MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ”ŞTEFAN CEL MARE”

Facultatea Drept, ordine publică şi securitate civilă

Catedra: Disciplina:

Procedura penală, criminalistica Tehnologie Informationala

Securitatea Informaţională

Lucrare practică nr.3

Tema: Sistemul informatic. Caracteristici. Componente
hardware şi software

A elaborat: A verificat:
Studentul grupei DFB 232 lector universitar: dr. Maftea Sergiu
Bandura Victor asistent universitar: Vrabie Corneliu
PARTEA 1.

1. Sistem informatic. Tipuri.( Supercomputer, Mainframe, Staţii de lucru, Servere,

Microcomputere, PC )

Un sistem informatic este un sistem care permite introducerea de date prin procedee manuale sau prin
culegere automată de către sistem, stocarea acestora, prelucrarea lor și extragerea informației (rezultatelor)
sub diverse forme.

Fig nr1 Am pus imaginea unui sistem informatics

 Un supercomputer este o mașină de calcul specializată, care este semnificativ superioară în parametrii săi
tehnici și viteza de calcul față de computerele de uz general.De regulă, supercalculatoarele moderne sunt un număr
mare de computere server de înaltă performanță conectate între ele printr-o coloană vertebrală locală de mare viteză
pentru a obține performanțe maxime în calculul paralel.Definiția unui „supercomputer” a fost de mai multe ori
subiectul multor dezbateri și discuții.Cel mai adesea, autoritatea termenului este atribuită lui George Michael și
Sidney Fernbach, care au lucrat la Laboratorul Național Livermore la sfârșitul anilor 60 ai secolului XX, și
companiei CDC. Cu toate acestea, în 1920, ziarul New York World vorbea despre „supercomputing” realizat
folosind un tabulator IBM asamblat pentru Universitatea Columbia.Termenul „supercomputer” a intrat în lexicul
comun datorită prevalenței sistemelor informatice Seymour Cray, cum ar fi CDC 6600, CDC 7600, Cray-1, Cray-2,
Cray-3 și Cray-4. Seymour Cray a dezvoltat computere care au devenit, în esență, principalele instrumente de calcul
pentru proiectele științifice și tehnologice industriale și academice ale guvernului SUA, de la mijlocul anilor 60 până
în 1996. Definiția comică a termenului „supercomputer” în acei ani era „orice computer creat de Seymour Cray”.
Cray însuși nu a numit niciodată creațiile sale supercalculatoare, preferând să le numească pur și simplu
computere.Sistemele informatice ale lui Cray au rămas în fruntea pieței timp de 5 ani, din 1985 până în 1990. Anii
1980 au văzut apariția multor companii mici, concurente de computere de înaltă performanță, dar până la mijlocul
anilor 1990 majoritatea abandonaseră domeniul, făcându-i pe comentatori să vorbească despre un „colaps al pieței
supercalculatoarelor”.În zilele noastre, fiecare supercomputer este un sistem unic creat de unul dintre jucătorii
„tradiționali” din industria calculatoarelor (de exemplu: IBM, Hewlett-Packard, NEC și alții), care a dobândit multe
dintre primele companii, împreună cu experiența și tehnologia lor. . Cray continuă să-și păstreze locul cuvenit
printre producătorii de supercomputere.Datorită marii flexibilități a termenului în sine, ideile destul de vagi despre
conceptul de „supercomputer” sunt încă comune. O clasificare de glume de către Gordon Bell și Don Nelson,
dezvoltată în jurul anului 1989, a propus ca orice computer care cântărește mai mult de o tonă să fie considerat un
supercomputer. Și, deși supercalculatoarele moderne cântăresc mai mult de 1 tonă, nu orice computer greu este
demn de onoarea de a fi considerat un supercomputer. În general, un supercomputer este un computer care este mult
mai puternic decât mașinile disponibile pentru majoritatea utilizatorilor. Cu toate acestea, există și o problemă cu
această definiție, deoarece din cauza progresului tehnologic, supercalculatoarele de vârf își pierd rapid pozițiile de
conducere.
Fig nr2 Un supercomputer

