi unor oameni care-L caută
din toată inima?
Îngerii
Îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o
slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14). Îngerii
fac multe pentru noi. Ei ne protejează când trecem prin foc, ne
eliberează din mâna duşmanului şi ne aduc mesaje din cer. Când
părăsim această viaţă, ei ne escortează spre cer (vezi Luca 16:22).
Îngerii pot apărea în slava lor sau în formă umană, ca şi oaspeţi în
casele noastre, fără măcar să-şi descopere adevărata identitate (vezi
Evrei 13:2). Ei pot face diverse lucrări pentru noi, fără ca noi să
fim conştienţi de prezenţa lor. Totuşi, profeţii îi văd deseori, fără
ca alţii să-i poată vedea (vezi 2 Împăraţi 6:15-17).
Recent, o profetesă evlavioasă pe care o cunosc de ani de
zile mi-a povestit următoarea întâmplare pe care eu o cred. Într-o
după-amiază, fiind bolnavă în pat, descurajată de ceea ce ea credea
că este o lipsă de progres spiritual în viaţa ei, această doamnă a

strigat către Dumnezeu să o schimbe. Deşi ochii îi erau închişi şi

nu auzise nicidecum uşa dormitorului deschizându-se, a ştiut că
cineva tocmai intrase în cameră şi că se îndrepta spre patul ei. I-a
fost frică să deschidă ochii. Acum cineva parcă plutea deasupra
ei. Apoi, a simţit nişte mâini fine, ce cu multă blândeţe i-au atins
faţa, acoperindu-i ochii şi obrajii, iar apoi fruntea. Acest lucru s-a
repetat de trei ori.
Apoi ea şi-a deschis ochii.
Lângă patul ei stătea o femeie în vârstă, înaltă cam de un
metru şi jumătate. Purta o rochie albastră, ca de regină, iar pe cap
purta o pălărie regală.
„Mulţumesc”, a spus profetesa.
„Dacă eşti interesată de schimbare, acum este timpul”, i-a
spus doamna, care şi-a întors apoi capul spre fereastra de lângă pat.
„Trebuie să plec acum”, a spus ea, după care s-a ridicat spre
tavan şi s-a făcut nevăzută.
Aceasta nu a fost o viziune, ci o vizitare. Profetesa a fost
perfect trează şi conştientă pe întreaga durată a experienţei, care
a durat cam un minut, după care a simţit imediat efectele fizice şi
spirituale ale acelei întâlniri.
În dimineaţa următoare, la răsăritul soarelui, profetesa s-a
dat jos din pat plină de energie. Durerea de cap, de gât, precum şi
oboseala care o puseseră la pat timp de o săptămână dispăruseră.
Era fericită. Simţea că era atât de specială pentru Dumnezeu.
El trimisese un înger s-o atingă. Acum era convinsă că se poate
schimba şi că se va schimba.
Cred că mesajul îngerului a fost nu numai pentru profetesă,
ci şi pentru oricare dintre noi care doreşte această schimbare în
viaţa sa. Acum este timpul schimbării, timpul să te pregăteşti pentru
umplerea cu Duhul Sfânt. În Biblie, întâlnirile cu îngeri au crescut
în perioade critice din istoria poporului lui Dumnezeu şi poate că
punctul de cotitură în istoria ta se află lângă tine, venind fie prin
atingerea unui înger, fie prin vocea audibilă a lui Dumnezeu.

48 Darul profeției
Vocea audibilă
Dumnezeu a vorbit cu o voce audibilă unor persoane în
mod individual, unor mulţimi sau chiar unei naţiuni întregi. Moise
a auzit în mod regulat vocea audibilă a Domnului, dar în afara
experienţei lui, vocea audibilă este cel mai rar mod prin care
Dumnezeu vorbeşte în Biblie (vezi Numeri 12:6-8). În Scriptură,
vocea audibilă a venit în momente de criză (vezi Geneza 22:11-12),
sau în momente importante din istorie, cum au fost darea Legii la
Sinai, botezul şi schimbarea la faţă a lui Isus, săptămâna dinaintea
răstignirii şi convertirea apostolului Pavel.
Fiecare dintre noi ar dori să fie călăuzit printr-o voce clar
audibilă. Există însă un preţ pentru această claritate. Ca regulă
generală, cu cât mai clară este revelaţia, cu atât va fi ea mai dificil de
împlinit (vezi Surprins de puterea lui Dumnezeu, pp. 131-133). Puterea
şi claritatea originală a revelaţiei au menirea de a ne ţine departe de
îndoielile care se nasc în mijlocul încercărilor ce apar, de obicei, în
urma revelaţiei.
Dumnezeu încă vorbeşte printr-o voce audibilă. Nicăieri
în Scriptură nu există învăţătura că, odată ce Biblia avea să fie
completă, Dumnezeu urma să înceteze a mai vorbi printr-o voce
audibilă. Lideri evanghelici de încredere şi de anvergură naţională
din timpurile noastre au afirmat că au avut parte de vocea audibilă
a Domnului, iar integritatea lor nu poate fi pusă la îndoială.
Poate vă gândiţi că Dumnezeu vorbeşte printr-o voce
audibilă doar liderilor importanţi ai bisericii, dar nu este cazul. Deşi
eu nu am auzit niciodată vocea Lui în felul acesta, cunosc oameni
credibili care au auzit-o, iar unii dintre ei nu sunt lideri în biserică.
Vocea audibilă doar pentru urechile tale

Cineva poate auzi vocea cu propriile sale urechi, iar ceilalţi,
chiar dacă stau lângă acea persoană, să nu audă această voce
vorbind. Samuel a auzit că este strigat pe nume atât de tare, încât
a crezut că-l cheamă Eli din camera alăturată. El s-a sculat din
pat şi s-a dus la Eli, dar preotul a negat că l-a chemat. Aceasta s-a

întâmplat de încă două ori înainte ca Eli să realizeze că Domnul îi

vorbea în mod audibil micuţului Samuel, dar nu lui însuşi. Eli i-a
spus lui Samuel ce trebuia să răspundă atunci când va auzi încă o
dată chemarea vocii, şi anume: „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău
ascultă.” Samuel a făcut cum i s-a spus şi Domnul i-a dat prima sa
profeţie (vezi 1 Samuel 3:1-14).
Vocea audibilă lăuntrică

Această voce este la fel de clară ca cea audibilă, doar că ea
nu este percepută cu urechile, ci cu mintea. În Scriptură, expresia
„Cuvântul Domnului a venit peste mine spunând” se referă
probabil la vocea audibilă lăuntrică. Atunci când unii dintre bătrânii
poporului au stat înaintea lui Ezechiel, „Cuvântul Domnului a
venit” la Ezechiel, aducându-i un mesaj pentru ei (vezi Ezechiel
14:1). În acest caz, nu pare ca Ezechiel să fi perceput o voce audibilă.
Am experimentat această formă lăuntrică a vocii de câteva ori, dar
este cea mai puţin obişnuită cale prin care Dumnezeu îmi vorbeşte
mie şi întotdeauna implică ceva foarte important pentru mine.
Fragmente de propoziţie
Maher – Şalal – Haş – Baz. Ce poate însemna aceasta? Nici
Isaia nu a ştiut. I s-a spus să scrie ce a auzit pe un sul de papirus
(vezi Isaia 8:1). Acestea sunt patru cuvinte evreieşti legate împreună
într-un fragment de propoziţie care nu are nimic în comun cu
gramatica. Ele au fost la fel de clare ca o voce audibilă, dar nu se
poate spune la fel şi despre semnificaţia lor. Aceste cuvinte conţin
un mister. Uneori, Dumnezeu poate spune un singur cuvânt şi,
în timp ce cuvântul poate fi clar, interpretarea lui poate să nu fie
la fel de limpede. De ce ar da Dumnezeu o revelaţie clară cu o
interpretare ascunsă?
El face aceasta pentru propria Sa glorie. Slava noastră stă în
cercetarea semnificaţiei acestei revelaţii (vezi Proverbe25:2).
Cele mai profunde şi mai frumoase adevăruri sunt simple şi
clare la suprafaţă. Din păcate, cei mai mulţi dintre noi rămân acolo,

50 Darul profeției
la suprafaţă. Când părăsim însă tărâmul acceptării superficiale a
unui adevăr particular şi ne plecăm inima spre contemplarea adâncă
a acestuia, începem călătoria spre un tărâm nesfârşit de mister.
Să ne gândim un moment la adevărul simplu că Dumnezeu
ne iubeşte. Noi toţi credem asta, dar cei mai mulţi dintre noi nu se
mai adâncesc în acest adevăr. Ce se întâmplă oare când trecem de
suprafaţa superficială a acestui adevăr fundamental? Ce ar fi dacă
am pune o întrebare simplă: „De ce ne-ar iubi Dumnezeu?” Ce ar
fi dacă nu am renunţa la cercetarea noastră până când am primi
răspunsul? Pentru a răspunde la aceste întrebări ar trebui să ne
gândim la Dumnezeu. Dar, înainte de a ne gândi la Dumnezeu şi
pentru a-L percepe aşa cum este, ar trebui să intrăm în prezenţa
Lui. Odată ajunşi acolo, am începe să-L vedem pe El, frumuseţea
şi splendoarea, precum şi sfinţenia Lui. Misterul dragostei Sale ar
începe doar să crească odată cu fiecare nouă descoperire a Fiinţei
Sale. De ce ar iubi cineva ca Dumnezeu oameni ca noi? Dar, cu
cât acest mister ar creşte, cu atât ar creşte şi fascinaţia noastră cu
privire la frumuseţea sfinţeniei Sale. Cu cât Îl vedem mai mult, cu
atât Îl iubim mai mult. Cu cât Îl iubim mai mult pentru cine este El,
cu atât mai mare va fi slava pe care I-o dăm. Şi, cu cât Îi dăm mai
multă slavă, pentru că ne-am îndrăgostit de El, cu atât începem să
ne asemănăm tot mai mult cu El şi să reflectăm slava Lui.
Fiecare revelaţie primită de la Persoana infinită nu poate fi
decât o descoperire parţială a Aceluia care ne conduce după El pe
tărâmul etern al frumuseţii pline de mister. Acel simplu cuvânt de
la Dumnezeu, care e greu de descifrat imediat, este trimis să aducă
romantism, mister şi slavă în relaţia noastră cu El.
Simţământul cunoaşterii
Este posibil ca, uneori, revelaţia divină să nu vină sub
forma unei voci şi nici printr-un mesaj scris. Poate fi ceva ce, pur
şi simplu, ştii, fără a avea niciun motiv raţional pentru aceasta.
Când Isus vorbea cu femeia samariteană la fântână, El a ştiut că ea
avusese cinci soţi şi că nu era căsătorită cu bărbatul cu care trăia

atunci (Ioan 4:18). Cu alte ocazii, Biblia afirmă că Isus cunoştea

gândurile oamenilor şi planurile lor (vezi Matei 22:18; Marcu 2:8;
Ioan 6:15).
După serviciile bisericii, deseori aştept în faţa adunării,
împreună cu o echipă de slujitori, ca să mă rog pentru oamenii cu
probleme. Se întâmplă frecvent să cunosc secrete despre cei care vin
pentru rugăciune. De exemplu, la sfârşitul unui serviciu, păstorul
i-a invitat pe toţi cei care au dureri cronice să vină în faţă pentru
rugăciune. O doamnă pe care nu o mai întâlnisem niciodată a venit
spre mine. Deşi nu o cunoşteam, ştiam că ea nu consuma alcool,
dar se temea că va ajunge în cele din urmă alcoolică. Ea venise în
faţă pentru vindecarea de dureri cronice, nu pentru eliberarea de
teama cronică. Dar frica ei era pe agenda lui Dumnezeu în acea
zi. Când am întrebat-o, a admis că, deşi nu bea, avea temerea şi
certitudinea că avea să sfârşească în alcoolism. Satana îi chinuieşte
deseori pe oameni cu astfel de temeri. În acea zi, temniţa temerilor
ei s-a deschis, iar doamna aceea a fost eliberată.
Aceasta nu este numai pentru mine o experienţă foarte
obişnuită, ci şi pentru mulţi alţii. Noi credem că Isus este cel ce
cunoaşte inima tuturor şi că descoperă secretele din viaţa noastră
pentru a ne elibera atât de propriile decepţii, cât şi de amăgirile
Diavolului.
Impresiile
Impresiile diferă de cunoaşterea lăuntrică, prin aceea că sunt
mai puţin sigure. Ele sunt sentimente care ne îndeamnă să facem
ceva sau să credem că ceva este adevărat. Dumnezeu foloseşte
impresiile sau sentimentele noastre pentru a ne călăuzi. Neemia
spunea: „Dumnezeul meu mi-a pus în inimă gândul să adun pe mai
mari, pe dregători şi poporul, ca să-i număr” (Neemia 7:5). Din
perspectivă biblică, inima este centrul emoţiilor şi al sentimentelor
noastre. Neemia a urmat un îndemn al inimii sale, un sentiment ce
a izvorât din inima lui, nu o voce audibilă sau un cuvânt profetic.
El a presupus că sentimentul din inima lui venea de la Dumnezeu.

52 Darul profeției
Când Pavel predica în Listra el „a văzut” că un olog din audienţă
avea credinţa să fie vindecat (vezi F.A.14:9). Însă nu poţi vedea
credinţa cuiva în mod fizic. Pavel a avut o percepţie, o intuiţie, o
impresie sau un sentiment că acesta era adevărul privitor la acel
olog. Atunci când Pavel a acţionat pe baza sentimentului său, omul
respectiv a fost vindecat.
Vise, viziuni şi transe

Dumnezeu foloseşte visele ca să ne vorbească în somn,
când sistemul nostru defensiv nu acţionează, iar noi suntem mult
mai receptivi. Viziunile sunt similare viselor, doar că ele apar, de
obicei, când suntem treji. Câteodată, Biblia nu face nicio distincţie
între vise şi viziuni, folosind ambii termeni pentru a descrie aceeaşi
experienţă (vezi Daniel 7:1-2). O transă este o viziune în care ne
pierdem folosinţa fizică a simţurilor noastre. Atât Petru, cât şi
Pavel au căzut în transă (vezi Faptele Apostolilor 10:10; 22:17).
Deşi Vechiul Testament nu foloseşte cuvântul transă, se pare că
Balaam, Saul şi Daniel au avut partea de asemenea experienţe (vezi
Numeri 24:4; 1 Samuel 19:23-24; Daniel 10:9). Transele nu sunt
întâlnite frecvent în relatările Scripturii, dar visele şi viziunile da.
„Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când

într-altul, dar omul nu ia seama. El vorbeşte prin
vise, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt
cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul
lor. Atunci El le dă înştiinţări şi le întipăreşte
învăţăturile şi avertizările Lui, ca să abată pe om de
la rău şi să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească
sufletul de groapă şi viaţa de loviturile săbiei” (Iov
33:14-18).
Aceasta se aplică şi Noului Testament, în care visele şi

viziunile apar frecvent. Ultima carte a Noului Testament, spre
exemplu, este o viziune profetică extinsă.

Deşi Dumnezeu vorbeşte multor oameni prin vise şi prin

viziuni, El o face în mai mare măsură cu profeţii Săi (vezi Numeri
12:6). Biblia ne învaţă să aşteptăm sporirea folosirii acestor mijloace
de comunicare din partea lui Dumnezeu.
„În zilele din urmă, spune Dumnezeu, voi turna

Duhul Meu peste orice făptură. Fiii şi fiicele
voastre vor profeţi, tinerii voştri vor avea vedenii,
iar bătrânii voştri vor visa vise. Chiar şi peste robii
şi roabele Mele voi turna Duhul Meu în acele zile şi
vor proroci” (Faptele Apostolilor 2:17-18).
Unele vise şi viziuni profetice pot fi simple şi uşor de înţeles.

Altele sunt complexe şi pline de simboluri. Dumnezeu poate folosi
o viziune ca să ducă pe profet într-un loc anumit. Isaia a fost dus în
cer printr-o astfel de viziune (vezi Isaia 6:1-3). La fel s-a întâmplat
cu apostolul Ioan, care a văzut zilele sfârşitului într-o viziune (vezi
Apocalipsa).
Aceste experienţe sunt atât de reale, încât este posibil ca
profetul să nu-şi mai dea seama dacă este în trup în timpul acelei
viziuni. Când apostolul Pavel a fost ridicat la al treilea cer, nu a putut
spune dacă această călătorie a fost una fizică sau spirituală (vezi
2 Corinteni 12:3). Ezechiel a fost ridicat de Duhul şi transportat
într-un loc unde a putut afla secretele unor păcate ascunse (Ezechiel
8:3-18). Cunosc mai mulţi profeţi care au avut experienţe similare,
iar unii dintre ei le au în mod obişnuit.
De ce vorbeşte Dumnezeu poporului Său, şi în special
profeţilor, în limbajul viziunilor? De ce oare nu îi face să şadă
confortabil într-un scaun, cu o cană de cafea în mână, şi să pună
mesajele Lui în mintea lor? Pentru că noi suntem mai mult decât
minte. Noi suntem şi duh, şi fire pământească (carne). Noi avem
şi emoţii, care ne afectează semnificativ comportamentul. Uneori,
o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte. În timp ce putem
ignora o avertizare verbală, un vis sau o viziune ne poate scoate din

54 Darul profeției
starea de indiferenţă în care ne aflăm. O viziune despre bucuria ce
are să vină ne poate ajuta să trecem mult mai uşor peste necazurile
din prezent, chiar dacă în Scriptură avem anumite promisiuni în
acest sens, de care însă nu ne mai aducem aminte.
Noi trăim, de asemenea, într-o lume plină de mister şi de
alte fiinţe spirituale foarte diferite de noi. Deşi suntem creaţi după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, purtând în noi o anumită
asemănare cu El, Domnul este, totuşi, infinit de diferit de noi (Isaia
55:8-9). Există un tărâm al adevărului şi al experienţei, care este
dincolo de simţurile noastre şi care transcende înţelegerea umană.
Arătările şi viziunile misterioase ale lui Dumnezeu ne permit să
experimentăm ceva din acest tărâm.
Lumea fizică
Dumnezeu ne vorbeşte prin creaţia Sa în cel puţin trei
moduri diferite.
În primul rând, planul şi frumuseţea creaţiei arată existenţa
unui Creator care este atât minunat, cât şi puternic (vezi Romani
1:19-20).
În al doilea rând, lumea fizică abundă de analogii cu lumea
spirituală, care ilustrează principii spirituale. Spre exemplu, un
leneş poate învăţa principii extraordinare, pentru îndreptarea lui,
observând doar modul în care lucrează o micuţă furnică (vezi
Proverbe 6:6-11).
În al treilea rând, Dumnezeu poate provoca evenimente
naturale pentru a comunica planurile Sale ori pentru a ne face
cunoscute căile Lui. Spre exemplu, Domnul a folosit o invazie de
lăcuste pentru a-i da lui Ioel un mesaj pentru naţiunea Sa (Ioel
2:25-27). El a folosit focul, vântul şi un cutremur de pământ
pentru a-l face pe Ilie să priceapă ceva (vezi 1 Împăraţi 19:11-18).
Isus a folosit istorisiri din viaţa zilnică pentru a descoperi adevăruri
divine. Dumnezeu va folosi orice aspect din lumea fizică pentru a
ne vorbi, dacă ne deprindem ochii să vedem, urechile să auzim şi
inima să primim.

Lâna
Dumnezeu vorbeşte uneori folosind o „lână”, adică un
semn (vezi Judecători 6:36-40). Pentru a primi o confirmare din
partea lui Dumnezeu, Ghedeon a întins o lână într-o arie şi I-a
cerut Domnului să o facă întâi udă de rouă, apoi uscată. Cred că
poate fi utilă metoda folosită de Ghedeon, mai ales atunci când
avem de luat o decizie şi când am ajuns într-un impas. Ne-am rugat
şi am aşteptat, dar nu suntem încă siguri. În astfel de cazuri, Îi
putem cere lui Dumnezeu un semn clar privitor la direcţia în care
vrea să apucăm.
Am trei avertizări cu privire la această metodă de a afla voia
lui Dumnezeu.
Mai întâi, asiguraţi-vă că metoda folosită este supranaturală
şi că nu poate fi manipulată de nimeni implicat în această decizie.
A doua avertizare ar fi că folosirea unei metode ca cea cu
lâna se face ca o ultimă alternativă. Folosirea excesivă a lânii indică
o percepţie despre Dumnezeu care-L descrie mai degrabă ca pe un
duh pe care-l punem în slujba personală, decât ca pe un Dumnezeu
suveran. Dacă pierdem din vedere suveranitatea lui Dumnezeu,
aceasta ne va conduce la pierderea intimităţii cu El.
Al treilea avertisment constă în faptul că trebuie să ne
amintim de fiecare dată că folosirea acestei metode este o formă
de revelaţie inferioară şi mai puţin personală. Când folosim lâna,
mărturisim, de fapt, fie că Dumnezeu nu ne-a vorbit, fie că nu-L
putem auzi cu inima noastră, ori că ceea ce ne-a spus El nu ne-a
dat suficientă încredere ca să acţionăm.
Manifestări fizice în trupul nostru

O femeie bolnavă s-a atins de haina lui Isus, dar Domnul
nu a simţit atingerea ei. În schimb, El a simţit că o putere de
vindecare a ieşit din trupul Lui şi a intrat în acea femeie. El a
perceput senzaţia şi S-a oprit pentru a cunoaşte această femeie,
căreia vroia să-i transmită că ceea ce a vindecat-o nu a fost puterea
hainei Lui, ci credinţa ei în El (vezi Luca 8: 45-46). Astăzi nu

56 Darul profeției
este ceva neobişnuit ca Dumnezeu să vorbească unui profet prin
semnele trupului acestuia din urmă. Un profet pe care-l cunosc
simţea în trupul său o mâncărime fizică atunci când era în prezenţa
unui bolnav de SIDA. Uneori, când vorbesc câte unui grup, simt o
durere care nu este a mea. Aceasta mă ajută să identific oamenii pe
care Domnul vrea să-i vindece. În momentul în care cer oamenilor
care au o durere să vină în faţă pentru rugăciune, durerea pe care
o simt mă părăseşte.
Manifestările fizice au fost întotdeauna o temă controversată
în biserică. Ele sunt motiv de abuz şi de contrafacere. Oamenii
care au astfel de manifestări se pot simţi superiori altora. Cei care
nu experimentează astfel de manifestări trupeşti pot gândi despre
ceilalţi că sunt instabili emoţional sau fizic. Acestea nu sunt însă
motive suficiente pentru a respinge semnele. Orice lucru bun
poate fi contrafăcut sau supus abuzului.
Trebuie să ne amintim că noi suntem mai mult decât
mintea cu care suntem înzestraţi. Trupurile noastre ne dau în mod
constant informaţii: când să ne odihnim, când să mâncăm, când
să ne ducem la doctor şi aşa mai departe. Noi ne folosim în mod
constant trupurile, mai degrabă decât cuvintele, pentru a comunica
altora dragoste, neplăcere, apatie şi multe alte stări. Dacă aşa stau
lucrurile, de ce ni s-ar părea straniu ca Dumnezeu să Se folosească
de trupurile noastre pentru a ne comunica ceva?
Dacă observaţi semne fizice în trupul vostru, învăţaţi
ce înseamnă acestea. Nu abuzaţi de ele şi nici nu le exageraţi
importanţa.
Cele cinci simţuri spirituale

Credincioşii de pe paginile Scripturii nu întâmpinau nicio
dificultate în a crede că profeţii puteau vedea cu ochii lor spirituali
şi puteau auzi cu urechile lor spirituale anumite lucruri. Viziunile
nu se văd cu ochii fizici, iar vocea lăuntrică audibilă nu se aude
cu urechile fizice. Dar ce putem spune despre simţul gustului, al
mirosului şi despre cel tactil? Au şi ele corespondenţe spirituale?

Chiar dacă nu avem multe dovezi biblice pentru gust şi miros

spiritual sau pentru simţ tactil spiritual, există trei argumente care
susţin că Dumnezeu vorbeşte şi prin aceste simţuri ca şi prin
celelalte.
În primul rând, prin analogie, ar trebui să ne aşteptăm
ca Dumnezeu să procedeze astfel. Atâta timp cât El ne vorbeşte
prin vedere şi prin auz spiritual, ar trebui să ne aşteptăm ca El să
transforme şi celelalte trei simţuri la fel, câtă vreme nu există un
motiv convingător pentru care nu ar face-o.
În al doilea rând, atât profeţii începători cât şi cei maturi
primesc în prezent mesaje prin simţuri spirituale precum gustul,
pipăitul sau mirosul. O doamnă pe care o cunosc „miroase” în
mod frecvent victimele incestului. Când o victimă a unui abuz
trece pe lângă ea, în biserică sau în altă parte, ea simte deseori
un miros ca de sulfură. Apoi, ea se roagă pentru un timp propice
consilierii acelei persoane rănite.
În al treilea rând, Diavolul poate folosi, de asemenea, toate
cele cinci simţuri. Am fost eu însumi în prezenţa atingerii, mirosului
şi gustului demonic în repetate rânduri, când am participat la
exorcizarea unor oameni. Diavolul nu creează, ci doar copiază
şi contraface lucrările şi metodele lui Dumnezeu. Copia şi falsul
presupun existenţa autenticului. (Vom discuta mai târziu cum ne
putem proteja de revelaţia contrafăcută.)
Un îndemn la precauţie
Experienţa profetică este una dintre cele mai supranaturale
experienţe din Biblie şi aşa a rămas şi astăzi. Există două greşeli
obişnuite pe care le fac cei ce urmăresc lucrările supranaturale.
Prima greşeală este să credem că, dacă ne-ar vizita un
înger, dacă am putea auzi vocea clară a lui Dumnezeu sau dacă
am fi ridicaţi la cer printr-o vedenie, toate problemele noastre ar fi
rezolvate şi noi am avea întotdeauna credinţa necesară pentru a-L
asculta pe Dumnezeu. Dar nu aşa stă situaţia în realitate.

58 Darul profeției
O întreagă naţiune a privit cele zece urgii trimise de
Dumnezeu asupra opresorilor ei. Aceeaşi naţiune a trecut prin
mare ca pe uscat, fiindcă Dumnezeu a despărţit apele pentru ea. A
văzut slava Domnului coborând pe un munte şi L-a auzit vorbind
printr-o voce audibilă. Totuşi, acelaşi popor a fost în stare să se
închine înaintea unui viţel de aur şi să se dedea la orgii sexuale. Au
existat chiar profeţi mari care au experimentat puterea miraculoasă
a lui Dumnezeu şi care apoi au avut eşecuri semnificative în viaţa
lor. Moise a despărţit apele mării şi a vorbit cu Dumnezeu faţă în
faţă dar, totuşi, spre sfârşitul vieţii, L-a nesocotit pe Dumnezeu şi
a murit fără să intre în ţara promisă. Ilie a chemat foc din cer, ca
imediat după aceea să fugă să-şi scape viaţa din faţa Izabelei. Nu
există nicio experienţă spirituală care să elimine nevoia noastră de
a umbla prin credinţă în fiecare zi.
A doua greşeală este să ajungi să fii mai îndrăgostit de
experienţele supranaturale decât de Domnul Însuşi. Această eroare
este des întâlnită în mod special printre cei care fac pentru prima
oară cunoştinţă cu lucrarea profetică. Dacă descoperirea şi puterea
ajung mai importante pentru noi decât prietenia cu Isus, vom
deveni nişte administratori nevrednici ai darurilor puse în noi, ca
apoi să ne înşelăm pe noi înşine şi pe cei ce ne urmează.
Fiindcă dragostea sfântă a Tatălui stă în spatele tuturor
revelaţiilor, trimiţându-ni-le şi interpretându-le, noi ar trebui să
ne scufundăm în această dragoste, căci Domnul Îşi va încredinţa
secretele Lui şi pe ale altora celor care Îl iubesc pe El şi întreaga
Lui creaţie.

