MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII

COLEGIUL TEHNIC „GEORGE BARIŢIU” BAIA MARE

LUCRARE DE SPECIALITATE

Unităţi CD-ROM
Calificarea: Tehnician electronist

Nivel 4

Îndrumător: Elev:
Prof. Sălăgean Gabriela Zah Denis Razvan
Clasa: a XII-a E

2020
 ARGUMENT

În zilele noastre a apărut un concept care va revoluționa progresul omenirii, având din
punct de vedere istoric însemnătatea pe care a avut-o revoluția industrială. Societatea
informațională poate fi gasită la intersecția dintre ramurile telecomunicațiilor și
calculatoarelor, grupate în jurul informației digitale. Privita separat, fiecare dintre aceste
ramuri a contribuit în timpul ultimului secol la o creștere a standardului nostru de viața, lăsând
în urmă schimbări sociale pe scară largă. Forța conducătoare a acestei societați este, pe de o
parte, creșterea puterii de prelucrare a calculatoarelor, insoțite de o scadere a prețului acestora,
iar pe de alta parte posibilitatea conectării calculatoarelor la rețele, permițându-se astfel
partajarea datelor, a aplicațiilor, a puterii de calcul, la distanțe de dimensiunle unui birou sau
ale întregului mapamond.
Se spune ca un calculator este construit dintr-un ansamblu de doua componente:
resurse fizice (hardware) și de programe (software), care asigura prelucrarea automata a
datelor. Cu alte cuvinte este o mașina care ușureaza activitatea umana. Aici intervine factorul
uman, omul fiind de fapt o a treia componenta. Cele trei aspecte, uman, software și hardware
nu sunt independente. Perfecționarea unuia dintre aspecte determina și progresul celorlalte
doua, chiar daca nu în acelasi ritm. De perfecționarea componentelor hardware și software se
ocupa multi oameni cu experiența, insa de progresul factorului uman trebuie sa ne ocupam noi
inșine. Calculatorul ne ajuta sa dam viața ideilor – capteaza cuvinte, reda imagini, controleaza
alte mașini. El este o extensie a posibilitaților umane, care ne permite sa ne depașim limitele.
Acest proiect vine în intampinarea acestei idei, oferind o posibilitate de a invața și
aprofunda cunoștințele necesare oricarui tânăr din ziua de azi.
Toleranţa defectelor hardware este abordarea cea mai evoluată în contextual general al
tehnicilor de calcul tolerante la defecte. Viteza de defectare a componentelor hardware este
unicul şi cel mai important parametru utilizat în analiza fiabilităţii sistemelor hardware.
Atunci când componentele structurii digitale sunt la începutul funcţionării acestora, viteza de
defectare este pronunţată.
 Capitolul 1
Istoria calculatoarelor personale şi a reţelelor

1.1 Noi biţi pe bloc

În anii 1960 a apărut un nou tip de calculatoare: minicalculatoarele. Aceste

maşini erau mai ieftine, mai mici, nu avea nevoie de aer condiţionat şi erau mult
mai uşor de folosit (cel puţin după standardele acelor timpuri) faţă de mainframe-
uri. În faţă ereziei, preoţii mainframe-urilor s-au înfiorat. Deţinerea unui mainframe
era problema corporaţiei, datorită cheltuielilor necesare, dar un departament putea
avea propriul minicalculator, pentru că acesta nu necesita spaţii speciale sau
specialişti necesari unui mainframe. Pe scurt, minicalculatoarele erau ieftine.
Această dezvoltare a dus la apariţia unui nou personaj pe scena calculatoarelor.
Minicalculatoarele au adus la înlocuirea programatorilor de mainframe, curaţi şi
bine îmbrăcaţi, cu o nouă specie de programatori. Minicalculatoarele au început să
fie introduse în universităţi şi alte instituţii de învăţământ, pentru că erau ieftine. Ele
erau accesibile şi proiectate pentru a putea suporta modificări ulterioare, ceea ce a
atras un grup de entuziaşti cunoscuţi sub numele de hackeri. Aceşti hackers nu
sunt identici cu cei din zilele noastre. Acei hacker-i erau plini de entuziasm faţă de
calculatoare, oameni care voiau să facă programe mai bune, mai rapide şi mai
„elegante”.
Din rândurile lor s-au ridicat o parte din oameni care au făcut revoluţia
calculatoarelor personale. Piaţa minicalculatoarelor a crescut repede. Imediat ce
departamentele puteau justifica nevoia minicalculatorului, acesta era instalat.
Acesta a fost momentul când DEC (Digital Equipment Corporation ) a devenit a
doua mare companie producătoare de calculatoare din lume.
În privinţa îmbunătăţirilor aduse programelor, gama funcţiilor care pot fi realizate
a crescut. Un minicalculator poate fi folosit simultan de mai mulţi utilizatori, cu
ajutorul unui procedeu de împărţire a timpului de folosire a procesului numit time-
sharing. Astfel, fiecare utilizator poate să prelucreze date, să creeze programe sau
să utilizeze, ca şi când ar fi singurul utilizator. Acest sistem a fost introdus şi în
tehnologia de realizare a mainframe-urilor. Sisteme sofisticate de time-sharing, cu

2
 componente disc mai puternice şi programe mai sofisticate, au fost dezvoltate în
acelaşi timp pentru mainframe-uri.
Aceasta era piaţa calculatoarelor în anii ´70: mainframe-uri şi minicalculatoare
erau prezente în toate companiile şi principalele departamente. Pentru sacinile pe
care le puteau rezolva în moduri în care le rezolvau, erau bune. Au adus metode
noi şi eficiente în birouri şi au făcut afacirele mai eficiente. Totuşi, au eşuat în
mărirea productivităţii personale (în creşterea eficienţei personalului, nu a
corporaţiilor).

1.2 Apariţia calculatoarelor personale

La mijlocul anilor ´70 a apărut o nouă tehnologie: miniprocesorul. Acesta folosea

multe tranzistoare conectate pe o pastilă de siliciu pentru a realiza un dispozitiv de
calcul.
Primele microprocesoare au fost, după standardele actuale, destul de simple.
Primul microprocesor, devine cunoscut ca 4004, a fost proiectat pe patru biţi de
către inginerul Marcian E. „Ted” Hoff de la Intel, în anul 1969. Clientul care i-a
comandat lui Intel microprocesorul a fost o firmă japoneză, care a dat faliment în
1970; după aceasta Intel nu se putea hotărî dacă să lanseze sau nu circuitul pe
piaţă. L-au lansat, şi în 1974 existau mai mult de 19 tipuri de microprocesoare pe
piaţă, inclusiv Intel 8088, cel care va deveni trambulina actualelor calculatoare
personale.
Microprocesoarele au fost iniţial folosite drept controler - dispozitive de control –
pentru maşini de spălat veselă şi frigidere. Producătorii şi proiectanţii de
calculatoare nu au pierdut ocazia dată de potenţial acestor dispozitive de a fi
folosite drept calculatoare.
Primele succese ale pieţei au fost microprocesorul Intel 8080 şi noul sistem de
operare numit CP/M-80 scris pentru acest cercuit. CP/M-80 a fost creat în 1975 de
Gary Kildall, fondatorul şi preşedintele companiei Digital Research – primul
producător al unui sistem de operare pentru microcalculatoare. Astăzi, compania
este o divizie a lui Novell Inc. – cea mai mare companie în domeniul sistemelor de
operare în reţea.