Mainframe (și mainframe, din limba engleză mainframe) este un server mare, universal, de înaltă performanță,
tolerant la erori, cu resurse I/O semnificative, o cantitate mare de RAM și memorie externă, destinat utilizării în
sisteme critice cu misiuni intensive și Procesarea tranzacțiilor RAM.Principalul dezvoltator de mainframe este IBM
Corporation; cele mai faimoase mainframe-uri ale sale au fost lansate în cadrul liniilor de produse System/360, 370,
390, zSeries. În diferite momente, mainframe-urile au fost produse de Hitachi, Bull, Unisys, DEC, Honeywell,
Burroughs, Siemens, Amdahl, Fujitsu, iar mainframe-urile UE au fost produse în țările CMEA.Istoria mainframe-
urilor este de obicei numărată de la apariția în 1964 a sistem informatic universal IBM System/360, pentru care IBM
Corporation a cheltuit 5 miliarde de dolari. Termenul „mainframe” în sine provine de la numele rack-urilor tipice de
procesor ale acestui sistem. În anii 1960 și începutul anilor 1980, System/360 a fost liderul de piață de necontestat.
Clonele sale au fost produse în multe țări, inclusiv în URSS (serie de calculatoare ES).Mainframe-urile IBM sunt
utilizate în peste 25 de mii de organizații din întreaga lume (fără a include clonele); în Rusia, conform diferitelor
estimări, există de la 1.500 la 7.000 (inclusiv clonele). Aproximativ 70% din toate datele critice de afaceri sunt
procesate pe mainframe.La începutul anilor 1990, a început o criză pe piața mainframe-urilor, care a atins apogeul în
1993. Mulți analiști vorbesc despre dispariția completă a mainframe-urilor, despre trecerea de la procesarea
centralizată a informațiilor la cea distribuită (folosind computere personale unite printr-o arhitectură client-server pe
două niveluri). Mulți au început să perceapă mainframe-urile ca fiind tehnologia de calcul de ieri, considerând
serverele Unix și PC ca fiind mai moderne și mai promițătoare.Un motiv important pentru scăderea bruscă a
interesului pentru mainframe în anii 1980 a fost dezvoltarea rapidă a mașinilor bazate pe PC și Unix, în care, datorită
utilizării noilor tehnologii cu cipuri, a fost posibilă reducerea semnificativă a consumului de energie și a
dimensiunilor acestora. a atins dimensiunea stațiilor desktop. În același timp, sistemele centrale necesitau cantități
uriașe de spațiu pentru a fi instalate, iar utilizarea tehnologiilor de semiconductoare învechite în sistemele centrale
din acea vreme a implicat nevoia de răcire cu lichid (de exemplu, apă). Deci, în ciuda puterii lor de calcul, datorită
costului ridicat și complexității întreținerii, mainframe-urile erau din ce în ce mai puțin solicitate pe piața de calcul.

Fig nr3 Mainframe

O stație de lucru (din engleză de la workstation) este un calculator special conceput pentru aplicații tehnice sau
științifice. În general este conceput pentru a fi utilizat de o singură persoană, dar anumite sisteme de operare cu care
lucrează stația prevăd și folosirea ei de către mai mulți utilizatori concomitent (procedeu time sharing). Stațiile de
lucru sunt de obicei conectate la o rețea locală de tip LAN sau la Internet.Termenul „stație de lucru” se mai folosește
uneori și pentru desemnarea microcalculatoarelor („terminale”) cu care se accesează un calculator mare de tip
mainframe, sau și a PC-urilor conectate la o rețea de calculatoare.Stația de lucru utilizează un computer puternic cu
mai multe microprocesoare care necesită mai multă putere de procesare decât un computer personal. Este utilizată în
domenii cu aplicații profesionale high-end care necesită o intensitate ridicată de calcul cum ar fi proiectare asistată
de calculator, inginerie (mecanica fluidelor numerică), editare audio/video, programare, centre de prognoză meteo,
centre de distribuție a energiei electrice etc.Primele stații de lucru datează din anii 1960, odată cu introducerea IBM
1620. Modelul 1620 a fost utilizat în ingineria structurală în timpul construcției World Trade Center din New
York.În 1965, IBM a introdus IBM 1130 pentru a înlocui modelul precedent. Ambele pot rula programe folosind
limbaje de programare precum Fortran pe stații de lucru la nivel de birou.Primele stații de lucru comerciale destinate
utilizării de către un singur utilizator, au fost stațiile MIT Lisp în 1970, urmate de Xerox Alto (1973), PERQ (1979)
și Xerox Star (1981).

Fig nr4 Statia de lucru

În tehnologia informației, un server este un program care furnizează servicii altor aplicații (numite aplicații client),
aflate pe același calculator sau pe calculatoare diferite. De obicei, aplicația server așteaptă conexiuni din partea
aplicațiilor client. Se mai numește server și un calculator pe care rulează una sau mai multe asemenea aplicații.
Deseori soluția pentru mari aplicații cu mulți utilizatori se bazează tocmai pe arhitectura client-server, care constă
din cel puțin 2 aplicații (și deseori cel puțin 2 computere).Serverele ocupă un loc important în tehnologia
informaticii, la fel ca și minicomputerele în trecut, care însă au fost înlocuite. Un server este o aplicație pe computer,
uneori chiar un computer întreg, care operează continuu în rețeaua sa și așteaptă solicitări din partea altor
calculatoare din rețea. Serverele pot fi folosite simultan și pentru alte scopuri, dar când nevoile o cer, ele pot fi
rezervate exclusiv pentru funcția de server. De exemplu, un calculator se poate folosi într-un birou simultan pentru
două scopuri, ca stație de lucru și ca server pentru celelalte calculatoare din birou. Cuvântul server provine din
cuvântul englez to serve – a servi: calculatorul server poate în principiu deservi întreaga rețea de calculatoare clienți,
pentru a asigura accesul la toată paleta de forme de conectare și servicii. Deseori unul și același computer poate juca
ambele roluri, și de server, și de client, în același timp. Numele de server este un alt termen pentru Host computer –
computer gazdă, spre deosebire de alte elemente "inteligente" din rețea cum ar fi routerele și switch-urile.În zilele
noastre serverele se aseamănă fizic cu celelalte calculatoare uzuale, deși configurația hardware este deseori
optimizată pentru funcționarea lor ca servere. Multe componente de hardware sunt identice cu cele ce le găsim într-
un calculator personal. Totuși serverele rulează sisteme de operare și programe specializate care sunt foarte diferite
față de cele folosite pe calculatoare personale și stațiile de lucru.