Capitolul 4
Discernerea vocii lui Dumnezeu
„Vei muri înainte de vreme.” Acestea erau cuvintele pe

care i le-a spus vocea aceea şi pe care i le spunea întruna de multă
vreme. Am „auzit” şi eu aceeaşi voce în timp ce mi-am îndreptat
privirea spre acea zonă a sălii în care se afla femeia în cauză. A cui
era vocea aceea? Îi vorbea Dumnezeu, care căuta s-o pregătească
pentru moarte? Era vocea vinovăţiei, care răzbătea din întunecimea
păcatelor ei ascunse? Era glasul mamei ei, care-i vorbea de dincolo
de mormânt despre moartea timpurie ce o aştepta? Sau era
însăşi vocea întunericului, care nu-i putea lua viaţa, dar i-o putea
transforma într-un chin? Glasul acela avea putere asupra ei, fiindcă
femeia credea că îi spunea adevărul. Însă eu credeam că o înşela.
Mi-am îndreptat mâna spre acea parte a sălii şi am spus: „O
persoană aflată aici crede că va muri înainte de vreme, dar nu este aşa.
Vă rog să ridicaţi mâna. Vrem să ne rugăm pentru dumneavoastră.”
S-a dovedit că femeia aceea nu era singura persoană din încăpere
care auzea acel glas. În cazul unora, era vorba doar despre un gând
pasager. Pentru alţii însă era o voce insistentă, iar pentru câţiva o
adevărată certitudine. Ştiam că nu Dumnezeu era cel care-i avertiza
că îi aştepta o moarte timpurie şi mai ştiam că puterea pe care
vocea o avea asupra lor trebuia să înceteze în seara aceea. Dar cum
ştiam toate acestea? Cum puteţi şti când vă vorbeşte Dumnezeu în
duhul vostru şi când auziţi o altă voce?

60 Darul profeției
Patru teste
Dumnezeu nu este singurul care ne vorbeşte. Atât gândurile,
cât şi emoţiile noastre ne vorbesc. Şi presiunea pe care o simţim
din partea altora ne vorbeşte, de asemenea. Chiar şi Diavolul ne
vorbeşte (vezi Apocalipsa 12:10). Toate aceste voci sunt reale.
Cum putem discerne când este cu adevărat Dumnezeu cel
care ne vorbeşte? Înainte de a-l cunoaşte pe Paul, aş fi subliniat,
aproape în mod exclusiv, următoarele teste care să ne ajute să
distingem vocea lui Dumnezeu de alte voci.
Biblia
Lumea se îndreaptă spre sfârşit. Toată lumea ştie aceasta.
Când se va întâmpla însă constituie subiectul unor dezbateri
teologice şi ştiinţifice aprinse. Folosind calcule matematice, unii
au prezis că răpirea se va produce în septembrie 1988. Această
prezicere a atras mulţi adepţi, în ciuda faptului că Isus a spus că
„despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici chiar îngerii din
ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). Venirea anului 2000
şi frica de Y2K (problema de securitate informatică a anului 2000,
n. trad.) i-a determinat pe unii să prezică o dată exactă pentru a doua
venire. Un foarte cunoscut profesor a folosit valorile numerice ale
literelor ebraice în combinaţie cu faptul că multe dintre programele
vechilor computere foloseau 999 ca şi comandă de ieşire, sugerând
că răpirea se va produce în 9 septembrie 1999. În articolul său,
el chiar cita Matei 24:36, reamintind cititorilor săi că nimeni nu
cunoaşte data exactă a răpirii. Cu toate acestea, articolul respectiv
sugera vădit ziua de 9 septembrie 1999 ca dată a răpirii.
Speculaţia despre data producerii unui eveniment care a fost
declarat imposibil de cunoscut de către Dumnezeul omniscient nu
este foarte productivă, reprezentând o pierdere de timp. Acordând
o atenţie sporită la ceea ce are de spus Biblia, mulţi oameni au fost
scutiţi de această irosire a timpului.

Discernerea vocii lui Dumnezeu 61
Când apostolul Pavel a mers în Berea, ca să-L predice

pe Cristos în sinagoga evreiască, oamenii de acolo „examinau
Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce le spunea Pavel era
adevărat” (Faptele Apostolilor 17:11). Dorinţa lor de a cerceta
Scripturile le-a adus mântuirea. Noi suntem chemaţi, de asemenea,
să urmăm exemplul nobil al celor din Berea. Scriptura este primul
test pe care experienţa noastră subiectivă trebuie să-l treacă. Dacă
impresiile mele contrazic Biblia, atunci renunţ să le dau curs.
Poate vă gândiţi că cei ce cred în Biblie n-ar accepta
niciodată ca adevărat ceva ce contrazice Scriptura dar, din păcate,
ei o fac deseori. Spre exemplu, tinerii creştini se căsătoresc frecvent
cu necredincioşi, convinşi fiind că Dumnezeu le dă binecuvântarea,
chiar dacă Biblia le spune să nu procedeze astfel (vezi 2 Corinteni
6:14). Dacă ne dorim foarte mult ceva rău, vom găsi întotdeauna
motive să spunem că noi suntem o excepţie de la regulă.
Totuşi, Isus a spus: „Scriptura nu poate fi desfiinţată”
(Ioan10:35). Din câte ştiu eu, Dumnezeu nu Şi-a contrazis vreodată
Cuvântul. El nu ne spune niciodată să facem ceea ce Biblia interzice.
Porunca dată de Dumnezeu lui Avraam, prin care acesta trebuia
să-l aducă jertfă pe Isaac, este uneori citată ca excepţie de la acest
principiu, dar un studiu atent ne arată că nu este (vezi Surprins de
vocea lui Dumnezeu, pagina 374, nota 1 – versiunea în limba engleză).
Deşi vocea lui Dumnezeu poate contrazice interpretările noastre cu
privire la Scriptură, ea nu va contrazice niciodată Biblia, indiferent
ce ne-ar spune inima noastră.
Caracterul vocii
Iată restul istorisirii despre femeia amintită la începutul
capitolului. Timp de doisprezece ani, aceasta s-a trezit zilnic
crezând că avea să moară în acea zi. Niciodată nu s-a gândit că
vocea care îi şoptea aceasta era a unui mincinos.
Am întâlnit-o la o conferinţă într-o altă ţară. În timp ce
vorbeam, am avut impresia că anumite persoane din audienţă
simţeau că aveau să moară înainte de vreme. Am întrebat dacă cei

62 Darul profeției
ce simţeau în acest fel ar dori să vină în faţă, ca să ne rugăm pentru
ei. Două femei au venit în faţă. M-am dus spre una dintre ele, care
avea în jur de treizeci de ani şi părul roşcat. Arăta ca o persoană
care ar fi trebuit să se bucure de viaţă, însă pentru ea viaţa era un
chin.
„Crezi că vei muri prematur?” am întrebat-o.
„ Da. Cred că asta îmi spune Dumnezeu.”
„Crezi că şi copiii tăi vor sfârşi înainte de vreme?”
„Da!” a răspuns ea zguduită de suspine.
„Nu Dumnezeu este cel ce-ţi vorbeşte,” i-am zis eu.
„De unde ştii?”
„Cum te face să te simţi vocea pe care o auzi?”
„Deznădăjduită.”
„Din cauza aceasta nu poate fi vocea lui Dumnezeu.
Cuvintele Sale aduc speranţă, nu disperare. De cât timp auzi vocea
care-ţi spune că tu şi copiii tăi veţi muri curând?”
„De doisprezece ani.”
„Acesta este un alt motiv pentru care ştim că este o voce
mincinoasă; doisprezece ani nu înseamnă în curând.”
Cred că femeia a fost eliberată chiar în seara aceea de
vocea pe care o auzea. Glasul care aduce ameninţarea unei morţi
premature este o capcană obişnuită. Creştinii cad deseori în ea,
deoarece nu au învăţat să recunoască ce fel de caracter are vocea
care le vorbeşte şi nu cunosc caracterul vocii Domnului. Aceasta
nu înseamnă că Domnul nu îi poate înştiinţa pe copiii Lui când
se apropie clipa morţii lor. El l-a înştiinţat pe Pavel, spunându-i
că momentul plecării lui era aproape (vezi 2 Timotei 4:6). Dar
cuvintele acestea au produs bucurie şi pace în inima apostolului, nu
deznădejde şi teroare. Cuvintele lui Dumnezeu care produc groază
sunt păstrate pentru cei ce se răzvrătesc împotriva Lui, însă cele
adresate copiilor Lui slabi şi imaturi, care umblă poticnindu-se pe
calea către El, sunt unele menite să aducă încurajare.
Dacă citim Biblia fiind iluminaţi de Duhul Sfânt, vom învăţa
să recunoaştem caracterul vocii Domnului. În Scriptură vedem

că, atunci când Isus a vorbit urmaşilor Lui, nu i-a condamnat, nu

i-a cicălit şi nu S-a plâns de ei. Vocea Lui era calmă, liniştită şi
autoritară. Chiar avertizările şi criticile Sale aduceau speranţă.
Dacă înţelepciunea Domnului este cea care ne vorbeşte, ar
trebui să ne aducă pace, dacă o ascultăm cu adevărat (vezi Iacov
3:17; Filipeni 4:6-7; Ioan 16:33). Vocea Diavolului are chiar efectul
opus: ne acuză şi ne condamnă, ca să ne fure speranţa şi credinţa
(Apocalipsa 12:10). Vocile au caractere diferite. Discerne caracterul
fiecărei voci care îţi vorbeşte, înainte s-o atribui lui Dumnezeu.
Roada pe care vocea o produce

Ce fel de roadă produce vocea interioară atunci când o
urmezi? Isus a spus că putem deosebi profeţii falşi de cei autentici
după roadele lor (vezi Matei 7:15-23). În acelaşi fel, dacă urmăm
vocea Domnului, vom vedea roada Duhului în viaţa noastră, chiar
dacă oamenii resping lucrarea noastră.
Dă atenţie rezultatelor diferitelor voci pe care le urmezi.
Ţine chiar şi un jurnal. Notează ce se întâmplă când urmezi vocea
mâniei sau vocea care spune că Dumnezeu îţi va judeca duşmanii.
Observă ce se întâmplă când urmezi vocea lăcomiei, vocea care
spune: „Trebuie să dobândeşti acum!” Ce se întâmplă când urmezi
vocea fricii, care-ţi şopteşte: „Pur şi simplu nu pot”?
Dacă urmăm vocea lui Dumnezeu, ne putem aştepta să
experimentăm roadele Duhului şi îndeosebi pacea (vezi Filipeni
4:9).
Conţinutul vocii
Există două versete în Biblie pe care mulţi credincioşi din
toate timpurile nu le-au crezut. Cei care nu izbutesc să le creadă
nu vor reuşi să audă prea multe din ceea ce le spune Dumnezeu.
Mă refer la Isaia 55:8-9: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile
voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt
de sus cerurile faţă de pământ, aşa sunt de sus căile Mele faţă de
căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”

64 Darul profeției
Cei mai mulţi creştini vor spune că sunt de acord cu acest
pasaj, dar adevărul este că ei cred aceste versete pentru altcineva,
nu pentru ei înşişi. Noi tindem să credem că alţii nu înţeleg căile
Domnului.
Dacă gândurile şi acţiunile Domnului diferă enorm de
ale noastre, de aici decurg două urmări. În primul rând, cele mai
importante aspecte în viaţă pot fi înţelese numai prin revelaţie
divină. Doar cu intelectul uman, indiferent cât de strălucit ar fi el,
nu vom fi în stare să înţelegem căile lui Dumnezeu. În al doilea
rând, când avem parte de revelaţia divină, aceasta s-ar putea să ni
se pară iniţial greşită.
Când Isus le-a spus ucenicilor că El va fi crucificat şi că va
învia trei zile mai târziu, Petru a răspuns: „Să te ferească Dumnezeu,
Doamne!” Petru spunea, de fapt, că planul acesta era rău. Era chiar
opusul a ceea ce trebuia să se întâmple. Indiferent de câte ori le-a
spus Isus ucenicilor despre cruce, ei nu au putut înţelege şi nici
accepta planul acesta. Dacă nici cei mai buni prieteni ai Lui nu au
putut înţelege crucea, ce vom spune despre restul lumii?
Grecii şi romanii au considerat că mesajul crucii era lipsit
de sens. Răstignirea era rezervată pentru nelegiuiţii cei mai de jos.
Un cetăţean roman nu putea fi răstignit, indiferent ce ar fi făcut.
În mitologia greacă sau romană nu exista niciun exemplu de zeu
răstignit. Un zeu răstignit ar fi fost o contradicţie în termeni. Ce
zeu ar fi acceptat o asemenea umilire? Evreii nu au putut accepta
mesajul crucii pentru că, în conformitate cu textul din Deuteronom
21:22-23, un om atârnat pe lemnul ei era blestemat. Ei credeau că
era imposibil ca Dumnezeu să Se pună sub blestem. Crucea lui Isus
contrazicea înţelepciunea şi experienţa umană, şi chiar înţelegerea
învăţaţilor referitoare la Scripturi. După două mii de ani, crucea
este încă un mister care rămâne doar parţial înţeles.
După cum dovedeşte crucea, este normal ca Dumnezeu
să vină la noi într-un mod greu de recunoscut şi într-o formă uşor
de respins. Cum ar putea fi altfel, când ne raportăm la Creatorul
nostru, care este infinit superior nouă în toate aspectele?

Lipsa abilităţii noastre de a-L recunoaşte pe El şi căile

Sale este unul dintre motivele pentru care El ne trimite profeţi.
Dacă dorim să fim profeţi, trebuie să acordăm o atenţie sporită
gândurilor care ne vin în minte parcă de nicăieri şi care conţin
un mesaj ce contrazice căile noastre normale de gândire sau de
acţiune.
Aceste patru teste – Scriptura, caracterul ei, roada şi
conţinutul acesteia – ne ajută să recunoaştem vocea lui Dumnezeu.
Însă ele nu pot fi niciodată folosite ca o listă pe care o folosim în
mod mecanic şi nici nu pot substitui experienţa. Prin intermediul
acesteia din urmă noi ne dezvoltăm abilitatea de a-L auzi pe
Dumnezeu. „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia
a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească
binele şi răul” (Evrei 5:14).
Am ascultat de curând o prezentare excelentă a modului în
care trebuie să se mişte un jucător de golf. Apoi am rămas cu cura
căscată când l-am văzut pe cel ce ne explica mânuind crosa de golf.
La partea teoretică stătea grozav, dar la cea practică…
Am avut o experienţă asemănătoare citind la un moment
dat o carte despre rugăciune. Am admirat ilustraţiile şi o parte
dintre argumentele referitoare la rugăciune, însă după vreo trei
capitole mi-am dat seama că autorul avea foarte puţină experienţă
în domeniu. Încerca să ofere o explicaţie intelectuală privitoare la
rugăciune, fără ca în spatele acesteia să se afle o experienţă personală
convingătoare. Cunoştinţele despre vocea lui Dumnezeu nu sunt
totuna cu cunoaşterea acestei voci.
Care este situaţia voastră? Îi cereţi lui Dumnezeu părerea
în mod constant? Numai prin „întrebuinţare” ne vom dezvolta
discernământul, abilitatea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Nimeni
nu ajunge să mânuiască o crosă de golf cu măiestrie fără să exerseze
îndelung. La fel se întâmplă şi în cazul celor care doresc să audă
vocea lui Dumnezeu.
Am văzut cu toţii oameni care au exersat prelung într-un
anumit domeniu, fără să ajungă să exceleze. Uneori, explicaţia este

66 Darul profeției
aceea că, pur şi simplu, nu am talent pentru domeniul acela, fie
că este vorba despre muzică, despre un sport sau despre anumite
abilităţi tehnice. Însă, după spusele lui Isus, toţi creştinii au abilitatea
de a-I auzi glasul (vezi Ioan 10:27).
Uneori, dacă exersăm ceva în mod greşit, s-ar putea să ne
facem de fapt o defavoare, întrucât neglijarea aspectelor de bază
poate duce la deficienţe permanente. Când vine vorba despre
auzirea vocii lui Dumnezeu, cheia nu o reprezintă cele patru teste
şi nici măcar într-o practică îndelungată, ci se ascunde în inima
noastră. Neglijarea rolului inimii ne îndreaptă fără doar şi poate
spre amăgire. Cheia de care avem nevoie pentru auzirea glasului lui
Dumnezeu nu stă în inteligenţa, ci în smerenia noastră.
Inima smerită
Dumnezeu ne spune în repetate rânduri cât de mult
preţuieşte smerenia. „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile: spre
cel smerit şi cu duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu”
(Isaia 66:2, traducere liberă din limba engleză). Există oameni
pe care Dumnezeu Însuşi îi preţuieşte. Faptul acesta în sine este
uimitor, însă mai uimitor decât atât este să ne gândim cine sunt cei
pe care îi preţuieşte Dumnezeu: nu cei bogaţi, chipeşi ori inteligenţi.
Domnul îi preţuieşte pe cei smeriţi. David ne spune următoarele:
„Domnul este înălţat; totuşi, vede pe cei smeriţi şi cunoaşte de
departe pe cei îngâmfaţi” (Psalmul 138:6). Petru îndemna în felul
următor: „Toţi în legăturile voastre fiţi împodobiţi cu smerenie.
Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le
dă har.» Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca,
la vremea Lui, El să vă înalţe” (1 Petru 5:5-6).
Scriptura afirmă că cei smeriţi aud şi înţeleg glasul lui
Dumnezeu. Dintre toţi profeţii Vechiului Testament niciunul nu
a auzit vocea Domnului ca Moise, pentru că era „cel mai smerit
om de pe faţa Pământului” (Numeri 12:3-8). De fapt, smerenia
este una dintre trăsăturile principale de caracter ale tuturor marilor

profeţi. Umilinţa este calea spre prietenia cu Dumnezeu. Este foarte

simplu: Dumnezeu are de-a face cu cei mândri doar de la distanţă,
însă este aproape de cei smeriţi. Nu am auzit niciun păstor sau vreo
teolog punând la îndoială acest fapt. În acelaşi timp, nici nu am auzit
predici despre smerenie. Am ascultat o mulţime de predici despre
credincioşie, despre slujire, despre puritate, dărnicie, judecată, har,
îndurare, ascultare, rugăciune, meditaţie şi daruri spirituale, dar
nu-mi amintesc să fi auzit pe cineva dezbătând subiectul smereniei.
Jonathan Edwards spunea că păcatul cel mai greu de
observat şi care stă în spatele majorităţii celorlalte păcate este cel
al mândriei. Dacă afirmaţia aceasta este adevărată, mă întreb dacă
opusul ei nu este valabil cu privire la smerenie, adică dacă aceasta
nu este virtutea cel mai greu de dobândit. Smerenia este virtutea
de care firea noastră se fereşte cel mai tare, fiindcă ea reprezintă
pământul din care încolţesc atât de multe alte virtuţi. Putem afirma
însă cu certitudine următoarele: orice om renumit în istoria biblică
pentru dragostea lui faţă de Dumnezeu a fost şi deosebit de smerit.
Ce este umilinţa?
Dicţionarele deseori încep prin a spune ceea ce ea nu este:
a nu fi mândru, a nu fi arogant, a nu fi îngâmfat, a nu te încrede
în tine şi a nu fi pretenţios. Dar ce este ea? Biblia nu ne oferă o
definiţie simplă a smereniei, însă ne pune la dispoziţie o serie de
portrete ale unor oameni smeriţi.
Mai întâi, oamenii smeriţi sunt mici în ochii lor. Aşa îl
descria profetul Samuel pe împăratul Saul (vezi 1 Samuel 15:17). A
fi mici în ochii noştri înseamnă a avea un punct de vedere negativ
despre noi înşine, care să ne facă să credem că suntem fără valoare
şi nesemnificativi? Nimic din toate acestea. Să ne gândim la Ioan
Botezătorul, care ştia că era un om deosebit. Naşterea lui a fost
anunţată dinainte de îngerul Gabriel, unul dintre cei doi îngeri
pomeniţi cu numele în Scriptură (vezi Luca 1:11-20). Naşterea lui a
fost celebrată prin una dintre cele mai puternice profeţii din Biblie

68 Darul profeției
(vezi Luca 1:67-79). El ştia că i s-a dat cel mai mare privilegiu pe
care l-a avut vreodată un profet. Ştia că reprezenta „vocea” din
Isaia 40:3, că era înainte-mergătorul lui Mesia. Ioan ştia că el era
un om deosebit şi, cu toate acestea, era smerit şi mic în ochii lui.
Umilinţa nu echivalează cu negarea atributelor noastre.
Este credinţa din toată inima că cele mai bune calităţi ale noastre
nu sunt de ajuns ca să merite atenţia lui Dumnezeu sau chiar
pentru a câştiga măcar cea mai joasă poziţie în slujirea Lui. Ioan
Botezătorul ştia că era deosebit dar, în comparaţie cu Mesia, a spus
că nu era vrednic să facă nici cel mai de jos act de slujire, acela
de a-I dezlega încălţămintea (Ioan 1:27). Umilinţa nu constă în
compararea noastră cu alţii, ci trebuie văzută în lumina măreţiei lui
Dumnezeu.
În al doilea rând, oamenii smeriţi ştiu că nu tăria lor fizică,
inteligenţa ori norocul lor sunt cele care determină rezultatul, ci
Domnul (vezi Proverbe 21:31; 16:9,23). Când ucenicii lui Ioan
Botezătorul au venit la el, plângându-se că tot mai mulţi oameni
merg după Isus, profetul le-a răspuns: „Omul nu poate primi decât
ce-i este dat din cer” (Ioan 3:27). Solomon a spus astfel: „Dacă nu
zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc” (Psalmul
127:1). Isus a subliniat acelaşi adevăr în faţa ucenicilor Lui, în seara
dinaintea răstignirii: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”
(Ioan 15:5).
În al treilea rând, oamenii smeriţi îşi pun încrederea mai
degrabă în îndurarea lui Dumnezeu decât în abilităţile proprii (vezi
Romani 9:15-16). Isus a ilustrat acelaşi adevăr în pilda fariseului
mândru, care se lăuda cu neprihănirea lui, şi a păcătosului care
cerea îndurare (vezi Luca 18:9-14). Un alt mod de a formula
acest principiu este acela că oamenii smeriţi îşi pun încrederea în
abilitatea Duhului Sfânt de a vorbi, nu în abilitatea lor de a auzi.
Tot astfel, cei smeriţi îşi pun încrederea în abilitatea lui Isus de a-i
conduce, nu în cea proprie de a-L urma. Spre sfârşitul vieţii lui,
Pavel a spus următoarele: „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău

şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească” (2 Timotei

4: 18).
În al patrulea rând, oamenii smeriţi sunt dispuşi să se
asocieze cu unii aflaţi mai jos decât ei şi să-i slujească (vezi Romani
12:10; Galateni 5:13; Filipeni 2:3-4), după cum au făcut Isus (vezi
Filipeni 2:5-11) şi Tatăl (vezi Isaia 57:15; 66:2).
În final, oamenii smeriţi au învăţat să-şi accepte slăbiciunile.
Pavel ne spune că puterea lui Dumnezeu se odihneşte peste cei
care fac astfel (vezi 2 Corinteni 12:9-10). Slăbiciunile la care se
referă Pavel nu constituie păcate, nici imaturitatea normală, pe
care o lăsăm în urmă pe măsură ce ne apropiem tot mai mult de
Cristos. Slăbiciunea reprezintă lipsa tăriei sau a abilităţii de a face
ceva ce considerăm de dorit sau necesar. Poate fi vorba despre o
inabilitate fizică, precum un defect de vorbire, ori de o trăsătură a
personalităţii noastre care ne displace, cum ar fi timiditatea.
Apostolul Pavel nu ne-a spus care a fost slăbiciunea lui, ci
doar că a avut de luptat în trupul lui cu un „ţepuş” chinuitor, de
natură demonică (versetul 7). Poate că, dacă ar fi menţionat care
era slăbiciunea lui, am fi avut tendinţa de a o glorifica pe aceasta
şi de a le minimaliza pe ale noastre. Mulţi dintre noi sunt deranjaţi
de slăbiciunile personale, pe care le văd ca pe nişte handicapuri
permanente. Însă oamenii smeriţi îşi văd slăbiciunile ca pe nişte
ocazii ca puterea lui Cristos să se odihnească peste ei.
Dacă umilinţa este esenţială pentru a auzi vocea lui
Dumnezeu, cum putem s-o dobândim? Cu siguranţă că nu doar
citind despre ea.
Devenind smeriţi
„Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe
care le-a suferit” (Evrei 5:8). Cu siguranţă că aceasta este una
dintre afirmaţiile cele mai neaşteptate pe care le întâlnim în Noul
Testament cu privire la Isus. Este greu să ne gândim că o Persoană
desăvârşită a „învăţat” ceva, şi cu atât mai mult ascultarea. Cine

70 Darul profeției
poate înţelege cu adevărat cum au funcţionat umanitatea şi
divinitatea lui Isus înăuntrul fiinţei Sale? Oricum, El a avut nevoie
să experimenteze durerea şi a avut de câştigat de pe urma ei. Dacă
Isus a avut nevoie de durere, cu cât mai mult ne este aceasta de
folos nouă?
Dacă îi ascultaţi pe unii dintre predicatorii de astăzi, veţi
avea impresia că voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră nu
include niciodată durerea. După părerea unora, suferim din pricina
necredinţei noastre. Uneori este adevărat, însă nu aşa a fost în
cazul lui Iov şi, cu siguranţă, nici în al lui Isus. Dumnezeu foloseşte
durerea pentru a ne şlefui. Într-un anumit sens, nu are importanţă
dacă El ne-a provocat-o sau a îngăduit-o, dacă noi am atras-o
asupra noastră sau dacă duşmanul stă în spatele ei. Dumnezeu ar
putea împiedica oricare dintre durerile noastre dacă ar dori, însă,
în schimb, El alege să folosească durerea, oferindu-ne ocazia de a
ne smeri. Durerea nu produce în mod automat umilinţă; în cazul
unora, ea duce la amărăciune. Însă nimeni nu ajunge smerit fără
ca durerea să-şi facă lucrarea. Deseori, durerea aceasta ia forma
experienţelor trăite în pustie.
Smerenia este aproape întotdeauna dobândită în pustie.
Moise, David, Ioan Botezătorul şi Isus au avut cu toţii un timp de
pregătire semnificativ în pustie. Oricine este folosit în mod măreţ
de Domnul este condus mai întâi prin pustie, ca să dobândească
umilinţa. Dumnezeu a trimis chiar o naţiune întreagă în pustie timp
de patruzeci de ani ca să o smerească, pentru a o aduce la nivelul de
dependenţă şi de mulţumire al unui copil (Deuteronom 8:1).
Pustia este necesară fiindcă nicio făptură omenească nu are
tăria de a face faţă succesului permanent. Isus constituia excepţia,
însă Dumnezeu nu L-a scutit nici pe El de la regulă. Avem nevoie
de eşec, de durere şi de uscăciune pentru ca puterea mândriei
noastre să fie frântă. În viaţa aceasta nu există leac definitiv pentru
mândrie. Ne putem însă debarasa de ea în fiecare zi, însă aceasta
depinde de calitatea umblării noastre cu Isus. Pustia constituie unul

dintre locurile în care descoperim câtă nevoie avem de această

umblare.
Lucrarea profetică este deseori spectaculoasă. Profeţii pot
uimi o întreagă audienţă şi, uneori, o întreagă naţiune. Din cauza
acestui fapt, pot foarte uşor să alunece în păcatul mândriei. Pustia
este medicamentul curativ atât pentru mândria personală, cât şi
pentru mândria legată de darul profeţiei. Cu cât darul profetic este
mai mare, cu atât timpul de pregătire prin pustie va fi mai lung.
Bine aţi venit în pustie. Aceasta înseamnă că darul umilinţei se
împarte, iar restaurarea şi înălţarea sunt pe drum.
Isus a spus că niciun om de pe Pământ nu a fost mai mare
decât Ioan Botezătorul (Matei 11:11). De ce? Deoarece nimeni
nu a îmbrăţişat umilinţa ca Ioan. Nu numai că Ioan a început în
umilinţă, văzându-se mic în comparaţie cu Isus, dar a trebuit să se
smerească şi la momentul de apogeu al lucrării sale, atunci când el
a trebuit să scadă şi Isus să crească (Ioan 3:30). Ioan ştia că, la cel
mai înalt nivel al popularităţii lui, venirea lui Isus însemna sfârşitul
lucrării sale de înainte-mergător. Alţii ar fi fost deranjaţi dacă şi-ar
fi pierdut lucrarea. Însă lui Ioan i s-a părut un fapt normal. Unde a
învăţat el să răspundă cu atâta umilinţă? În pustie.
Pustia constituie acea perioadă din viaţa noastră în care ni
se pare că suntem neproductivi şi că Dumnezeu este departe de
noi. Şi, dacă aceasta nu este de ajuns, în faţă ne ies alte încercări sau
ispite puternice. Durerea pustiei este cea care ne ajută să învăţăm
că despărţiţi de Cristos nu putem face nimic.
În al doilea rând, putem creşte în ce priveşte smerenia stând
în preajma unor oameni smeriţi. Există o lege a naturii umane care
afirmă că vom deveni asemeni prietenilor noştri (vezi Proverbe
13:20), iar aceasta poate constitui o problemă, îndeosebi pentru
bărbaţi. Creştinul obişnuit va spune că soţia îi este cel mai bun
prieten. În majoritatea cazurilor, aceasta îi este şi singurul prieten.
Dacă veţi întreba un bărbat care-i este cel mai bun prieten din
rândul bărbaţilor, de obicei va răspunde că este cineva cu care a fost
coleg în liceu sau la facultate, o persoană care nu mai locuieşte în

72 Darul profeției
oraş şi cu care rareori mai stă de vorbă. În cultura noastră modernă
am ajuns tot mai izolaţi, iar noi suntem cei care avem de suferit de
pe urma acestei realităţi.
Dumnezeu ne-a creat cu scopul de a trăi în strânsă relaţie
cu El şi cu alţi semeni. Una dintre provocările cele mai mari cu care
se confruntă astăzi biserica este aceea de a crea un mediu propice
legării de prietenii profunde mai degrabă decât de a-şi îndrepta
atenţia asupra dezvoltării lucrării. Când scopul de căpătâi vizează
lucrarea şi nu relaţiile, sfârşim prin a folosi oamenii, măsurându-le
valoarea în funcţie de abilitatea lor de a ne ajuta să ne dezvoltăm
lucrarea. Însă, înainte să-i cheme pe apostoli să dezvolte o lucrare,
Isus i-a chemat să fie cu El (vezi Marcu 3:13.15). Lucrările cele mai
puternice se întemeiază pe o relaţie profundă cu Dumnezeu şi cu
copiii Săi. Iată de ce.
Fiecare dintre noi are nevoie de unul până la trei oameni de
acelaşi sex de care să fie atât de apropiat, încât aceştia să-i cunoască
toate tainele. De ce? Fiindcă aspectele despre care nu putem vorbi
ne ţin captivi. Când împărtăşesc un secret întunecat unui prieten
apropiat, cincizeci la sută din puterea pe care întunericul o are
asupra mea este frântă pe dată. Iacov spunea că, dacă dorim să
fim vindecaţi, trebuie să ne mărturisim păcatele unii altora (vezi
Iacov 5:16). Nu putem face pasul acesta decât în prezenţa celor
mai apropiaţi prieteni, care nu ne vor folosi secretele pentru a ne
trăda. Prieteniile adevărate şi profunde nu iau naştere urmărind să
câştige ceva de pe seama celuilalt. Prietenii cei mai buni sunt atât
de apropiaţi dintr-un singur motiv: fiecare se bucură de compania
celuilalt. Iar aceasta ne îndreaptă privirile spre scopul nostru
suprem în viaţă: de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a ne iubi unii pe
alţii (vezi Matei 22:37-40).
Fără îndoială că iubirea aceasta include slujirea şi zidirea
celorlalţi, însă putem sluji şi zidi fără să iubim. Putem chiar să ne
jertfim viaţa fără să iubim (vezi 1 Corinteni 13:3). Însă nimeni
nu se poate bucura de Dumnezeu fără să-L iubească (priviţi-le
în contrast pe Maria şi pe Marta, în pasajul din Luca 10:38-42).