3
 CP/M este prescurtat de la Controlul Programului/Microcalculatorului – cel mai
sugestiv nume de produs, dacă mai existase unul, de până atunci. Acest sistem de
operare a fost, la acea dată, extraordinar. Dacă aveai un sistem 8080 sau Z80, cu
sistem de operare CP/M, cu 64 kilobiţi de RAM şi o pereche de unităţi de disc
flexsibil de 8", aveai „ultimul strigăt” al modei calculatoarelor şi îl făceai verde de
invidie pe orice pasionat. Un singur lucru le putea depăşi invidia şi cîştiga ura: să ai
un disc şi o imprimată; ambele necesitau o cheltuială exorbitantă.
Discurile acelor timpuri merită puţină atenţie. Primul tip larg răspândit împreună
cu microcalculatoarele aveau discuri de 14" (comparaţi-le cu cele de 3,5"
disponibile astăzi) şi un timp de acces suficient pentru o pauză de cafea.
Apple Computer, binecunoscută ca avându-şi începuturile într-un garaj, a apărut
în 1976. Apple a fost fondată de legendarii Steve Jobs şi Steve Wozniack, şi este
recunoscut drept compania care a pus bazele industriei calculatoarelor personale.
Deşi povestea lui Visilac şi a calculatorului Apple II este bine cunoscută, merită să
o spunem încă o dată, pentru că arată motivele care au generat revoluţia
calculatoarelor personale.
La mijlocul anilor `70, dacă doreai să faci încercări de genul „şi dacă” calculând
pe mainframe, trebuia să scrii un program, să-l depanezi, să încerci un set de date,
să verifici rezultatele, să încerci un set de date mai complex s.a.m.d. Era un
procedeu cel puţin laborios şi nu foarte practic, cu excepţia cazului în care
priviziunele aveau importanţă pentru corporaţie şi aveai suficient timp la dispoziţie.
Această situaţie a motivat doi studenţi de la Harvard Business School să facă
primul program de calcul tabelar: Visicalc.
Apple II avea la bază un procesor Motorola 6502 (proiectat pe 8 biţi), până la
128 kilobiţi de RAM şi utiliza un casetofon pentru a stoca date şi programe. Apple a
încheiat o înţelegere cu realizatorii lui Visicalc pentru a obţine exclusivitatea
programului pe Apple II. Acestui program i se acordă meritul de a fi catapultat
Apple de la un venit de 800.000 de dolari în 1977 la puţin sub 48 de milioane în
1979.
Utilizatorii cumpărau Apple II doar pentru a rula Visicalc, şi o dată cu el un raft
întreg de aplicaţii, care ofereau utilizatorilor, pentru prima dată la un preţ rezonabil,
putere de calcul accesibilă şi dedicată.

4
 Capitolul 2
UNITĂŢI CD-ROM

În cadrul acestui capitol, va fi prezentată tehnologia care sta la baza unitaţilor

de CD-ROM şi acestei modalitaţi de stocare a datelor, vor fi descrise formatele de
înregistrare folosite pentru un CD-ROM şi vor fi analizate caracteristicele unei unitaţi
de CD-ROM tipice. Dupa descrierea modului de alegere a unei unitaţi de calitate
pentru modernizarea unui sistem va fi prezentată instalarea plăcii de interfaţă, a
unităţii de CD-ROM şi a software-ului necesar pentru utilizarea acestei unităţi.

2.1 CE ESTE UN CD-ROM?

Dupa câteva minute de la introducerea unui compact-disc in calcuratorul

dumneavoastră, veţi avea accea la o cantitate de informaţi pentru strângerea
cărea,acuma câţiva ani, aţi fi avut nevoie de zile sau chiar de saptămâni. Ştiinţă,
medicină,legislaţie afaceri, educaţie-orice forma imaginabilă prin care omul aspiră la
cunoaştere-sunt prezentate pe discul din material plastic de 5 inci, acoperit cu
aluminiu, numit CD-ROM (compact-disc read-only memory).

Observaţie
Discul CD-ROM este un suport pe care sunt îmagazinate datele prin mijloace
optice,care poate fi doar citit şi care ofera o capacitate de 650 megaocteţi (682
mil.oct) de date, ceea ce înseamnă aproximativ 333.000 de pagini de text, 74 de
minute de muzică hi-fi sau combinaţi ale celor doua. Discul CD-ROM este foarte
asemător cu compact-discul audio şi poate fi chiar ascultat într-un CD-player.
Rezultatul audiţiei va fi doar zgomotul, cu excepţia cazului in care pe disc, lânga
date, sunt şi înregistrari audio. Accesarea datelor de pe un CD-ROM este ceva mai
rapid decât în cazul unei dischete, dar mai lentă decât la hard-discurile de tip nou.

Deşi în 1988 existau doar câteva duzini de titluri CD-ROM, în prezent există
mii de titluri cuprinzând domenii diferite, începând cu agricultura şi terminând cu
jocuri edui caţionale pentru preşcolari. La acestea se adauga şi titlul cu utilizarea
limitata,oferite de organizaţiile guvernamentale, industriale şi de afaceri.

5
2.2 Scurt istoric al discului CD-ROM

În 1978, companiile Philips şi Sony şi-au unit forţele pentru a produce actualul
compact-disc audio. Philips realizeaza deja varianta comercială a unui aparat de
citire (pleyer) a discurilor laser, în timp ce Sony avea în spate un deceniu de
cercetare in domeniul înregistrărilor digitale. Cele doua companii erau încleştate în
lupta pentru inpunerea propriilor formate de disc laser, cand au ajuns la o inţelegere
privind elaborarea unei tehnologii audio unitare.

Sony susţinea varianta discului de 12 inci. Philips ar fi dorit discuri de

dimensiuni mai mici, în special când a devenit clar că pe discul de 12 inci se puteau
înregistra 12 ore de muzica.

În anul 1982, cele doua companii au definitivat standardul care cuprinde

specificaţiile privind înregistrarea, eşantionarea şi, în special, dimensiunea de 4,72
inci, format pe care îl folosim şi astazi . Mai precis, discul are un diametru de 120
mm, un oficiu central de 15 mm şi grosimea de 1,2 mm. Se spune că a fost aleasa
aceasta dimensiune deoarece permitea înregistrarea Simfoniei a IX-a de Beethoven.

Cooperarea dintre Sony şi Philips a continuat şi, în anii ’80, au fost elaborate
specificaţiile suplimentare privind utilizarea tehnologiei CD in tehnica de calcul.
Aceste specificaţii au adus la unitatea de CD-ROM pe care o folosim astazi. Pe acest
suport căruia o dată inginerii se străduiau să-i găsească dimensiunea ideală pentru
cea mai măreaţă sinfonie înregistrată vreodată,astăzi autorii de software şi publicaţii
înghesuie informaţii din lumea întreaga.

2.3 Tehnologia de fabricaţie a compact-discurilor

Deşi în aparenţă identic cu compact-discul audio, compact-discul folosit în

calculatoare conţine pe langa înregistrările audio şi date. Unitatea de CD-ROM, care
ataşată unui calculator, permite citirea datelor de pe compact-disc, este la rândul ei
foarte asemanătoare cu un CD-player. Modul de utilizare al unui compact-

6
disc,introducerea şi ejectarea acestuia, sunt familiare celor care au folosit un CD
audio.Principiile mecanice generale de funcţionare a compact-discurilor sunt
aceleaşi.

Discul propriu-zis, cu un diametru de 120 mm (aproape 4,75 inci), are un

suport alcătuit din policarbonat. Acest suport este acoperit cu o peliculă metalică,
alcătuită de obicei dintr-un aliaj de aluminiu. Pelicula de aluminiu este porţiunea
discului citită de unitatea de CD-ROM pentru accesarea informaţiei. Aceasta peliculă,
numită strat, este apoi acoperită cu un material plastic pentru protejarea datelor.

Observaţie
Mânuirea discului CD-ROM trebuie efectuată cu aceeaşi grijă ca şi în cazul
negativelor fotografice. Discul CD-ROM este un dispozitiv optic şi murdărirea sau
zgârierea suprafeţei acestuia îi diminuează performanţele. Este mai bine să fie
utilizate suporturi de protecţie (casete) care reduc riscul degradării.

Citirea informaţiei de pe disc se face prin reflectarea unei raze lasere de joasă
putere de către stratul de aluminiu. Un receptor deosebeşte zonele caracterizate
printr-o reflectare puternică a luminii de cele în care lumina este reflectată slab sau
deloc. Lumina este reflectată slab sau deloc atunci când întâlneşte cavităţi în
suprafaţa compact-discului. Când lumina este reflectată puternic, înseamnă că pe
suprafaţa discului nu există cavităţi - o astfel de porţiune se numeşte zonă (land).
Prin alternarea zonelor şi a cavităţilor, sunt create structuri specifice, care sunt citite
de receptor şi trasmise microprocesorului spre a fi traduse în date sau sunete.

O cavitate are adâncimea de 0,12 microni şi o lăţime de 0,6 microni. Ele sunt
gravate pe o suprafaţa cu distanţă între spire de 1,6 microni, ceea ce corespunde
unei densităţi de 16.000 de piste pe inci! Lungimea zonelor şi a cavităţilor variază
între 0,9 şi 3,3 microni. Pista începe din interiorul discului si se termină la 5 mm de
margine. Lungimea totală a spiralei este de aproximativ 5 km!