Fig nr5 Server

 Un microcomputer este un computer mic, relativ ieftin, care are o unitate centrală de procesare (CPU) realizată
dintr-un microprocesor. Calculatorul include, de asemenea, memorie și circuite de intrare/ieșire (I/O) montate
împreună pe o placă de circuit imprimat (PCB).Microcalculatoare a devenit popular în anii 1970 și 1980 odată cu
apariția microprocesoarelor din ce în ce mai puternice. Predecesorii acestor computere, mainframe și
minicomputere, au fost comparativ mult mai mari și mai scumpe (deși, într-adevăr, mainframe-urile actuale, cum ar
fi mașinile IBM System z, folosesc unul sau mai multe microprocesoare personalizate ca procesoare). Multe
microcalculatoare (atunci când sunt echipate cu tastatură și ecran pentru intrare și ieșire) sunt și computere personale
(în sensul generic). O utilizare timpurie a termenului „calculator personal” în 1962 este anterioară proiectelor bazate
pe microprocesoare. (Consultați referința „Computer personal: computere la companii” de mai jos). Un
„microcalculator” folosit ca sistem de control încorporat poate să nu aibă dispozitive de intrare și ieșire care să poată
fi citite de om. „Computer personal” poate fi folosit generic sau poate desemna un computer compatibil IBM
PC.Abrevierea „micro” a fost comună în anii 1970 și 1980,[4], dar de atunci a ieșit din uz comun.Termenul de
microcomputer a intrat în uz popular după introducerea minicomputerului, deși Isaac Asimov a folosit termenul în
nuvela sa „The Dying Night” încă din 1956 (publicat în The Magazine of Fantasy and Science Fiction în iulie acelui
an). în special, microcomputerul a înlocuit multe componente separate care alcătuiau CPU-ul minicomputerului cu
un cip de microprocesor integrat.În 1973, Institutul National de Recherche Agronomique francez (INRA) căuta un
computer capabil să măsoare higrometria agricolă. Pentru a răspunde acestei solicitări, o echipă de ingineri francezi
ai companiei de tehnologie informatică R2E, condusă de șeful său de dezvoltare, François Gernelle, a creat primul
microcomputer disponibil pe bază de microprocesor, Micral N. În același an, compania și-a depus brevetele la
termenul „Micro-ordinateur”, un echivalent literal al „Microcomputer”, pentru a desemna o mașină cu stare solidă
proiectată cu un microprocesor.

Fig nr6 Microcomputer

 Un computer personal (PC) este un microcomputer multifuncțional ale cărui dimensiuni, capacități și preț îl fac
fezabil pentru utilizare individuală. Calculatoarele personale sunt destinate să fie operate direct de un utilizator final,
mai degrabă decât de un expert în computer sau un tehnician. Spre deosebire de minicalculatoarele și mainframe-
urile mari și costisitoare, împărțirea timpului de către mulți oameni în același timp nu este utilizată cu computerele
personale. În primul rând la sfârșitul anilor 1970 și 1980, a fost folosit și termenul de computer de acasă. Apariția
computerelor personale și revoluția digitală concomitentă au afectat în mod semnificativ viața oamenilor din toate
țările.Proprietarii de computere instituționali sau corporativi din anii 1960 au trebuit să-și scrie programele pentru a
face orice lucru util cu mașinile. În timp ce utilizatorii de computere personale își pot dezvolta aplicațiile, de obicei
aceste sisteme rulează software comercial, software gratuit ("freeware"), care este cel mai adesea proprietar sau
software gratuit și open-source, care este furnizat în "gata de utilizare". -run", sau formă binară. Software-ul pentru
computere personale este de obicei dezvoltat și distribuit independent de producătorii de hardware sau de sisteme de
operare. Mulți utilizatori de computere personale nu mai trebuie să-și scrie programele pentru a folosi un computer
personal, deși programarea utilizatorului final este încă fezabilă. Acest lucru contrastează cu sistemele mobile, în
care software-ul este adesea disponibil doar printr-un canal susținut de producător, iar dezvoltarea programelor
pentru utilizatorul final poate fi descurajată de lipsa suportului din partea producătorului.De la începutul anilor 1990,
sistemele de operare Microsoft (mai întâi cu MS-DOS și apoi cu Windows) și hardware-ul Intel - denumit în mod
colectiv „Wintel” - au dominat piața computerelor personale, iar astăzi termenul „PC” se referă în mod normal la
platforma ubicua Wintel. . Alternativele la Windows ocupă o cotă minoritară de piață; acestea includ platforma Mac
de la Apple (care rulează sistemul de operare macOS) și sisteme de operare gratuite și open-source, asemănătoare
Unix, cum ar fi Linux. Alte platforme notabile până în anii 1990 au fost Amiga de la Commodore și PC-98 de la
NEC.
Fig nr7 Computer personal (PC)

2. Unitatea centrală de procesare(Micropocesorul). Rolul. Componenţa.

Caracteristici( Viteza ceasului/Clock Speed, Lungimea cuvîntului/ Word Size, Lăţimea
magistralei/Bus Width, Pipelining, Multiprocesare/Multiprocessing, Multicore Technology).
Tipuri.

