Făt-Frumos cu carâta de sticlă

de Petre Ispirescu

A fost odată un om, căruia i se urâse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru. Vezi că
văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini
fiarele pădurilor, şi aşa de bun era el la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau şi îi lingeau
picioarele când se întâlneau cu dânsul.

Într-una din zile, ducându-le el la marginea râului, ce curgea prin pădurea aceea, ca să se
spele, văzu un sicrinel, încheiat şi smolit bine, că vine pe apă şi se opreşte de marginea unde sta el,
şi îndată auzi că orăcăieşte ceva ca un copilaş.

Stătu puţin şi cugetă el, ca ce să fie asta? Dar după ce se rugă puţin, ca să se depărteze de el
ispita satanei, dacă ispită ar fi, şi după ce văzu că orăcăitul se înteţeşte, necum să piară dinaintea
lui, prinse a scoate sicriaşul la margine. Şi, deschizându-l, găsi într-însul un copil mic ca de două
săptămâni. Cum îl luă în braţe, copilul tăcu.

Atunci sihastrul mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis suflet de om cu care să-şi mai petreacă
urâtul în bungetul ăla de codru.

De gâtul copilului găsi un baier în care citi pustnicul că acel copil este fiu al unei fete de
împărat.

De crescut, ar fi voit pustnicul să-l crească, dară nevoia era cu ce să-l hrănească. Atunci
plecându-şi genunchii se rugă Domnului cu căldură, şi îndată răsări ca din pământ din iarbă verde
un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare, altele în pârg, iară altele coapte şi
numai bune de mâncat. Dete copilului zeamă stoarsă din o smochină, şi mâncă copilaşul, de se
minună şi sihastrul.

Aşa îl crescu el acolo, până se făcu măricel, începu a umbla şi a mânca şi câte altceva ce-i da
sihastrul.

După ce se mai mări, învăţă pustnicul pe fiul său de suflet să citească, şi să-şi adune rădăcini
şi alte verdeţuri pentru hrană. Şi aşa petreceau ei acolo în tihnă, fără să-i supere cineva, bătrânul

http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/fat-frumos-cu-carata-de-sticla.html 10/03/18, 09>18

Página 1 de 7
 învăţând pe copil tot ceea ce ştia el despre lume şi ale lumii, copilul ascultând şi băgând la cap tot
ce-l învăţa tată-său cel dat lui de sus.

Trecu aşa câţiva ani. Când, într-una din zile bătrânul spuse fiului său că o să se ducă la
Dumnezeu.

– Să nu te sperii, dragul meu, că are să vie un leu groaznic să-mi sape groapa, şi tu să mă bagi
într-însa şi să mă acoperi cu pământ. Apoi să te sui în podul colibei mele şi să iei d-acolo frâul ce
vei găsi şi să-l scuturi.

Încă vorbind, pustnicul se culcă şi adormi somnul cel de veci. Băiatul plânse cu foc, văzându-
se singur. Apoi iată, nene, că leul cel groaznic venea răcnind. I se făcu băiatului părul măciucă în
cap de frică, dară, aducându-şi aminte de vorbele bătrânului, se linişti şi privi cum săpă groapa, în
care el puse pe tată-său, şi îl acoperi cu pământ. După ce băiatul făcu precum îi zisese bătrânul, leul
se duse în treaba lui şi nu se mai întoarse pe acolo.

Băiatul rămânând singur, rătăcindu-se prin desişurile pădurei, plângea şi se tânguia de ţi se

rupea rărunchii de mila lui. Şi, aducându-şi aminte de cuvintele bătrânului, tatălui său, se sui în
podul colibei, găsi frâul, îl luă şi se dete jos cu el.

Am uitat să vă spui. După moartea bătrânului, smochinul se uscă de tot, nemairămânând decât
un buştean pârlit, stând înfipt în pământ.

Dacă se dete jos cu frâul, băiatul îl scutură şi, iată că, se arătă un armăsar cu şase aripi şi zice:

– Ce porunceşti, stăpâne?

– Ce să poruncesc? răspunse băiatul, ia să stai cu mine, aici, că mi-e urât singur.

– Ba nu, stăpâne, d-ta să mergi la lume, să faci ce ţi-oi zice eu, că va fi mult mai bine de d-ta.