Cred că măsura cea mai precisă a iubirii noastre pentru Dumnezeu

constă în nivelul capacităţii noastre de a ne bucura de El. Cu cât
petrecem mai mult timp stând efectiv „cu” El, cu atât ne bucurăm
mai mult de Domnul. Dar iată care este problema: e mult mai
uşor să „lucrăm” pentru Domnul decât să „fim” cu El. Teama şi
nesiguranţa ne determină să ne aglomerăm în aşa măsură viaţa cu
activităţi, încât ne rămâne foarte puţin timp pe care să-l petrecem
în prezenţa lui Dumnezeu sau a celor mai buni prieteni. Şi, totuşi,
aceste prietenii care ne aduc adevărata bucurie sunt cele care ne
transformă şi care ne fac să simţim că avem semnificaţie. Fiecare
om smerit pe care-l întâlnim în Scriptură a fost strâns legat de alţi
oameni smeriţi şi şi-a sporit abilitatea de a se bucura de Dumnezeu.
Smerenia ia naştere când trecem prin durere, când petrecem
timp în prezenţa lui Isus şi a altor oameni smeriţi, şi este un proces
care durează o viaţă (vezi Filipeni 3:12-14).

Capitolul 5
Semnificaţia mesajului lui Dumnezeu
Tensiune arterială
Aceste cuvinte mi-au venit în minte de nicăieri. Femeia
la care mă uitam părea perfect sănătoasă. Stătea în al treilea rând
din stânga mea. Eu mă aflam pe platformă, în faţa mulţimii,
rugându-mă pentru descoperire. Apoi au venit aceste cuvinte, deşi
nimic nu sugera că femeia avea probleme cu tensiunea, iar eu nu
vorbisem şi nici nu mă gândisem la vreo boală.
Ajunsesem să mă obişnuiesc cu experienţe ca acestea, pe
care unii le numesc „cuvinte de cunoştinţă”. Nu eram însă obişnuit
cu ceea ce avea să urmeze şi nici nu eram pregătit pentru lecţia pe
care Domnul avea să mi-o dea, o lecţie despre felul în care trebuie
să ascultăm când El ne vorbeşte şi, mai important, o lecţie despre
inima mea.
M-am uitat ceva mai lung la această femeie. Ce urma să se
întâmple avea să fie impresionant. Eram sigur.
„Aveţi cumva hipertensiune?” am întrebat-o.
„Nu,” a răspuns ea. Nu puteam să cred. Eram sigur că
Dumnezeu îmi indicase acest fapt. Poate că mă pripisem puţin
când o chemasem în faţă. Poate că era vorba despre cineva din
familia ei.
„Este cineva din familia dumneavoastră hipertensiv?”

76 Darul profeției
„Nu.” A doua lovitură. Poate că descoperirea nu fusese
pentru femeia aceea, ci pentru cineva care stătea aproape de ea, iar
eu nu-I dădusem Domnului suficient timp să-mi arate mai exact
cine era acea persoană.
„Există cineva din apropierea acestei persoane care suferă
de hipertensiune?” am întrebat acea parte a audienţei.
A urmat lovitura a treia. Presupun că aş fi putut continua:
„Ei bine, cunoaşte cineva vreo persoană oriunde în lumea asta care
este posibil să sufere de hipertensiune sau care a avut de suferit
vreodată?”
Aceasta m-ar fi putut scoate din echipă. Dacă nu aş fi
acceptat pur şi simplu a treia lovitură, ar fi urmat probabil şi altele.
Biserica unde vorbeam, Trinity Fellowship din Amarillo, Texas, era
una dintre bisericile mele preferate. Doream să rămân în echipa
de acolo. Aşa că, jenat şi confuz, am admis greşeala mea şi am
continuat întâlnirea.
După întâlnire, femeia care nu avea hipertensiune a venit la
mine şi mi-a spus: „Să ştiţi că soţul meu este hipotensiv. Starea lui
este atât de gravă, încât uneori îşi pierde cunoştinţa. Credeţi că este
posibil să se fi referit la el mesajul pe care l-aţi primit?” Făcusem o
eroare de începător în lucrarea profetică.
Mila Domnului este atât de mare încât a trecut peste
eroarea mea, aşa că nu s-a pierdut nimic din ceea ce nu trebuia să se
piardă. De fapt, s-a câştigat mai mult din eroarea mea decât s-ar fi
câştigat din succesul meu. Înainte de a explica eroarea, daţi-mi voie
să explic îndurarea lui Dumnezeu. În primul rând, Dumnezeu a
îngăduit să identificăm persoana cu probleme de tensiune arterială,
ca să ne putem ruga pentru ea. În al doilea rând, Domnul mi-a
arătat de ce făcusem eroarea, ca să pot învăţa din această greşeală.
În al treilea rând, de vreme ce scriu despre ea acum, ţie şi altora
vă poate fi de folos eşecul meu. În al patrulea rând, eu trebuia să
pierd ceva. Ruşinea pe care am suferit-o a fost un preţ mic de plătit
pentru acea pierdere, despre care vă voi împărtăşi mai târziu.

Semnificaţia mesajului lui Dumnezeu 77
Faptul minunat pe care l-am înţeles atunci, în urma acestui

mic eşec, a fost că, atunci când suntem dispuşi să riscăm să părem
caraghioşi pentru Domnul, mila Lui răscumpără chiar şi greşelile
noastre şi ne face să ne simţim mai bine.
Ce a determinat această greşeală? De fapt, au fost două
greşeli. Nimeni nu a văzut-o pe prima, nici chiar eu, deoarece ea
s-a petrecut într-o parte ascunsă a inimii mele. Prima greşeală a
produs-o pe cea de-a doua, pe care audienţa a văzut-o şi care era
o simplă scăpare a metodei mele, care era mai uşor de îndreptat
decât greşeala pe care o făcusem în inima mea.
Revelaţie, interpretare şi aplicare

Greşeala metodei mele a fost aceasta: nu am făcut distincţia
între revelaţie (ceea ce ni se spune), interpretare (ce înseamnă) şi
aplicare (ce facem cu descoperirea primită). Aceşti trei factori sunt
implicaţi de fiecare dată când Dumnezeu ne vorbeşte.
Revelaţia este mesajul lui Dumnezeu. Mesajul poate veni
prin Biblie, printr-un vis, printr-o vedenie, o impresie sau prin
alte căi. Dacă revelaţia este de la Dumnezeu, atunci ea trebuie să
fie adevărată, pentru că Dumnezeu nu poate să mintă (vezi Evrei
6:18). Chiar şi aşa, noi putem avea o revelaţie autentică, dar putem
să-i dăm o interpretare greşită. Mai mult decât atât, putem avea o
descoperire autentică, o interpretare adevărată, dar putem avea o
aplicare greşită. Toate cele trei etape trebuie să se desfăşoare bine,
pentru ca mesajul venit de la Domnul să fie de folos cuiva.
Când m-am uitat la acea femeie, am auzit în mintea
mea cuvintele „tensiune arterială”. Revelaţia era adevărată, dar
interpretarea mea era falsă. Am sărit imediat la concluzia că ceea ce
am auzit înseamnă hipertensiune. La urma urmei, hipertensiunea
arterială este mult mai comună decât hipotensiunea. Altă
presupunere pe care am făcut-o a fost că descoperirea se referea la
femeia la care mă uitam când mi-au venit în minte cuvintele. Apoi,

78 Darul profeției
faptul că am chemat-o în faţa publicului (aplicaţia) a fost cel care
m-a pus într-o situaţie stânjenitoare.
Iată ce ar fi trebuit să fac. Ar fi trebuit să-L întreb mai întâi
pe Domnul ce însemnau cuvintele „tensiune arterială” şi cum se
aplicau la acea femeie. Să presupunem că aş fi făcut aceasta, dar
Domnul nu mi-ar fi răspuns nimic. Atunci aş fi putut s-o rog pe
femeie să mă ajute cu interpretarea. Aş fi putut spune: „Cu câteva
clipe în urmă, pe când mă uitam la dumneavoastră, mi-au venit în
minte cuvintele tensiune arterială. Înseamnă aceste cuvinte ceva
pentru dumneavoastră?” După ce aş fi procedat aşa, femeia mi-ar
fi spus: „O, da! Cu siguranţă. Soţul meu este hipotensiv şi chiar îşi
pierde uneori cunoştinţa din cauza aceasta!”
Chiar şi profeţii experimentaţi pot aplica greşit revelaţia.
Profetul Agab a auzit de la Duhul Sfânt că, atunci când Pavel se
va duce la Ierusalim, va ajunge în închisoare. Însoţitorii lui Pavel,
inclusiv Luca şi poate chiar şi Agab, l-au sfătuit să nu meargă la
Ierusalim, dar Pavel s-a dus oricum (Faptele Apostolilor 21:10-14).
Revelaţia era adevărată. Dar Pavel şi însoţitorii lui au aplicat diferit
această revelaţie. Unii dintre ei trebuie că s-au înşelat.
Astfel, o practică de mare ajutor este de a ne deprinde să
distingem între revelaţie, interpretare şi aplicare.
Scrie pe hârtie
O altă practică utilă este să urmăm exemplul lui Daniel. El
îşi nota viziunile şi visele imediat după ce le avea (vezi Daniel 7:1).
Noi nu putem interpreta ceea ce nu ne aducem aminte. Putem
avea un vis care pare atât de real, încât avem impresia că nu-l vom
uita niciodată, dar dacă nu-l vom scrie în primele cinci sau zece
minute după ce ne-am trezit, cel mai probabil este că vom uita
visul după o oră. Vedeniile şi impresiile pot fi repede pierdute, ca şi
descoperirile obţinute prin meditaţia la Scriptură. Mi-am dezvoltat
un obicei de a nota aproape totul. Acesta m-a ajutat să mă adaptez
tendinţei Domnului de a-mi vorbi la ore „inconvenabile”. Cred

că Domnul ne vorbeşte des la asemenea ore, ca să testeze dorinţa

noastră de a-L auzi.
O mare parte a vieţii mele creştine nu am luat în considerare
spontaneitatea Domnului. Am presupus că El îmi va vorbi doar
prin Biblie şi că aceasta se va întâmpla doar în momentele în care
o studiam. Mi se părea rezonabil ca Dumnezeu să Se adapteze
modului meu preferat de comunicare divină şi programului meu.
La urma urmei, eram foarte ocupat slujindu-L. Îmi luam notiţe în
timpul studiului meu biblic şi Dumnezeu mi-a vorbit. Am învăţat
multe despre Dumnezeu, despre cel rău şi despre demoni, despre
mine însumi şi despre alţii. Am pierdut însă o mare parte din ceea
ce Dumnezeu dorea să-mi spună în timpul acelor zile, pentru că
am restricţionat ascultarea mea la o singură formă de comunicare
folosită de Domnul şi la un singur interval din zi.
Deşi Dumnezeu îmi vorbea în împrejurări şi în momente
diferite, am ignorat celelalte căi de comunicare, deoarece credeam că
nu erau vrednice de încredere. Consideram că ele m-ar fi distras de
la Scriptură şi chiar mi-ar fi diminuat dragostea pentru ea. Credeam
că Dumnezeu îmi vorbea doar atunci când stăteam într-un fotoliu
confortabil, având lângă mine Biblia deschisă, alte câteva cărţi, un
laptop şi o ceaşcă de cafea. Acesta nu era cel mai personal şi cel
mai obişnuit mod prin care Domnul vorbea oamenilor în Biblie,
dar era comod pentru mine. În plus, se potrivea personalităţii mele
academice.
Când, în final, m-am convins că modul în care vorbea
Dumnezeu oamenilor în Biblie era şi modul în care El vorbeşte
oamenilor astăzi, am început să aud vocea Lui mai frecvent şi
mai personal. Acum am o relaţie mult mai strânsă cu El. Datorită
intimităţii relaţiei noastre, vorbesc mult mai des cu El în timpul
zilei şi El îmi vorbeşte mie. Am descoperit că Domnul nu este
atât de predictibil precum îmi imaginam eu. Această descoperire a
făcut ca viaţa cu El să fie cu adevărat o aventură.
Oriunde merg şi lângă patul meu ţin la îndemână nişte foi
de hârtie, un pix şi, uneori, un mic reportofon. Dacă mă trezesc la

80 Darul profeției
ora trei dimineaţa, după un vis clar şi proaspăt, îl scriu pe hârtie.
Dacă un gând valoros îmi vine în minte în timp ce conduc, pot
folosi reportofonul. Dumnezeu ne vorbeşte des în desfăşurarea
firească a evenimentelor. Când o face, trebuie să ne oprim şi să
notăm. Acest obicei ne ajută să medităm la ceea ce ne-a spus El.
Uneori, El poate să ne arate ceva ce va avea loc peste câteva luni
sau chiar ani.
Să luăm exemplul Mariei. Când păstorii au venit la Maria,
spunându-i tot ce au auzit de la îngeri despre Fiul ei, „Maria păstra
toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei” (Luca 2:19).
Când Fiul ei de doisprezece ani nu a plecat cu grupul lor spre
casă, ci a rămas câteva zile în Templu, ea nu a înţeles explicaţia Lui
enigmatică, dar „...păstra toate cuvintele acestea în inima ei” (Luca
2:51). Ani mai târziu, comoara ascunsă cu grijă în inima ei i-a fost
de folos pentru a trece prin marea durere a morţii Fiului ei.
Dacă nu notăm descoperirile pe care le primim, putem
pierde binecuvântările destinate nouă sau altora. Ele ne pot chiar
costa bani, aşa cum am păţit eu odată. Eram ocupat cu îndeplinirea
unor sarcini, când de nicăieri mi-a venit în minte un gând cu
privire la un pachet de acţiuni pe care le aveam. Impresia era că
aceste acţiuni îşi vor tripla valoarea şi că trebuia să le vând când
aceasta avea să se întâmple. Eram sigur că impresia respectivă era
de la Dumnezeu. Nu am notat acest gând, dar i l-am spus soţiei.
Acţiunile au început să crească până când s-au triplat, dar eu nu
le-am vândut. Uitasem gândul primit. În plus, nimeni nu se gândea
că această creştere a valorii acţiunilor se va opri vreodată. Încă mai
am acel pachet de acţiuni şi astăzi, dar el a coborât la preţul pe care
îl avusese înainte de a avea acea impresie. Soţia mea mi-a amintit
de acea descoperire, după ce valoarea pachetului de acţiuni a căzut.
De asemenea, mi-a reamintit să practic ceea ce predic; prin urmare,
notaţi descoperirile pe care le primiţi.

Rolul inimii
A scrie descoperirea pe care o primeşti şi a distinge între
revelaţie, interpretare şi aplicare sunt practici de mare ajutor.
Totuşi, nici chiar cu aceste practici nu putem ajunge la esenţa
interpretării. De exemplu, în povestirea relatată la începutul
acestui capitol, poate v-aţi întrebat de ce Dumnezeu nu a spus
pur şi simplu: „hipotensiune arterială”. Dacă El a putut sugera
minţii mele cuvintele „tensiune arterială”, cât de dificil ar fi fost să
mai adauge un cuvânt: „hipo”? Chiar dacă nu aş fi dat revelaţiei o
interpretare eronată, totuşi, această întrebare necesită un răspuns.
De acest răspuns se leagă cheia interpretării tuturor revelaţiilor.
Cred că Dumnezeu a omis cuvântul „hipo”, fiindcă vroia
să mă înveţe umilinţa. În primul rând, El mă învăţa că trebuie
să pun întrebări pentru a descifra interpretarea, fapt care m-ar
fi învăţat obiceiul bun de a fi dependent de El, în smerenie, în
orice privinţă. În al doilea rând, El m-a lăsat să sufăr puţină ruşine
sănătoasă. Daţi-mi voie să vă explic de ce era sănătoasă această
ruşine stânjenitoare. Când mi-au venit în minte cuvintele „tensiune
arterială”, am simţit deodată o mare bucurie. Gândind retroactiv,
ştiu că o parte din acea bucurie se datora desfătării de a mă simţi
în prezenţa manifestării concrete a omniscienţei Domnului. Dar
o altă parte a bucuriei venea din anticiparea impresiei pe care o
făceam audienţei cu privire la abilităţile mele de a primi descoperiri.
Căzusem într-o capcană obişnuită.
„Cunoştinţa îngâmfă” (1 Corinteni 8:1). Nimeni nu este
imun la mândria cunoaşterii; nici teologul care stăpâneşte cu
măiestrie detalii academice, nici profetul care vede tainele inimii
altora. Cunoştinţa, în orice formă, face dificilă eliberarea de
tendinţa de a fi impresionaţi de noi înşine sau de bucuria pe care
o simţim la gândul că-i impresionăm pe alţii. Aceasta însă nu-L
impresionează pe Cel care cunoaşte totul. El speră mai degrabă
că noi vom folosi într-un mod diferit cunoştinţa pe care El ne-a
dat-o: ca să-L arătăm oamenilor pe Fiul Său. Astfel, ca să ne ajute

82 Darul profeției
să murim faţă de plăcerea înălţării proprii, El înlocuieşte uneori
această plăcere cu ruşinea.
În cazul meu, această ruşine m-a determinat să mă întorc
spre Domnul, rugându-L să-mi arate unde am greşit. În cele din
urmă, am înţeles care era eroarea; Domnul mi-a amintit cu blândeţe
că nu trebuia să mă înalţ atunci când Duhul Sfânt îmi dezvăluia
tainele copiilor Săi. Ruşinea pe care Domnul a orchestrat-o pentru
mine nu a fost un semn al supărării Lui ci, mai degrabă, un semn al
dragostei şi al dorinţei Sale de a sădi în mine smerenia.
Mai târziu, ne vom întoarce la calitatea purificatoare a
ruşinii, dar acum aş vrea să menţionez că nu veţi găsi acest subiect
dezbătut în literatura care are de a face cu ştiinţa interpretării
biblice. Există şi un motiv grăitor în spatele acestei omisiuni.
Cele mai multe cărţi despre interpretarea Scripturii pe
care le-am citit conduc la convingerea că veţi găsi cheia pentru
înţelegerea Bibliei în mintea voastră. Cei mai buni interpreţi cunosc
limbile originale şi contextul istoric al Bibliei. Ei înţeleg structura
literară, teologia sistematică şi multe alte aspecte. Pe scurt, aceşti
erudiţi reprezintă elita intelectuală. Desigur, niciunul dintre ei n-ar
admite această poziţie, dar o demonstrează atât prin ceea ce nu
spun, cât şi prin sublinierea faptului că mintea este cheia înţelegerii
comunicării divine.
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Eu nu-i denigrez pe
teologi. Ei pot fi o mare binecuvântare. Ori de câte ori folosesc o
concordanţă, un comentariu biblic foarte bun sau o monografie
teologică de calitate, beneficiez de erudiţia şi de munca altcuiva.
Însă am de obiectat faţă de mândria intelectuală întâlnită mult prea
des la cunoscătorii Scripturii, mândrie care face din minte elementul
cheie al eforturilor noastre de a ne apropia de Dumnezeu. Mult prea
des, cei mai mulţi dintre noi care au petrecut un timp considerabil
pe tărâmul academic uită scopul tuturor studiilor teologice: de a-L
vedea pe Dumnezeu în slava Sa, de a ne apropia de El şi de a ne
bucura de El pentru totdeauna. Cu siguranţă că mintea joacă un rol
în împlinirea acestui scop, dar nu pe cel principal.

Conform Scripturii, cât priveşte responsabilitatea umană,

cheia interpretării tuturor formelor de revelaţie divină se găseşte
în inimă, nu în minte. Liderii religioşi din vremea lui Isus studiau
Biblia mai mult decât oricine, dar din cauza stării inimii lor, nu au
auzit niciodată vocea Domnului (vezi Ioan 5:37). Când Dumnezeu
I-a vorbit lui Isus printr-o voce audibilă, unii dintre oamenii
care stăteau lângă El au auzit doar un tunet, chiar dacă glasul se
auzise spre folosul lor (vezi Ioan 12:27-30). Dacă inima noastră
nu este într-o stare bună, nu vom fi în stare să-L recunoaştem pe
Dumnezeu nici chiar când El ne vorbeşte cu glas tare.
Poate că fariseii erau inteligenţi, dar erau totodată
aroganţi. Mândria lor i-a împiedicat să audă vocea Domnului în
Scriptură, în minunile lui Isus sau în oricare alt mod în care le-a
vorbit Dumnezeu. Pe de altă parte, Isus era smerit cu inima (vezi
Matei 11:29) şi nu a rămas niciodată surd la glasul lui Dumnezeu.
Smerenia, nu inteligenţa a fost întotdeauna calitatea inimii care L-a
determinat pe Dumnezeu să ne vorbească şi ne-a făcut în stare
să-L auzim în mod clar. Dumnezeu îi călăuzeşte şi îi învaţă pe cei
smeriţi, nu pe cei deştepţi (vezi Psalmul 25:9).
Când vorbim despre înţelegerea vocii lui Dumnezeu, trei
caracteristici ale smereniei sunt esenţiale. Cei smeriţi doresc din
toată inima: (1) să asculte; (2) să fie prieteni cu Dumnezeu; (3) să
se roage.
Ascultarea
Liderii religioşi nu au crezut că Isus rostea cuvintele lui
Dumnezeu, aşa că El le-a oferit o cale de a discerne originea
mesajului Său. El a spus: „dacă cineva vrea să facă voia Lui, va
ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă
Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17).
Oamenii smeriţi doresc să-L asculte pe Dumnezeu, chiar şi
atunci când ascultarea este dureroasă. Dorinţa noastră de a face tot
ce ne spune El Îl determină pe Dumnezeu să ne vorbească şi să ne

84 Darul profeției
facă în stare să recunoaştem şi să înţelegem voia Lui. De ce ne-ar
vorbi El, dacă ştie că noi nu avem intenţia să-L ascultăm?
Prietenia cu Dumnezeu
Inima smerită nu este niciodată satisfăcută doar cu
ascultarea. Ea doreşte o prietenie strânsă cu Dumnezeu şi o doreşte
mai mult decât o anumită lucrare. Misterul cel mai greu de pătruns
este acela că şi Dumnezeu are aceeaşi dorinţă.
Domnul caută prieteni cărora să le poată împărtăşi secretele
Sale. Avraam a fost atât de aproape de Dumnezeu, încât Domnul
nu vroia să facă nimic fără să-i descopere lui mai întâi (Geneza
18:17). Acesta este scopul lucrării profetice: prietenia cu Isus şi
nu neapărat transmiterea cuvintelor profetice. Cele mai puternice
cuvinte profetice aparţin acelora care sunt prieteni cu cel mai
puternic Cuvânt dintre toate.
Ce crezi că-Şi doreşte Isus mai mult: slujitori sau prieteni?
Tu ce ţi-ai dori mai mult? Cine îţi aduce cea mai mare bucurie: o
persoană care aşteaptă de la tine să-i spui ce să facă sau o persoană
cu care să-ţi împărtăşeşti inima? Isus le-a spus ucenicilor Săi: „nu
vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său;
ci v-am numit prieteni, pentru că Eu v-am făcut cunoscut tot ce
am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15). Dumnezeu vrea prieteni cu
care să aibă o relaţie strânsă. Noi ce dorim?
Prieteniile bune nu iau naştere de la sine. Ele se cultivă
de-a lungul unei perioade de timp şi deseori sunt dureroase. Ele
cer timp, pentru că încrederea se dezvoltă încet. Prieteniile sunt
dureroase pentru că prietenii devin vulnerabili unul în faţa altuia şi
nimeni nu ne poate răni mai tare ca un prieten apropiat. Durerea
intimităţii îi sperie pe unii dintre noi şi de aceea ei se mulţumesc să
rămână slujitori. Însă oamenii smeriţi îndură durerea şi au răbdarea
necesară dezvoltării unei prietenii deosebite.
Lucrarea mă abate mereu de la ţelul propus. Cineva spunea
că cel mai mare obstacol în calea iubirii de Dumnezeu este slujirea
Lui. Eu cred asta. De aceea, trebuie să mă întreb periodic: ce îmi

doresc mai mult, o mare slujire sau o mare prietenie? Când deviez
de la scopul propus, uit să-mi pun această întrebare, dar atunci
intervine Dumnezeu şi mi-o pune El. Domnul pare hotărât să mă
transforme într-un prieten bun al Său, în ciuda tendinţei mele de
a mă mulţumi cu mai puţin, şi sunt sigur că are aceeaşi dorinţă şi
pentru tine.
Rugăciunea
Oamenii smeriţi se roagă. Rugăciunea este una dintre cele
mai practice activităţi pe care le putem face, atât pentru a primi
descoperire, cât şi pentru a o înţelege. Dumnezeu i-a spus lui
Ieremia: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde, şi îţi voi descoperi lucruri
mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti” (Ieremia 33:3). Oare
câte descoperiri nu pierdem pentru că nu Îl rugăm pe Dumnezeu
să ne descopere lucruri necunoscute? Câte descoperiri am eşuat să
le înţelegem, pentru că nu I-am cerut lui Dumnezeu să ne dezvăluie
semnificaţia lor?
Când Daniel medita la profeţia lui Ieremia privitoare la
robia de şaptezeci de ani a iudeilor, a început să se roage. Un înger
a fost trimis ca să tâlcuiască pentru Daniel aceste lucruri (Daniel
9:22). Rugăciunea este un instrument care ne ajută atât să sondăm
adâncimile Scripturii, cât şi să înţelegem semnificaţia vedeniilor şi
a viselor.
Profeţii au un dar special de a interpreta celelalte descoperiri
decât cele date Dumnezeu în Scriptură. Unii dintre profeţii de
astăzi au daruri similare cu ale lui Iosif şi Daniel, care erau deosebit
de abili în interpretarea viselor proprii şi ale altora. Unii profeţi
sunt atât de hăruiţi în ce priveşte interpretarea, încât par să o facă
fără efort. Totuşi, dacă examinăm viaţa oamenilor din Biblie care
aveau abilităţi deosebite în interpretarea revelaţiei, aflăm că ei au
fost întotdeauna oameni devotaţi rugăciunii. Să revenim la Daniel.
În anul al treilea al împăratului Cir, Daniel a avut o vedenie
atât de terifiantă şi de surprinzătoare, încât a plâns, a postit şi
s-a rugat trei săptămâni ca să o înţeleagă. La sfârşitul celor trei

86 Darul profeției
săptămâni, un înger a venit la Daniel şi i-a spus: „Daniele, nu te
teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi
zi când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea
Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum!
...Iată, vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în
vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri
îndepărtate” (Daniel 10:12,14).
Această experienţă face din Daniel un model pentru oricine
doreşte să înţeleagă limbajul Duhului Sfânt. Toate elementele
care descifrează semnificaţia revelaţiei – smerenia exprimată în
rugăciune, prietenia cu Dumnezeu şi dorinţa de a-L asculta – pot
fi găsite în acest capitol din Daniel. Profetului i s-a dat o vedenie
pe care n-o putea înţelege. În loc să renunţe, el „şi-a pus inima să
înţeleagă”. Apoi, el s-a rugat şi a postit până a venit interpretarea.
Când ne rugăm şi postim, noi mărturisim slăbiciunea noastră şi
exprimăm dependenţa noastră de Dumnezeu. De aceea a spus
îngerul că Daniel s-a smerit înaintea Dumnezeului său. Daniel era
prieten cu Domnul, pentru că era un om preaiubit de El (Daniel
10:19). De asemenea, profetul era dispus să facă orice era necesar ca
să asculte de Dumnezeu şi să înţeleagă vedenia. Cea mai bună cale
pe care o cunosc de a dobândi înţelegerea misterelor divine este să
urmăm exemplul lui Daniel. Totuşi, metoda aceasta nu garantează
faptul că Domnul ne va arăta automat semnificaţia Scripturii sau
a altor forme de revelaţie. Prietenia Domnului nu este legată de
reguli mecanice. Noi cunoaştem atât de puţin despre Dumnezeu
şi despre căile Sale. Unele aspecte va trebui să le lăsăm învăluite de
mister chiar şi în urma celor mai mari eforturi ale noastre de a le
înţelege. Nu fiţi descurajaţi de aceasta. O viaţă fără mister este o
viaţă plictisitoare. Însă, chiar dacă anumite taine ne pot face uneori
să ne frământăm, Dumnezeu promite să potolească neliniştea
noastră cu pacea Sa (Filipeni 4:6,7). Aduceţi-vă aminte de acest
fapt următoarea dată când Domnul vă vorbeşte folosind anumite
simboluri de neînţeles.