Un microprocesor este un procesor ale cărui componente au fost suficient de miniaturizate pentru a fi
grupate într-un singur circuit integrat. Un microprocesor este o implementare cu un singur chip a unui
procesor și care încorporează toate sau majoritatea funcțiilor unei unități centrale de procesare (UCP).
Microprocesoarele sunt utilizate în orice arhitectură de calcul: PC-uri, servere, laptop-uri, sisteme înglobate
etc, unde compatibilitatea software, performanța, generalitatea și flexibilitatea sunt importante. În prezent,
aproape toate procesoarele de uz general sunt microprocesoare, ceea ce face ca cei doi termeni să fie practic
sinonimi.

Fig nr8 Am pus un exemplu a lui procesoare PC

ROLUL SI COMPONENTA PROCESOARELOR

Procesoarele sunt componente esențiale ale unui PC și au un rol crucial în funcționarea acestuia. Ele sunt
responsabile de execuția instrucțiunilor și de procesarea datelor, fiind considerate "creierul" sistemului.

Componența unui procesor poate varia în funcție de model și producător, dar în general include următoarele
elemente:

1. Unitatea de control (Control Unit): Aceasta coordonează și controlează operațiunile procesorului. Preia
instrucțiunile din memoria principală și le decodează, pentru a le transforma în operațiuni pe care procesorul le poate
executa. Unitatea de control controlează și sincronizează fluxul de date și instrucțiuni în cadrul procesorului.

2. Unitatea aritmetică și logică (Arithmetic Logic Unit - ALU): Este responsabilă de efectuarea operațiilor aritmetice
și logice. Aceasta include operații precum adunare, scădere, înmulțire, împărțire, comparații și alte operații logice.
ALU realizează calculele și manipularea datelor în conformitate cu instrucțiunile primite de la unitatea de control.

3. Unitatea de înregistrare (Register Unit): Aceasta este utilizată pentru stocarea temporară a datelor și a rezultatelor
intermediare în cadrul procesorului. Înregistrările sunt locații de memorie interne procesorului, cu o viteză de acces
mult mai mare decât memoria principală. Această unitate permite procesorului să acceseze rapid datele necesare
pentru execuția instrucțiunilor.

4. Memoria cache: Procesoarele moderne includ mai multe niveluri de memorie cache, care sunt utilizate pentru a
stoca temporar datele și instrucțiunile frecvent utilizate. Cache-ul are o viteză de acces mult mai mare decât
memoria principală, ceea ce permite procesorului să acceseze rapid aceste informații, reducând timpul de acces și
îmbunătățind performanța generală a sistemului.

5. Unitatea de gestionare a memoriei (Memory Management Unit - MMU): Aceasta este responsabilă de gestionarea
accesului la memoria principală și de traducerea adresei virtuale în adresa fizică a datelor. MMU asigură protecția
memoriei și permite procesorului să acceseze rapid și eficient datele din memoria principală.

Acestea sunt doar câteva dintre componentele principale ale unui procesor. Procesoarele moderne pot include și alte
elemente, cum ar fi unități de calcul în virgulă mobilă, unități de predicție a ramurii, unități de decodare a
instrucțiunilor și multe altele, pentru a îmbunătăți performanța și eficiența procesorului.
Caracteristici Procesorului PC ( Viteza ceasului/Clock Speed, Lungimea cuvîntului/ Word Size, Lăţimea
magistralei/Bus Width, Pipelining, Multiprocesare/Multiprocessing, Multicore Technology).

1. Viteza ceasului (Clock Speed): Aceasta reprezintă frecvența la care procesorul își execută instrucțiunile și se
măsoară în hertzi (Hz). Cu cât viteza ceasului este mai mare, cu atât procesorul poate executa mai multe instrucțiuni
într-un interval de timp dat. Viteza ceasului este un factor important în determinarea performanței generale a
procesorului.
2. Lungimea cuvântului (Word Size): Aceasta se referă la numărul de biți pe care procesorul îl poate procesa într-o
singură instrucțiune. De exemplu, un procesor cu o lungime a cuvântului de 32 de biți poate procesa 32 de biți de
date într-o singură instrucțiune. Lungimea cuvântului este importantă în determinarea capacității de procesare a
datelor și a performanței generale a procesorului.
3. Lățimea magistralei (Bus Width): Acesta se referă la numărul de biți pe care magistrala de date a procesorului le
poate transmite simultan. Cu cât lățimea magistralei este mai mare, cu atât mai multe date pot fi transferate într-un
singur ciclu de ceas. Lățimea magistralei afectează viteza de transfer a datelor între procesor și alte componente ale
sistemului.
4. Pipelining: Acesta este un concept de proiectare a procesorului care permite suprapunerea și suprapunerea
execuției mai multor instrucțiuni în același timp. Procesorul este împărțit în etape sau etape, iar fiecare etapă execută
o parte a instrucțiunii. Prin pipelining, procesorul poate executa mai multe instrucțiuni simultan, îmbunătățind astfel
performanța și eficiența.
5. Multiprocesare (Multiprocessing): Aceasta se referă la capacitatea unui sistem de a utiliza mai multe procesoare
sau nuclee de procesor pentru a executa instrucțiuni simultan. Multiprocesarea poate fi realizată fie prin utilizarea
mai multor procesoare fizice, fie prin utilizarea mai multor nuclee de procesor pe același cip. Multiprocesarea poate
îmbunătăți performanța și capacitatea de calcul a sistemului.
6. Multicore Technology: Aceasta este o tehnologie care implică includerea mai multor nuclee de procesor pe
același cip. Fiecare nucleu de procesor funcționează independent și poate executa instrucțiuni în paralel. Tehnologia
multicore permite o mai bună utilizare a resurselor de calcul și poate îmbunătăți performanța sistemului în aplicații
multitasking și paralele.
Acestea sunt câteva dintre caracteristicile importante ale procesoarelor PC. Este important să se ia în considerare
aceste caracteristici atunci când se alege un procesor, în funcție de nevoile și cerințele individuale ale utilizatorului.