Se miră băiatul de spusele calului. Vezi că el nu ştia nimic de ale lumii. Se mai miră o toană
când îi spuse că trebuie să fie îmbrăcat. Şi, după povaţa calului, băgă mâna în urechia lui cea stângă
şi scoase nişte haine, cu care se îmbrăcă.

Şi încălecând, îl duse calul la un oraş şi trase la un han. Se miră el de tot ce vedea şi lua
aminte la tot ce făcea ceilalţi oameni.

Iară după ce trecu câteva zile, în care băiatul se mai deprinse cu lumea, calul îi zise că trebuie
să-şi facă şi dânsul un căpătâi. Pentru aceasta îi zise să se lege la ochi şi încălecând zbură cu
dânsul, ca vântul, ducându-se într-un dâmb şi se opri acolo. Apoi îi zise:

– Stăpâne, descalecă, şi cu frâul în mână, apleacă-te şi ia de pe jos ce ţi-o da de mână şi

umple-ţi sânurile.

– Aşa orbeşte, ce naiba o să apuc? Mai bine ar fi să mă dezleg la ochi, răspunse băiatul.

http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/fat-frumos-cu-carata-de-sticla.html 10/03/18, 09>18

Página 2 de 7
 – Să nu faci una ca asta, vai de mine! că în clipa ce vei deschide ochii, cu moarte vei muri, îi
zise calul.

Băiatul ascultă. Descălecă, dară frâul din mână nu-l lăsă. Se plecă jos şi cu cealaltă mână lua
pe nepipăite tot ce putu apuca, îşi umplu sânurile, încălecă şi porni înapoi.

Acasă dacă ajunse şi se dezlegă la ochi, ce credeţi că mi-ţi văzu, boieri dumneavoastră? numai
pietre nestemate, una mai frumoasă decât alta, una mai mare decât alta. El nu ştia ce sunt alea, se
juca cu dânsele ca copiii cu pietricelele. Calul însă îl învăţă ce să facă cu ele.

Luă numai câteva şi se duse pe la neguţători de le schimbă pe bani. Plăti la han, îşi cumpără
cele ce îi era de trebuinţă şi-i mai şi rămase.

Acum calul îl învăţă ce să mai facă. Îl învăţă să aleagă vro câteva pietre din cele mai mari şi
mai frumoase şi să le ducă în dar la împăratul locului aceluia.

Şi el făcu aşa.

Iară dacă se duse la împăratul cu darul şi văzu că îl priimeşte împăratul cu mare cinste şi atât îi
preţuieşte darul, el spuse că mai are încă multe.

Se sperie şi împăratul de atâta bogăţie ce văzu la băiat şi-l luă în nume de bine.

Nu era ţârmonie la curte, unde să nu fie şi el chemat. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare,
ca să nu fie şi el acolo.

Azi aşa, mâine aşa, el făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi de boieri şi învăţă de la dânşii, ia
numai aşa auzind şi văzând, toate obiceiurile: cum să mânuiască sabia ori paloşul, cum să
răsucească buzduganul, cum să întinză arcul şi să ochească, ba încă îi şi întrecu, că era deştept
băiatul, iscusit şi numai spirit, ca un român verde ca bradul şi mândru ca stejarul.

Toate bune. Numai de un lucru nu-şi putea da el seamă. Că de ce adecă împăratul era tot trist
şi tânjea firea într-însul. Într-una din zile nu ştiu cum îi veni lui bine şi prinse a-l întreba:

– Împărate, zise el, toate bunătăţile de pe lume ai, toţi ţi se închină ca la un mare împărat, ce ai
la sufletul tău de eşti tot fără chef şi mâhnit?

– Ei, dragul meu, ce să am? Ia nişte păcate de la Dumnezeu am avut să trag pe lumea asta şi
acum m-au ajuns. Aveam o fată şi doi băieţi şi parte de ei n-am avut. Un spurcat de zmeu mi-a furat
fata şi nu pot da cu mâna de urma ei, deloc, deloc. Două oştiri am trimis, împreună cu fiii mei şi
toţi cu totul s-au prăpădit. Nevasta mea, împărăteasa, s-a sfârşit de dorul copiilor şi eu nu e departe
până să mă duc să mă împreun cu dânsa, că uite, simţ că slăbesc din zi în zi, şi nu-mi mai dă inima
să mă veselesc.