Scopul limbajului simbolic

„Până când nu mâncaţi trupul Fiului omului şi nu beţi
sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”, spunea Isus (Ioan 6:53).
De ce a folosit Domnul Isus un astfel de simbolism ieşit
din comun? Mulţimea de ucenici care-L urma nu a apreciat un
asemenea limbaj. Acest fapt i-a determinat pe mulţi să cârtească:
„Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” (Ioan
6:60). Din pricina acestui fapt, mulţi dintre ucenicii Lui L-au părăsit.
Dar de ce L-au urmat ei de la bun început? Isus a spus că
ei veneau după El fiindcă le dăduse să mănânce (vezi Ioan 6:26) şi
aceasta este marea tentaţie a oamenilor religioşi: să se folosească de
Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească, să-L urmeze pentru
ceea ce poate face El pentru ei mai degrabă decât pentru cine este
El. Păgânii merg după idoli din acelaşi motiv. Isus a fost bucuros
să-i hrănească pe cei ce L-au urmat, dar dorea ca ei să ştie că El era
mai mult decât o sursă de hrană.
Isus a transformat dorinţa lor după mâncarea fizică
într-una dintre cele mai şocante metafore. El spunea mulţimii că Îl
caută pentru prea puţin. Isus nu era doar susţinătorul vieţii fizice,
ci şi sursa vieţii eterne. Metafora era destinată să şocheze, cu scopul
de a-i ajuta pe oameni să privească dincolo de miracolul înmulţirii
pâinilor şi a peştilor.
Isus i-a avertizat pe oameni că nu trebuie să ia în mod literal
cuvintele Lui (vezi Ioan 6:63). Dacă oamenii din jurul Său ar fi
stat lângă El suficient de mult, ar fi înţeles că Isus a folosit această
exprimare dură pentru a zădărnici motivaţiile greşite ale celor ce
voiau să se apropie de El. Dar unii nu au putut îndura frustrarea.
Au renunţat la pâinea care se cobora din cer pentru o mâncare
pământească.
Când a încercat să le spună ucenicilor Săi că El era adevărata
mâncare, „pâinea care se coboară din cer”, liderii iudeilor, care
stăteau la marginea mulţimii şi priveau peste capetele oamenilor,
au fost ofensaţi. Mai marii iudeilor au căzut într-o altă mare ispită

88 Darul profeției
a oamenilor religioşi: aceea de a-L sluji pe Dumnezeu doar cu
ajutorul intelectului uman, al disciplinei şi al tradiţiei. Acest fapt
era atât de ofensator la adresa Domnului, încât El, la rândul Său,
a hotărât să ofenseze înţelegerea acestor oameni. El a folosit un
limbaj atât de tare pentru a ascunde cheia vieţii de liderii iudeilor.
Domnul Îşi ascunde înţelepciunea în Duhul Sfânt, astfel
încât mândria intelectualilor şi a oamenilor religioşi să nu o poată
găsi prin resursele proprii. Cei ce doresc să trăiască doar prin
puterea propriului lor intelect nu pot accepta această ofensă adusă
minţii lor.
Cei doisprezece ucenici au rămas la fel de confuzi ca şi
ceilalţi, dar nu s-au simţit ofensaţi. Ei au crezut că Isus avea un
motiv serios pentru a folosi acel limbaj şocant şi au rămas lângă El,
ca să afle ce însemnau cu adevărat cuvintele Lui.
Pentru a rezuma această secţiune, putem spune că limbajul
simbolic ascunde adevărul de cei mândri, descoperă cele mai
profunde adevăruri celor smeriţi şi ne face atenţi când suntem tentaţi
să ne folosim de Dumnezeu în loc să-L iubim. Limbajul simbolic
mai are un efect. El are impact asupra emoţiilor noastre. Acest fapt
este adevărat în mod special în cazul viselor şi al vedeniilor, care
sunt mai degrabă simbolice decât literale. Avertizările obişnuite
por fi uşor ignorate, dar simbolurile viselor şi ale vedeniilor ne
pot înspăimânta şi ne pot scoate din letargia noastră (vezi Iov
33:15-18). Ştiu că noi, predicatorii, spunem întotdeauna oamenilor
să nu îşi trăiască viaţa conduşi de sentimentele lor, dar îndemnurile
acestea nu vor schimba niciodată faptul că sentimentele noastre au
o influenţă foarte mare. Din aceeaşi pricină Dumnezeu foloseşte
imagini şi simboluri, pentru a ne intensifica sentimentele.
Nu toate avertizările lui Dumnezeu ne îngrozesc. Uneori,
ele ne arată viitorul, un viitor strălucitor, pe care noi suntem în
pericol să-l pierdem. Aşa s-a întâmplat şi cu un tânăr din biserica
noastră. El cocheta cu imoralitatea sexuală. De fapt, el flirta cu
acest păcat, care-i dădea târcoale sub forma unor tinere indecente
care vroiau să pună mâna pe el. Nu am fost singurul lider care l-a

prevenit, dar avertizările nu şi-au găsit loc în inima lui. Acum era
rândul lui Dumnezeu să intervină cu o altă abordare directă: un vis.
Visul îl arăta pe tânăr căsătorit, stând în camera de naşteri
alături de frumoasa lui soţie. Un fiu minunat i s-a născut şi i-a fost
pus în braţe. Familia era adunată în jurul lui. El era copleşit de
dragoste şi plin de bucurie. Când s-a trezit, dragostea şi bucuria au
dispărut, iar el a înţeles.
Dumnezeu i-a arătat viitorul, viitorul lui. Îl aştepta o
căsătorie pecetluită în cer. Tânărul a înţeles importanţa purtării lui
din prezent şi faptul că femeile care-i dădeau târcoale ar fi putut
să-l lipsească de viitorul acela, aşa că s-a hotărât să le spună adio.
Chiar dacă era profetic, acest vis n-a fost cu adevărat
simbolic, aşa că interpretarea lui a fost uşoară. Dar ce facem în
cazul viselor şi al vedeniilor în care apar simboluri dificile? Cum le
interpretăm?
Interpretarea simbolurilor
Când Isus i-a uimit pe toţi cu invitaţia pe care le-a făcut-o,
de a-I bea sângele şi de a-I mânca trupul, cei doisprezece ucenici
au reacţionat diferit de mulţime. În loc să-L părăsească, ei au
rămas aproape de Domnul, au vorbit cu El şi au aşteptat ca El să
le dezvăluie semnificaţia celor spuse. Astăzi, noi facem la fel prin
rugăciune, deoarece în felul acesta ne apropiem de Isus, vorbim cu
El şi aşteptăm răspunsul Lui.
Acum vă voi oferi câteva sfaturi practice pentru interpretarea
simbolurilor, dar niciunul dintre ele nu poate înlocui importanţa
rugăciunii. Conversaţia cu Cel ce ne dă simbolurile este cel mai
bun mod de a descoperi semnificaţia lor.
Deşi este posibil să descoperim, până la un punct,
semnificaţia unor simboluri în Scriptură, ca şi în experienţa
contemporană, nu există un manual de simboluri, care să ne ofere
o interpretare automată a acelor elemente din visele şi din vedeniile
noastre care nu trebuie înţelese literal. Aceasta se datorează faptului

90 Darul profeției
că simbolurile pot avea semnificaţii diferite în contexte diferite.
Într-un caz, un copilaş văzut în vis poate reprezenta o lucrare
nouă, plină de potenţial. În alt caz, un copilaş poate reprezenta
slăbiciunea şi imaturitatea. Aşa că trebuie să acordăm o mare
atenţie contextului.
Chiar dacă nu avem un manual care să ne ofere o înţelegere
automată, cercetarea Scripturii şi experienţa contemporană rămân
de mare valoare, deoarece ambele pot sugera semnificaţii posibile
pentru folosirea simbolică a persoanelor, a locurilor, a lucrurilor
sau a evenimentelor. Multe elemente din Biblie au atât semnificaţie
literală, cât şi simbolică. De exemplu, culoarea purpurie reprezintă
deseori regalitatea, iar albastrul semnifică cerul sau revelaţia. Multe
plante şi animale au funcţii simbolice. Vulpile pot simboliza atracţia
sau plăcerea, iar în alte cazuri ele pot reprezenta mici influenţe
distructive, la fel cum problemele mărunte pot distruge o căsnicie,
în timp, dacă sunt ignorate (Cântarea Cântărilor 2:14). Viperele
pot reprezenta fie otrava religioasă, fie cearta. Părţile trupului au
şi ele funcţii simbolice. Mâna dreaptă semnifică putere. Aproape
orice element poate avea o semnificaţie simbolică. Pentru a mai da
câteva exemple, vinul poate reprezenta bucuria, iar vântul, Duhul
Sfânt (vezi Ioan 3:8) sau judecata (1 Împăraţi 19:11). Aurul, argintul
sau pietrele preţioase reprezintă ceva rar şi valoros.
Cum putem descoperi aceste posibilităţi? Prin folosirea
unei concordanţe, de preferat una electronică. Programele de
computer sunt mult mai rapide decât folosirea unei cărţi. Pot scrie
cuvântul care mă interesează şi, prin simpla apăsare a unei taste,
apar toate referinţele biblice legate de cuvântul respectiv. În plus,
rulând textul în sus sau în jos, pot vedea foarte uşor şi contextul în
care apare fiecare cuvânt. Concordanţa va arăta, de obicei, câteva
posibile semnificaţii simbolice dar, în mod frecvent, în timpul
căutării, o semnificaţie va ieşi în evidenţă, părând să se potrivească
perfect în contextul visului sau al vedeniei mele.
Uneori, simbolurile vor fi luate din experienţa noastră
cotidiană mai degrabă decât din Biblie. Când se întâmplă aceasta,

trebuie să privim la locurile sau la elementele asociate acestor

simboluri. Spre exemplu, într-un vis te afli într-un avion care
se prăbuşeşte din cauza unei erori de pilotaj. Nu ai nevoie de o
cunoaştere ştiinţifică legată de prăbuşirea avioanelor ca să înţelegi
acest vis. Cu ce asociem de obicei avioanele? Elementele care ne
vin în minte sunt: transport, viteză şi înălţime mare. Avionul poate
reprezenta o lucrare care te ridică pe înălţimi spirituale, dar care se
îndreaptă spre un dezastru major, din cauza lipsei de experienţă a
liderilor. Astfel, visul te poate avertiza să te rogi pentru liderii acelei
lucrări.
Gândurile şi sentimentele noastre legate de simboluri sunt
şi ele importante, deoarece Dumnezeu alege anumite simboluri
specifice datorită potenţialului lor ridicat de a ne comunica
anumite aspecte. Dacă locuim într-o zonă izolată, unde nimeni nu
are cunoştinţe sau interes pentru avioane, va fi puţin probabil ca
ele să fie folosite pentru a transmite vreun adevăr.
Un alt mod practic de a înţelege visele sau vedeniile este de
a acorda atenţie oricărui detaliu care iese în evidenţă. Acest aspect
poate constitui cheia descifrării semnificaţiei revelaţiei respective.
Totuşi, nu încercaţi să descoperiţi semnificaţii în fiecare detaliu
al simbolului. Contextul visului sau al vedeniei va determina care
detaliu este relevant. Cu trecerea anilor, păstrând cu scumpătate
visele şi vedeniile pe care le-aţi primit de la Domnul, veţi constata
că aţi dobândit propriul vostru vocabular personalizat de visuri.
Niciuna dintre indicaţiile de mai sus privitoare la
interpretarea simbolurilor nu ar trebui să minimalizeze sau să
elimine nevoia de rugăciune. Când dorim să înţelegem o comunicare
divină, indiferent că este un text din Scriptură sau un vis, trebuie să
ne rugăm, să-i consultăm pe alţii care au înţelepciune în domeniul
respectiv şi să facem uz de orice resursă teologică pe care o avem
la dispoziţie. Însă ceea ce noi dorim, mai presus de toate, este să
ne punem încrederea în bunătatea Domnului, crezând că El ne va
face clară revelaţia Sa, fără a ne baza mai degrabă pe capacităţile
noastre intelectuale de interpretare.

92 Darul profeției
Am petrecut mult timp studiind semnificaţia simbolurilor,
pentru că cea mai obişnuită greşeală care se face în interpretarea
viselor şi a vedeniilor este de a înţelege în mod literal ceva ce avea
sens simbolic. Spre exemplu, infarctul vorbeşte deseori despre
atacurile spirituale asupra inimii. Scaunul cu rotile denotă în
mod frecvent paralizia spirituală. Să presupunem că un lider pe
care îl cunoşti apare în visul tău la un program faimos transmis la
televiziunea naţională. Aceasta poate însemna că lucrarea pe care o
reprezintă se va extinde la nivel naţional, nu neapărat că liderul va
apărea efectiv la televiziune.
Nu există nicio regulă rigidă pentru a distinge între literal
şi simbolic, după cum nu există nici vreo metodă automată de
a descifra simbolurile. Discernământul se obţine după un timp,
prin rugăciune şi prin practică. Încă un mic sfat. Cel mai adesea,
evenimentele negative din vise şi din vedenii reprezintă avertizări,
nu neapărat evenimente care trebuie să se întâmple (vezi Iov 33:13-
18). Visul poate să ne avertizeze cu privire la ce se va întâmpla
dacă noi nu ne pocăim de o anumită atitudine sau comportare. Sau
poate că nu am făcut absolut nimic rău. Poate că Diavolul a plănuit
un atac special împotriva noastră, aşa că visul negativ constituie un
îndemn la rugăciune, ca să nu se întâmple vreo nenorocire. Acesta
este modul în care tratez eu toate visele negative, atâta timp cât
Domnul nu mă îndrumă altfel.
Vise chinuitoare
Era împuşcată, în mod repetat, cu o mitralieră. Simţea
fiecare glonţ cum îi intră în carne, dar nu cădea la pământ. Forţa
împuşcăturilor îi ţinea trupul în picioare. Nu putea să moară, aşa
că gloanţele continuau să-i sfâşie trupul. Acesta a fost unul dintre
visele pe care Leesa le-a avut la scurt timp după ce a început să aibă
vise profetice.
Toţi profeţii pe care îi cunosc sunt ţinta unor astfel de vise
chinuitoare, care doar par a aduce descoperiri. Ele zugrăvesc o

poveste reală şi coerentă, dar una negativă. În mod obişnuit, în

povestire apar aspectele de care persoana se teme cel mai mult.
Dacă o profetesă simte că îşi pierde frumuseţea, ea poate avea un
vis în care soţul ei este atras de o altă femeie. Visul va fi atât de real,
încât ea poate simţi disperarea abandonării. S-ar putea chiar ca,
atunci când se trezeşte, să fie mânioasă pe soţul ei. Uneori Diavolul
este sursa acestor vise. El este un maestru al înşelăciunii şi va imita
modurile în care vorbeşte Dumnezeu (vezi capitolul 8, Amăgiri,
demoni şi profeţi falşi).
În alte cazuri, noi suntem sursa acestor vise terifiante.
Activităţile noastre dinainte de culcare ne pot influenţa visele.
Dacă ne culcăm apăsaţi de anumite îngrijorări se prea poate să
avem vise negative, legate de acele îngrijorări. Filmele la care ne
uităm înainte de culcare, în special cele de groază, pot avea un
efect negativ asupra viselor noastre. Alcoolul consumat în cantitate
excesivă sau diferite feluri de mâncare pot, de asemenea, să ne
influenţeze visele. În plus, unele medicamente sau droguri ne pot
tulbura visele.
Cum putem face diferenţa între un vis care ne avertizează
cu adevărat şi unul care doar ne chinuieşte? În primul rând,
trebuie să vedem dacă există vreo legătură între vis şi ceea ce am
făcut înainte de culcare. În al doilea rând, reflectă acest vis vreo
frică sau vreo îngrijorare pe care o avem în mod obişnuit? Frica
şi îngrijorarea constituie o poartă de intrare pentru amăgirile
demonice. În al treilea rând, ne răpeşte acest vis speranţa,
făcându-ne să simţim că nici rugăciunea, nici pocăinţa nu mai ajută?
Lipsa de speranţă şi condamnarea sunt semne că în spatele visului
stă acuzatorul nostru. Dacă cerem Domnului în mod constant să
ne arate diferenţa dintre visele venite de la El şi cele ale firii noastre
pământeşti sau cele trimise de duşmanul nostru, vom învăţa să
discernem sursa viselor.
Când Leesa a început să aibă vise profetice, aproape de
fiecare dată avea un vis înspăimântător în noaptea următoare. Am
început să observăm acest tipar timp de şase săptămâni, până când

94 Darul profeției
ne-am dat seama despre ce este vorba. Ne-am rugat în fiecare
seară, înainte să mergem la culcare, rugându-L pe Dumnezeu
să-l împiedice pe Diavol să-i invadeze visele, iar atacul s-a oprit.
Ocazional, mai avea vise urâte, dar aceasta este o parte din preţul
pe care trebuie să-l plătească o persoană cu dar profetic.
Profeţii nu trăiesc într-o lume liniştită. Ei păşesc pe tărâmul
unde se întâlnesc îngerii şi demonii, unde se intersectează realul
şi falsul. Confuzia şi ambiguitatea le sunt mereu în preajmă. O
vedenie pasageră sau un vis pe care de-abia şi-l amintesc pot
constitui cheia salvării cuiva. Dintre toate darurile, niciunul nu
pare a se baza pe asemenea experienţe fragile ca profeţia. Nicio
lucrare nu este atât de dificil de deprins ca cea profetică. Aceasta
ţine mai mult de artă decât de ştiinţă. De asemenea, acest dar poate
fi cel mai valoros dintre toate. Este singurul dar spiritual cu privire
la care apostolul Pavel a îndemnat toată biserica să-l caute şi să-l
urmărească (1 Corinteni 14:1,39).
Fiţi răbdători cu voi înşivă până când învăţaţi să înţelegeţi
limbajul profetic al Duhului Sfânt. Perseverenţa smerită este mai
importantă decât inteligenţa, când căutaţi să descoperiţi ceea ce
doar Dumnezeu poate revela. Înţelegerea este recompensa pentru
„cei ce s-au deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi
răul” (Evrei 5:14).

Capitolul 6
Evitarea nebuniei profetice
Nu toţi oamenii nebuni se află în aziluri. Unii aleargă

nestingheriţi în libertate, imitând profeţii. Deseori, ei se aleg cu
titulatura de profeţi, deoarece unii dintre adevăraţii profeţi par a fi
la limita nebuniei.
Nu vorbesc doar despre profeţii autentici de astăzi, ci îi
includ aici şi pe cei din Biblie. Dacă Ieremia şi-ar desfăşura astăzi
lucrarea profetică, un mare număr de credincioşi din bisericile
noastre i-ar recomanda Prozac (medicament pentru depresii, n.
trad.) şi consiliere pe termen lung. Profeţii întâlniţi în Biblie nu
numai că sunt prezentaţi frecvent ca nefericiţi şi mânioşi, dar au şi
acţionat deseori în mod ciudat. Ieremia a cumpărat un brâu de in
foarte scump, pe care l-a îngropat, apoi l-a dezgropat mai târziu,
afirmând că brâul acela, care putrezise între timp, constituia un
mesaj pentru întreaga naţiune. Osea s-a căsătorit cu o prostituată,
dar nu cu una dintre acele prostituate sentimentale din filme, care
au o inimă minunată, ci cu una vulgară, care a avut apoi copii cu
un alt bărbat. Cel mai învăţat profet din Biblie, Isaia, a umblat
dezbrăcat timp de trei ani. Ce fel de terapie le-am recomanda
tuturor acestora, dacă ar face parte din adunarea noastră?
Comportamentul bizar al profeţilor biblici nu ne deranjează
astăzi, pentru că ei nu se află în bisericile noastre. Ei sunt adunaţi
cu grijă şi în siguranţă pe paginile Bibliei. Noi suntem „ajutaţi”

96 Darul profeției
foarte mult şi de faptul că Biblia este cea mai necitită carte în
bisericile noastre. Aceasta înseamnă că cei mai mulţi dintre noi nici
nu sunt conştienţi de relatările stranii care se găsesc pe paginile
Bibliei. Însă nu doar ignoranţa noastră privitoare la Scriptură şi
absenţa profeţilor dintre noi ne fac să acceptăm fără dificultăţi
faptele excentrice ale acestora. Există şi un motiv teologic pentru
care comportamentul lor nepotrivit nu ne deranjează. Ceea ce
conferă legitimitate profeţilor biblici este Dumnezeu, care stă în
spatele tuturor acţiunilor ciudate ale acestora.
Dumnezeu este acela care le-a spus lui Ieremia, Osea, Isaia
şi celorlalţi să acţioneze în mod atât de neobişnuit. Deoarece ştim
că Dumnezeu i-a spus lui Isaia să umble gol sau lui Avraam să-şi
ucidă fiul, noi suntem de acord cu ce au făcut ei. Singurul fapt
care ne poate asigura confortul cu privire la aceste întâmplări este
presupunerea că Dumnezeu nu mai vorbeşte nimănui în afara
oamenilor de pe paginile Scripturii sau că El a renunţat la căile Sale
stranii. Dar, probabil că, dacă ai crede aşa ceva, nu ai mai citi această
carte. Este mult mai plauzibil să crezi că Dumnezeu vorbeşte încă
şi că poate chiar să-ţi ceară să acţionezi în mod ciudat. S-ar prea
putea ca aceasta să fie adevărat dar, dacă nu eşti smerit, înţelept
şi atent, aceste convingeri te pot face să dai de necazuri pe care
Dumnezeu nu le doreşte pentru tine.
Megalomania profetică
Când am început să urmăresc pentru prima dată lucrarea
profetică, am întâlnit un tânăr care se credea profet. Îl voi numi
Robert. El se plimba pe o alee, după o ploaie zdravănă, şi a
observat în drumul lui un vierme mort. A crezut că Dumnezeu
începuse să-i vorbească despre acel vierme. Aşa că l-a luat în mână,
gândindu-se că, dacă se va ruga pentru el, Dumnezeu îl va readuce
la viaţă. Viermele însă nu a reacţionat. Netulburat de eşecul său,
lui Robert i-a venit un nou gând: acela că Dumnezeu îl călăuzea să
pună viermele într-un plic şi să-l trimită unui lider proeminent al

Evitarea nebuniei profetice 97
unei mişcări creştine. Robert nu avea nicio idee de ce Dumnezeu

ar dori ca el să facă una ca asta. Nu avea nicio legătură cu acea
mişcare şi nicio autoritate în cadrul ei, dar simţea că era ca un om
căruia Dumnezeu îi încredinţase o misiune.
Când a ajuns la biroul acelei misiuni creştine pentru a livra
viermele mort, nu s-a bucurat de cea mai călduroasă primire. El a
interpretat această reacţie ca pe gelozia asistenţilor liderului, care
nu doreau ca el să se apropie de acesta mai mult decât ei. Dacă
asistenţii s-au temut de el, frica lor s-a dovedit neîntemeiată când
liderul a deschis plicul. Desigur că liderul a făcut ceea ce trebuia,
atât în ce privea viermele, cât şi pe aşa-zisul profet. A înmormântat
viermele pe loc, aruncându-l la gunoi, iar apoi i-a mulţumit lui
Robert şi i-a spus la revedere.
Robert a fost sigur că nereuşita lui de a se integra în această
mişcare creştină se datora inimii corupte a asistenţilor, care au
permis accesul unui duh rău în biroul acestei mişcări. El nu a putut
să vadă legătura dintre actul său straniu şi respingerea care i-a
urmat. La urma urmei, darul nesolicitat al unui vierme care şi-a dat
obştescul sfârşit era departe de apariţia ciudată a unui profet care a
umblat dezbrăcat timp de trei ani (vezi cazul lui Isaia).
Am urmărit cariera acestui tânăr pentru o vreme şi am
văzut că acelaşi model se repeta în viaţa lui. În loc să înveţe din
eşecurile comportamentului său bizar, el şi-a dezvoltat o teologie
prin care îşi justifica acţiunile. Pretindea că Dumnezeu îi spusese
cândva că lucrarea lui va fi respinsă. Înarmat cu incidentele ciudate
ale profeţilor biblici şi cu promisiunea divină a respingerii lucrării
sale, era întotdeauna în stare să-şi justifice purtarea antisocială şi
să dea vina pe altcineva pentru eşecul lucrării lui. Cunosc cel puţin
o ocazie în care acest om a îndepărtat o întreagă biserică de la
acceptarea darurilor Duhului Sfânt, făcându-i pe membrii ei chiar
să dispreţuiască darul profeţiei.
Acest fapt este trist, pentru că Robert nu este profet, ci doar
un om încăpăţânat care se crede profet. Câţiva lideri au încercat
să-l ajute să vadă realitatea, dar nu au ajuns la inima lui.