7
2.4 Producţia de masa a CD-ROM-urilor

Deşi pentru scrierea datelor pe discul etalon (master disc) este folosit laserul,
aceasta tehnică nu poate fi utilizată pentru realizarea a mii de copii. Durata realizării
unui disc etalon este de cel puţin o jumătate de oră. În plus, materialele din care sunt
realizate discurile etalon nu sunt suficient de durabile pentru utilizarea in mod
continuu sau de lungă durata.

Pentru realizarea unor serii limitate de compact-discuri, se foloseste un disc

etalon care este acoperit cu o peliculă metalică în urma unui procesor asemănător
electrolizei. În felul acesta, se obţine o matriţă utilizată la producerea unui numar de
copii, asemănător realizarii discrilor de picup. Acest proces este utilizabil doar pentru
un numar restrâns de copii, deoarece matriţa se degradează.

Pentru realizarea unui numar mare de discuri, se foloseşte urmatorul

procedeu:
1. Discul etalon este utilizat pentru obţinerea unei matriţe.
2. Matriţa este folosită pentru realizarea unui alt disc etelon dintr-un material mai
rezistent.
3. Cel de al doilea disc etalon este utilizat pentru obţinere unui numar mare de
matriţe.

Aceasta tehnica pentru folosirea celui de al doilea disc etalon la realizarea

unui număr foarte mare de matriţe şi pastrarea intactă a primului disc etalon. În felul
acesta se realizează producţia de masa, folosind materiale ieftine. Compact-discurle
pe care le cumparaţi sunt copii ale matriţei, realizate din policarbonat, acoperite cu
folie de aluminiu şi apoi cu o folie de protecţie din material plastic. Stratul de aluminiu
acoperă atat cavităţile realizate de laser cât şi suprafeţele netede, permiţând la citirea
laserului să determine prezenţa sau absenţa luminii reflectate, aşa cum veţi vedea în
continuare.

Acest mod de producţie este identic atât pentru compact-discurile cu date, cât
si pentru cele audio.

8
 Cand se doreşte citirea unei anumite informaţii de pe compact-disc, se caută
adresa blocului respectiv într-un tabel si apoi este poziţionat discul astfel încât, în
momentele urmatoare, zona de date caută să treacă pe sub raza laser.

În registrarea datelor pe discul CD-ROM se face cu ajutorul unei tehnici numit

CLV (Constant Liniar Velocity – viteză liniara constantă). Aceasta înseamnă că piesa
este deplasată prin dreptul razei laser cu aceeaşi viteză.Pentru aceasta, discul
trebuie să se rotească mai repede când sunt citite pistele (spirele) interioare şi mai
încet când sunt citite cele exterioare. Deoarece iniţial compact-discul era destinat
înregistrărilor audio, viteza de citire trebuia să fie constantă. Fiecare disc este
împărţit în blocuri (sectoare), care sunt înregistrate la frecvenţa de 75 de blocuri pe
secundă, astfel că pe un disc cu durata de 74 de minute se pot pastra 333.000 de
blocuri (sectoare).
La discul CD-DA (Digital Audio), fiecare bloc conţine 2.352 de octeţi. În cazul
discului CD-ROM, 304 dintre aceşti octeţi sunt folosiţi pentru biţii de sincronizare
(Sync), biţii de identificare (ID) şi codul ECC (Error Corrcting Code – cod de
corectare a erorilor), astfel încât doar 2.048 de octeţi ramân pentru datele
utilizatorului. Cum aceste blocuri sunt citite la o viteză constantă de 75 pe secundă,
rezultă o rată de transfer standard de 153.600 de octeţi pe secundă, ceea ce
înseamnă exact 150 de kiloocteţi pe secundă (k/s).
Deoarece pe un disc se poate păstra o înregistrare de maximum 74 de
minute, şi pentru fiecare secundă corespund 75 de blocuri a câte 2.048 de octeţi
fiecare, se poate calcula capacitatea de stocare maximă a discului CD-ROM:
681.984.000 de octeţi (rotunjită la 682 de milioane de octeţi sau 650M).
Compact-discurile înregistrabile se fabrică în versiuni de 74 şi de 63 de
minute.

2.5 Datele interne ale compact-discurilor

Principala diferenţa între o unitate de CD-ROM şi un CD-player o constituie

faptul că în cazul unitaţi de CD-ROM, impulsurile electrice rezultate în urma citiri
compact-discului sunt decodificate de microprocesor. În cazul unui CD audio,în

9
formaţile digitale sunt convertite în semnale analogice, pe care le prelucrează
amplificatoarele stereo. Existenţa unu anumit număr de erori este acceptabilă,
deroarece nu influenţează decisiv sunetul muzical. În schimb, in cazul discului CD-
ROM, nu poate fi tolerată nici o imprecizie. Fiecare bit de date trebuie sa citească
corect.
Din acest motiv este necesară utilizarea codului ECC. Informaţiile conţinute
de acest cod sunt folosite la detectarea si corectarea celor mai multe dintre erorile
minore, ceea ce aduce fiabilitatea ţi precizia la niveluri acceptabile pentru stocarea
datelor.

Unitatea de CD-ROM lucrează in felul următor:

1. Dioda laser emite o rază de joasă putere spre oglinda reflectoare (vezi fig. 1).
2. Servomotorul, comanda de microprocesor, mişcă oglinda până când raza se
poziţionează pe piesa corespunzătoare a discului.
3. La impactul razei cu discul,lumina reflectată este focalizată de prima lentilă (aflată
sub disc) şi apoi transmisă prin intermediul oglinzi spre prismă.
4. Prisma direcţionează raza de lumină spre o altă lentilă focalizatoare.
5. De la cea de a doua lentilă, lumina ajunge la un fotodetector care o converteşte în
impulsuri electrice.
6. Implsurile sunt decodificate de microprocesor, iar datele rezultate sunt transmise
calculatorului.

10
 Lungimea cavitaţilor gravate in discul CD-ROM este variabila. Raza de lumină
reflectătă îşi modifică intensitatea la trecerea de la o zonă la o cavitate. O data cu
intensitatea luminii reflectate variază şi semnul electric transmis de fotodetector. Biţii
de date sunt citite camodificari ale semnalelor (treceri de la nivel ridicat la nivel
scazut), care sunt determinate de trecerea de la o zona la o cavitate.
Deoarece citirea eronată a unui singur bit poate fi suficientă pentru
compromitatea datelor din întregul fişier, sunt utilizaţi algoritmi extensivi de detectare
şi corectare a erorilor. Aceştia sunt implementaţi sub formă de rutine care oferă o
precizie de detectare de 1 la 1025. Cu alte cuvinte, poate sa apară o eroare
nedetectata la doua milioane de miliarde de miliarde de discuri (acestea ar forma o
stiva de 1,5 miliarde de kilometri!).
Doar pentru corectarea erorilor, sunt necesari 288 de octeţi pentru fiecare bloc
de 2.048 de octeti de date. Acesta permite corectarea mai multor biţi eronaţi de date,
inclusiv a unei secvenţe de date eronate cu lungimea de 1.000 de biţi. Această
capacitate foarte puternică de corectare a erorilor este impusă de existenţa
defectelor fizice, care pot produce erori, şi de faptul că proiectarea compact-discului
a fost făcut în vederea utilizării lui ca suport pentru înregistrările audio, la care se
acceptă erori minore şi chiar date lipsă.
În cazul compact-discurilor audio, datele lipsă pot fi interpretate, procedeu
care implică aproximarea valorii care lipseşte conform unui model de evoluţie
presupus. De exemplu, dacă pe un disc audio sunt înregistrate trei valori, să zicem
10, 13 şi 20, care apar în serie,dacă lipseşte valoarea din mijloc datorita unui defect
sau murdăririi suprafeţei compact-discului,aceasta este înlocuită prin interpolare
cu15, valoare care rezultă făcând media celorlalte două.Deşi înlocuirea nu este
exactă, ea nu va fi sesizată de ascultători. Daca cele trei valori apar pe un CD-ROM
în cadrul unui program executabil, în programele executabile sucesiunea datelor nu
este conform unor legi naturale, ci doar o însuşire de valori, În acest caz, a inlocui
valoarea lipsă cu 15 nu mai este o aproximaţie,ci o greşală.
Datorită preciziei de care trebuie să dea dovadă, unităţile de CD-ROM au
apărut pe piaţă mai târziu decât variantele audio. La apariţile, preţurile prea mari au
descurajat utilizarea pe scara largă a unităţi de CD-ROM. În plus, producatoriiacestor
unităţi tergivestat adoptarea standardelor, ceea ce au adus la apariţia cu întârziere a
titlurilor CD-ROM. Lipsa software-ului corespunzator a determinat raspândirea lenta a
acestor unităţi în rândul utilizarilor.