Băiatul tăcu şi-i păru rău că aduse vorba despre lucruri atât de mâhnitoare sufletului
împărătesc.

http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/fat-frumos-cu-carata-de-sticla.html 10/03/18, 09>18

Página 3 de 7
 Dacă se întoarse acasă la dânsul, spuse calului cele ce află, şi-l întrebă, că nu e chip a scoate
pe fată din mâna zmeilor?

Calul îi răspunse:

– Ce nu se poate pe lumea asta? Însă ca să scapi pe fată din mâna zmeului, cam greu lucru este
din pricina zgripsoroaicii de mă-sa, că este şi vrăjitoare de înghiaţă apele.

Atâta fu destul băiatului să afle. El nu voi să ştie greu negreu, şi se duse drept la împăratul.

Mai aduse vorba încă o dată despre copiii lui cei pierduţi, cercetă mai cu d-amănuntul despre
dânşii, apoi zise:

– Mă voi duce să ţi-i aduc eu, mărite împărate.

– Fugi d-acolo, voinice, îi răspunse împăratul. Nu-ţi mai pierde tinereţele în deşert. N-a putut
face nimic novacul meu, n-a putut face nimic arapul meu, dară încămite tu, un copil necercat în ale
războiului. Novacul avea darul de culca la pământ o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cât
era ea de mare, când aducea o dată mâna de o da la spate şi apoi el se punea de şedea d-asupra
movilei. Arapul meu avea darul de a înghiţi o oştire cât de mare, când sorbea o dată, şi apoi o da
afară ca şi mistuită. Şi totuşi ei s-au răpus ducându-se cu fiii mei la război.

– Voi cerca şi eu, mărite împărate, dacă-mi vei da voie.

– Du-te, băiete, dacă te trage aţa la moarte.

Şi luându-şi ziua bună de la împăratul, voinicul se duse la calul său şi-i spuse tot ce auzise de
la împăratul, şi tot ceea ce hotărâse el să facă.

– Să mergem, răspunse calul, însă cu cugetul tot la Dumnezeu, şi el nu ne va lăsa să pierim.

Vezi că nu ştiu de ce, dară voinicul simţi că parcă fata împăratului să fie scrisa lui, şi parcă nu
mai avea odihnă în oase.

Se pregăti şi porni. Şi merse, şi merse, şi merse, zi de vară până-n seară, ca cuvântul din
poveste, care d-aci încolo mai frumos este, până ce au ajuns la o poiană verde şi dezmierdătoare.
Aci dacă stătură în popas, prinse a se sfătui cu calul, ce şi cum să facă, iară calul, ca un năzdrăvan
ce era el, îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbândă, la dor de copilă blândă.

Şi mai merse ce mai merse şi ajunse la palaturile zmeoaicei. Aceste palaturi erau cu totul şi cu
totul de sticlă, şi strălucea de la soare te puteai uita, dară la dânsele ba.

Până a nu intra în curţile palatului stătură şi spionară, ca să ştie cum stau lucrurile în această
curte. Trei zile şi trei nopţi umblară prin preajma palaturilor şi mai ispitind, aflară că zmeoaica cu
zmeul nu erau acasă.

Atunci Făt-Frumos călare intră în palaturi şi se opri drept la scară. Fata, cum îl văzu, ieşi

http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/fat-frumos-cu-carata-de-sticla.html 10/03/18, 09>18

Página 4 de 7
 afară. Vorbi cu Făt-Frumos d-a-n-călarele şi se înţeleseră la cuvinte. Fata, văzând că are a face cu
un viteaz, intră în cămară, luă cu dânsa o gresie, o basma cu chenar pe margine şi o perie, ieşi
repede din casă, se puse pe calul lui Făt-Frumos şi o luară la sănătoasa.

Cum păşiră pragul porţii, începură curţile şi palaturile a hăui, de se ferească Dumnezeu! Şi
auzind zmeoaica de unde era dusă, într-o clipă se întoarse acasă. Aci dacă sosi şi văzu că fata este
răpită, se luă după dânşii şi goneşte-i, şi goneşte-i, până ce, când era să puie mâna pe ei, fata aruncă
peria înaintea zmeoaicei şi îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea pui de pasăre să
răzbată printr-însa.

Zmeoaica făcu ce făcu, roase la copaci, căţărându-se din cracă în cracă şi strecurându-se prin
desişi, până ce trecu dincolo şi să te ţii după dânşii!