98 Darul profeției
În cartea Proverbelor, nebunul este descris ca un megaloman
care nu poate fi corectat (vezi Proverbe 27:22). Dacă suntem destul
de nesăbuiţi, vom fi întotdeauna în stare să găsim în Biblie ceva
care să justifice comportarea noastră greşită sau ciudată, precum şi
decăderea inimii noastre.
Din fericire, am întâlnit doar unul sau doi lucrători profetici
de tipul lui Robert. Oricum, exemplul său constituie o avertizare:
înainte de a folosi profeţii biblici pentru a justifica anumite acţiuni
neortodoxe din partea noastră, ar trebui să ne amintim că ei aveau
cel mai înalt caracter şi cel mai înalt nivel de discernământ. Când
Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l sacrifice pe Isaac, sau lui
Osea să se căsătorească cu Gomera, problema nu era dacă ei au
putut discerne sau nu, în mod exact, vocea lui Dumnezeu. Ei au
auzit vocea Lui foarte clar. Problema era ascultarea de Dumnezeu.
Noi, de asemenea, ar trebui să aşteptăm ca vocea lui Dumnezeu să
fie la fel de clară înainte să facem ceva ciudat, îndeosebi când am
putea răni pe cineva.
Totuşi, uneori Dumnezeu acţionează în moduri care par
neortodoxe sau ciudate, dar există o cale corectă şi una greşită de a
răspunde în aceste situaţii.
Glorificarea straniului
Au existat cazuri când Dumnezeu i-a dus pe profeţi în Duhul
spre alte locuri, pentru a le arăta anumite lucruri. Uneori, Duhul a
răpit fizic anumiţi oameni şi i-a lăsat în altă parte (vezi 1 Împăraţi
18:22; Faptele Apostolilor 8:39). Astăzi, asemenea întâmplări ar
suna ca o călătorie astrală de tip New Age, dar Scriptura ne învaţă
că Domnul acţionează uneori în moduri ciudate. Spre exemplu,
El a făcut o măgăriţă să vorbească (vezi Numeri 22:21-30). Apoi,
trebuie că a făcut ceva ciudat cu batista apostolului Pavel, pentru
că atunci când oamenii o puneau peste cei posedaţi de Diavol,
demonii ieşeau afară, iar bolnavii erau vindecaţi (vezi Faptele

Apostolilor 19:11,12). Acestea s-au întâmplat cu adevărat, toate

fiind lucrarea lui Dumnezeu.
De ce? Uneori ca să aducă o ofensă minţilor religioase care
cred că le ştiu pe toate, alteori spre frustrarea firii pământeşti a celor
mândri şi, poate, pentru sute de alte motive pe care Dumnezeu nu a
găsit cu cale să ni le împărtăşească. Punctul principal al celor spuse
aici este că, de la începutul până la sfârşitul Bibliei, Dumnezeu
a lucrat pe căi stranii. Ar fi o nebunie să ne imaginăm că, odată
ce Biblia a fost completă, Dumnezeu Şi-a schimbat modul de
lucru, pentru a-l adapta gusturilor noastre. El acţionează în mod
ciudat, ceea ce ridică o întrebare: cum ar trebui să răspundem când
întâlnim astăzi una dintre faptele stranii ale lui Dumnezeu? Ar
trebui să-I dăm slavă pentru această experienţă. Din păcate, mulţi
din biserică glorifică doar experienţa. Recent, am participat la o
întâlnire în care Dumnezeu Şi-a descoperit prezenţa prin câteva
manifestări fizice neobişnuite. Cinci oameni au făcut mărturisiri
la începutul întâlnirii. Primii patru au povestit, în cadrul acestor
serii de întâlniri, despre schimbarea vieţii lor, petrecute în urma
întâlnirii cu Dumnezeu, incluzând şi câteva detalii umoristice
ale unor fenomene fizice pe care ei le-au experimentat. A cincea
persoană, o tânără doamnă, a povestit cum s-a schimbat viaţa ei,
dar a adăugat că ea nu experimentase nicio manifestare fizică.
Moderatorul întâlnirii a spus unei mulţimi de câteva
sute de oameni: „Vedeţi, aceasta arată că nu trebuie neapărat să
tremuri sau să cazi la pământ atunci când experimentezi puterea
lui Dumnezeu.” Apoi, un grup care se ruga separat pentru tânăra
doamnă a adăugat: „Dumnezeu încă nu ţi-a dat harul unor astfel de
manifestări.” Mulţimea a izbucnit în râsete şi în aplauze, sperând
ca ea să cadă la pământ sau să tremure. Dar nu s-a întâmplat
nimic din toate acestea. Moderatorul nu a intenţionat să spună că
manifestările acelea erau necesare, dar ultima afirmaţie a grupului
de rugăciune spunea de fapt mulţimii că, dacă nu ai tremurat sau nu
ai căzut la pământ, nu ai întâlnit cu adevărat puterea lui Dumnezeu.
Era glorificată astfel manifestarea prezenţei lui Dumnezeu mai

100 Darul profeției
degrabă decât Dumnezeu Însuşi. Când procedăm astfel, suntem
ca nişte copii care, în dimineaţa de Crăciun, după ce şi-au desfăcut
cadourile, se joacă apoi cu hârtia în care au fost ele învelite, în loc
să se bucure de cadouri. Când Dumnezeu dă anumite manifestări
fizice, ele sunt ca hârtia cu care au fost învelite cadourile, în
comparaţie cu prezenţa Lui. Prezenţa Lui este adevăratul dar.
Această prezenţă este crucială, nu modul în care se manifestă ea.
La această întâlnire, oamenii nu au ştiut că ei glorificau
experienţa mai degrabă decât pe Dumnezeu şi, uneori, aşa facem
şi noi. Când dăm atenţie doar manifestărilor şi metodelor, vom fi
amăgiţi, pentru că ochii noştri nu mai sunt îndreptaţi spre Cel ce
este adevărul. De aceea smerenia este atât de importantă. Oamenii
smeriţi nu sunt înşelaţi atât de uşor, iar când se întâmplă să fie
înşelaţi, se corectează mult mai repede.
Reproducerea faptelor stranii

Încercarea de a reproduce straniul poate fi tot atât de
dăunătoare ca şi glorificarea acestuia. Deseori, manifestarea stranie
constituie un eveniment singular şi suveran. Să ne gândim, de
exemplu, la batista luată de la apostolul Pavel. Biblia ne spune că
acest fenomen s-a întâmplat o singură dată, în Efes, un oraş în care
se practica magia, unde oamenii foloseau tot felul de farmece ca
să manipuleze duhurile şi forţele naturii. Creştinii, unii buni, iar
alţii răi, încearcă să reproducă acest fenomen astăzi, prin rugăciuni
de binecuvântare a hainelor, pe care apoi le dau sau le vând celor
bolnavi.
Eu nu spun că Dumnezeu nu poate vindeca pe cei bolnavi
astăzi, folosind această metodă sau alta chiar mai ciudată. Dar
acele rugăciuni pentru haine nu dau acelaşi rezultat ca în cazul lui
Pavel. Unii încearcă să copieze ce nu trebuie. Oamenii ar trebui
să-şi îndrepte eforturile spre reproducerea caracterului apostolului
Pavel şi nu a batistei lui. Când ajungem să facem totul de dragul
Evangheliei (vezi 1 Corinteni 9:23) şi suferim pentru Cristos cum

a făcut Pavel (vezi 2 Corinteni 11:16-32), atunci, cine ştie, poate

că Dumnezeu Îşi va revărsa puterea şi peste hainele noastre. Este
mult mai uşor să facem rugăciuni pentru haine, decât să dobândim
caracterul lui Pavel.
Încă o trăsătură importantă a apostolului Pavel: el a vorbit
mult mai mult despre Domnul decât despre experienţele stranii cu
El. Pavel nici nu a menţionat vreodată episodul cu batista. Prietenul
său, Luca, a relatat această povestire. Scopul lui Luca nu a fost de a
introduce o nouă metodă de vindecare, ci de a demonstra puterea
superioară a Domnului Isus Cristos faţă de toate duhurile rele şi
faţă de magia efesenilor.
Totuşi, în ciuda acestor avertismente, Dumnezeu acţionează
uneori şi astăzi în moduri ciudate. Ba mai mult, El poate face ceva
deopotrivă straniu şi nou; chiar mai rău decât atât, s-ar putea să ne
ceară şi nouă să acţionăm în moduri ciudate şi noi. Ce vom face
atunci?
Falsa vinovăţie
În timpul alocat întrebărilor şi răspunsurilor din cadrul unui
seminar, o doamnă mi-a relatat următoarea problemă. Se rugase
mai multă vreme pentru o altă doamnă oarbă ca să-şi recapete
vederea, dar nu s-a întâmplat nimic. Apoi, s-a gândit la situaţia
când Isus a scuipat pe pământ, a făcut noroi şi a uns ochii orbului
cu el. A simţit că, dacă ar face la fel, doamna oarbă se va vindeca,
numai că încăperea în care se aflau avea podeaua acoperită cu un
covor, nu cu ţărână. Dar cel mai mare obstacol a fost teama ei de
a acţiona într-un mod atât de greu de acceptat din punct de vedere
social: de a face noroi din salivă şi pământ, pentru a unge ochii
cuiva! Şi, totuşi, Isus a făcut-o. Ea se simţea vinovată din pricina
acestei temeri a ei. Cu cât simţea mai tare această vină, cu atât
simţea că era călăuzită să procedeze astfel. Dar oare era într-adevăr
călăuzită? Ezitarea ei se datora temerii de a nu părea caraghioasă
sau nesiguranţei cu privire la călăuzire? În cele din urmă, nu a

făcut noroi din salivă şi doamna oarbă nu s-a vindecat. Acum era
tulburată de vinovăţie, fiindcă nu îi unsese ochii cu noroi. Cum
acest eveniment s-a consumat la o conferinţă într-o ţară străină, ea
nu se putea întoarce pentru a se ruga iarăşi cu acea persoană oarbă,
folosind metoda noroiului.
Ea m-a întrebat: „Ce-ar fi trebuit să fac? Imboldul de a face
noroi cu propria mea salivă venea de la Domnul sau de la mine
însămi?”
I-am spus că, personal, nu credeam că imboldul acela era
de la Domnul. În primul rând, este normal să ne gândim la pasaje
biblice care corespund situaţiilor în care ne rugăm pentru diverşi
oameni. Când mă rog pentru orbi, terapia salivei şi a noroiului
din Ioan 9:6 îmi vine în minte aproape întotdeauna. Când mă rog
pentru surzi, îmi pun frecvent întrebarea dacă n-ar trebui să-mi
pun degetele în urechile lor (vezi Marcu 7:32). Aceste gânduri
vin, probabil, pentru că suntem familiarizaţi cu Scripturile şi nu
fiindcă avem o călăuzire divină specifică. În al doilea rând, când
ne rugăm fără succes pentru o minune, este natural să cercetăm
motivul eşecului nostru. Poate ne gândim că nu urmăm suficient
Biblia în mod literal, că nu avem destulă credinţă sau că în viaţa
noastră este păcat. În al treilea rând, doamna despre care am
vorbit nu avea certitudine sau pace vizavi de folosirea unei metode
atât de neplăcute. Era mai preocupată să nu piardă călăuzirea lui
Dumnezeu decât să asculte de El. Ar fi fost încântată să asculte
dacă ar fi ştiut cu adevărat că Dumnezeu o călăuzea. Aduceţi-vă
aminte că, atunci când Dumnezeu a poruncit profeţilor din Biblie
să facă ceva ciudat, El a făcut-o cu atâta claritate, încât ei nu şi-au
pus întrebarea dacă porunca venea de la El sau dacă era rezultatul
sentimentelor proprii. În al patrulea rând, doamna aceasta era la
începutul procesului de auzire a vocii lui Dumnezeu şi se gândea la
un act profetic aflat dincolo de nivelul ei de credinţă (vezi Romani
12:6). Aceştia au fost factorii care m-au determinat să concluzionez
că nu Dumnezeu, ci emoţiile ei erau cele care o conduceau spre

aplicarea metodei cu noroiul. Atâta timp cât nu săvârşise un păcat

clar, nu avea de ce să se simtă vinovată.
Ce-ar fi trebuit ea să facă? Ar fi putut să-L roage pe
Dumnezeu să-i dea un semn care să-i arate dacă gândul acela venea
de la El sau din mintea ei. Sau ar fi putut s-o includă pe doamna
fără vedere în actul luării deciziei, spunându-i: „Probabil vei crede
că aceasta este o nebunie şi nu te condamn, dar simt că ar trebui
să procedez ca şi Isus: să fac noroi cu saliva mea şi s-o pun peste
ochii tăi. Ce părere ai?” Doamna oarbă ar fi putut spune: „În nici
un caz” sau, dimpotrivă: „Ei bine, ce am de pierdut? Ochii mei nu
mă ajută oricum la nimic în acest moment. Poţi încerca.” În acest
fel, ea ar fi tratat-o pe doamna oarbă ca pe o persoană şi nu ca pe
un experiment.
Cine profeţeşte duminica?

Aţi mers vreodată la biserică duminica şi aţi auzit conducerea
bisericii întrebând: „Cine ar vrea să predice în dimineaţa aceasta?”
De ce nu aţi auzit niciodată aşa ceva? Fiindcă toţi sunt conştienţi
de haosul care s-ar produce în felul acesta. Totuşi, unele biserici
practică profeţia tocmai în stilul acesta şi lasă o pauză între două şi
cinci minute, după închinare, în care oricine poate „profeţi”.
La un serviciu de duminică seara, la care participau vreo
două mii de oameni, în timpul pauzei cu pricina am auzit un om
spunând că Evanghelia era doar un basm! Păstorul s-a ridicat şi
a spus: „Evanghelia noastră nu este un basm.” Toată lumea l-a
aclamat. Am aflat mai târziu că omul care „profeţise” primise
învoirea să iasă la sfârşit de săptămână din instituţia pentru
bolnavi mintal unde era internat. Situaţia nu a produs nicio pagubă
semnificativă, însă nici nu a zidit sau încurajat pe nimeni. În
aceasta constă problema pe care o ridică posibilitatea pe care o
au toţi oamenii de a profeţi duminica, în auzul întregii biserici:
practica aceasta nu se dovedeşte prea ziditoare. Majoritatea celor
care vorbesc nu profeţesc cu adevărat şi nici nu au autoritatea de a

se adresa bisericii întregi. Am urmărit biserici care au încercat ani
de zile să abordeze în felul acesta lucrarea profetică, însă metoda
aceasta nu a dus niciodată la conturarea unei lucrări profetice
puternice. Dimpotrivă, ea îi determină pe oameni să ignore sau,
chiar mai rău, să dispreţuiască această lucrare. De ce?
Noi nu îngăduim pur şi simplu oricui să predice duminica.
Aşteptările noastre legate de predică sunt prea înalte ca să permitem
oricui să adreseze un mesaj întregii biserici. Cel care dă învăţătură
duminica trebuie să fie o persoană cu un anumit nivel de caracter şi
de abilităţi de comunicare. De ce nu am stabili aceleaşi standarde şi
pentru cei care profeţesc duminica în faţa întregii biserici? Ridicaţi
ştacheta în loc să o coborâţi. Pavel sugerează la fel când pare să
limiteze la doi sau la trei numărul profeţilor care pot vorbi în cadrul
unei întâlniri (vezi 1 Corinteni 14:29). Duminica este momentul
potrivit pentru exprimarea celor mai mature daruri, nu cel în care
oamenii învaţă să predice sau să profeţească.
S-ar putea ca unii să obiecteze, spunând că, dacă vom
îngădui numai profeţilor maturi să se adreseze întregii biserici,
stingem Duhul (vezi 1 Tesaloniceni 5:19). Însă nu este aşa; ba
din contră. Încercăm să ne asigurăm că ceea ce se spune vine cu
adevărat de la Duhul Sfânt. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu
nu ar transmite niciodată un mesaj întregii biserici printr-un profet
lipsit de experienţă, ci doar că, în mod obişnuit, El nu o face.
Oricine crede că are o revelaţie pentru toată biserica poate cere
unuia dintre prezbiteri permisiunea să vorbească. Dacă prezbiterii
consideră că este bine, vor permite acelei persoane să vorbească
sau unul dintre cei care conduc programul va transmite mesajul.
Limitarea lucrării profetice de duminica la profeţii maturi
nu înseamnă că vom avea doar câţiva profeţi în biserică. Cuvintele
lui Pavel din 1 Corinteni 14 ne fac să credem că darul profetic ar
trebui să fie larg răspândit în biserică. El ne îndeamnă să urmărim
darurile spirituale şi îndeosebi pe cel profetic (vezi versetul 1).
Mai mult, biserica s-a născut în focul profetic, iar Petru spune că
experienţele profetice ar trebui să constituie norma în biserică (vezi

Faptele Apostolilor 2:17-21). Iacov ne face să credem că darul de

învăţătură va fi mai rar decât cel al profeţiei, când spune: „Nu mulţi
dintre voi ar trebui să se creadă învăţători…” (Iacov 3:1, traducere
liberă din limba engleză). În biserica mea, aşa se şi întâmplă: avem
mult mai mulţi profeţi decât învăţători.
Cum învaţă atunci oamenii să profeţească, dacă numai
câţiva se pot adresa duminica întregii biserici? Vor învăţa în grupe
de casă, la cursuri de pregătire, în cadrul unor seminarii şi conferinţe
sau al unor grupuri mici destinate bărbaţilor ori femeilor. După ce
au fost pregătiţi, oamenii pot deveni parte a echipelor de slujire.
După fiecare serviciu, avem întotdeauna măcar nouă sau zece
echipe formate din câte trei oameni, care profeţesc şi care se roagă
pentru vindecare.
Unele dintre cele mai puternice mesaje profetice pe care
le-am auzit au fost rostite duminica, într-o atmosferă mai puţin
formală. Unul dintre ele m-a atins mod special. Două doamne din
alt oraş ne-au vizitat biserica duminică dimineaţa. Sâmbăta, soţul
uneia dintre ele îi spusese că nu o mai iubea şi că vroia să divorţeze.
Femeia mărturisea că fusese cea mai cumplită zi din viaţa ei. Cu
toate acestea, în dimineaţa următoare a venit la biserica noastră.
O tânără din congregaţie a văzut-o în încăpere şi a auzit glasul
Domnului vorbindu-i despre doamna aceasta. S-a dus la ea, s-a
prezentat şi i-a spus următoarele: „Cred că Dumnezeu mi-a vorbit
cu privire la dumneavoastră. El vrea să ştiţi că vă iubeşte cu adevărat
şi că va păşi alături de dumneavoastră prin întuneric. A mai spus că
nu este vina dumneavoastră şi că El va îndrepta situaţia.” Două zile
mai târziu am primit un mail de la una dintre cele două doamne.
Cea căreia îi fusese adresat mesajul spunea că fusese experienţa cea
mai încurajatoare de care avusese vreodată parte. Mai spunea că
nici măcar nu reţinuse numele tinerei care-i profeţise, însă nici nu
conta, fiindcă ştia că Isus era cel care-i vorbise.
Astfel, în biserica noastră există trei moduri în care se
manifestă lucrarea profetică duminica. Doi sau trei profeţi se
adresează întregii biserici de pe platforma din faţă. Avem între şase

şi opt oameni care pot face aceasta foarte bine, însă numai doi
sau trei vorbesc în timpul serviciului. La nivelul următor, avem
echipe de slujire care se roagă pentru oameni la sfârşitul întâlnirii.
În cele din urmă, o serie de alţi profeţi transmit între patru ochi
celor prezenţi mesaje profetice. Procedura aceasta elimină o parte
a haosului pe care-l permite lucrarea profetică neorganizată şi ne
ajută, totodată, să fim mai responsabili de conţinutul mesajelor.
Zece reguli pentru succesul profetic

Dacă urmăm următoarele zece reguli, putem evita o serie
de necazuri inutile.
Regula întâi: subliniaţi norma şi ceea ce este evident, nu ce e
rar şi bizar. Faceţi aceasta în studiul Scripturii şi în lucrarea voastră
profetică.
Regula a doua: nu faceţi nimic ciudat fără să aveţi o călăuzire
clară de la Dumnezeu.
Regula a treia: nu faceţi în domeniul profetic nimic din ce ar
putea fi stânjenitor sau dăunător unei alte persoane, fără să aveţi
permisiunea acesteia. Dacă obiectaţi spunând: „Ilie şi Elisei n-au
cerut permisiunea înainte să acţioneze în moduri care i-au rănit
pe alţii”, aduceţi-vă aminte că ei profeţeau împotriva duşmanilor
lui Dumnezeu. Voi faceţi însă o lucrare cu copiii lui Dumnezeu.
Aceasta este o mare diferenţă. De asemenea, aduceţi-vă aminte
că nu sunteţi nici Ilie, nici Elisei. Când veţi dobândi nivelul lor de
dedicare şi darurile lor, de abia atunci veţi putea fi ceva mai flexibili
cu regula a treia.
Regula a patra: repetaţi după mine: „Eu nu constitui o
excepţie de la aceste reguli. Sunt un începător în şcoala profeţilor.”
Regula a cincea până la a zecea: reciteşte regula a patra.
Străduiţi-vă să fiţi cât de normali posibil şi de lipsiţi de
spiritul religiozităţii, dacă doriţi ca mesajul vostru să fie primit.
Acesta a fost sfatul apostolului Pavel (1 Corinteni 14:23-25). Faceţi

totul cu decenţă şi în ordine, pentru că Domnul este un Dumnezeu

al păcii (vezi 1 Corinteni 14:33,40). Dacă El vrea să violeze pacea,
prea bine. Dar noi trebuie să lucrăm ca s-o menţinem.
Următorul capitol oferă câteva linii călăuzitoare care ne
ajută nu numai să menţinem pacea, ci şi să obţinem un maximum
de beneficii de pe urma cuvintelor noastre profetice.

Capitolul 7
Transmiterea mesajelor profetice
Cuvântul „vise” mi-a străfulgerat mintea când m-am

uitat la o doamnă din rândul al treilea. Atât a fost: doar cuvântul
„vise”. Am simţit că trebuia să-i vorbesc doamnei, dar cuvântul
era mult prea general şi trebuia parcă îmbunătăţit. În faţa tuturor,
am întrebat-o pe acea doamnă dacă s-a rugat să aibă vise. În faţa
tuturor, ea mi-a răspuns că nu.
După vreo cinci minute, a ridicat mâna. Mi-a spus că
citise una dintre cărţile mele cu două săptămâni înainte, după care
începuse să aibă vise foarte clare şi nu avea cu cine să vorbească
despre ceea ce i se întâmpla. Ea L-a rugat pe Dumnezeu să-i
permită să ne întâlnim, ca să mă poată întreba despre semnificaţia
viselor sale. Nu avea idee că eu urma să vin în oraşul ei. Aflase
despre întâlnirea respectivă chiar în ziua aceea.
Întâlnirea aceasta fusese programată de sus, iar Domnul
îmi dăduse chiar şi subiectul despre care trebuia să vorbesc: visele
ei. Aproape că am stricat totul încercând să aduc îmbunătăţiri
acestui mesaj general. Ar fi trebuit să-i spun simplu: „Când mă
uit la dumneavoastră, îmi vine în minte cuvântul «vise». Înseamnă
acest cuvânt ceva pentru dumneavoastră?” Atunci ea ne-ar fi putut
spune povestea ei şi situaţia ar fi arătat altfel.

Puterea cuvintelor cu caracter general
Nu am apreciat puterea mesajului cu caracter general pe
care-l primisem şi m-am gândit că-l puteam îmbunătăţi, făcându-l
mai specific. De fapt, eu adăugam ceva revelaţiei primite. Uneori
procedăm aşa pentru că ne gândim că oamenii apreciază mai
mult mesajele specifice decât cele generale şi, bineînţeles, dorim
să aprecieze ceea ce spunem. Alteori suntem tentaţi să adăugăm
câteva detalii specifice, pentru a părea mai puternici în ochii
celorlalţi. Dar nu procedaţi astfel. Dacă mesajul general vine de la
Domnul, va avea putere. Adăugirile noastre nu vor face decât să-l
dilueze sau să-l ruineze.
„Lepră.” Cuvântul mi-a venit în minte parcă din senin. Dar
oare ce putea să însemne? Şedeam în jurul unei mese la o conferinţă,
împreună cu alţi douăzeci de creştini. Cei mai mulţi erau implicaţi
în conducerea bisericii, însă câţiva lucrau în domeniul afacerilor,
al industriei de divertisment şi al mass-mediei. Hotărâserăm să
încheiem întâlnirea rugându-ne unii pentru alţii, când cuvântul
„lepră” mi-a răsunat în minte. L-am întrebat pe Dumnezeu ce
însemna şi pentru cine era, dar nu am primit niciun răspuns.
Eram sigur că acel cuvânt venea de la Domnul. La masă
şedeau şi doi bărbaţi din Israel, iar eu m-am gândit că mesajul avea
cumva legătură cu unul dintre ei. M-am întrebat dacă trebuia să
le spun, dar nu m-am simţit foarte în largul meu la gândul acesta.
După vreo zece minute, am întrebat tot grupul: „Înseamnă
cuvântul «lepră» ceva pentru vreunul dintre voi?” Nimeni nu
a răspuns nimic în următorul minut. Apoi, un bancher care se
ocupa totodată şi de investiţii a rupt tăcerea. A spus că investise
de curând într-o leprozerie din India. Deşi investiţia era menită
să aducă profit, compasiunea fusese cea care îl determinase pe
omul acesta să treacă la acţiune şi să dea de lucru unei leprozerii cu
peste şapte sute de bolnavi. Trei dintre noi s-au rugat pentru omul
acela de afaceri, pentru investiţia lui, precum şi pentru alte aspecte
ale vieţii sale. Mai târziu, în aceeaşi seară, am luat cina împreună

Transmiterea mesajelor profetice 111
cu el, iar omul mi-a mărturisit că întreaga experienţă îl marcase

într-un mod deosebit. Simplul cuvânt „lepră” şi rugăciunea care l-a
urmat i-a confirmat direcţia în care se îndrepta în afaceri şi faptul
că Dumnezeu era mulţumit de el.
Cuvintele venite de la Domnul sunt pline de putere, chiar
dacă sunt generale şi dacă trebuie să întrebăm pe cine vizează.
O privire atentă asupra regulii de aur

Cel mai mare profet dintre toţi a spus odată: „Binecuvântaţi
pe cei ce vă blestemă” (Luca 6:28). Cei puţini care împlinesc
această poruncă sunt cei cărora Dumnezeu le încredinţează cele
mai măreţe secrete ale Lui, pentru că Domnul ştie că ei nu le vor
folosi pentru a se răzbuna, ci mai degrabă ca unelte ale milei şi ale
dragostei, pentru remodelarea vieţilor ruinate.
Dacă cineva ar observa un păcat în viaţa voastră, ce aţi vrea
să facă? Aţi vrea să-l trâmbiţeze în faţa întregii biserici duminică
dimineaţa? Aţi vrea să spună prietenilor ce a observat în viaţa
voastră? S-ar putea ca o asemenea abordare să-l facă pe omul
respectiv să pară un profet puternic în ochii altora, dar voi cum
v-aţi simţi?
Toţi cei care doresc să fie priviţi ca mari profeţi sfârşesc
întotdeauna rănindu-i pe alţii. Profeţii autentici nu numai că văd
secretele noastre, ci sunt şi plini de milă. Ei ştiu că Dumnezeu
foloseşte întotdeauna bunătatea pentru a ne îndruma spre pocăinţă,
iar ei Îi urmează exemplul (vezi Romani 2:4). Profeţii care sunt
cu adevărat mari tratează oamenii aşa cum ar vrea ei înşişi să fie
trataţi (vezi Luca 6:31). Când au o avertizare sau o binecuvântare
pentru cineva, Îl întreabă pe Domnul cum să o dea, ca să obţină
maximum de beneficiu din toate acestea. Ei nu numai că iau în
considerare modul în care să transmită mesajul, dar şi timpul şi
locul potrivit.