Fig nr9 Procesorul - Totul despre calculatoare

3. Magistrala de date. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

O magistrala de date este o cale de comunicare sau un sistem de transmitere a datelor între componente
ale unui sistem de calcul sau dispozitive electronice. Rolul principal al unei magistrale de date este de a
permite transferul eficient al informațiilor între diferitele componente ale unui sistem, precum unități
centrale de procesare (CPU), memorii, unități de stocare, periferice și altele.

Caracteristicile principale ale unei magistrale de date includ:

1. Lățimea de bandă: Aceasta se referă la cât de multe date pot fi transmise într-un anumit interval de
timp. O lățime de bandă mai mare permite transmiterea mai rapidă a datelor.
2. Viteză: Magistralele de date pot opera la diferite viteze, de la câteva megahertzi până la gigahertzi sau
chiar mai mult. Viteza influențează cât de rapid pot comunica dispozitivele.
3. Protocoale de comunicare: Magistralele de date utilizează protocoale specifice pentru a reglementa
transmiterea datelor, asigurându-se că toate dispozitivele pot înțelege și interpreta corect informațiile
transmise.
4. Latență: Latența se referă la timpul necesar pentru ca datele să ajungă de la sursă la destinație.
Reducerea latenței este importantă în aplicații cu cerințe ridicate de viteză, cum ar fi jocurile video sau
rețelele de comunicații.

Există mai multe tipuri de magistrale de date, inclusiv:

1.Magistrale interne: Acestea sunt folosite pentru comunicația internă a componentelor dintr-un
computer, cum ar fi magistrala frontală (Front-Side Bus) sau magistrala de memorie.
2.Magistrale externe: Acestea sunt utilizate pentru conectarea dispozitivelor externe la computer, de
exemplu, magistralele USB, SATA sau PCIe.
3.Magistrale de rețea: Acestea permit transmiterea datelor între dispozitive aflate la distanță, precum
magistralele Ethernet sau magistralele WLAN.
4. Magistrale industriale: Acestea sunt utilizate în aplicații industriale și de automatizare, cum ar fi
magistrala Profibus sau CAN.
Acestea sunt doar câteva aspecte esențiale legate de magistralele de date. Ele joacă un rol crucial în
funcționarea eficientă a sistemelor informatice și electronice.

Fig nr10 Magistrala de date - Microprocesorul

4. Memoria internă. Rolul. Caracteristici. Tipuri(Random access memory (RAM), read-only
memory (ROM).)

Memoria internă, în contextul unui sistem de calcul, este o componentă esențială care stochează temporar sau
permanent date și instrucțiuni utilizate de procesor și alte componente hardware. Aici vom discuta două tipuri
principale de memorii interne: Random Access Memory (RAM) și Read-Only Memory (ROM).

1. **Random Access Memory (RAM)**:

- **Rolul**: RAM este folosită pentru stocarea temporară a datelor și programelor care sunt în uz activ într-un
moment dat. Aceasta permite procesorului să acceseze rapid informații și instrucțiuni necesare pentru a desfășura
operațiile curente.
- **Caracteristici**:
- Este volatilă, ceea ce înseamnă că datele stocate în RAM sunt șterse când dispozitivul este oprit sau repornit.
- Are timp de acces rapid și permite citirea și scrierea rapidă a datelor.
- Capacitatea de stocare a RAM-ului poate varia, de la câțiva gigabytes la zeci de gigabytes sau chiar mai mult, în
funcție de tipul de dispozitiv.
- **Tipuri**:
- **RAM DDR (Double Data Rate)**: Utilizată în majoritatea calculatoarelor personale pentru a oferi
performanțe ridicate.
- **RAM SDRAM (Synchronous Dynamic RAM)**: Utilizată în computere mai vechi.
- **RAM LPDDR (Low Power DDR)**: Utilizată în dispozitive mobile, cum ar fi smartphone-urile și tabletele.

2. **Read-Only Memory (ROM)**:

- **Rolul**: ROM este folosită pentru a stoca date și instrucțiuni care nu trebuie să fie modificate în mod obișnuit.
Aceasta include firmware, care conține instrucțiunile de bază pentru pornirea și funcționarea unui sistem.
- **Caracteristici**:
- Este non-volatilă, ceea ce înseamnă că datele stocate în ROM rămân constante chiar și atunci când dispozitivul
este oprit.
- Datele din ROM sunt scrise în fabrică și nu pot fi modificate de utilizator.
- Există diverse tipuri de ROM, cum ar fi ROM NOR (utilizată în BIOS-ul de calculator) și ROM NAND
(utilizată în dispozitivele de stocare flash).