11
2.6 Tipurile de unităţi pe care le avem la dispoziţie

Când vreţi să cumpăraţi o unitate de CD-ROM, trebuie să aveţi în vedere trei

lucruri:

1. Datele tehnice ale unităţii.

2. Interfaţă de care este nevoie pentru instalarea în calculatorul
dumneavoastră.
3. Formatul sau formatele pe care este in stare să le citească.

Varietatea acestora este enormă. De fapt, un singur furnizor poate oferi familii
întregi de unităţi cu diferite date tehnice, capacităţi de citire a formatelor şi tipuri de
interfeţe. Din această cauză, preţurile unităţilor variază în limite foarte largi. De
exempu, unitaţile CD-DA (Digital Audio) din prima generaţie pot fi achiziţionate la
preţuri foarte mici, deoarece ele nu au nevoie de precizia cerută de o unitate pe care
se stocheaza date. De aceea, informaţi-vă cu privirea la caracteristicile unităţilor
înainte de cumpărare.
În acest capitol vor fi discutate aceste trei caracteristici ale unităţilor de CD-
ROM, pentru a vă forma o imagine mai clară despre tipul unităţii de care aveţi nevoie.

2.7 Datele tehince ale unităţi de CD-ROM

Datele tehnice prezintă performanţele pe care o unitate este capabilă să le

realizeze. Daca vreţi să cumpăraţi o maşină sport şi vânzătorul vă spune că o
anumită maşină poate accelera de la 0 la 60 mile/oră în 6 secunde, veţi şti că e vorba
de o maşină trăznet. Puterea motorului, capacitatea cilindrică şi numarul cilindrilor
sunt alte date tehnice care vă pot spune cât de performanţă este maşina.

Datele tehnice ale unităţii de CD-ROM spun cumpărătorului cam acelaşi cache
internă (dacă există ) şi tipul interfeţei.

12
 Rata de transfer a datelor.Această caracteristică vă spune ce cantitate de
date poate să citească o unitate de pe CD şi să o transfere calculatorului, în cazul
citiri unui bloc de date de dimensiuni mari, continuu.Unitatea de măsură standard
este kilooctetul/secundă, adevărată cu K/s. Daxă un produător susţine că o unitate
are viteză de transfer de 120K/s, acest lucru înseamnă că unitatea, după ce ajunge
la viteza normală de rotaţie, citind un şir continuu de date, poate transfera 120 de
kiloocteţi într-o secundă. Vă rog să remarcaţi că este vorba de o citire secvenşială,
nu de căutare şi datelor în diferite zone ale discului. Evident, viteza de transfer a
datelor reprezintă un vârf al capacităţi de citire a unitaţii. De obicei este de dorit o
viteză de transfer cât mai mare, dar trebuie luaţi în considerare şi alşi factori.
Formatul standard de CD impune utilizarea a 75 de blocuri (sectoare) de date
pe secundă, fiecare bloc având 2.048 de octeţi. Ca rezultat, rata de transfer este
exact 150 K/s. Acesta este standardul utilizat de unităţile CD-DA (Digital Audio ), iar
în cazul unităţilor de CD-ROM, este ceea ce se numeşte viteza standard. Este folosit
termenul vitezei standard, deoarece datele sunt înregistrate în format CLV (la viteza
liniară constată), ceea ce înseamnă că viteza de rotaţie este variată în funcţie de
pistă.
Deoarece unitaţile de CD-ROM, spre deosebire de cele audio, citesc date care
nu depind de timp, este posibil marirea vitezei de citire, prin utilizarea unei viteze de
rotaţi mai mari. În prezent, pe piaţă exită unităţi de CD-ROM cu diferite viteze, dar
toate valorile utilizate sunt multipli ai vitezei standard originale. Tabelul 1.1 prezintă
vitezele unităţilor de CD-ROM.
Viteză unitate Rată de transfer (oct./s) Rată de transfer (K/s)
1X 153.600 150
2X 307.200 300
3X 460.800 450
4X 614.400 600
6X 921.600 900
8X 1.228.800 1.200
10X 1.536.000 1.500

Tabelul 1.1 – Vitezele şi ratele de transfer ale unităţilor de CD-ROM

13
 Unităţile 4X şi 8X sunt cele mai utilizate în prezent, 4X fiind viteza minimă
recomandată pentru încrederea în standardul MPC-3 (Multimedia Personal
Computer). Pe piaţă există şi unităţi 6X dar ele au fost depăşite în popularitate de
unităţi 8X. Cu excepţia cazului în care utilizaţi un calculator laptop, nu vă recomand
unităţile 6X, deoarece ele costă mai mult decât unităţile 4X, iar saltul de performanţă
oferit nu justifică această cheltuială suplimentară. Unităţile 6X s-au impus în domeniul
calculatoarelor multimedia laptop cu unităţi integrale, dar ele au fost depaşite de
unităţile 8X în cazul sistemelor desktop, tot aşa cum unităţile 3X au fost înlocuite de
mai ieftinele unităţi 4X. Pentru ca un salt de performanţă să merite investiţia făcută, el
trebuie să reprezinte dublul vechiului standard. Ramâne de văzut cum vor fi primite
pe piaţă unităţile 10X.
Nici chiar cele mai rapide unităţi deCD-ROM nu au ajuns la nivelul ratelor de
transfer oferite de hard-discuri, de 6 M/s sau chiar mai mult. Aceasta înseamnă că
interfeţele SCSI sau ATA-IDE variate de software bazat pe compact-disc, aveţi
nevoie de o unitate cu rata mare de transfer. Aplicaţiile care conţin secvenţei video,
animaţi şi sunet au nevoie de rate înainte de transfer, aşa că veţi fi dezamagit de o
unitate lentă. Trebuie să aveţi în vedere cel puţin o unitate 4X, adică o rată de
transfer de 600 K/s.
Tipul de acces.Această caracteristică are aceaşi semnificaţie ca şi în cazul
hard-discurilor.
Cu ale cuvinte, tipul de acces reprezintă întârzierea dintre primirea comenzii
de citire şi citirea primului bit al datelor. Timpul de acces este exprimat în
milisecunde, iar o valoare tipică a acestuia este 200 ms în cazul unitaţilor 4X. Timpul
de acces reprezintă o valoare medie, valoarea reală depinzând de locul în care se
gasesc datele pe disc. Când mecanismul de citire trebuie poziţionat într-o zonă
situată lângă centrul discului, timpul de acces este mai mic decât atunci când citirea
se face într-o zonă periferică. De obicei, producătorii prezintă o valoare a tipului de
acces care se obţine făcând media rezultatelor unei serii de citiri aleatorii.
Evident, este de dorit ca timpul de accessă fie cât mai mic, pentru ca unitatea
să localizeze şi să furnieze datele cu rapiditate. Această caracteristică este
înbunătăţită continuu şi în cadrul acestui capitol vor fi discutate ultimele realizări în
această privinţă. Se poate observa diferenţa mare care există între o unitate de CD-
ROM cu un timp de acces situat între 500 şi 100 ms şi un hard-disc care, în mod
obişnuit, nu depaşeşte 10 ms. Această diferenţăde viteză apare în primul rând ca

14
urmare a modului în care sunt realizate cele două unităţi. Hard-discul are mai multe
capete de citire şi trebuie să acopere o suprafaţă de disc mai mică, în timp ce
unitatea de CD-ROM foloseşte o singură rază laser, care trebuie poziţionată pe toată
suprafaţa discului. În plus, datele sunt organizate pe un CD sub forma unei lungi
spirale care porneşte de la marginea exterioară spre interior. Când unitatea trebuie
să citească o ,,piesă’’, trebuie estimată distanţa în interiorul discului şi apoi făcut un
salt înainte sau înapoi pentru a atinge punctul corespunzător al spiralei. Citirea
datelor situate la marginea exterioară inplică un timp de acces mai mare decât pentru
segmentele interioare.
Tipul de acces s-a micşorat fără de cel al primelor unităţi de CD-ROM, cu
viteză standard. Cu fiecare mărire a vitezei de transfer, se produce de obicei şi o
reducere a timpului de acees,
Tabelul 1.2 prezintă valorile obişnuite ale timpului de acces în cazul unităţilor
de calitate:

Viteză Timp acces (ms)

1X (viteză standard) 400
2X 300
3X 200
4X 150
6X 150
8X 100
10X 100

Tabelul 1.2 – Valorile tipice ale timpului de acces

Valorile prezentate în tabelul de mai sus sunt caracteristice unitaţilor de

calitate – pentru fiecare categorie de viteză, există unităţi mai rapide. Deoarece v-am
spus că unitatea 4X este un minimum, aşa cum probabil că vă aşteptaţi, vă
recomand să nu cumparaţi unităţi cu un timp de acces mai mic de 150 ms.