Aflarea timpului potrivit
Poate că avem o revelaţie adevărată şi o interpretare corectă
a acesteia, dar apoi transmitem mesajul fără niciun beneficiu,
fiindcă nu am aşteptat momentul potrivit. Un profet înţelept ştie
că „Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca un măr de aur pus
într-un coşuleţ de argint” (Proverbe 25:11), o adevărată operă de
artă, care aduce bucurie vorbitorului şi face bine celui ce aude (vezi
Proverbe 15:23).
Nu spuneţi nimănui un cuvânt profetic fără să cereţi şi să
primiţi mai întâi permisiunea Domnului. Am fost deseori întrebat:
„Cum ştim că avem permisiunea Domnului de a rosti mesajul
profetic?” Răspunsul este că El ne va spune, dacă Îl întrebăm.
De ce ne-ar da Dumnezeu o descoperire fără să ne arate cum s-o
folosim? Dacă avem capacitatea de a primi o revelaţie, o avem şi pe
aceea de a auzi ce să facem cu ea. Noi avem nevoie, de asemenea,
ca Domnul să ne arate cum să aplicăm această revelaţie, după cum
avem nevoie ca El să ne dea descoperirea şi interpretarea. Oamenii
sunt diferiţi şi, de aceea, acelaşi adevăr poate fi aplicat în moduri
diferite pentru diferiţi oameni, dacă dorim ca cel ce aude profeţia
să aibă vreun beneficiu. O aplicaţie care nu este utilă pentru o
persoană poate fi foarte folositoare pentru alta. Duhul Sfânt
trebuie să ilumineze fiecare pas al procesului, dacă dorim să fim o
binecuvântare pentru cineva.
Uneori, Domnul nu dă profetului interpretarea sau aplicarea
descoperirii, chiar dacă îi cere să transmită această descoperire. În
acest caz, Domnul poate că testează inima ascultătorilor, să vadă
dacă ei apreciază cuvântul Său suficient de mult încât să caute ei
înşişi semnificaţia şi aplicaţia descoperirii. Noi trebuie să fim atenţi
să nu spunem mai mult decât a spus Dumnezeu. Dacă adăugăm
ceva, trebuie să facem distincţia între descoperirea Domnului şi
propria noastră opinie privind semnificaţia şi aplicaţia. Opinia
noastră poate fi valoroasă, dar dacă îi vom face pe ascultătorii

noştri să creadă că opinia noastră este ceea ce a spus Dumnezeu, îi

vom induce în eroare.
Bunătatea
Bunătatea Domnului este standardul pentru toate lucrările
profetice. Când transmitem oamenilor anumite cuvinte venite de
la Domnul, ar trebui să-i facem să se simtă în largul lor. Zâmbiţi-le.
Spuneţi-le pe nume. Transmiteţi întotdeauna cuvintele profetice cu
blândeţe şi cu smerenie. Noi dorim ca oamenii să simtă bunătatea
şi dragostea Domnului prin noi.
Mesajele din care răzbate mânia, neprihănirea de sine,
atitudinea de judecată şi de acuzare fac rareori vreun bine cuiva.
Ştiu că profeţii Vechiului Testament au rostit deseori cuvinte pline
de mânie venite de la Dumnezeu. Însă acestea erau spuse unui
popor rebel, dedat la idolatrie sau la ipocrizie religioasă. Domnul
Isus a păstrat cuvintele tăioase doar pentru cei ce se credeau
neprihăniţi, pentru făţarnici şi pentru liderii religioşi (vezi Matei
23). Dacă Dumnezeu are un mesaj de mânie pentru Biserica Sa
astăzi, mă aştept să vină pe calea pe care a venit întotdeauna, de
la un profet smerit şi cu inima zdrobită, care iubeşte Biserica, se
identifică totodată cu păcatul ei şi are acces la cel mai înalt nivel
al revelaţiei (conform Daniel 9:4-19). Însă cele mai multe cuvinte
„profetice” impregnate de mânie pe care le aud astăzi se revarsă
dintr-un izvor nevindecat de mânie din inima profetului.
Transmiteţi toate mesajele şi în special pe cele negative cu
blândeţe şi cu tact. Nu vă manifestaţi impulsiv, spunându-i unui
soţ că mândria, egoismul, insensibilitate şi orbirea sa îi vor ruina
căsnicia. El nu va primi un astfel de mesaj, ci va crede doar că îl
atacaţi şi că sunteţi de partea soţiei lui. În schimb, îi puteţi spune:
„Ştiu că soţia ta este supărată şi deprimată. Dar văd că Diavolul îi
foloseşte nefericirea pentru a-ţi întinde ţie o capcană. El încearcă
să te facă să crezi că nu ai nimic de-a face cu nefericirea ei şi că
toate problemele din căsnicia voastră sunt numai din vina ei. Dacă

tu vei cădea în această capcană, vei sfârşi prin a duce o viaţă de
căsnicie mizerabilă sau vei ajunge chiar la divorţ. Cred că Domnul
mi-a arătat cum poţi să scapi din capcană, dacă vrei să asculţi.” Un
mesaj de felul aceasta are şanse să fie auzit şi să salveze o căsnicie.
Ar fi bine ca toţi profeţii să-L roage pe Duhul Sfânt să
întipărească în inima lor următoarele proverbe:
„Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă

aspră aţâţă mânia” (Proverbe 15:1).
„Prin răbdare se înduplecă un voievod şi o limbă

dulce poate zdrobi oase” (Proverbe 25:15).
Dacă ne formulăm mesajul cu mult tact, evitând atacul

frontal la adresa caracterului unei persoane, cuvintele noastre îşi
vor găsi mult mai probabil un loc în inima celor ce le aud.
Mijlocirea
În cer sunt sute de milioane de îngeri. În mijlocul lor sunt
douăzeci şi patru de tronuri, pe care stau douăzeci şi patru de
bătrâni. În mijlocul tronurilor sunt patru făpturi vii, care zboară
în jurul unui singur tron, învăluit într-un curcubeu, ca într-o mare
de smarald. Pe tronul acela, în centrul întregului cer, stă Domnul
Isus Cristos. Tot cerul îşi aţinteşte privirile asupra frumuseţii şi
a gloriei acestei Persoane, cântând şi aducându-I neîncetat laude
(vezi Apocalipsa 4-5). Ce face El acolo?
El nu lasă splendoarea adorării angelice să-L distragă de la
sarcina Lui principală. Ceas după ceas, El mijloceşte în rugăciune
pentru tine, pentru mine şi pentru toţi cei pe care îi conduce spre
Tatăl (vezi Evrei 7:25). Cel mai mare Profet este, de asemenea,
şi Marele Preot. Chiar dacă este atotcunoscător şi atotputernic,
totuşi, El Se roagă.

Urmând călăuzirea Duhului lui Isus, marii profeţi au

fost întotdeauna şi mari mijlocitori. Dacă vrem cu adevărat ca
ascultătorii noştri să fie conduşi la Dumnezeu prin cuvintele
noastre profetice, atunci ar trebui să ne rugăm pentru ei, după ce
le transmitem mesajul. Mijlocirea este o muncă grea. De fapt, este
mai uşor să facem orice altceva decât să ne rugăm. Dar poate că
rugăciunile noastre, nu mesajele noastre sunt cele pe care Domnul
le foloseşte pentru a ajuta o anumită persoană. Nu este treaba
noastră să determinăm o persoană să accepte cuvintele rostite
de noi şi nu intră în sarcina noastră să facem cuvântul să devină
realitate. După ce Isaia şi-a transmis unul dintre cele mai dificile
mesaje de judecată, el a spus: „Voi aştepta înaintea Domnului, care
Îşi ascunde faţa de casa lui Iacov. Îmi voi pune încrederea în El”
(Isaia 8:17). Urmaţi exemplul lui Isaia: aşteptaţi înaintea Domnului
şi puneţi-vă încrederea în El, ca să nu cedaţi în faţa sindromului
profetului respins.
Reprimarea mesajelor
Daniel nu a fost un simplu profet, ci a fost unul înţelept (vezi
Ezechiel 28:3). Când a primit una dintre cele mai spectaculoase
viziuni, a păstrat-o pentru el însuşi (vezi Daniel 7:28). El n-a simţit
nevoia să dovedească nimănui că era un profet spectaculos, astfel
că nu şi-a împărtăşit viziunea nici chiar în cercul său de apropiaţi.
Nici nu s-a supărat când Dumnezeu i-a arătat o vedenie, după
care nu i-a dat voie să o împărtăşească. El ştia că, atâta timp cât
stai în ascultare de Dumnezeu, primeşti aceeaşi recompensă, fie
că împărtăşeşti descoperirea, dacă ţi se permite, fie că o păstrezi
pentru tine, în cazul în care Dumnezeu nu te lasă s-o transmiţi mai
departe.
Disciplina de a păstra tăcerea când Dumnezeu tace sau
când Dumnezeu nu-ţi dă permisiunea să vorbeşti este un semn
al maturităţii profetice. Dumnezeu nu-Şi descoperă secretele unor
bârfitori indiscreţi, ci celor care se tem de El (vezi Psalmul 25:14).

În cer, un profet poate fi cunoscut mai mult pentru ceea ce nu a
spus decât pentru ceea ce a spus. Nimeni nu poate ajunge la cel
mai înalt nivel al lucrării profetice dacă nu a învăţat arta stăpânirii
de sine.
Aceştia sunt profeţii de încredere, care nu se grăbesc să
împărtăşească revelaţia ce trebuie pecetluită până la împărtăşirea
ulterioară (vezi Isaia 8:16; 29:11; Daniel 8:26; 12:4,9). Aceştia sunt
profeţii cărora Dumnezeu le arată mari secrete, cerându-le apoi
să nu repete niciodată ce au auzit şi să nu spună nimănui (vezi 2
Corinteni 12:4; Apocalipsa 10:4). Aceştia sunt prietenii de încredere
ai lui Dumnezeu, care pun interesul Lui mai presus de al lor. De
ce ar arăta Dumnezeu ceva unui profet, ca apoi să nu-i permită
să împărtăşească cele revelate? Poate că El îl cheamă pe profet
să mijlocească, în loc să profeţească. De fapt, până când Domnul
spune altfel, fiecare descoperire este o chemare la rugăciune. Poate
că nu a venit încă timpul transmiterii mesajului. Uneori, Dumnezeu
Îşi descoperă mesajele treptat, iar un profet care rosteşte un mesaj
parţial, ca şi când acel fragment ar constitui întregul mesaj, poate
să inducă pe cineva în eroare.
Este posibil ca noi să vedem exact ceea ce plănuieşte cineva să
facă, dar să nu vedem ce vrea Dumnezeu să facă persoana respectivă.
Dacă vorbim fără permisiunea lui Dumnezeu, noi confirmăm mai
degrabă planurile omului decât pe cele divine. Într-un asemenea caz,
contribuim la aducerea amăgirii şi nu a eliberării.
Folosirea cuvintelor: „Aşa vorbeşte Domnul…”

Ar trebui oare ca mesajul profetic să fie introdus cu expresia:
„Aşa vorbeşte Domnul”? Profeţii Vechiului Testament au folosit-o
destul de des. Expresia echivalentă din Noul Testament este:
„Duhul Sfânt spune” (Fapte 21:11). Când profeţii folosesc această
expresie, ei afirmă că rostesc întocmai cuvintele lui Dumnezeu,
nu interpretarea sau aplicarea revelaţiei pe care au primit-o. „Aşa
vorbeşte Domnul” nu mai lasă loc de nicio dezbatere. Aceasta

înseamnă că „este exact ce a spus Dumnezeu”. De obicei, profeţii

care foloseau această expresie nu rosteau cuvintele unei profeţii
personale. Lor li se dăduse autoritate divină pentru a spune
cuvintele lui Dumnezeu privitoare la toată naţiunea. Ei şi-au
demonstrat caracterul şi erau unanim recunoscuţi. Cei mai mulţi
au fost persecutaţi şi unii dintre ei au devenit martiri. După părerea
mea, ar trebui să ne grăbim când vine vorba de copierea pasiunii
lor pentru Dumnezeu şi să fim mai reţinuţi în ce priveşte folosirea
vocabularului lor.
Când ne adresăm cuiva cu expresia „Aşa vorbeşte Domnul”,
nu lăsăm acelei persoane posibilitatea de a avea altă părere. Acea
persoană se poate simţi controlată sau manipulată, fiindcă este
evident, chiar dacă ea nu va afirma aceasta, că noi nu avem aceeaşi
autoritate ca profeţii care vorbeau unei naţiuni întregi. Nu spun că
este întotdeauna rău să folosim expresia „Aşa vorbeşte Domnul”,
ci doar că majoritatea celor care o folosesc nu au autoritatea
necesară pentru aceasta. Chiar şi profeţii pe care-i cunosc şi care
au mare autoritate rareori folosesc expresia aceasta.
Pe de altă parte, cunosc profeţi buni care nu sunt de acord
cu mine în această privinţă. Ei folosesc mereu expresia aceasta
când profeţesc. Nu am de gând să îngădui ca stilul lor profetic să
ducă la pierderea binecuvântării pe care mi-o aduc prietenia sau
lucrarea lor.
Profeţii pompoase
Am observat în rândul unor profeţi înzestraţi tendinţa de
a-şi îmbrăca mesajele profetice în hainele unor termeni pompoşi.
Am auzit de curând, în cadrul unui serviciu, o profetesă foarte
experimentată spunând unei doamne că Dumnezeu avea să o
folosească „pentru a schimba popoare”. Poate că era adevărat, însă
eu nu m-am simţit în largul meu la auzul acelor cuvinte. Desigur,
oricine dintre noi se roagă constant pentru popoare s-ar putea
să joace un rol în schimbarea acestora. Însă nu cred că doamna

cu pricina sau biserica în care ne aflam au primit în felul acesta
profeţia. Schimbarea unor popoare ne duce cu gândul la cazuri
precum al apostolului Pavel, nu la un simplu luptător în rugăciune,
care mijloceşte cu credincioşie de pe genunchi.
Când biserica se hrăneşte mereu cu asemenea mesaje
profetice, rezultatul lor va fi îmbolnăvirea ei, din mai multe motive.
Mai întâi, în sânul bisericii au existat destul de puţini oameni de
talia lui Pavel. După o vreme, când observăm că toate aceste
mesaje rămân neîmplinite, s-ar putea să începem să ignorăm
cuvintele profetice sau, mai rău, să le dispreţuim. În al doilea rând,
un mesaj pompos poate face ca persoana care-l primeşte să se
umfle în pene. Am văzut astfel de cazuri în repetate rânduri. Apoi,
când spunem oamenilor că vor face fapte incredibile sau că au
un caracter nemaipomenit, s-ar putea să-i împingem să creadă că
importanţa lor depinde de realizările sau de caracterul lor. Aceasta
vrea şi Diavolul să credem, fiindcă o asemenea gândire asigură
succesul acuzaţiilor lui (vezi Apocalipsa 12:10). Adevăratul motiv
pentru care suntem importanţi este acela că o Persoană infinită
şi desăvârşită ne iubeşte. Potrivit lui Pavel, stabilitatea noastră îşi
are rădăcina în experimentarea dragostei infinite a lui Dumnezeu
(vezi Efeseni 3:14-21). Nu uitaţi că „mărturia lui Isus este duhul
prorociei” (Apocalipsa 19:10). De aceea, mesajele noastre profetice
trebuie să-i îndrepte pe oameni spre măreţia lui Cristos, nu spre cea
proprie.
Autoritatea profetică
Mesajele profetice se subordonează întotdeauna autorităţii
Scripturii. În Vechiul Testament, chiar şi atunci când un cuvânt
profetic se împlinea şi era confirmat de semne miraculoase, nu
trebuia urmat dacă nu corespundea învăţăturii Scripturii (vezi
Deuteronom 13:1-5). În timpul lui Isaia, oamenii întrebau pe cei
ce chemau duhurile. Isaia a stabilit un standard pentru a distinge
între profetul adevărat şi cel fals: „La lege şi la mărturie! Dacă nu

vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile peste poporul acesta” (Isaia
8:20).
Pavel a abordat aceeaşi problemă în Corint, unde unii
afirmau că erau călăuziţi să ignore învăţăturile lui, din pricina
inspiraţiei lor profetice. El a scris: „Dacă crede cineva că este
profet sau insuflat de Dumnezeu să înţeleagă că ce vă scriu eu este
o poruncă a Domnului” (1 Corinteni 14:37). Autoritatea Scripturii
este universală, pentru toţi oamenii şi în toate timpurile. Revelaţia
personală este doar pentru oamenii cărora le este dată şi doar
pentru acel context particular.
Cât de multă autoritate ar trebui să atribuim cuvintelor
profetice personale? Ar trebui să ne aşteptăm ca cineva să-şi bazeze
deciziile pe un cuvânt profetic pe care i l-am transmis? Ieremia se
aştepta, cu siguranţă, ca oamenii să-şi bazeze decizia pe cuvântul
său profetic. Atunci când l-au întrebat dacă ar trebui să stea în Iuda
sau să plece în Egipt, el a spus că Domnul îi va proteja numai dacă
vor rămâne în Iuda (Ieremia 42). Oamenii n-au ascultat şi cei mai
mulţi dintre ei au murit sub judecată în Egipt. Dar noi am greşi
dacă l-am folosi pe Ieremia sau pe oricare alt profet din Vechiul
Testament ca model de autoritate pentru cuvintele profetice
personale de astăzi.
Iată de ce: exemplele Vechiului Testament privitoare la
lucrarea profetică nu includ foarte multe situaţii în care profeţii
să fi transmis prin cuvintele lor un mesaj personal. Aproape toate
exemplele au de-a face cu profeţi care transmit mesaje la nivel
corporativ. Chiar şi cuvintele adresate personal împăraţilor aveau,
de fapt, caracter corporativ, deoarece scopul lor era să-l ajute pe
rege să călăuzească întreaga naţiune. Ar fi deci o eroare să folosim
exemplele corporative ca model pentru mesajele personale.
În cazul unui mesaj corporativ, profeţii reprezentau vocea lui
Dumnezeu pentru o naţiune care Îl recunoştea pe Dumnezeu ca
singurul ei Conducător. În exemplul de mai sus, Ieremia nu vorbea
unui individ pentru a-i da o anumită călăuzire privitoare la locul
în care trebuia să trăiască. El vorbea rămăşiţei unei naţiuni rebele,

spunându-i care era singura soluţie din partea lui Dumnezeu care-i
permitea să supravieţuiască.
Dumnezeu folosea profeţii ca să spună adevăruri pe care
nici regele, şi nici naţiunea nu vroiau să le creadă. Ca să ajute poporul
să creadă, El a stabilit autoritatea profeţilor în moduri de neuitat.
A coborât într-un nor ca să-i vorbească lui Moise, în faţa întregului
popor (vezi Exod 19:9). A oprit apele Iordanului, ca poporul să-l
poată urma pe Iosua şi să intre în ţara promisă (vezi Iosua 3:7-17).
A dat o extraordinară acurateţe cuvintelor lui Samuel, astfel încât
niciunul dintre ele să nu rămână neîmplinit (vezi 1 Samuel 3:19).
El a confirmat cuvintele lui Ilie, prin faptul că nu a plouat trei
ani şi jumătate, şi prin faptul că i-a dat putere să cheme foc din
cer (vezi 1 Împăraţi 17:1; 18:36-38). Apariţiile divine, semnele din
natură, marea acurateţe, minunile şi alte experienţe supranaturale
au constituit cărţile de vizită ale profeţilor Vechiului Testament.
Când Isus a venit, El a dat această autoritate apostolilor, nu
profeţilor. Structura de autoritate a bisericii diferă de cea a naţiunii
Israel. Apostolii, nu profeţii au o autoritate ce depăşeşte graniţele
unei comunităţi locale, în trupul lui Cristos. Apostolii Noului
Testament au fost aceia care au transmis mesaje corporative
întregii biserici. Dumnezeu a descoperit fiecărui apostol care era
sfera lui de autoritate, iar biserica a recunoscut acea autoritate.
Petru avea autoritate peste evrei. Sfera de autoritate a lui Pavel se
întindea peste neamuri. Profeţii Noului Testament erau diferiţi de
omologii lor din Vechiul Testament, prin faptul că lucrarea lor se
desfăşura mai degrabă la nivel personal decât corporativ. Profeţii
din biserica locală vorbesc indivizilor pentru mângâierea, pentru
încurajarea şi pentru zidirea lor (vezi Faptele Apostolilor 15:32;
1 Corinteni 14:3). În mod ocazional, ei pot transmite şi mesaje
la nivel corporativ (vezi Faptele Apostolilor 11:27-30), însă Noul
Testament subliniază lucrarea lor la nivel individual.
La nivel local, prezbiterii unei anumite biserici, nu profeţii
sunt cei cărora le-a fost încredinţată autoritatea. Cei mai mulţi
profeţi ai Noului Testament nu sunt prezbiteri sau lideri. Pavel a

scris că prezbiterii sunt cei care cârmuiesc biserica (vezi 1Timotei

5:17). Observăm aici un aspect important: în Noul Testament, toată
autoritatea este dată pentru a cârmui biserica, nu viaţa personală a
membrilor ei. Când liderii unei biserici sau ai unei mişcări creştine
încep să-şi exercite autoritatea asupra vieţii private a credincioşilor
lor, ei sunt pe drumul care duce la sectarism. Nici profeţii, nici
păstorii nu ar trebui să ia decizii personale în locul nostru.
Isus ne-a oferit o relaţie mult mai strânsă cu Tatăl decât
au putut experimenta sfinţii Vechiului Testament. Experienţa
normală pentru noi este să auzim vocea Lui (vezi Ioan10:4).
Noi avem Duhul Sfânt ca să ne călăuzească (vezi Romani 8:14).
Domnul Isus Se aşteaptă să auzim vocea Duhului Sfânt cu privire
la deciziile noastre personale. Aceasta nu înseamnă că profeţii
nu ne pot ajuta. Ei pot susţine, confirma sau clarifica ceea ce noi
credem că ne-a spus Domnul. Ei ne pot determina să ne rugăm
cu privire la direcţii la care nu ne gândiserăm. Ei nu ar trebui să ne
facă niciodată să renunţăm la privilegiul de a auzi noi înşine vocea
lui Dumnezeu pentru noi. Noi n-ar trebui să acţionăm vreodată
doar sub călăuzirea altcuiva. Dumnezeu ne va cere socoteală de
deciziile noastre. El nu ne va permite să ne scuzăm deciziile greşite
spunând: „Profetul pe care mi l-ai dat m-a determinat să iau această
decizie rea.”
Aceasta nu înseamnă că profeţii Noului Testament nu au
mesaje pline de putere şi de autoritate. De fapt, în vremea sfârşitului
va avea loc o trezire profetică. Doi dintre cei mai puternici profeţi
trebuie încă să vină, iar autoritatea lor va fi ca cea a profeţilor din
vechime (vezi Apocalipsa 11:3,12). Chiar acum sunt semne că
Dumnezeu pregăteşte biserica pentru a primi un nivel mai înalt al
lucrării profetice.
Respectarea autorităţii pastorale

Am întâlnit recent la o conferinţă un tânăr blând şi sincer,
care avea dar de profeţie. Simţea că biserica lui intrase în rutină şi

că Domnul i-a arătat calea de ieşire din această stare. Prin urmare,
s-a dus la păstor şi i-a spus că ar trebui să închidă biserica pentru o
lună, timp în care să înveţe cu toţii cum trebuia să arate cu adevărat
o biserică. El nu putea înţelege de ce păstorul l-a respins şi pe el,
şi mesajul său.
Nu am niciun dubiu că tânărul a văzut anumite aspecte
negative în lucrarea bisericii sale, dar faptul că nu a respectat
autoritatea păstorului său a subminat eficacitatea oricărui mesaj pe
care l-ar fi putut auzi de la Domnul. În ce fel a încălcat el autoritatea
pastorală?
În primul rând, el a propus o schimbare majoră, fără să
dea dovadă de tact. Nu s-a gândit niciun moment la impactul
mesajului său asupra păstorului. Nu şi-a dat seama că, de fapt, îi
spunea păstorului că întreaga lucrare desfăşurată de el în ultima
vreme în biserică era sever alterată. Acesta nu a fost cel mai potrivit
mod de a aborda pe cineva căruia i s-a dat nu numai autoritatea
să cârmuiască problemele bisericii (vezi 1 Timotei 5:17), dar şi
autoritatea de a veghea asupra sufletului acestui tânăr (vezi Evrei
13:17).
În al doilea rând, el a transmis un mesaj pe care nu avea
autoritatea să-l rostească. Mesajele care implică o redirecţionare
radicală a lucrării sunt în mod obişnuit apanajul profeţilor care
au dovedit abilităţi supranaturale de revelaţie şi care recunosc
autoritatea divină. Tânărului nostru îi lipseau toate acestea. Profetul
începător despre care am vorbit şi care stătea înaintea mea era un
om de afaceri de succes, care nu avusese parte de nicio pregătire
pentru lucrare sau în domeniul profetic. L-am întrebat cum s-ar
fi simţit dacă cineva fără nicio pregătire şi experienţă în domeniul
financiar i-ar fi spus să-şi înceteze activitatea pentru o lună, ca să
înveţe cu adevărat cum să facă afaceri. A prins ideea, dar era prea
târziu. Stricăciunea fusese deja făcută.
Cu toate acestea, tânărul pomenit este un om bun, cu un dar
profetic real, în stare să primească îndreptarea. Mi-ar fi plăcut să-l

am în biserica mea, să-l pregătesc şi să-l pun la treabă. Are nevoie

doar de o mai bună înţelegere a autorităţii date de Dumnezeu.
Scopul autorităţii divine este diferit de cel al autorităţii
pământeşti: este dată pentru a conduce oamenii la o intimitate mai
profundă cu Domnul Isus, nu pentru a-i controla pe alţii. Spre
deosebire de autoritatea pământească, ea este dată în mod diferit.
Autoritatea divină îi ocoleşte pe cei ce o caută, îi părăseşte pe cei
ce abuzează de ea şi se opreşte asupra celor care se odihnesc în
Cuvânt.