Aceste două tipuri de memorii interne lucrează împreună pentru a asigura funcționarea corectă a unui sistem de
calcul. RAM oferă spațiul necesar pentru lucrul activ, în timp ce ROM conține instrucțiunile esențiale pentru pornire
și funcționare.
Fig nr11 Memoria interna

5. Memoria externă. Rolul. Caracteristici. Tipuri(Magnetice, Optice, Solid-State Storage,

Stocare în cloud)
Memoria externă este o memorie suplimentară care comunică cu microprocesorul tot prin intermediul
magistralei de date şi magistralei de comenzi. Ea este o memorie nevolatilă din care se poate citi şi în care se poate
scrie.

Fig nr12 Memoria externa

Memoria externă are de obicei o capacitate mult superioară celei interne, în care se pot înmagazina mai multe
programe precum şi datele corespunzătoare lor. Ea este reprezentată în mod special de discurile magnetice, discuri
asemănătoare ca formă şi mod de utilizare cu discurile de pick-up, dar cu proprietăţile benzii magnetice: de pe aceste
discuri se poate citi, dar de asemenea se pot scrie informaţii pe suportul lor magnetic.
Memoria externă este alcătuită în principal din discuri fixe (hard-disk) şi discuri flexibile (floppy-disk). Discurile
fixe sunt montate de obicei în interiorul unităţii centrale şi nu pot fi detaşate de calculator decât prin demontarea
acesteia. Discurile flexibile se folosesc cât este nevoie, ele fiind introduse într-un locaş special, după care pot fi
recuperate cu uşurinţă.

HARD-DISCUL (HD) reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este încorporat în
cutia care conţine unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l
înlocui cu altul. În caz de defectare se înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai
numeşte disc fix sau disc Winchester, după numele tehnologiei de construcţie. Denumirea de
disc fix, atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta se fixează în interiorul calculatorului şi
nu poate fi detaşat cu uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În ultimul timp însă, această
denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi HD care pot fi cu uşurinţă conectate şi
deconectate în exteriorul calculatorului prin porturile de intrare/ieşire ale acestuia.

În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:

Hard discuri SCSI (Small Computer System Interface) – hard discuri având caracteristici
deosebite fiind conectate la o interfaţă SCSI, interfaţă ce este controlată de sisteme inteligente
(controlere) acestea având menirea de a coordona fluxul de informaţii dintre hard disc şi sistem.
Acest tip de unităţi de stocare se folosesc cu precădere montate pe servere sau pe acele
calculatoare unde se doreşte o performanţă ridicată privind transferul de date.
Hard discuri EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics) – termen general aplicat tuturor
unităţilor care au un controler inclus în unitate. De-a lungul timpului unităţile de stocare de acest
gen au cunoscut o serie de implementări printre care amintim protocolul Ultra ATA care mai este
denumit şi Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se
referă direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE în ultimul timp şi-
au făcut apariţia pe piaţă cele SATA (Serial ATA), hard discuri ce reuşesc să obţină o viteză de
transfer de 150 M/s.

Componentele reprezentative ale unui hard disc sunt:

incinta închisă ermetic

pachetul de discuri – este alcătuit din câteva discuri montate la distanţă unul de altul pe acelaşi
ax al unui motor.
capetele de scriere/citire şi mecanismul de antrenare a lor – acestea sunt dispuse pe fiecare dintre
feţele unui disc, toate capetele de scriere citire fiind montate pe un dispozitiv comun care le pune
în mişcare. Braţul care susţine capetele se poate mişca linear (înainte şi înapoi) sau se poate roti
cu un anumit unghi.
motorul pentru antrenarea discurilor
placa logică – denumită şi controler, are menirea de a comanda întreaga activitate a unităţii de
hard disc: rotirea discurilor, poziţionarea capetelor în vederea scrierii sau a citirii, verificarea
poziţionării corecte a capetelor, codificarea sau decodificarea informaţiilor, transferul de
informaţii, etc.
memoria cache – are rolul de a stoca temporar anumite date sau comenzi primite de la procesor.
Acest tip de memorie a fost introdus în cadrul acestui tip de dispozitive pentru a creşte
performanţele acestora.

Principalele caracteristici ale HD se referă la:

-capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de manipulare a datelor de către PC (PC Data

Handling);
-timpul de căutare (seek time) - este o măsură exprimată în milisecunde a rapidităţii cu care hard
discul îşi poate deplasa capetele de scriere citire de la o locaţie la alta. Întârzierea produsă de
rotaţie reprezintă timpul necesar pentru ca sectorul dorit să ajungă în dreptul capului de
scriere/citire, odată ce capul s-a poziţionat pe pista respectivă.
rata de transfer a sistemului gazdă – este reprezentată de cantitatea de date ce poate fi trensferată
prin magistralele de date ale sistemului;
rata de transfer a hard-discului (media rate) - reprezintă viteza cu care datele sunt transferate spre
şi dinspre platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei caracteristici este numărul de biţi pe
secundă. Parametrul care influenţează rata de transfer pe lângă viteza de rotaţie este dat şi de
densitatea datelor pe platan exprimată fie prin număr de piste / inch fie prin cantitate de biţi /
inch.
numărul de rotaţii/minut (rpm) -reprezintă viteza de rotaţie a discului. Particularitatea acestui
parametru o reprezintă faptul ca această viteză este constantă. Cu căt această viteză este mai mică
cu atăt întârzierile datorate poziţionării mecanismelor fizice sunt mai mari având un impact
direct asupra aşteptării generate de mişcarea de rotaţie şi implicit asupra ratei de transfer a
discului;

 cantitatea de memorie cache – influenţează în mod direct performanţele hard discului,

reducând timpii de aşteptare.