Calul zbura ca vântul, dară zmeoaica venea după dânşii ca gândul. Când să puie mâna pe
dânşii, fata aruncă în urma ei basmaua. Odată se făcu o apa mare, mare de d-abia i se vedea
marginea şi de jur împrejur înconjurată de foc. Zmeoaica se făcu luntre şi punte şi trecu. Dete prin
foc şi prin apă, şi după dânşii! tot după dânşii, şi din goană nu-i slăbea!

N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai de Doamne-ajută şi iată că zmeoaica iară
îi ajunse.

Atunci fata aruncă d-a-nfuga şi gresia. Odată se făcu între dânşii şi zmeoaică un munte, numai
şi numai de piatră.

Zmeoaica crăpa de necaz şi nu mai vedea înaintea ochilor de cătrănită ce era. Începu a se sui
pe munte, dară aşi! unde era pomana aia, ca să se poată urca? Muntele era drept şi piatra lustruită,
mă rog, ca o gresie ce era ea. N-avea unde pune piciorul, ca să se sprijinească. Când se atingea de
câte un colţ de piatră, cărnurile îi sângera, căci era aşa de ascuţit de tăia ca briciul.

În cele de pe urmă, mai căţărându-se din stei în stei, mai d-a buşele, ca o lipitoare făcu pe
dracul în patru şi se urcă d-asupra muntelui. Făt-Frumos sta în poale cu arcul în mână. Zmeoaica
cum se văzu în vârful muntelui, răsuflă o toană şi, învârtejindu-se la vale, se lăsa ca o furtună.

Făt-Frumos, cum văzu una ca asta, înstrună iute arcul, puse săgeata şi o luă la cătare. Când îi
veni bine, dete drumul arcului şi o săgetă drept în ochi. Zmeoaica o dată dete un ţipăt de se
cutremură muntele şi numai iacă venea d-a rostogolul, gemând. Când ajunse jos, se făcu mototol de
durere. Făt-Frumos, cu buzduganul în mână, se apropie de dânsa, îi mai dete vro câteva lovituri d-
alea îndesatele că nu murise încă.

Atâta mai apucă să zică zmeoaica:

– M-ai mâncat friptă! fecior de lele ce mi-ai fost.

Căscă gura de trei ori şi când îi ieşi sufletul din oase, se răspândi o duhoare de nu putea
nimeni să stea lângă dânsa. Atât de spurcată ce era, dihania!

http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/fat-frumos-cu-carata-de-sticla.html 10/03/18, 09>18

Página 5 de 7
 Făt-Frumos şi fata de împărat nu mai puteau de bucurie. Ei voiră să se întoarcă acasă la
împăratul, carele îi aştepta cu mare nerăbdare.

Dară calul le răspunse:

– O! o! cine se pripeşte, se pârleşte. Trebuie întâi să omorâm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci
până va fi acesta d-asupra pământului, pace de el nu veţi avea. Apoi să sculăm din mormânt pe fiii
de împărat şi oastea ce i-a prăpădit zmeoaica cu farmecele sale, şi aşa, cu tot avutul zmeilor, să ne
întoarcem acasă.

Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul, şi porni din nou la palaturile zmeoaicei.

Zmeul aştepta înarmat să vază ce izbândă făcuse mă-sa. Când însă văzu pe Făt-Frumos viind
ca un voinic cu fata lângă dânsul pe cal, i se tăie mâinile şi picioarele. P-aci, p-aci era să se piarză
zmeul de părere de rău, că se răpusese mumă-sa. Dară îmbărbătându-se, stătu locului, ca să se ia la
luptă cu Făt-Frumos.

Acesta atâta şi aştepta. Vezi că îl învăţase calul cum să meargă la luptă şi cum să facă.

Se apucară deci la trântă. Şi lupte-se, şi lupte-se, zi de vară până-n seară, şi ca să se

dovedească unul pe altul, nici că se pomenea.

Văzând Făt-Frumos că îi apucă noaptea, odată se opinti din toate puterile, ridică în sus pe
zmeu şi, aducându-l, îl băgă în pământ până în gât şi, ţinându-l acolo sub picior şi cu sabia goală în
mână ridicată d-asupra lui, îl întrebă despre fraţii fetei şi despre oştile trimise.

Zmeul crezând că o să-l ierte de la moarte dacă i-o spune, răspunse:

– Movilele de pământ ce ai întâlnit până aici sunt fraţii fetei împăratului şi oştile lui.
Hrisoavele legăturei lor sunt puse într-o cutie de argint şi păstrată pe poliţa de după sobă din
cămara mamei; cine le va lua şi le va citi d-asupra acelor movile, ca să desfacă făcutul lor, legătura
vrajelor se va dezlega şi toţi vor învia ca şi cum n-ar fi fost legaţi de când pământul.