Capitolul 8
Amăgiri, demoni şi profeţi falşi
Am rămas ca vrăjiţi. Cum putea acest individ să cunoască

secretele inimii noastre fără să ne fi întâlnit niciodată? Eram
doisprezece oameni aşezaţi într-un cerc. Cei mai mulţi dintre noi
erau păstori. Doar unul era profet. Omul cu pricina a profeţit pe
rând despre trei dintre noi cu maximă acurateţe, vorbind despre
trecutul şi despre prezentul nostru, după care a trecut la viitor.
Noi l-am crezut. Ajungând la al patrulea, a început să spună că, în
zilele din urmă, rămăşiţa credincioasă a bisericii din America va fi
divizată în doisprezece triburi, care vor avea mare putere. Privind
ţintă spre acest păstor, i-a spus: „Tu vei fi liderul unuia dintre aceste
doisprezece triburi.”
Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat că mesajul era eronat.
Nu pentru că acel păstor avea doar în jur patruzeci de oameni în
biserica lui. Nu pentru că nu avea niciun dar supranatural al Duhului
Sfânt şi nici abilităţile relaţionale necesare pentru a conduce un
număr mare de oameni, ci pentru că atunci când a auzit profeţia
a întâmpinat-o cu un zâmbet de bun venit. Dacă ar fi avut inimă
pentru o astfel de chemare, ar fi tremurat în loc să zâmbească.
Profeţia a avut imediat efecte distructive în viaţa păstorului.
Pentru a menţiona doar unul, a început să aibă despre sine o părere
mult mai înaltă decât se cuvenea. La urma urmei, nu Domnul îi

spusese că el va conduce unul dintre cele doisprezece triburi în
zilele din urmă?
Un an mai târziu, în vreme ce se îndrepta spre un dezastru
inevitabil, păstorul l-a întrebat pe profet de ce stagnau lucrurile.
Recunoscându-şi greşeala, profetul i-a mărturisit păstorului că
profeţia lui fusese eronată. Nu i-a spus-o chiar în felul acesta, dar
pe aproape. Cuvintele lui au sunat cam aşa: „Retractez profeţiile pe
care le-am spus anul trecut despre mişcările din biserică.”
De ce ar crede un om o profeţie greşită despre el? Ajungând
să-l cunosc pe acest păstor, mi-am format propria opinie cu privire
la aceasta. În sufletul său era îngropată o idee greşită, care îi
organiza valorile şi practicile, acţionând ca un filtru în interpretarea
celei mai mari părţi a experienţei lui. Amăgirea era aceea că şi-ar fi
găsit semnificaţia în viaţă numai devenind un mare lider în biserică
şi, mai precis, fiind recunoscut ca un mare lider de către aceasta.
Profeţia era în acord cu amăgirea din mintea sa, aşa că a găsit în
inima lui un teren propice.
Cum a putut acest profet înzestrat să greşească atât de rău?
Eroarea sa însemna că era un profet fals? Înainte să răspundem
acestor întrebări trebuie să luăm mai întâi în discuţie contextul mai
larg al lucrărilor contrafăcute.
Lucrări contrafăcute
Diavolul nu poate crea. Numai Dumnezeu are această
abilitate. De aceea, în lupta sa împotriva lui Dumnezeu, una dintre
principalele strategii ale Diavolului este de a înşela oamenii prin
contrafacerea lucrărilor lui Dumnezeu. Vorbeşte Dumnezeu
oamenilor şi îi călăuzeşte? Aşa face şi Diavolul. Dă Domnul
înţelepciune poporului Său? Şi Diavolul are propria sa înţelepciune
pe care încearcă să o transmită bisericii (vezi Iacov 3:15). Ne
vorbeşte Duhul Sfânt şi încercă să ne convingă de păcatele noastre
(vezi Ioan 16:8)? Şi Diavolul face la fel. Dar, în loc să ne convingă

Amăgiri, demoni şi profeţi falşi 127
de păcat, stare care ne-ar putea aduce nădejde, el ne acuză şi ne

condamnă, ceea ce duce la disperare (vezi Apocalipsa 12:10).
Diavolul are cristoşi mincinoşi şi apostoli falşi, pe care îi
împuterniceşte să înfăptuiască semne şi minuni contrafăcute (vezi
Matei 24:24; 2 Corinteni 11:13-15; 2 Tesaloniceni 2:9; Apocalipsa
16:14). El are profeţi falşi, cărora le poate da un duh de minciună,
cu care reuşeşte să-i înşele chiar şi pe împăraţi (vezi 1 Împăraţi
22:21) sau prin care poate să transmită un „duh de divinaţie”
(divinaţia este încercarea umană, mediată în mod ritualic, de a
obţine cunoştinţe din domeniul supranatural – n.trad.), care să
prezică viitorul cu un oarecare grad de acurateţe (vezi Faptele
Apostolilor 16:16). El poate produce o ungere contrafăcută (vezi
1 Ioan 2:27). Această ungere poate aduce în scenă învăţători falşi
şi prezbiteri falşi, a căror umilinţă, cunoştinţe şi doctrine sunt false
(Faptele Apostolilor 20:29-31; Coloseni 2:18,23;1 Timotei 6:3-5; 2
Petru 2:13,20).
Aceşti învăţători şi prezbiteri abandonează credinţa şi
„urmează duhuri înşelătoare şi lucruri învăţate de la demoni” (vezi
1 Timotei 4:1). În acest fel, Diavolul poate introduce doctrine
demonice în biserică. Diavolul poate, de asemenea, să trimită
fraţi mincinoşi în biserică, pentru a răpi pâinea copiilor şi pentru
a-i trăda pe lideri (vezi 2 Corinteni 11:26). Diavolul va încerca să
contrafacă tot ce săvârşeşte Dumnezeu, chiar şi darurile pe care
Domnul le-a dat bisericii.
De ce vrea Satan să substituie lucrarea reală a Duhului
Sfânt cu o lucrare falsă? În primul rând, el ştie că există mulţi
oameni religioşi care nu ar urma niciodată răul cu bună ştiinţă.
Prin urmare, el va pune înaintea lor falsuri atrăgătoare, pentru a-i
conduce pe oamenii religioşi departe de adevăr. Cei ce sunt atraşi
de lucrările contrafăcute cred că ei Îl slujesc pe Dumnezeu. De
fapt, ei cred cu privire la adevăraţii închinători că s-au lăsat înşelaţi.
În al doilea rând, dacă Diavolul poate infiltra lucrări şi
doctrine false în biserică, el poate aduce şi divizare, precum
şi diluarea purităţii şi a puterii bisericii. În al treilea rând, prin

împuternicirea lucrătorilor falşi cu daruri contrafăcute, Diavolul a
determinat anumite biserici să se teamă de darurile supranaturale
reale şi de cei care le folosesc. El a avut un aşa mare succes cu
strategia sa, încât o parte a bisericii are mai multă încredere în
abilitatea lui Satan de a înşela decât în cea a lui Isus de a o conduce.
Profeţii falşi
Profeţii falşi au putere. Ei pot prezice viitorul şi pot face
semne şi minuni (vezi Ieremia 23:10; Isaia 44:25; Matei 7:21-23;
24:24). Ei încearcă să-i submineze pe adevăraţii profeţi, iar când
împrejurările sunt favorabile, trec chiar la persecuţia lor (vezi
Ieremia 23:1-17; 1 Ioan 4:6). Profeţii mincinoşi spun oamenilor că
viitorul este luminos şi că vor veni vremuri minunate, atunci când
adevăraţii profeţi au anunţat judecata (vezi Ieremia 23). Ei trăiesc
în imoralitate şi o promovează printre oamenii lui Dumnezeu
(vezi Ieremia 23:14; Apocalipsa 2:14, 20-23). Ei neagă adevărurile
fundamentale ale credinţei (vezi 2 Petru 2:1-3). Însă elementul
central, caracteristica definitorie a profeţilor falşi este aceea că
ei îşi folosesc puterea pentru a înstrăina oamenii de adevăratul
Dumnezeu şi pentru a-i determina să se închine unor dumnezei
falşi (vezi Deuteronom 13:1-5; Ieremia 23:13; Faptele Apostolilor
13:6-8).
Un profet fals nu este un profet care face o greşeală într-o prezicere.
Textul din Deuteronom 18:15-22 este folosit de unii pentru a arăta
că, dacă un profet făcea o greşeală, era considerat profet mincinos
şi era ucis cu pietre. Dar acest text din Deuteronom nu se referă
la profeţi, în general. În versetul 15, Moise prezice următoarele:
„Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica dintre voi un profet ca
mine.” Cheia înţelegerii profeţiei este expresia „ca mine”. Moise
a fost unic între toţi profeţii (vezi Numeri 12:6-8; Deuteronom
34:10-12). Ca mediator al Vechiului Legământ, Moise a stat între
popor şi Dumnezeu, ca reprezentant al ambelor părţi. Când el le-a
spus israeliţilor că Dumnezeu le va da un profet ca el, se referea la
Mesia şi exact aşa a fost înţeleasă această profeţie în Noul Testament

(vezi Faptele Apostolilor 3:17-26; 7:37). Profetul mincinos descris

în Deuteronom 18:20 trebuia să fie omorât nu pentru că a făcut
o greşeală, ci pentru că el îndrăznea să afirme că este ca Moise, în
timp ce încerca să călăuzească poporul spre alţi dumnezei.
Mai mult decât atât, nu există niciun alt text în Vechiul
Testament care să susţină ideea că un profet trebuia executat
pentru o greşeală, după cum nu există niciun exemplu de situaţie
în care oamenii să fi aplicat Deuteronom 18:15-22 în acest fel.
Dimpotrivă, atunci când Natan a făcut o greşeală, vorbindu-i lui
David în numele Domnului şi spunându-i să meargă înainte cu
planurile sale de a construi Templul, Dumnezeu, în mod simplu,
l-a corectat pe profet. Nimeni nu l-a numit vreodată pe Natan
profet mincinos şi nimeni nu a încercat vreodată să-l omoare cu
pietre (vezi 2 Samuel 7:1-17).
Domnul Isus a spus că vom recunoaşte un profet mincinos
după roadele lucrării sale, nu după puterea lui, după minunile sau
după exactitatea profeţiilor lui (vezi Matei 7:15-23). Dacă profeţii
Noului Testament nu pot face greşeli, de ce oare Pavel a poruncit
bisericii să judece cuvintele profetice (vezi 1 Corinteni 14:29)?
Doi teologi contemporani pe care îi admir sunt angajaţi
într-o dezbatere continuă. Unul foloseşte Biblia pentru a
demonstra că darurile supranaturale ale Duhului Sfânt au apus.
Celălalt o foloseşte pentru a dovedi că ele sunt încă date Bisericii
şi astăzi. Ambii îşi expun punctele de vedere în mod public, în
Numele Domnului. De vreme ce ei ne învaţă doctrine contrare,
una dintre învăţături trebuie să fie falsă. Dar nu ştiu pe nimeni care
i-ar considera vreodată pe vreunul dintre ei ca fiind un învăţător
fals. Toţi învăţătorii, păstorii şi evangheliştii fac greşeli. Chiar şi
apostolul Petru a făcut o serioasă greşeală atunci când a dat dovadă
de ipocrizie faţă de credincioşii din Antiohia, iar Pavel l-a mustrat
în mod public (vezi Galateni 2:11-21). Oare de ce nu am putea arăta
aceeaşi clemenţă şi faţă de profeţi? De ce ar fi lucrarea profetică
singura căreia să nu i se permită nicio greşeală, iar profeţii, singurii
cărora nu li se îngăduie să crească în harul Domnului?

Categoriile de profeţi din Noul Testament
Tendinţa comună este de a gândi că toate lucrările profetice
sunt fie adevărate, fie false. Aceasta este o greşeală pe care o facem
din cauza faptului că îi considerăm ca model pentru lucrarea
profetică de astăzi pe marii profeţi din Biblie, cum ar fi Isaia sau Ilie.
Aceşti profeţi extraordinari nu reprezintă media lucrării profetice.
Această medie o găsim în şcoala profeţilor anonimi din Vechiul
Testament şi în darul profeţiei dat credincioşilor obişnuiţi din
Noul Testament. Ce ar fi dacă am face din apostolul Pavel modelul
pentru toţi învăţătorii şi am refuza să acceptăm ca învăţător în
biserica de astăzi pe oricine nu ar putea sta umăr la umăr cu Pavel?
Dacă am impune un asemenea standard, am putea concluziona că
nu mai există învăţători în Biserica de azi.
Eu nu spun prin aceasta că nu ar trebui să avem scopuri
înalte. Ţinta noastră ar trebui să fie viaţa şi lucrarea lui Isus,
precum şi cea a slujitorilor Săi cei mai remarcabili. Dar, dacă luăm
superlativul în toate categoriile de lucrare şi spunem că acesta este
standardul după care judecăm dacă o lucrare este adevărată sau
falsă, vom ajunge la concluzia că cele mai multe lucrări sunt false.
Două dintre scopurile mele sunt să-L iubesc pe Domnul
Isus ca apostolul Ioan şi să fiu un învăţător ca apostolul Pavel. Sunt
departe de aceste scopuri. Poate că nu le voi atinge niciodată sau
nici nu voi fi măcar pe aproape. Aceasta nu înseamnă că dragostea
pe care o am pentru Isus nu este reală sau că darul meu de învăţător
este contrafăcut.
Când evaluăm profeţii Noului Testament, trebuie să
gândim în termenii Noului Testament. Spre exemplu, Pavel i-a
descris pe unii creştini ca fiind „duhovniceşti” (spirituali) şi pe alţii
ca fiind „fireşti”, „carnali” sau „lumeşti” (vezi 1 Corinteni 3:3).
Creştinii duhovniceşti sunt cei care umblă în aşa fel încât viaţa lor
reflectă roada Duhului Sfânt (vezi Galateni 5:22,23). Credincioşii
fireşti sunt cei care au avut destul timp să devină duhovniceşti, dar
au rămas imaturi, pentru că au refuzat corectarea. Se pricep mai
bine să-i învinovăţească pe alţii decât să se pocăiască. Există şi alţi

credincioşi care sunt imaturi, din simplul motiv că sunt convertiţi

de curând şi că nu au avut timp să se maturizeze.
De ce nu gândim şi despre profeţi în aceleaşi categorii?
Există profetul duhovnicesc, ajuns la maturitate deopotrivă în ce
priveşte darul şi caracterul său. Există apoi profetul imatur, care
creşte în caracter şi îşi îmbunătăţeşte darul pe care îl are. Există şi
profetul carnal, care poate fi foarte înzestrat, dar ale cărui deficienţe
de caracter produc mai mult haos decât roadă a Duhului. În ce
priveşte darul pe care-l au, profetul imatur şi cel carnal pot părea
asemănători. Doar prin darul spiritual al discernământului sau prin
evaluarea lucrării lor de-a lungul vremii putem face distincţia între
cei doi.
În sfârşit, există şi profetul mincinos, care are un dar
supranatural, dar nu este născut din nou şi care îşi foloseşte darul
pentru a îndepărta oamenii de Dumnezeu. Domnul Isus a avertizat
că, în vremurile din urmă, vor apărea mulţi profeţi falşi, care vor
înşela pe mulţi (Matei 24:11), şi că ei vor avea o putere supranaturală
extraordinară (vezi Matei 24:24). Este posibil ca mişcarea New
Age să fie începutul împlinirii avertizării lui Isus. Până acum nu am
întâlnit mulţi profeţi falşi în interiorul bisericii. Am descoperit că
profeţii carnali reprezintă o problemă mult mai mare decât profeţii
mincinoşi. Odată cu dezvoltarea lucrării profetice, ar trebui să ne
aşteptăm să vedem tot mai multe falsuri în domeniul profetic.
Acesta va fi semnul că sfârşitul veacului este aproape.
Recunoaşterea profeţilor falşi

Cum putem recunoaşte contrafacerea? Iuda 4-19 este,
probabil, cel mai bun pasaj care îi dezvăluie pe lucrătorii falşi. În
capul listei lui Iuda se găseşte afirmaţia că aceştia Îl neagă pe Isus
Cristos (vezi versetul 4). Motivaţia lucrării lor se găseşte în „calea
lui Cain”, care este calea mâniei şi a respingerii; sau în „rătăcirea
lui Balaam”, adică în lăcomie şi în imoralitate; sau „într-o răscoală
ca a lui Core”, adică în gelozia faţă de alţi lideri unşi de Dumnezeu
(versetul 11). Lucrarea lor va fi caracterizată de imoralitate, de

respingerea autorităţii, de egoism, manipulare, cârtire, acuzare,
linguşire, laudă deşartă şi dezamăgire pentru toţi cei ce se încred
în ei. Profeţii mincinoşi sunt nişte oameni neregeneraţi, pentru că
nu au Duhul Sfânt (versetul 19). Descrierea lui Iuda se potriveşte
nu numai profeţilor mincinoşi, ci şi apostolilor, învăţătorilor şi
prezbiterilor falşi.
Pentru a identifica contrafacerea cu certitudine, trebuie să
căutăm două elemente care apar în combinaţie. Mai întâi, lucrarea
contrafăcută va nega Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Negarea
nu va implica o problemă de interpretare care este discutabilă, ci
mai degrabă o doctrină fundamentală din Biblie. Al doilea, fiindcă
Diavolul nu poate produce roada Duhului, lucrătorul mincinos va
fi lipsit de roadă şi de viaţă spirituală. Poate veţi crede că lipsa de
roadă şi de viaţă spirituală îi va face uşor de identificat pe profeţii
falşi, dar nu este aşa.
Lucrătorii falşi îi pot amăgi pe ceilalţi cu privire la
convingerile lor. Ceea ce face şi mai dificilă identificarea lor este
faptul că posedă un anumit nivel de putere, care pare să le valideze
lucrarea. Cu ajutorul acestei combinaţii, îşi câştigă susţinători
înainte să-şi dea pe faţă caracterul şi convingerile. Domnul Isus
ne-a avertizat că puterea înşelării lor va fi atât de mare în vremea
din urmă, încât vor căuta să-i înşele chiar şi pe cei aleşi (vezi Matei
24:24). Cea mai bună cale de a identifica ungerea lor falsă este
discernământul care însoţeşte adevărata ungere. Nouă ni s-a dat
Duhul Sfânt ca să putem înţelege ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit
fără plată (vezi 1 Corinteni 2:10,13) şi să respingem darurile
contrafăcute ale celui rău. În plus, Domnul a dat unora din trupul
lui Cristos darul deosebirii duhurilor (vezi 1 Corinteni 12:10).
Ei pot face diferenţa între lucrarea Duhului Sfânt, a spiritelor
demonice sau a oamenilor.
În lumina discuţiei anterioare, concluzionăm că profetul
descris la începutul acestui capitol, care a dat o profeţie greşită,
nu era un profet fals. El nu a negat doctrinele fundamentale şi
nu i-a călăuzit pe oameni spre alţi dumnezei sau spre imoralitate.

Întrebarea este cum a putut să fie uimitor de exact în profeţia dată

primilor trei oameni şi să greşească atât de grav în cazul celui de-al
patrulea?
Uşi deschise pentru înşelarea demonică

Poate un duh rău să înşele un profet adevărat? Fără a intra
în dezbaterea legată de posibilitatea ca un creştin să fie sau nu
demonizat, daţi-mi voie să punctez câteva moduri în care orice
credincios poate fi influenţat de demoni. Biblia ne învaţă că păcatul
săvârşit cu bună ştiinţă, pentru o perioadă mai lungă de timp, într-
unul dintre următoarele domenii, va da Diavolului posibilitatea să
ne influenţeze viaţa:
1. Mânia şi neiertarea (Efeseni 4:26,27; 2 Corinteni

2:9-11);
2. Pofta, imoralitatea sexuală şi perversiunea
(1 Corinteni 5:5);
3. Ura şi violenţa (Luca 9:54-56; Ioan 8:44);
4. Invidia, gelozia şi ambiţia egoistă (Iacov 3:13-18;
1 Samuel 18:8-11);
5. Practicile oculte (Leviticul 19:31; Deuteronom
18:9-13; Faptele Apostolilor 16:17,18);
6. Idolatria sau lăcomia (1Corinteni 10:20; Apocalipsa
9:20; 1Timotei 6:9; Coloseni 3:5);
7. Blasfemia (1Timotei 1:20).
Când un profet face loc unuia dintre aceste păcate în inima

lui, puterile demonice au şansa de a distorsiona revelaţia autentică
de care are el parte sau chiar de a-i da o revelaţie contrafăcută.

A fost oare profetul înşelat de un demon când i-a spus
păstorului acea profeţie greşită? Nu cred. Există şi alte surse de
înşelare în afara duhurilor rele şi cred că aici se găseşte răspunsul.
Autoamăgirea profetică
Noi nu avem nevoie de influenţa Diavolului ca să fim
înşelaţi. Inima noastră este „nespus de înşelătoare şi deznădăjduit
de rea” (Ieremia 17:9). Există în noi tendinţa de a ne minţi pe
noi înşine. Nu uitaţi că, atunci când încercăm să auzim vocea lui
Dumnezeu, întotdeauna aveam de-a face cu trei niveluri: cel al
revelaţiei, al interpretării şi al aplicării. S-ar putea să ne confundăm
propriile gânduri cu revelaţia lui Dumnezeu, ori să avem o revelaţie
adevărată, căreia să-i dăm o interpretare sau o aplicare greşită.
Ce contaminează acest proces? Domnul promite să ne
împlinească dorinţele inimii atâta timp cât ne desfătăm în El (vezi
Psalmul 37:4). Când ne delectăm în altceva decât în El, dorinţele
noastre ne pot îndepărta de adevăratul scop al vieţii. Pavel a exprimat
acest principiu în Romani 8:5: „Cei ce trăiesc după îndemnurile firii
pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce
trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului.”
Creşterea are loc în viaţa creştină atunci când îţi aţinteşti gândurile
asupra lui Dumnezeu şi când te desfeţi în El. Dar când survine
decăderea, din cauza nevegherii, dorinţele devin duşmanii noştri.
Ele ne amăgesc (vezi Efeseni 4:22), ne corup (vezi 2 Petru 1:4)
şi „îneacă Cuvântul, făcându-l neroditor” (Marcu 4:19). Aşa că, o
dorinţă greşită poate contamina procesul de discernere a vocii lui
Dumnezeu.
Una dintre dorinţele fatale este cea de a ieşi în evidenţă.
Aceasta poate face imposibilă auzirea vocii lui Dumnezeu (vezi
Ioan 5:37,44). Atitudinile păcătoase, cum ar fi frica şi spiritul de
judecată, pot, de asemenea, să întunece revelaţia. De exemplu,
când îl judec pe fratele meu, vederea mea poate fi înceţoşată, aşa
încât să nu-mi mai observ grosolănia propriului păcat (vezi Matei
7:3-5). Dacă un profet are un vis sau o vedenie negativă despre

un credincios pe care este mânios, ar trebui să o dea deoparte,

alături de alte gunoaie din sufletul său care îi poluează darul de
descoperire (vezi Iacov 1:20).
Uneori, un profet poate trece printr-o perioadă în care
petrece mai mult timp cultivându-şi darul decât relaţia cu Domnul.
În loc să pună accentul pe relaţie, el încearcă să-şi îmbunătăţească
lucrarea. Desigur, aceasta se poate întâmpla şi păstorilor,
învăţătorilor şi evangheliştilor, iar rezultatele sunt previzibile: nu
numai că vom pierde bucuria şi pacea din viaţa personală dar, în
mod ironic, vom pierde şi puterea din lucrare. În cazul unui profet,
aceasta înseamnă o pierdere a revelaţiei sau o contaminare a ei.
Nimeni nu este scutit de influenţele culturale. Acestea
constituie o altă sursă de contaminare. Uneori, ceea ce profetul
crede că îi spune Dumnezeu poate fi afectat de anumite crezuri
culturale de care nu este conştient, ori poate fi atât de impresionat
de ultimele teorii teologice în vogă, încât să încerce să adapteze la
noile teorii ceea ce aude de la Duhul Sfânt.
Apoi, există întotdeauna presiunea anturajului. Este atât de
dificil pentru unii profeţi să reziste tentaţiei de a plăcea oamenilor,
în mod special când profetul priveşte persoana din faţa lui ca pe
una importantă sau influentă. Am văzut profeţi maturi care au fost
influenţaţi negativ de faptul că au primit o invitaţie de la cineva
cu mai multă putere decât ei, uitând că ar trebui să accepte doar
invitaţia venită de la Cel mai puternic dintre toţi, doar pentru
a avea parte de dezamăgire. Marii profeţi din Biblie nu au fost
impresionaţi de regii care împărăţeau pe pământ, ci mai degrabă de
Regele care domneşte peste ceruri şi Pământ.
Profetul care a fost atât de exact cu mine, dar care a greşit
cu un alt păstor a căzut, cred eu, în capcana dorinţei de a fi plăcut
celor puternici. Nu că păstorul acela era foarte puternic, dar
profetul credea că avea legături cu oameni foarte influenţi. Dacă
l-ar fi impresionat pe păstor, atunci poate că acesta şi-ar fi folosit
influenţa pentru a-i îmbunătăţi acelui profet relaţiile. Poate că nu
aceasta a fost cauza greşelii. Dar, trebuie să fi existat o cauză şi,

după ce m-am gândit mult timp, aceasta este explicaţia care mi s-a
părut cea mai plauzibilă.
Apostolul Pavel a rezumat toate acestea astfel: „Dacă aş
încerca să plac oamenilor, nu aş mai fi robul lui Cristos” (Galateni
1:10). Pavel a ştiut că una dintre cele mai rapide căi de a cădea
în capcana amăgirii este aceea de a încerca din răsputeri să placi
oamenilor, chiar mai mult decât lui Dumnezeu.
Cum poate un profet să evite amăgirea? La fel ca toţi
ceilalţi credincioşi: încercând să placă lui Dumnezeu mai degrabă
decât oamenilor, desfătându-se în El mai presus de orice altceva,
iubindu-L pe El mai mult decât orice, şi în special mai mult decât
propria-i lucrare.

Capitolul 9
Dezvoltarea darului profetic propriu
Stăteam în faţa a o mie de oameni şi eram pe punctul de a

fi umilit. Nu am anticipat în niciun fel ceea ce avea să urmeze. În
schimb, am văzut o revelaţie glorioasă, care ar fi eliberat pe cineva
de mulţi ani de durere. Revelaţia s-a dovedit a fi de la Dumnezeu,
dar la fel şi umilinţa.
O biserică denominaţională mă invitase să vorbesc două seri
la rând, în prima seară despre felul cum auzim vocea Domnului, iar
în seara a doua despre vindecare. Era un pas mare pentru biserică,
de vreme ce eu nu eram membru al acelei denominaţii, iar temele
despre care vorbeam erau controversate în cadrul ei.
Am luat cu mine un profet cunoscut. Mesajul despre
auzirea vocii lui Dumnezeu a mers bine. Apoi a venit timpul pentru
demonstraţie (nu poţi să vorbeşti pur şi simplu despre auzirea vocii
lui Dumnezeu fără să-I dai Lui oportunitatea să vorbească, iar
ascultătorilor să audă). Ne-am plecat toţi capetele şi am aşteptat
în tăcere. Am primit o puternică impresie şi am hotărât să fac eu
primul pas. Am arătat spre partea din spate a sălii pline şi am spus:
„Este cineva în spate, la dreapta mea, care suferă de migrene. De
fapt, chiar acum simte această durere. Dacă veţi veni în faţă, cred
că Domnul vă va vindeca.”
Mintea mea pulsa de încredere. Mă simţeam în largul
meu, convins că totul venea de la Domnul şi că El va vindeca

persoana respectivă. Secundele au trecut şi nu s-a mişcat nimeni.
Am repetat aceleaşi cuvinte. Nici de data aceasta nu s-a mişcat
nimeni. Încrederea mea se evapora în timp ce picăturile de sudoare
începeau să-mi acopere tâmplele. Oamenii îmi aruncau acea privire
plină de milă, care părea că spune: „O, sărmanul învăţător. S-a
descurcat atât de bine până când a încercat să facă pe profetul!”
Undeva, între picăturile de sudoare şi privirile pline de milă,
mintea mea s-a blocat. Parcă mă transformasem într-o marionetă
care stătea pe scenă lângă adevăratul profet. Prietenul meu profet,
Phil Elston, a avut milă de mine. A arătat spre cinci oameni din
al doilea rând şi a spus: „Ştiţi ce aveţi toţi în comun? Sunteţi toţi
păstori şi faceţi parte dintr-o denominaţie care nu ar fi de acord cu
participarea voastră la o asemenea întâlnire.”
Era adevărat. Phil a mers mai departe, transmiţând un
mesaj profetic celor cinci oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată.
Audienţa era uimită. Oamenii au uitat eşecul meu, fiindcă ascultau
cum Phil le vorbea despre secretele inimii lor.
După întâlnire, stăteam în faţă, rugându-mă pentru oameni.
Un tânăr de vreo douăzeci de ani a venit la mine şi mi-a spus:
„Acesta a fost cel mai uimitor lucru pe care l-am văzut
vreodată!”
„Care?” l-am întrebat eu.
„Ai arătat cu degetul spre locul unde stăteam eu, în rândul
din spate, şi ai spus: «Cineva acolo, în spate, are migrenă şi durerea
se manifestă chiar acum.» Ai arătat direct spre mine. Am suferit
de migrenă câţiva ani şi aveam o durere de cap chiar în momentul
acela. Cum ai putut să ştii?”
„Stai o clipă. Ai văzut că am arătat spre tine şi nu ai venit în
faţă când te-am rugat? De ce?”
„Nu ştiu. N-am mai fost niciodată într-o întâlnire ca asta,
cu atâţia oameni în jur. Cred că eram prea speriat.”
„Ce s-a întâmplat cu migrena ta?” l-am întrebat.