15
 Memorie internă. Unele unităţi sunt livrate cu cipuri de memorie incluse pe
plac logică, folosite la crearea unui buffer pentru stocarea datelor citite nainte de a fi
trimise calculatorului.
Dimensiunea obişnuită a memoriei este de 256K, dar există unităţi cu
memorie mai mare sau mai mică (cu cât este mai mare, cu atât mai bine!). De obicei,
unităţile mai rapide au şi un buffer mai mare, ceea ce le permite rate de transfer mai
mari.
Această memorie oferă mai multe avantaje. Unul dintre ele acela că se
asigură transferuri de date constante către PC. Când o aplicaţie cere accesul la date
aflat pe discul CD-ROM, acestea se pot afla în diferite zone ale discului. Datorită
timpului de acces relativ mare al unităţii, pauzele dintre citiri pot provoca trimiterea
sporadică a datelor către calculator. Acest lucru s-ar putea să nu fie observat în
aplicaţiie bazate pe text, dar un timp de acces mare combinat cu lipsa memoriei
interne, se face remarcat imediat, devenind chiar enervant în reproducerile video şi
uneori în cele audio. În plus, prezenţa memoriei interne dă poibilitatea, în cazul unui
sofware corespunzăto, ca tabelul cu conţinutul discului să fie citit în avans, astfel
încât cererea de date care umează durează mai puţin. Vă recomand o dimensiune a
memoriei interne de 256K, valoarea considerată standard în cazul unităţilor 4X.

2.8 Interfaţa

Interfaţa unui CD-ROM reprezintă legătura fizică dintre unitatea şi magistrala

de extensie a calculatorului. Prin intermediul interfeţei, calcuatorul primeste datele
citite de unitate şi de accea este de o importanţă deosebită. Pentru ataşarea unei
unităţi de CD-ROM la sistem, sunt disponibile trei tipuri de interfaţă:

 SCSI/ASPI (Small Computer System Interface/Advanced SCSI Programming

Interface)
 IDE/ATAPI (Integrated Drie Electronics/AT Attachment Packet Interface)
 Particulare
În acestă parte vor fi examinate aceste trei tipuri de interfaţă.

16
 SCSI/ASPI. SCSI (se pronunţă SCAZI), sau Small Computer System
Interface, este numele dat unei magistral speciale de intrefaţă, care permite
comunicarea cu diferite tipuri de perifeice.
Versiunea actuală a standardului se numeşte SCSI-2. Pentru comunicarea
dintre unitatea de CD-ROM (sau alt periferic SCSI) şi adaptoul gazdă, se foloseşte
de obicei o interfaţă software standard, numită ASPI (Advanced SCSI Programming
Interface ). SCSI oferă cea mai mare flexibilitate şi cel mai înalt nivel de perforanţă
dintre toate interfeţele disponibile pentru unităţile de CD-ROM şi, în plus, vă permite
să conectaţi şi altele periferice la sistem.
Magistrala SCSI permite legarea mai multor periferice într-un lanţ care pleacă
de la adpost gazdă, ceea ce vă scuteşte de complicatiile intorducerii diferitelor plăci
adaptoare în sloturile sistemului atunci când ataşaţi un nou echipament (cum ar fi o
unitate de bandă sau încă o unitate de CD-ROM). Această cracteristică a interfeţei
SCSI o face de preferate pentru conectarea unităţii de CD-ROM.
Totuşi, nu toate interfeţele SCSI sunt identice. Deşi utilizează acelaşi set de
comenzi, pe adaptor ele pot fi implementate diferit, în funcţie de modul în care
producătorul a realizat hardware-ul. Pentru a elimina aceste incompatibilităţi, a fost
creată interfaţă software ASPI.
Această interfaţă a fost elaborată de Adaptec, Inc., una dintre principalele
firme producătoare de controllere şi adaptoare SCSI. ASPI este formată din două
prţi. Prima parte este constituită din programul ASPI-Manager, un driver scris pentru
a permite diferitelor sisteme de operare să lucreze cu adăpostul gazdă SCSI.
Programul ASPI-Manager este cel care asigură interfaţă ASPI cu magistrala SCSI.
A doua parte a sistemului ASPI este formată din diversele de dispozitive
individuale. De exemplu veâi avea un driver ASPI pentru unitatea de CD-ROM SCSI.
De asemenea, veţi avea drivere ASPI pentru alte periferice SCSI, cum ar fi unităţiile
de bandă, scannerele şi aşa mai departe.
Driverul ASPI de dispozitive asigură comunicaţia cu programul ASPI-
Mananger şi, în acest fel, este posibil ca perifericele să utilizeze în comun magistrela
SCSI.
În concluzie, dacă aşi alege o unitate de CD-ROM cu intrefaţă SCSI, aveţi
grijă să primiţi şi driverul ASPI pentru sistemul de operere cu care lucraţi. De
asemenea, aveţi grijă ca adaptorul SCSI gazdă să aibă driverul ASPI-Manager
corespunzător.

17
 Interfaţa SCSI oferă modalitatea cea mai puternică şi mai flexibilă de a lega la
calculator unitatea de CD-ROM sau alte periferice. Asigură un nivel înalt de
performanţă şi permite conectarea la un singur adaptor gazdă a până la sapte
periferice (sau mai multe). Singurul dezavantaj este costul. Dacă nu trebuie să
conectaţi decât unitatea de CD-ROM (nu şi alte periferice), veşi cheltui foarte mulţi
bani pe un potenţial care rămâne nefolosit.Într-un astfel de caz, o soluţie mai bună
este interfaţa IDE/ATAPI.
IDE/ATAPI. IDE/ATAPI(Integrated Drive Electronics/AT Attachment Packet
Interface) este o extensie a interfaţei ATA(AT Attachment) pe care cei mai mulţi o
folosesc pentru a conecta unităţile de hard-disc. Mai precis, ATAPI este un standard
industrial care defineşte o interfaţă EIDE pentu unităţile de CD-ROM. ATAPI este o
interfaţă software care adaptează comenzile SCSI/ASPI la intefaţa IDE/ATA. Aceasta
a permis producătorilor de unităţi de CD-ROM de performanţă ridicată să le adapteze
cu usurinţă pentru interfaţa IDE. De asemenea, unitaţile de CD-ROM IDE pot sa-şi
păstreze compatibilitatea cu MSCDEX (Microsoft CD-ROM Extensions), care asigură
interfaţa cu sistemul de operare DOS. În Wndows 95, extesiile de CD-ROM sunt
incluse in driverul virtual VxD CDFS (CD File System).
Unităţile ATAPI sunt denumite uneori şi unităţi EIDE, deoarece aceasta este o
extensie a intrfeţei IDE (ATA). De cele mai multe ori, unitatea de CD-ROM IDE/ATA
se conectează la sistem prin intermediul conecorului şi canaluli IDE secundar,
conectorul primar fiind rezervat pentru unitatea de hard-disc. Se utilizează această
soluţie deoarece interfaţa IDE nu partajază bine un sinur canal şi aceasta ar duce la
apariţia unor situaţi în care unitatea de hard-disc trebuie să aştepte ca unitatea de
CD-ROM să încheie execuţia unor comenzi şi viceversa. La interfaţa SCSI nu apare
astfel de probleme; pot fi trimise comenzi mai multor dispozitive fără să fie necesară
aşteptarea încheierii execuţiei comenzii anterioare.
Interfaţa IDE/ATAPI oferă cel mai bun raport între cost şi performanţă. Cele
mai multe dintre noile sisteme au unitatea de CD-ROM conectată printr-o astfel de
interfaţă. Pentru a preveni eventualele probleme legate de performanţă, aveţi grijă ca
unitatea de CD-ROM să fie conectată la canalul IDE secundar, care este separat de
cel primar (rezervat pentru hard-disc).Multe plăci de sunet sunt livrate acum cu un
driver ATAPI şi cu un conector IDE pentru legare unităţi de CD-ROM. La conectoru