Atâta trebuia lui Făt-Frumos să ştie. Îi reteză capul şi îl lăsă acolo corbilor să-l mănânce.

Şi, intrând în palaturile zmeoaicei, fata, care ochise cutia cu pricina, se duse drept ca pe
ciripie, puse mâna şi o luă. Când colo ce să vază? câte movile era atâtea şi hrisoave.

Acum altă nevoie. Cum să ghicească hrisoavele movilelor. Se hotărâră să meargă la câte una
din ele şi să citească toate hrisoavele de legătură, până va da peste acela al movilei aceleia.

Tocmai acum îşi veni şi Făt-Frumos de acasă. El băgase de seamă că aceste moviliţe de
pământ grămădit se cutremurau când trecea pe lângă dânsele, dar nu-şi putea da seamă ca ce să fie.

Şi, întorcându-se, stete la cea dintâi moviliţă ce întâlni, ceti un hrisov, ceti altul, nimic! mai
citi încă unul şi încă unul, pasămite acesta era hrisovul prin care se legase vrajele moviliţei de faţă
că, numai, măre, unde începu movila să se cutremure şi apoi să se legene, de părea că vrea să se

http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/fat-frumos-cu-carata-de-sticla.html 10/03/18, 09>18

Página 6 de 7
 dezgrădineze de pământ şi în cele din urmă pieri, şi în locu-i rămase un tânăr fecior de împărat, viu
nevătămat.

Acesta, cum deschise ochii, se uită împrejur, şi zise:

– Oh! soru-mea, dară greu somn dormii!

– Greu, fratele meu, şi ai mai fi dormit tu mult şi bine de nu venea omul acesta, trimis de
Dumnezeu, să ne scape de la robie.

Atunci, întorcându-se către Făt-Frumos, îi zise:

– Oricine vei fi, frate să ne fii.

– Frate până la moarte, răspunse Făt-Frumos.

Şi, îmbrăţişându-se, porniră şi pe la celelalte movile şi la toate tot aşa făcură. Învie pe celălalt
frate, pe novac, pe arap cu toate oştile lor.

Şi se făcu o bucurie mare între dânşii de nu se poate spune. Bietul Făt-Frumos umbla din
mână în mână, căci toţi voiau să-l îmbrăţişeze de mulţumire.

Şi, întorcându-se din nou la palaturile zmeoaicei, plesni de patru părţi ale curţilor cu un bici,
ce era după uşă în cui, care se făcu un măr de aur; Făt-Frumos îl luă şi îl băgă în sân. Apoi el,
împreună cu fata, se puseră în carâta zmeoaicei care era numai şi numai de sticlă, cu cai cu tot de
sticlă, şi se întoarse la împăratul cu alai mare.

Când veniră olăcarii şi spuseră împăratului că i se întorc toţi fiii lui înapoi cu oşti cu tot, p-aci,
p-aci era să se piarză de bucurie. Îşi ţinu însă firea şi le ieşi înainte, cale d-o zi.

Darămite când se văzură! Nu ştia bietul împărat pe care să îmbrăţişeze mai întâi. Şi când
îmbrăţişa pe câte vrunul, parcă nu-i mai venea să se dezlipească de dânsul.

Intrând în oraşul împărătesc, alaiul se orândui astfel: întâi venea pedestrimea, apoi calul lui
Făt-Frumos, după care era Făt-Frumos cu fata împăratului în carâta zmeoaicei cea de sticlă, de o
parte şi de alta fiii împăratului călări şi apoi călărimea, în cap cu novacul şi cu arapul.

Gloatele se îmbulzea şi da unul peste altul, care mai de care să vază pe mântuitorul fiilor
împăratului şi toţi cu un glas strigau că el să le fie împărat.

După ce se cunună Făt-Frumos cu fata împăratului, acesta, fiind şi bătrân, se coborî din
scaunul împărăţiei, şi se urcă Făt-Frumos.

Şi domniră în pace şi în linişte, lăudaţi de popor, până în ziua de astăzi, de n-or fi murit.

http://www.povesti-pentru-copii.com/petre-ispirescu/fat-frumos-cu-carata-de-sticla.html 10/03/18, 09>18

Página 7 de 7