Anumite instrucţiuni de scriere/citire folosite uzual, nu mai sunt apelate din memoria RAM a
calculatorului ci sunt accesate direct din acest tip de memorie.

Fiecare dintre aceste caracteristici îşi spune cuvântul în ceea ce priveşte determinarea
performanţelor sistemului de calcul în ansamblul său.

FLOPPY-DISCUL (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima dată în anul 1971,
reprezintă un disc format dintr-o singură placă realizată din material plastic acoperit cu un strat
feromagnetic.

Principiul de funcţionare constă în următoarele: un mecanism de antrenare roteşte floppy-discul

cu o viteză constantă, iar scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de scriere/citire,
care se poziţionează pe informaţiile plasate pe piste (track), dispuse în cercuri concentrice.
Floppy-discurile sunt de dimensiuni diferite şi deci de capacităţi diferite. Cele mai răspândite
sunt floppy-discurile cu diametru de 5 1/4 inch şi cele cu diametrul de 3 1/2 inch, care
surprinzător, sunt de capacitate mai mare. Un disc magnetic flexibil se roteşte în interiorul
unităţii cu o viteză de 300 rotaţii/minut având, în principiu un timp de acces la informaţie de 100
ms.

COMPACT DISCUL constituie un alt suport de memorie externă care, datorită unor performanţe
superioare faţă de discurile flexibile, tinde să se generalizeze.

Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt stocate informaţii prin intermediul mijloacelor
optice (tehnologia laser) atât în procesul de scriere, cât şi în cel de citire. Succesul tehnologiilor optice,
nu numai pe piaţa calculatoarelor electronice, se datorează progreselor realizate în domeniul laserilor,
suporturilor optice şi a procesării semnalelor. Astfel, au apărut o serie de standarde, cum ar fi:

1. ISO 9660 (Sony şi Philips);

2. High Sierra;
3. CD-DA (Compact Disc - Digital Audio, pentru citirea informaţiilor audio sau a datelor în
format electronic);
4. CD-ROM XA (EXtended Architecture), care permite atât citirea standardelor mai vechi,
cât şi a discurilor ce utilizează tehnica de întreţesere „interlaced mode“, cum sunt cele
pentru vizualizarea fişierelor în format AVI);
5. CD-Recordable, denumite şi CD-WORM sau CD-WO (permit înregistrarea CD-urilor de
către utilizator).

CD-ROM-ul este mai avantajos decât discul flexibil, dar concurează discul fix, în sensul că are
capacitate de ordinul sutelor de MO sau GO. Viteza de lucru este, uneori, mai lentă decât la HD.

În următorii ani, unităţile de stocare optice DVD vor fi nelipsite din configuraţia unui calculator.
Acestea au fost dezvoltate de companiile Sony şi Philips reprezentând tehnologia de mâine
pentru stocarea şi redarea informaţiilor aflate pe un suport optic. DVD-ul va înlocui CD-ROM-ul
şi casetele video VHS.

Unităţile DVD permit, în funcţie de destinaţie, atât citirea, cât şi înmagazinarea de informaţii.

Suportul DVD este asemănător CD-ului. DVD-ul reprezintă un disc cu un diametru de 4,7 inchi,
datele sunt stocate pe singura pistă spiralată a suportului şi sunt citite prin intermediul unei
multiple raze laser, procedeu similar celui utilizat la CD. DVD-ul este compus din două discuri
optice asamblate într-unul singur, permiţând astfel mărirea capacităţii de stocare a suportului. În
continuare sunt prezentate principalele tipurile de DVD-uri existente:
 DVD-ROM reprezintă suportul care permite doar citirea informaţiilor, fiind utilizat în special
pentru distribuţia de produse program, multimedia. Capacitatea maximă de stocare a acestui
suport poate ajunge la 17 GB.
DVD-R (Recordable – inscripţionabil) permite executarea unei singure operaţii de inscripţionare,
similar CD-R.
DVD-RAM permite citirea şi înmagazinarea informaţiilor de „n” ori, funcţionând similar hard-
discului. Aferent tehnologiei de inscripţionare există pe piaţa de tehnică de calcul trei formate,
definite de câteva grupuri de firme. Un prim format DVD-RAM a fost realizat de Hitachi şi
Matsushiti, firma Pionner a impus un al doilea format DVD-R, iar grupul compus din HP, Sony,
Philips, Yamaha, Ricoh şi Mitsubishi a realizat al treilea format DVD-RW. Toate aceste trei
categorii nu sunt compatibile între ele, dar consider că DVD-RW va deveni standard, deoarece
grupul de companii creatoare deţine 75% din această piaţă. DVD-RW permite citirea şi scrierea
informaţiilor cu o viteză de 1,7 MB/secundă, având o capacitate de memorare de 3GB.