18
IDE secundar pot fi ataşate până la două unităţi;dacă doriţi mai multe, trebuie să
folosiţi o interfaţă SCSI.
Interfeţe particulare. Ultima categorie de interfeţe destinate unităţilor de CD-
ROM este formată din interfeţele particulare. De obicei, astfel de interfeţe sunt livrate
în kiturile unităţilor de CD-ROM ieftine, care utilizează propria placă adaptoare.
Aceste interfeţe nu sunt standard şi deşi sunt ieftine, nu vă oferă flexibilitate şi nici
nivel ridicat de performnţă. Vă recomandăm să vă feriţi de astfel de interfeţe şi să
utilizaţi doar unităţi SCSI sau IDE/ATAPI.

2.9 Mecanismul de încărcare

Există două sisteme de încărcare a discului CD-ROM în unitazte:mecanismul

cu suport (caddy) şi ce cu tavă (tray).Fiecare are avantajele şi dezavantajele
sale.Aveţi grijă ce mecanism alegeţi, pentru că vă trebuie să-l folosiţi de fiecare dată
când încărcaţi un disc!
Acuma, pe piaţă se găsesc şi câteva unităţi multidisc, care vă permit să
introduceţi în ele mai multe discuri în acelaşi timp.Cele mai multe unităţi de acest tip
utilizează un cartuşi pe care îl umpleţ cu compact-discuri, foarte asemănător celui
folosit pentru cititoarele de compact-discuri cu care sunt datoare automomilele.
Mecanismul cu suport.Acest sistem este folosit în cele mai mult unităţi de CD-
ROM de performanţă ridicată. Pentru a introduce un compact-disc într-o unitate cu un
astfel de mecanism, trebuie să introduceţi mai întâi discul într-un suport (casetă),
care este un fel de container cu o închizătoare metalică glisantă. Suportul are un
capac cu balamale pe care îl deschideţi când introduceţi discul în el şi care apoi
rămâne închis. Cînd introduceţi suportul în unitate, aceasta deschide închizătoarea
metalică de pe suport şi are astfel acces la disc.
Mecanismul cu suport este cel mai convenabil sistem de încărcare. Dacă toate
compact-discurile dumneavoastră sunt dotate cu suport, nu mai trebuie decât să le
introduceţi î unitate când aveţi nevoie de ele. În acest caz, utilizarea unui compact-
disc este foarte asemănătoare cu utilizarea unei dischete de 3,5 inci. Puteţi manipula
suportul fără teama de a nu contamina compact-discul sau unitatea. Este reomandat
mai ales copiilor, care pot umbla astfel cu compact-discurile fără să le atingă
suprafaţa.

19
 Cum suportul este închis, discurile sunt protejate la manipulare. Singura dată
când se pune mâna pe discul propriu-zis este l introducerea acestuia în suport. De
asemenea, mecanismul cu suport asigură o poziţionare corectă adiscului în unitate,
ceea ce permite utilizarea unor mecanisme mi precise de poziţionare a rezei laser şi
timp de accea mai mici.
Singurul dezavantaj al acestui sistem este preţul. Unitatea livrară cu un singur
suport şi am văzut că sunt mulţi utilizatori care nu înţeleg că este nevoie de mult mai
multe. Îi privesc cum se chinuie de fiecare dată trebuie să schimbe discul din unitate:
scot suporul din unitat, scot discul din suport, pun discul în caseta originală, deschid
caseta noului disc, pun noul disc în suport şi, în sfârşit, introduc sportul în unitate. Un
adevărat coşmar! Nici să nu vă gândişi să utilizaţi o unitate de CD-ROM cu suport
fără să cumpăraţi suporturi separate pentru discurile pe care le folosiţi de obicei! Un
suport constă aproximativ 3$ dacă luaţi mai multe şi vă recomand să cumpăraţi în jur
de 20 sau cel puţincâte unul pentru fiecare dintre discurile utilizate frecvent. Evident
că veţi plăti 60$ mai mult când cumpăraţi unitatea de CD-ROM, dar acesta este
preţul unui utilizări simple, sigure şi performante.
După ce veţi avea câte un suport pentru fiecare disc, utilizarea devine mult
mai simplu. Nu trebuie decât să scoateţi suportul din unitate şi să îl înlocuiţi cu altul.
Suportul preia şi rolul casetei originale de protecţie, astfel încât discurile pot fi lăsate
pentru totdeauna în el.
Un ultim avantaj oferit de acest mecanism de încărcare ete posibilitatea de a
monta unitatea atât în poziţie orizontală, cât şi în poziţie verificată. Acest lucru nu
este posibil în cazul unităţilor cu tavă.
Mecanismul cu tavă. Cele mai multe dintre unităţile ieftine utilizează un
mecanism de încărcare cu tavă. Este acelaşi mecanism pe care îl utilizează şi
unitatea de CD-ROM (Digital Audio) dintr-un sistem stereofonic. Deoarece nu mai
trebuie să cumpăraţi câte un suport pentru fiecare disc, acest mecanism este mai
ieftin pe ansamblu. În schmb, vă trebuie să atingeţi fiecare disc atunci când îl
introduceţi sau îl scoateţi din unitate, ceea ce poate duce la murdăriea sau
deteriorarea acestuia.
De asemenea, mecanismul cu tavă nu oferă o utilizare la fel de simplă ca
acela cu suport. De fiecare dată când schimbaţi discul trebuie să îl scoateţi din
unitate, să îl aşezaţi în caseta de protecţie, să scoateţi noul disc din casetă şi să îl

20
introduceţi în unitate. Datorită operaţiilor suplimentare, riscul de murdăriesau
deterorarea creşte, mai ales când discul este manpulată de copii.
Deteriorările ameninţări chiar şi tava. Am văzut mai multe unităţi cu tavă ruptă,
datorită faptului că aceeasta a fost izbită în timp ce era extinsă. De asemenea, dacă
murdariţi suprafaţa discului când îl plasaţi în tavă, murdaria ajunge direct în
unitate.Astfel de mecanisme ajunge direct ţn unitate.Astfel de mecanisme de
încărcare ar trebui evitate în mediile vitrege, cum sunt cele din magazine sau cele
industriale.
Mecanismul cu tavă nu asigură discului o poziţie la fel de sigură ca acela cu
suport. Dacă discul nu este poziţionat corect la închiderea tăvii, se poate deteriora el
sau tava. Evident, unităţile cu un astfel de mecanism de încărcare nu pot fi instalate
în poziţie verticală, deoarece discul ar cădea din tavă.
Singurul avantaj oferit de acest mecanism faţă de cel cu suport este preţul mai
mic, dar acesta este în avantaj important. Dacă discurile nu vor fi manipulate de
copii, dacă unitatea va lucra într-un mediu curat şi dacă nu contează utilizarea mai
simplă, vă recomand o unitate cu mecanism de încărcare a discurilor cu tavă. Pe de
altă parte, dacă aceste lucruri sunt importante pentru dumnevoastră, nu ezitaţi să
platiţi mai mult pentru a beneficia de avantajele unu mecanism cu suport.

2.10 Alte caracteristici ale unitaţilor

Deşi specificaţiile tehnice sunt de cea mai mare importanţă, trebuie luate în
considerare şi alte caracteristici. Pe lângă calitatea execuţiei, atunci când vreţi să
cumparaţi o unitate de CD-ROM trebuie să ţineţi cont şi de urmatoarele criterii:
 Etanşetatea unităţii
 Sistem de autocurăţare a lentilelor
 Unitate internă sau externă

Etanşarea unităţii. Principalul inamic al unităţii de CD-ROM este murdăria.