Dezvoltarea darului profetic propriu 139
„Acesta este un alt fapt uimitor. De cum m-am ridicat şi am

plecat spre tine, migrena m-a părăsit. Niciodată nu mi-au dispărut
durerile în felul acesta. Cred că sunt vindecat!”
Acceptă disciplinarea Domnului

Am avut dreptate cu privire la migrene, dar tuturor celorlalţi
li s-a părut că am eşuat. Am revenit a doua seară şi puteam face
precizările necesare pentru a îndrepta situaţia, dacă vroiam. Trebuia
s-o fac? Oare care ar fi fost motivaţia din spatele unei asemenea
acţiuni? Să aduc slavă lui Dumnezeu sau mie? Să apăr reputaţia Lui
sau a mea?
Dacă Dumnezeu a fost acela care a orchestrat eşecul meu
aparent? Dacă era un test al inimii mele, menit să scoată la lumină
adevăratele motivaţii ale slujirii mele? Dacă Domnul disciplina
un fiu pe care-l iubea (vezi Evrei 12:6)? Dacă refuzam să accept
disciplinarea, testul ar fi venit încă o dată peste mine. Nu există
nimic mai bun decât un strop de umilire publică pentru purificarea
motivaţiilor din spatele lucrării. Ştiu aceasta, pentru că am
experimentat umilirea chiar de când am început lucrarea profetică.
Niciun profet, fie el înzestrat cu cea mai puternică ungere, nu
depăşeşte vreodată nevoia de a avea parte din când în când de
puţină umilinţă. Pavel a ştiut că, uneori, Dumnezeu poate să-i lase
chiar şi pe apostoli să pară că au căzut testul, când de fapt l-au
trecut (vezi 2 Corinteni 13:7).
O altă disciplinare pe care toţi oamenii înzestraţi profetic
trebuie s-o îndure este „ziua începuturilor slabe” (Zaharia 4:10).
Fiecare profet ar vrea să fie în stare să spună oamenilor cele mai
tainice secrete ale inimii lor, dar cei mai mulţi vor începe doar cu
cuvinte de ordin general. Nimeni nu-şi începe direct lucrarea ca
profet chemat să vorbească întregii naţiuni. Aceasta nu înseamnă
că Dumnezeu nu foloseşte un profet începător. Un cuvânt de
ordin general, care este cu adevărat de la Dumnezeu şi care este
transmis la timpul potrivit, va avea mai multă putere decât cea mai
profundă introspecţie umană. Nu dispreţuiţi începuturile voastre

smerite. Căutaţi pe Domnul mai mult decât lucrarea voastră, iar
viitorul vă va fi prosper (vezi Iov 8:5-7).
Rugăciune, exerciţiu şi risc

Sunteţi mulţumiţi de nivelul darului pe care-l aveţi? Dacă
nu, aduceţi-vă aminte ce a spus Iacov: „Nu aveţi, pentru că nu
cereţi” (Iacov 4:2). Rugaţi-vă în fiecare zi ca Dumnezeu să vă
pregătească pentru folosirea darului vostru profetic. Rugaţi-vă
să sporească acurateţea darului vostru. Rugaţi-vă pentru aspecte
specifice cu privire la lucrarea voastră profetică, astfel încât să
aveţi posibilitatea de a măsura dacă vă dezvoltaţi darul profeţiei.
Rugaţi-vă pentru ocazii de a vă folosi darul.
Aduceţi-vă aminte întotdeauna să vă rugaţi mai mult
pentru purificarea propriului caracter decât pentru îmbunătăţirea
darului vostru. Pentru a-L sluji cum se cuvine pe Dumnezeu este
nevoie de ceva mai mult decât de un dar măreţ. Este nevoie de o
inimă mare. Aduceţi-vă aminte de Samson. Inima lui nu a ţinut
pasul cu puterea sa fizică extraordinară. În cele din urmă, şi-a
pierdut puterea şi inima în faţa celei care l-a ispitit. Tot astfel, am
văzut profeţi care au cedat ispitelor pentru că nu au avut caracterul
necesar păstrării propriilor daruri. Dumnezeu ne dă daruri, dar ne
cere să dezvoltăm tăria de caracter de care avem nevoie pentru a
folosi acele daruri în slujba Lui, nu a noastră.
Rugaţi-vă Domnului să vă trimită mentori care să vă ajute cu
privire la dezvoltarea darurilor şi a caracterului vostru. El a răspuns
rugăciunilor mele trimiţându-mi diverşi mentori, în diferite stadii
ale dezvoltării mele, şi nu pot să nu subliniez rolul important pe
care l-au avut aceştia în creşterea mea. Rugaţi-vă ca Domnul să vă
facă mentori pentru alţii (vezi 2 Timotei 2:2) fiindcă, învăţându-i şi
pregătindu-i pe alţii, voi înşivă veţi creşte, de asemenea.
Fără exerciţiu, nu vă puteţi dezvolta în niciun domeniu.
Profeţii maturi sunt cei care au învăţat, prin întrebuinţare, să
deosebească binele şi răul (vezi Evrei 5:14). Singurul sportiv bun

pe care-l vei vedea vreodată este unul slab, care refuză să se dea
bătut. Astfel, ca un asemenea sportiv, continuaţi să exersaţi până
când veţi dobândi abilitatea de care aveţi nevoie.
Un prieten al meu cu dar profetic, Steve Thompson,
obişnuieşte să-I ceară Domnului să-i vorbească despre străinii din
jur, în timp ce aşteaptă în rând, la bancă sau la alimentară. Dacă i
se pare că Domnul i-a spus ceva despre funcţionara de la bancă,
verifică imediat informaţia, aşa că pune o întrebare inofensivă şi
prietenoasă:
„Nu aveţi cumva o soră pe nume Darla?”
„Nu, de ce întrebaţi?”
„O, trebuie că v-am confundat cu altcineva.” În felul acesta,
nu se iveşte nicio problemă. Nimeni în afară de Steve nu ştie că s-a
înşelat.
Însă, în cazul lui Steve, se prea poate ca funcţionara să
răspundă: „Ba da. De unde ştiţi?” Acum se iveşte o problemă,
pentru că sesiunea practică tocmai s-a terminat, iar Steve trebuie să
presupună că Domnul vrea cu adevărat să-i spună ceva persoanei
de lângă el. Situaţia devine acum riscantă pentru amândoi.
Niciun cuvânt profetic nu poate fi judecat până când este
rostit. Dar noi suntem tare perfecţionişti. Când eram copii, adulţii
ne spuneau: „Orice merită să fie făcut merită să fie făcut bine.” Ei
aveau intenţii bune, dar ar fi trebuit să ne spună şi că nu vom putea
face nimic bine fără să greşim mai întâi.
Noi cerem să primim un dar, iar aceasta necesită credinţă.
Ne exersăm darul, pentru a-l dezvolta, iar aceasta cere
disciplină.
Ne asumăm riscul de a binecuvânta pe cineva, iar aceasta
cere curaj.
Sau putem rămâne în perimetrul în care ne simţim în
siguranţă, dar atunci nu vom şti niciodată dacă putem folosi darul
în situaţii când acesta ar conta cu adevărat.
Rugaţi-vă, exersaţi, riscaţi şi găsiţi o comunitate profetică în
care să puteţi face toate acestea.

Comunitatea profetică
În Vechiul Testament exista o şcoală a profeţilor. Proverbe
13:20 explică de ce. „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar
cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.” Dacă ajungem
să fim ca oamenii cu care avem părtăşie, înseamnă că ar trebui să
ne selectăm prietenii cu multă înţelepciune. Aşa au făcut şi profeţii
Vechiului Testament pentru că, „după cum fierul ascute fierul, tot
aşa un om îl modelează pe altul” (Proverbe 27:17, traducere din
NIV - n.trad.). Dacă stăm în jurul altor profeţi, vom fi stimulaţi
să punem întrebări şi să ne regândim propria experienţă, ajungând
să beneficiem de pe urma experienţei celor care sunt mai maturi
decât noi, dobândind credinţă pentru a ne dezvolta propriul dar şi
motivându-ne să cercetăm Scripturile cu mai multă sârguinţă.
Cea mai bună comunitate profetică nu a fost şcoala
profeţilor din Vechiul Testament, ci biserica Noului Testament
din Antiohia, unde existau atât profeţi, cât şi învăţători care lucrau
împreună (vezi Faptele Apostolilor 13:1-3). Învăţătorii şi profeţii
pot beneficia fiecare de puterea celuilalt şi se pot întări unul pe
altul în slăbiciunile lor. Dificultatea constă în a găsi o biserică de
acest fel. În prezent, nu există multe biserici, şcoli sau conferinţe
profetice, dar sunt câteva excelente. Cu adevărat se merită o atentă
cercetare pentru a le descoperi, deoarece o comunitate profetică
bună ne va ajuta să ne concentrăm atenţia asupra lui Isus, să ne
iubim unul pe altul şi ne va feri să cădem în plasa amăgirilor. O
astfel de comunitate profetică ne va ajuta, de asemenea, să învăţăm
din eşecurile noastre inevitabile.
Învăţând de pe urma eşecurilor

S-a spus că nimic nu are mai mare succes decât succesul,
dar oamenii înţelepţi ştiu că nimic nu te învaţă mai bine decât un
eşec. Cea mai bună cale de a nu învăţa din eşec este de a da vina
pe altcineva pentru el. Poate că incompetenţa sau lipsa de caracter
a altora a contribuit la producerea eşecului, dar cum rămâne cu

incompetenţa şi cu lipsa noastră de caracter? Poate că eşecurile

sunt cauzate de noi, nu de alţii. Personal, învăţ mai mult în perioada
aceasta din propriile mele eşecuri şi ale celor apropiaţi mie, decât
din toate succesele noastre puse laolaltă. Să vă dau un exemplu.
Recent, în cursul momentelor mele de devoţiune, am
descoperit o nouă idee (era nouă pentru mine) despre motivul
pentru care căsătoriile se răcesc. Am văzut în mod clar diferitele
stadii prin care dragostea moare. Am crezut, de asemenea, că am
văzut soluţia pentru a reaprinde pasiunea în căsătorie. De abia
aşteptam să vină duminica şi să pot predica aceste noi descoperiri.
Am crezut că audienţa va devora aceste adevăruri cu o atitudine de
recunoştinţă.
Dar nu s-a întâmplat asta. Când s-a încheiat totul, audienţa
părea deprimată. Dorisem să inspir speranţă şi transformare, dar
sădisem simţământul vinovăţiei şi al depresiei. De ce?
Cea mai simplă soluţie ar fi fost să dau vina pe faptul că
oamenii erau grei de cap. Dar îi cunoşteam pe aceşti oameni. Nu
erau grei de cap. Aş fi putut să dau vina pe perioada din an. Era în
ianuarie. Toată lumea suferă de depresia post-Crăciun în ianuarie.
În loc să dau vina pe alţii, L-am întrebat pur şi simplu pe Domnul de
ce au fost deprimaţi oamenii după ce au auzit ceea ce eu crezusem
că era un mesaj de la El. Am primit răspunsul aproape imediat.
A venit sub forma unei propoziţii complete, care suna cam aşa:
„Ai petrecut aproape tot timpul şi ţi-ai folosit elocinţa descriind
moartea dragostei. Ai folosit doar câteva cuvinte la sfârşit pentru
învierea ei. Dacă ai fi inversat acest proces, oamenii ar fi găsit
nădejde mai degrabă decât descurajare.”
Era foarte logic. O descriere exactă a morţii nu va salva
niciun muribund. Un diagnostic nu vindecă nimic. Am petrecut
cea mai mare parte a timpului vorbind despre diagnostic, în loc
să fi vorbit despre vindecare. Eşecul s-a dovedit a fi unul dintre
cele mai mari binecuvântări, prin faptul că m-a învăţat să folosesc
descoperirile profunde la întregul lor potenţial. Iată mai jos câteva
texte care m-au ajutat să-mi îndrept atenţia spre mine mai degrabă

decât spre alţii, atunci când am experimentat eşecul. Acest fapt m-a
ferit să dau vina pe alţii şi, de asemenea, m-a ferit de amărăciune.
„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi

inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi
dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!”
(Psalmul 139:23-24)
„Înţelepciunea omului chibzuit îl face să vadă pe ce

cale să meargă.” (Proverbe 14:8)
„Omul chibzuit ia seama bine cum merge.”

(Proverbe 14:15)
„M-am uitat bine şi cu luare aminte, şi am tras

învăţătură din ce am văzut.” (Proverbe 24:32)
Am transformat aceste versete în rugăciuni şi încerc să mă

rog cu ele la începutul fiecărei zile. Am acordat mare importanţă
acestui aspect pentru că, pe măsură ce îmbătrânesc, realizez tot
mai mult cât de orb sunt cu privire la cauzele eşecurilor mele. Am
descoperit că, atunci când mi-am deschis inima şi am pus-o sub
lumina Domnului, El S-a îndurat de mine şi mi-a dăruit descoperiri
care au schimbat un pas înapoi într-un pas înainte. Când te vei
poticni la următoarea descoperire pe care o ai, scutură-ţi praful de
pe tine cu gândul că toţi marii lideri spirituali, cu excepţia unuia, au
făcut mari greşeli. Fiecare eşec i-a ajutat să câştige tot mai puţină
încredere în ei înşişi şi tot mai multă încredere în Dumnezeu. Care
a fost ultimul tău eşec şi cum te-a ajutat să progresezi?

Bucurie în faţa respingerii

Este bine cunoscut faptul că profeţii s-au confruntat
deseori cu respingerea. Cu cât mai mare este darul, cu atât mai
mare este şi respingerea. Nu oamenii obişnuiţi îi resping în primul
rând pe profeţi, ci liderii religioşi. Isus, cel mai mare Profet dintre
toţi, a fost respins „de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de
cărturari” (Marcu 8:31). El Şi-a avertizat urmaşii că şi ei trebuie să
se aştepte la respingere: „Ferice de voi când oamenii vă vor urî,
vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru
ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi
săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci
tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii” (Luca 6:22-23).
De ce liderii religioşi refuză lucrarea unui adevărat profet?
Deoarece profetul reprezintă pentru ei o ameninţare. Dumnezeu
trimite profeţii pentru a scoate la iveală tradiţiile eronate şi pentru
a declara noile priorităţi pentru poporul Său. Liderii unor tradiţii
străvechi sunt mai interesaţi în a-şi păstra şi proteja propriile poziţii,
decât în a asculta vocea lui Dumnezeu. Desigur că oamenii aceştia
nu gândesc astfel despre ei, ci cred că apără învăţătura dreaptă de
provocările unui străin radical. Îi poţi recunoaşte după strigătul lor
de luptă: „Acesta nu-i prezbiterian!”, „Acesta nu-i baptist!” sau
„Acesta nu-i penticostal!” Ei acţionează ca şi când Dumnezeu ar
fi un membru al denominaţiei lor, care nici n-ar visa vreodată să
încalce învăţătura lor până când nu s-ar consulta mai întâi cu ei.
Dacă profetul lucrează la un nivel mai scăzut al ungerii,
liderii vor fi în stare să-l îndepărteze cu uşurinţă. Dar dacă Duhul
Se odihneşte cu putere peste el, ei vor trece de la respingere la
persecuţie. Liderii îl vor acuza că nu respectă Scriptura ori că
doreşte divizarea bisericii şi vor considera chiar să este stăpânit
de cel rău. Niciun slujitor al lui Dumnezeu care a avut o ungere
deosebită nu a putut evita povara unor astfel de acuzaţii.
Locul unei ungeri speciale este şi locul unei mari controverse.
Gândiţi-vă la scandalul iscat în jurul lui Isus, apoi în jurul apostolilor
şi, de atunci, în jurul oricărei mişcări majore produse de Dumnezeu

în istorie. Caracteristic pentru aceste mişcări de trezire spirituală
iniţiate de Dumnezeu este faptul că liderii învăţăturii dominante au
supravieţuit atât de mult prin abilităţile lor politice, încât nici măcar
nu mai recunosc ungerea profetică pe care o persecută.
Această persecuţie este previzibilă. Isus le-a spus ucenicilor
că oamenii îi vor ocărî, îi vor prigoni şi vor spune tot felul de
lucruri rele şi neadevărate împotriva lor, din pricina Lui (vezi Matei
5:11). Din păcate, prea des am văzut această profeţie împlinită. Am
ascultat lideri care cred Scriptura împroşcând minciuni grosolane
şi bârfe la adresa profeţilor, de teamă că enoriaşii le-ar putea trece
de partea lor.
Dacă suntem persecutaţi în felul acesta, ar trebui să ne
bucurăm. De ce?
Pentru că acesta poate fi semnul că Duhul lui Dumnezeu
Se odihneşte cu putere peste noi (Matei 5:11-12).
Respingerea şi persecuţia pot fi folosite ca nişte unelte care
să ne ajute să învăţăm. Ele purifică motivaţiile lucrării noastre şi
produc ocazii de a creşte în dragoste (vezi Matei 5:43-48). L-am
urmărit pe Mike Bickle îndurând cele mai nemiloase atacuri timp de
mai multe luni. Am fost uimit de ura persecutorilor săi şi de harul cu
care Mike a acceptat această ură, nerăspunzând cu rău la rău. În tot
acest timp, n-am văzut niciun fel de mânie făcându-şi loc în inima
lui Mike. Domnul însă a văzut. Aşa că El i-a spus lui Mike: „Măsura
mâniei tale îndreptată înspre aceşti oameni este măsura ambiţiei tale,
pe care nu o percepi.” Fără această persecuţie, Mike nu ar fi realizat
niciodată ce ambiţii are şi cât de distructive ar fi fost ele, dacă nu ar
fi căutat să rezolve la timp problema lor.
În ultimul rând, persecuţia poate întări o anumită lucrare
prin îndepărtarea oamenilor care încearcă să fie plăcuţi altora.
Aceştia sunt oameni al căror ţel este să placă celor din jurul lor şi,
prin urmare, nu pot fi slujitori ai lui Cristos (Galateni 1:10). Ei sunt
obsesiv de prevăzători şi îngrijoraţi în mod constant ca nu cumva
să supere pe cineva. Decât să aibă parte de vreo confruntare, vor
compromite mai degrabă autoritatea poruncilor divine. Ei pot slăbi

o lucrare, răspândind în jur frică şi irosind timpul prin iniţierea

unor discuţii inutile cu privire la direcţia lucrării. Ei sunt cei care,
de obicei, pleacă primii când începe persecuţia.
Încercat prin laude

Lauda este un test mai puţin răspândit, dar mult mai dificil
decât persecuţia. Liderii nu vor lăuda în mod normal un profet,
dar oamenii de rând o vor face deseori. Ei s-au adunat în jurul
lui Ioan Botezătorul şi al lui Isus, slăvindu-i pe amândoi. Datorită
tăriei lor de caracter, laudele oamenilor nu au avut efect asupra
acestora. Pe noi, însă, laudele ne seduc în mod frecvent. În timp
ce respingerea ne poate determina să ne punem întrebări cu
privire la noi înşine, laudele ne pot face să avem impresia că nu
suntem vulnerabili. Ascultaţi ce are de spus despre laudă cel mai
înţelept dintre oameni: „Ce este tigaia pentru lămurirea argintului
şi cuptorul pentru lămurirea aurului, aceea este bunul nume pentru
un om” (în varianta NIV a limbii engleze, ultima parte a versetului
se traduce astfel: „dar omul este încercat prin laudele pe care le
primeşte –n.trad., Proverbe 27:21). Cu cât darul profetic este mai
mare, cu atât mai greu va fi de trecut testul laudelor venite de la
oameni.
Când persecuţiile nu ne pot doborî, iar laudele nu ne aduc
mândria, vom fi parcurs deja o lungă distanţă pe drumul maturităţii
profetice. Dar cum poate cineva să ajungă vreodată atât de departe?
Focalizarea profetică
Profeţii au un Sfătuitor care îi ajută să-şi menţină focalizarea.
De trei ori Isus S-a referit la Sine ca la „Duhul Adevărului”. Primul
context în care apare această denumire, Ioan 14:15-21, vorbeşte
despre dragostea şi despre ascultarea faţă de Isus. Al doilea pasaj
este din Ioan 15:26-27 şi menţionează mărturia Duhului despre
Isus. Ultima secţiune este din Ioan 16:12-16, unde se afirmă că
Duhul aduce slavă lui Dumnezeu. Sfătuitorul este numit Duhul

Adevărului, pentru că El întotdeauna arată spre Adevăr, adică spre
Isus, şi pentru că El descoperă urmaşilor lui Isus cele mai măreţe
adevăruri. Acestea sunt cele care promovează dragostea lui Isus,
mărturia şi slava Sa. Cel mai înalt nivel al lucrării profetice este
abilitatea de a discerne mereu ce promovează aceste trei elemente.
Aceasta înseamnă că profeţii nu ar trebui să se concentreze
cel mai mult asupra lucrării lor şi nici chiar asupra nevoilor
oamenilor. Dacă profeţii doresc să aibă călăuzirea Duhului Sfânt, ei
trebuie să-şi aţintească atenţia asupra lui Isus, pentru că într-acolo
se îndreaptă şi atenţia Duhului Sfânt. Dacă împărtăşim această
preocupare a Duhului, vom ajunge să vedem splendoarea glorioasă
a lui Isus. Persecuţia, lauda şi alte o mie de aspecte care ne distrag
îşi pierd puterea asupra noastră în prezenţa acestei frumuseţi
radioase. Totul se aşază la locul potrivit când ne îndreptăm atenţia
asupra Lui.
Am auzit povestea unui om care s-a plâns că vocea lui
Dumnezeu era greu de înţeles. El a zis: „Doamne, de ce nu vorbeşti
mai tare?” Dumnezeu i-a răspuns: „De ce nu vii mai aproape?”
Simplu de spus, greu de făcut. Şi acesta este unul dintre
motivele pentru care Dumnezeu ne trimite profeţii Lui, să ne
cheme înapoi la Persoana glorioasă care stă la dreapta Tatălui,
îndelung răbdătoare şi dorind să fie tot mai aproape de tine şi de
mine, în timp ce conduce lumea prin puterea Cuvântului Său.

Epilog
Bucură-te de simfonie
Cu ani în urmă, când am păşit în acea cameră cu covor verde
şi cu scaune portocalii, din plastic, nici nu-mi trecea prin minte că
eram aşteptat de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mă gândeam câtă
nevoie aveam de vindecare şi că doar El mă putea tămădui. Nu
anticipam în niciun fel călătoria pe care El o planificase pentru
mine. Nu ştiam câtă nevoie aveam de mila Sa, până când am păşit
spre ieslea îndurării Sale.
Cel mai înalt scop al lui Dumnezeu pentru lume s-a născut
într-o iesle. Şi eu am descoperit că cele mai înalte scopuri ale lui
Dumnezeu pentru tine şi pentru mine încă mai iau naştere într-o
iesle, în locul în care ne aşteptăm cel mai puţin să-L întâlnim pe
El. Cel care locuieşte într-o lumină a slavei de care nu ne putem
apropia doreşte să ne întâlnească în cel mai smerit dintre locuri.
Acel loc devine revelaţia îndurării şi a smereniei Sale, prin care El
ne vindecă şi ne cheamă.
Până în acea dimineaţă frumoasă de toamnă, cunoştinţele
mele despre iesle şi despre umilinţă se limitau în principal la ceea
ce citisem în comentariile teologice. Cu siguranţă, acea întâlnire
profetică de la început nu m-a făcut o persoană mai smerită şi nici
nu mi-a dat o cunoaştere mai profundă despre ieslea lui Dumnezeu
din prezent. Dar mi-a stârnit, totuşi, apetitul pentru aşa ceva şi

m-a determinat să încep din acea zi să caut şi să urmăresc lucrarea
profetică.
Peste ani, am fost răsplătit din plin pentru căutarea mea.
Profeţii m-au ajutat în luarea deciziilor atât în viaţa personală, cât
şi în lucrarea mea. Ca rezultat, viaţa mea personală a fost mult mai
împlinită, iar lucrarea mea mult mai roditoare. Dar nu acestea au
fost cele mai mari răsplătiri pentru mine.
Ce am văzut în aceşti minunaţi profeţi, aceşti agenţi ai lui
Dumnezeu, cu ochi ce păreau din altă lume, este aceea că ei sunt
purtătorii îndurării lui Dumnezeu. Ochii lor văd ceea ce ai noştri nu
pot vedea, iar îndurarea Lui vindecă ceea ce nu se poate vindeca, în
pofida celor mai stăruitoare eforturi ale noastre. Amărăciunea mea
a dispărut acum iar, odată cu ea, şi zgura pe care am purtat-o cu mine
atât de mult timp. În lumina cuvintelor profetice, pot înţelege cum
evenimentele pe care altădată le consideram dezastre se potrivesc
în simfonia vieţii mele. Desigur, este o simfonie neterminată, dar
trompetele profetice o fac mai bogată şi mai aventuroasă.
Nu cunosc următoarea notă a micii mele simfonii, dar acest
fapt nu mă deranjează. Sunt plin de pace, ştiind că îndurarea Lui
mă va călăuzi. Misterul face ca muzica să fie chiar mai plăcută.
Afirm, totuşi, că am o oarecare idee cu privire la simfonia
mai mare, din care fac parte toţi credincioşii, precum şi la direcţia
în care ea se îndreaptă. Trompetele profetice sună tot mai tare,
anunţând o nouă mişcare, mult mai puternică decât cele despre
care am auzit noi vreodată. Aceasta nu va fi auzită până când
trompetele vor fi bine integrate în rândul celorlalte instrumente.
Dar aceasta este o altă poveste, pe care sper să v-o spun curând…

Literatură recomandată despre lucrarea profetică
Din tradiţia carismatică
Growing in the Prophetic, Mike Bickle (Creation House, 1996).

Această carte este plină de povestiri inspirate şi de înţelepciune
cu privire la folosirea profeţiei în biserica locală.
Prophetic Etiquette, Michael Sullivant (Creation House, 2000).
The Prophetic Ministry, Rick Joyner (MorningStar, 1997).
Această carte conţine observaţii excelente despre scopul
lucrării profetice şi despre caracterul profetului.
The Voice of God, Cindy Jacobs (Regal, 1995, 1997).
You May All Prophesy, Steve Thompson (MorningStar, 2000).
Această carte este una dintre cele mai utile în problemele
practice ale lucrării profetice.
Din tradiţia penticostală
Prophets and Personal Prophecy, Bill Hamon (Destiny Image, 1987).

Prophets and the Prophetic Movement, Bill Hamon (Destiny Image, 1990).
Prophets, Pitfalls, and Principles, Bill Hamon (Destiny Image, 1991).
Din tradiţia evanghelică conservatoare
Surprised by the Voice of God, Jack Deere (Zondervan, 1996, 1998).

The Gift of Prophecy in the New Testament and Today, Wayne Grudem,
(Crossway Books, retipărită în anul 2000).


Darul Profetiei - Preview

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Darul Profetiei - Preview

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jack Deere

Darul profetiei.indd 1 01.11.2010 00:32:33

Cum să ne protejăm împotriva decepţiilor

Darul profetiei.indd 3 01.11.2010 00:32:33

© Copyright 2001 by JACK DEERE

Editor: Vasilică Croitor

Drepturile în limba romană: © 2010 by Succeed Publishing

Editura Succeed Publishing

Darul profetiei.indd 4 01.11.2010 00:32:33

Darul profetiei.indd 5 01.11.2010 00:32:33

Capitolul 7.................................................................................. 109

Capitolul 8.................................................................................. 125

Capitolul 9.................................................................................. 137

Literatură recomandată despre lucrarea profetică...................... 151

Darul profetiei.indd 7 01.11.2010 00:32:33

Această carte nu este o monografie teologică, ci un ghid

Darul profetiei.indd 8 01.11.2010 00:32:33

această slujbă. Cu voia Domnului, intenţionez să scriu o altă carte

Darul profetiei.indd 9 01.11.2010 00:32:33

Mulţumiri speciale lui Ken Gire, unul dintre cei mai

Darul profetiei.indd 10 01.11.2010 00:32:33

Nimeni n-a binevoit să-mi spună

Dumnezeu sau Diavolul m-a adus aici, în această cameră,

Darul profetiei.indd 11 01.11.2010 00:32:33

Darul profetiei.indd 12 01.11.2010 00:32:34

Darul profetiei.indd 13 01.11.2010 00:32:34

Darul profetiei.indd 14 01.11.2010 00:32:34

Aş putea să vă spun care a fost şi este încă rugăciunea mea,

Darul profetiei.indd 15 01.11.2010 00:32:34

Darul profetiei.indd 16 01.11.2010 00:32:34

noapte mi-am pierdut dorinţa sălbatică de a fi un nonconformist, de

Darul profetiei.indd 17 01.11.2010 00:32:34

Darul profetiei.indd 18 01.11.2010 00:32:34

baseball şi, cu toate că eram în urmă cu trei ani faţă de prietenii

Darul profetiei.indd 19 01.11.2010 00:32:34

Darul profetiei.indd 20 01.11.2010 00:32:35

„Eşti implicat chiar acum într-un conflict şi crezi că nu

Darul profetiei.indd 21 01.11.2010 00:32:35

Darul profetiei.indd 22 01.11.2010 00:32:35

Am păşit afară pe când începea să se însereze. Eram plin

Darul profetiei.indd 23 01.11.2010 00:32:35

Darul profetiei.indd 24 01.11.2010 00:32:35

Descoperirea darului propriu

Tata mi-a spus că exista un Dumnezeu omnipotent,

Darul profetiei.indd 25 01.11.2010 00:32:35

Cum sunt date darurile

Darul profetiei.indd 26 01.11.2010 00:32:35

a spune bisericii că darurile acestea nu mai existau în zilele noastre,

Împărţirea suverană a darurilor

Darul profetiei.indd 27 01.11.2010 00:32:35

Transmiterea darurilor prin apostoli

Darul profetiei.indd 28 01.11.2010 00:32:35

(Romani 1:11). Pavel ştia că el avea autoritatea să dea daruri

Darul profetiei.indd 29 01.11.2010 00:32:35

Transmiterea darurilor spirituale prin profeţie

Darul profetiei.indd 30 01.11.2010 00:32:35

Câţiva ani mai târziu, după ce am început să credem în

Primirea darurilor prin rugăciune personală

Darul profetiei.indd 31 01.11.2010 00:32:36

Darul profetiei.indd 32 01.11.2010 00:32:36

noastră, pentru ca noi să putem vedea şi să ne minunăm de

Identificarea darului tău spiritual

Darul profetiei.indd 33 01.11.2010 00:32:36

Darul profetiei.indd 34 01.11.2010 00:32:36