Praful sau murdăria, depozitate pe lentile, pot provoca erori de citire şi o diminuare
drastică a performanţelor. Mulţi producători folosesc pentru protejarea lentilelor şi a
componentelor interne, carcase care etanşează unitatea faţă de compartimentul in

21
care este montată în sistem. Alte unităţi nu sunt etanşate, dar folosesc un sistem cu
două uşi, una internă şi alta externă, care implică praful să patrundă în interior.
Aceste metode de protecţie duc la prelungirea duratei de viaţă a unitaţii.
În medile murdare, unităţile cu suport sunt mai rezistente decât cele cu tavă.
Dacă unitatea de CD-ROM urmează să fie folosită într-un mediu comercial sau
industrial, trebuie să alegeţi una cu mecanism de încărcare cu suport.
Sistemul de autocurăţare a lentilelor. Dacă lentilele folosite de raza laser se
murdăresc, citirea datelor este compromisă. Unitatea va pierde tot mai mult timp
căutând şi recăutând datele, pentru ca în final să abandoneze. Există discuri pentru
curăţarea lentilelor, dar există şi unităţi care includ un mecanism de autocurăţire a
lentilelor. Ar trebui să aveţi in vedere astfel de unităţi dacă mediul în care lucrează
calculatorul dumneavoastră nu este tocmai curat sau dacă vă vine greu să vă păstraţi
biroul curat, ca să nu mai vorbim de lentilele unităţii de CD-ROM.
Unitate internă sau externă. Atunci cand trebuie să decideţi dacă veţi cumpăra
o unitate internă sau externă, trebuie să luaţi în considerare locul şi modul în care
veţi folosi unitatea de CD-ROM, precum şi planurile de dezvoltare în viitor a
sistemului. Ambele tipuri de unităţi prezintă plusuri şi minusuri. În continuare sunt
prezentate unele dintre acestea:
 Unităţi externe. Acestea sunt robuste, portabile şi de dimensiuni mai mari faţă
de cele interne. Cumpăraţi o unitate externă dacă dispuneţi de spaţiu şi dacă
aveţi în vedere sau posedaţi deja periferce externe SCSI pe care le puteţi
cupla la acelaşi adaptor. O astfel de opţiunea este recomandabilă şi în cazul
în care vreţi să mutaţi unitatea de CD-ROM de la un calculator la altul. Dacă
fiecare PC are propriul adaptor SCSI, tot ce aveţi de făcut este să decuplaţi
unitatea de la unul şi s-o cuplaţi la celălalt.
 Unităţi interne. Astfel de unităţi vor micşora spaţiul disponibil din interiorul
calculatorului. Cumpăraţi o unitate internă dacă deja aveţi dispozitive SCSI
interne, pe care le puteţi înlănţui la acelaşi adaptor, dacă dispuneţi de un
compartiment larg în carcasă sau intenţionaţi să parăsiţi unitatea doar pentru
acest calculator.

22
 Capitolul 3

Standardele unităţilor si discurile CD-ROM

Pe suprafaţa compact-discurilor se află cavităţi cu ajutorul cărora sunt

codificate valorile de 0 şi 1 are biţilor. Fără o organizare logică, unitatea de CD-ROM
calculatorul n-ar putea obţine nici o informaţie din această masă de biţi. De aceea
datele sunt codificate în conformitate cu anumite standarde. În aceste condiţii, atunci
când unitatea citeşte anumite configuraţii de biţi şi le transmite calculatorului, acesta
„recunoaşte” organizarea discului şi ştie în ce zonă a discului trebuie să caute. Fără
formate de date standardizate, industria compact-discurilor ar fi un mort plutind pe
ape; producătorii ar oferi discuri şi unităţi incompatabile software, ceea ce ar reduce
foarte mult vânzările.

3.1 Formatul High Sierra

Formatul CD-ROM este, în principiu, asemănător. Prima pistă este folosită

pentru identificarea sa şi pentru sincronizarea cu unitatea. Urmează apoi o zonă de
sistem care precizează structurarea întregului disc, fiind identificate locaţiile care
conţin datele. Zona de sistem conţine de asemenea, directoarele cu pointerii sau
adtresele zonelor specificate, aşa cum se vede în fig .... O deosebire importantă între
structura directoarelor compact-discului şi cele ale sistemului de operare DOS este
faptul că zona de sistem conţine în cazul unui CD şi adresele absolute ale fişierelor
conşinute de subdirectoare, făcând posibilă căutarea unei locaţii în cadrul spiralei de
date.

23
3.2 Evitarea conflictelor printr-o configurare corectă a placii

Indiferent de tipul unităţii, internă sau externă, trebuie să verificaţi înainte de

începerea insistării adaptorul gazdă SCSI la care va fi cuplată unitatea de CD-ROM.

Îndepărtaţi cu grijă ambalajul de protecţie antistatică de pe adaptor.

Aşezaţi placa pe ambalajul antistatic cu piesele electronice în sus şi

conectorul extern orientat spre dreapta dumneavoastră. Aproape în orice
documentaţie se presupune aşezată placa adaptoare în această poziţie în vederea
configurării.

Singurul pas foarete important al instalării unui dispozitiv SCSI este

configurarea corectă a adaptorului pe care îl aveţi în faţă. Dacă acordaţi o atenşie
deosebită acestei etape a instalării, evitaţi 90% dintre problemele care se pot ivi în
cursul instalării unu dispozitiv SCSI.

24
 Căutaţi în cartea tehnică sau în prospect parametrii prestabiliţi ai plăcii. În
ceea ce priveste aceşti parametri, nu trebuie să vă preocupe nimic alceva în afara
copierii pe o bucată de hârtie a valorilor prestabilite. Trebuie să căutaţi valorile
prestabilite pentru:
 IRQ
 Canalul DMA
 Adresa portului de I/O
 Identificatorul SCSI pentru adaptor şi unutate
De obicei, aceşti parametri au următoarele valori:

Resurse Opţiune recomandată

IRQ 11
Canalul DMA 6
Adresa portului I/O 334h-337h
Identificatorul SCSI 7

Valorile recomandate mai sus pentru linia IRQ si canalul DMA ar trebui să vă
ferească de conflictele cu alte adaptoare, cum ar fi plăcile de sunet sau plăcile de
reţea. În ceea ce priveşte adresele de port I/O, acestea pot varia în funcţie de
adaptorul SCSI utilizat. În cadrul acestui capitol va fi discutată fiecare configurare în
parte.
Dacă vreţi să nu asiguraţi în situaţia de a scrâşni din dinţi şi de a vă smulge
părul din cap, este bine să verificaţi valoril prestabilite plăcii pentru a evita posibile
conflicte cu alte plăci instalate deja în PC. Nu este permis cu două plăci să aibă
acelaşi linii IRQ, canale DMA sau adrese I/O, deoarece aceasta ar duce la blocarea
sau funcţionarea nesigură a unităţii sau chiar a calculatorului.
Este bine să verificaţi configurările IRQ, DMA şi de adresă a portului I/O pentru
următoarele plăci:
 Interfaţă de reţea (Ethernet, ARCNet etc.)
 Placă de sunet
 Interfaţa de scanner
 Placă de modem sau fax-modem

25
  Alte adaptoare SCSI pentru unităţi de hard-disc, unităţi de bandă, scannere
sau alte periferice

Dacă ţineţi la timpul şi sănătatea dumneavoastră, este bine să notaţi

confguraţiile fiecărei plăci pe o foaie de hârtie, pe care s-o păstraţi la îndemană. De
exemplu, o puteţi lipi în manualul de utilizare a calculatorului. De cate ori veţi avea de
instalat o nouă placă sau va trebui să reconfiguraţi una instalată deja, veţi pute
consulta această listă. În caz contrar, sar putea să fiţi nevoiţi să scoateţi toate plăcile
din calculator pentru a vedea configuraţiile. Evident, de câte ori adăugaţi o nouă
placă sau modificaţi configurările unei plăci instalate, va trebui să actoalizaţi lista.
Notaţi orice conflict apărut. Probabil că vi se pare mai uşor să modificaţi
configurările plăcii adaptoare CD-ROM pe care o aveţi la îndămână. Însă
deocamdată nu modificaţi nimic. Doar notaţi.
Următorul pas este să vă asiguraţi că datele din manual corespund cu
realitatea. Ori cine poate greşi şi producătorul placii dumneavoastră nu constituie o
excepţie. Deşi astfel de greşeli sunt rare, este bine să verificaţi încă o dată acuma,
înainte de a începe instalarea.

Alegerea conectorului. Dupa ce aţi configurat corect placa, aţi eliminat orice posibil
conflict şi aţi ameţit tot căutând prin diagramele manualului, sunteţi gata să
introduceţi adaptorul SCSI în calculator.

26
 Opriţi calculatorul. Demontaţi şuruburile, înlaturaţi carcasa şi priviţi în interior
pentru a vedea ce conectare aveţi la dispoziţie pentru placă. Conectoarele pot fi de
8, 16 sau 32 de biţi lungime, cele de 8 biţi fiind mai scurte, iar cele de 32 de biţi, mai
lungi şi, de obicei, plasarea în ultimele poziţii pe placa de bază. Dacă placa
dumneavoastră este un adaptor CD SCSI pe 8 biţi, va avea un singur conector de
margine. Dacă este pe 16 biţi, va avea două conectoare, unul scurt şi unul lung.
Când alegeţi conectorul, trebuie să grijă să nu ocupaţi un conector de 16 biţi cu o
placă de 8 biţi decât dacă nu se poate altfel, deoarce s-ar putea ca mai târziu să
aveţi de instalat o placă pe 16 biţi. În celelalte privinţe problema alegerii este simplă
deoarece puteţi folosi orice conector disponibil. După ce v-aţi decis, demontaţi de pe
spatele carcasei capacul din dreptul conectorului ales şi păstraţi şurubul de fixare.
Ţinând placa de partea superioară, introduceţi-o în conectorul de extensie
ţinând conectorul extern spre fanta din spatele calculatorului şi apăsaţi-o până simţiţi
că placa a intrat complect în conector. N apăsaţi totuşi prea tare, pentru a nu
deteriora placa de bază. Verificaţi modul în care placa este introdusă în conector, de
la un capat la celălalt. Multe plăci SCSI au conectorul extern prevăzut cu dispozitive
de fixare a cablului. Acestea vă pot crea probleme la introducere placii în conector.
Dacă unul dintre aceste elemente de fixare se agaţă, vor apărea dificultăţi la
poziţionarea corectă a placii (vezi fig ... ). Trebuie să ridicaţi aceste elemente de
fixare paralel cu conectorul extern, astfel încăt ceasta să poată pătrunde cu uşurinţă
în fanta din spatele carcasei.

27
3.3 Conectarea unităţi CD-ROM extern

Desfaceţi cu grijă ambalajul. Atunci când cumpăraţi o unitate externă, trebuie

să primiţi urmatoarele:
 Unitatea de CD-ROM
 Cablul de legătură SCSI
 Adaptorul SCSI
Aceasta este un minimum de elemente necesare pentru punerea în funcţiune
a unei unităţi. Pe lâmgă acestea probabil că o să mai găsiţi un suport de CD, un
manual sau prospect pentru placa adaptoare şi eventual un CD.
Aruncaţi o privire împrejur şi la cablul SCSI primit. Unde o să amplasaţi
unitatea?Alegerea locului este condiţională de lungimea cablului. După ce aşezaţi
unitatea pe locul ales, introduceţi cablul de alimentare în spatele unităţii şi aveţi grijă
să dispuneţi de o priză de alimentare, de preferinţă cu împământare.
Pentru montarea cablului de legătură, se introduce un capăt în conectorul
unităţii, iar celălalt în conectorul SCSI de pe adaptor. Cele mai multe unităţi de CD-
ROM externe au în partea posterioară două conectoare, cablu de legătură putând fi
introdus în oricare dintre ele (vezi fig. 3). Despre conectorul suplimentar vom discuta
în alt subcapitol. Asiguraţi cablul cu elementele de fixare (dacă există) atât pe unitate,
cât şi pe adaptor. Unele cabluri SCSI livrate cu controllelele pe 16 biţi Future Domani,
sunt prevăzute la capătul ce se cuplează la adaptor cu un microconector care se
autofixează prin împingere.

28
 Norme de protecţia muncii

În cursul şi din cauza proceselor de muncă, omul nu este supus numai unor
solicitări fizice şi psihice care se pot compensa prin odihna zilnică şi alte acţiuni similare de
refacere a forţei sale de munca. Uneori, el devine subiectul unor evenimente nedorite, care-i
diminuează până la indisponibilizarea temporară sau permanentă sau anihilează capacitatea
de muncă: accidentele şi îmbolnăvirile profesionale.
Actuala era industrială a fost însoţită, printre altele, de amplificare fără precedent a
dimensiunii şi gravităţii acestui fenomen. În consecinţă, în ansamblul practicilor şi cercetărilor
vizând relaţia omului cu munca s-a conturat, în decursul timpului ca obiectiv distinct
protejarea lucratorului împotriva accidentelor de munca şi bolilor profesionale, sub denumirea
convenţionala de protecţia muncii.
În accepţia cea mai generală, de protecţia muncii este un ansamblu de acţiuni şi masuri
care are ca obiectiv cunoaşterea şi înlăturarea tuturor elementelor care pot apărea în
procesul de munca succeptibile sa provoace accidente şi îmbolnăviri profesionale.
Instalaţiile şi echipamentele electrice şi electronice comportă în exploatarea riscurilor
de electrocutare a proceselor care le deservesc, întreţin sau repară atunci când nu se respectă
măsurile de electrosecuritate.
Majoritatea aparatelor electrice, inclusiv calculatoarele sunt alimentate prin reţelele de
joasa tensiune ce nu depăşesc 220V curent alternativ. Această tensiune întră în categoria
tensiunilor periculoase la atingere, putând provoca moartea prin electrocutare.
Riscurile de electrocutare sunt determinate de:
- defecte de izolaţie, a cablurilor de alimentare( a unităţii centrale sau a
monitorului);
- nedecuplarea de la reţeaua de ca.~220V în cazul intervenţiei( dezasamblării sursei
de alimentare
- întreruperea firului de legare la pământ în cazul unui defect de izolaţie
- lucrările de întreţinere şi reparare a echipamentelor electrice se vor face numai de
persoane calificate
- daca echipamentele electrice nu sunt prevăzute în construcţie cu dispozitive de
protecţie adecvate sau daca acestea sunt îndepărtate sau defecte
- înainte de punerea în funcţiune a echipamentelor electrice trebuie măsurată:
1. Rezistenţa fiecărei prize locale:

29
Rezistenta totala de legare la pământ a carcaselor, echipamentelor electrice
Instalaţiile de protecţie prin legare la pământ servesc pentru protejarea împotriva
electrocutării în cazul atingerii părţilor metalice aflate accidental sub tensiunea dorită
deteriorării izolaţiei conductoarelor.
La interval de max. 12 luni trebuie măsurata :
- rezistenta prizelor principale
- rezistenta prizelor locale aferente posturilor de transformare
Daca la măsurătorile executate, mărimea rezistentelor electrice depăşeşte limitele
admise, se va proceda la revizia, respectiv la înlocuirea electrozilor şi refacerea circuitelor
prizelor de pământ, astfel ca valoarea măsurată a rezistenţelor să se încadreze în limitele
normale.

30
 Bibliografie

1. SCOTT MULLER – PC Depanare şi modernizare, Editura Teora, 1994,

Bucureşti.

2. JOE K. RAYNAK – Prima mea carte despre calculatoarele personale,

Editura Teora 1995, Bucureşti.

3. KEITH ALESHIRE – Depanare şi modernizare – Exerciţii, Editura Teora,

1996, Bucureşti.

4. MICROINFORMATICA – Ce este şi ce îţi oferă? CALCULATORUL

IBM PC, Editura Microinformatica, 1990, Cluj-Napoca.

5. DOLLINGER ROBERT – Calculatoare personale de la hardware la

software, Editura Electromix, 1991, Bucureşti

6. ADRIAN PETRESCU – Iniţiere în structura calculatoarelor electronice,

Editura Teora, 1996, Bucureşti.

7. GENNIFER FLYNN – Gestionarea memoriei, Editura Teora, 1995,

Bucureşti.

8. ENDRE JODAL – Dicţionar de tehnică de calcul Român-Englez, Editura

Microinformatica, 1995, Cluj-Napoca.

9. BRIAN P.F. AFFEN – Dicţionar explicativ, Editura Teora, 1996,

Bucureşti.

31