6.Placă de sistem. Rolul. Caracteristici(Timpul de acces/Access time, Capacitatea de

stocare/Storage capacity, Rata de transfer/ Transfer rate).

Placa de bază (engleză: motherboard) este placa principală a unui calculator, o

componentă hardware complexă pe care sunt montate toate componentele hardware ale PC-urilor sau
ale altor aparate electronice computerizate. Placa de bază reprezintă elementul de legatură dintre toate
componentele calculatorului.
Într-un laptop, placa de bază este de dimensiuni mai mici și dispune de câteva diferențe majore.
Aceasta poate să nu aibă sloturi de expansiune, și de asemenea poate oferi majoritatea
componentelor direct integrate. În mod similar, termenul de placă de bază este aplicat
dispozitivelor cu o singură placă și fără extinderi sau capacități suplimentare, cum ar fi sistemele
înglobate cu capacități limitate de expansiune.
Socket : este soclul (locașul) unde este introdus procesorul. Socket-ul poate fi LGA (Land Grid
Array) și PGA (Pin Grid Array). Diferența dintre acestea este modul în care conectează
procesorul de placa de bază: LGA utilizează plăcuțe sau pin-uri mici de contact pe placa de bază
în timp ce PGA folosește pin-uri subțiri care fac parte din procesor. Diferitele tipuri de socket
influențează compatibilitea cu proceasorele dar și performanța acestora.
Chipset: este parte a sistemului de logică a plăcii de bază, alcătuit din două
părți, Northbridge și Southbridge. Toate componentele computerului comunică cu procesorul
prin intermediul chipset-ului.
Northbridge se conectează direct la procesor prin intermediul Front Side Bus (FSB); oferă acces
rapid la RAM, PCI Express, AGP etc.
Southbridge este mai lent decât Northbridge; conectează periferice PCI, porturile USB,
conexiunile hard disk IDE sau SATA.
Bus: este un circuit utilizat atât de northbridge cât și de southbridge. Viteza de bus, este măsurată
în megahertzi (MHz). Începând cu anii 2000, magistrala Frond Side Bus a fost înlocuită
cu HyperTransport în procesoarele AMD, iar Intel utilizează QuickPath Interconnect sau Direct
Media Interface.
Cipul BIOS și UEFI: La pornire, placa de bază trebuie să știe ce dispozitive sunt conectate.
Pentru a îndeplini această sarcină, placa are un firmware numit inițial BIOS apoi UEFI. Ambele
 sunt cuprinse într-un chip de memorie ROM (EEPROM sau EPROM) sudate pe placa de bază.
Microprocesorul lansează acest cod automat atunci când se pornește calculatorul.
Cip ul CMOS: este un cip inclus în southbridge și care păstrează setările BIOS-ului (ordinea de
pornire, modificări în BIOS); este alimentat de bateria CMOS.
Conectori și porturi: asigură transferul de date, conectarea perifericelor sau alimentarea cu
energie a componentelor.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Plac%C4%83_de_baz%C4%83#

Fig nr13 Placa de baza

7. Interfață hardware/Hardware Interface. Rolul. Caracteristici. Tipuri (Seriale,

Paralele, Universal Serial Bus (USB), IEEE 1394, )
Universal Serial Bus (USB) este o specificație pentru cabluri, conectori și protocoale de
comunicații folosite pentru conectarea, comunicarea și alimentarea cu energie electrică între
diverse dispozitive. A fost creat în ianuarie 1996 în cadrul organizației internaționale non-
profit USB Implementers Forum (USB-IF), , la proiectarea sa
contribuind Intel, Compaq, Microsoft, Digital Equipment Corporation, IBM și Northern
Telecom. USB Implementers Forum s-a extins cu un număr mare de firme, și continuă să
actualizeze standardele USB pentru controlerele USB și diferitele categorii de periferice care se
pot conecta la magistrala USB. Interfața USB este de tip plug-and-play și a devenit principala
interfață pentru conectarea la un calculator personal a majorității perifericelor, precum mouse-
uri, tastaturi, camere digitale, imprimante, scanner, hard-diskuri externe, stick-uri de memorie,
MP3 player etc. Magistrala USB reprezintă soluția oferită comunicațiilor seriale de noua
generație de calculatoare PC. Este o interfață serială rapidă, bidirecțională, ieftină și ușor de folosit. USB
a fost creată ca un standard industrial, o extensie a arhitecturii PC orientată spre armonizarea cu
standardele de comunicație din telefonie, ceea ce este numit CTI (Computer Telephony Integration).
Acest aspect este considerat fundamental din punct de vedere al aplicațiilor generației următoare.
Avantajele acestei soluții față de bătrâna interfață serială RS-232 transformată, sunt:
 rata de transfer - poate atinge 12 Mbps față de 115 000 bps;
 conectează pâna la 127 de dispozitive la PC, (ceea ce înseamnă că operează ca o magistrală)
față de numai 2 dispozitive;
 ușor de utilizat de către utilizatorul final (end user) - adăugarea/eliminarea de dispozitive
în/din sistem este foarte comodă;
 are un protocol flexibil;
 este o soluție ieftină de interconectare.
USB este o magistrală pe cablu care permite schimb de date între un calculator gazdă și o gamă
largă de periferice accesibile simultan. Magistrala permite ca perifericul să fie atașat, configurat,
folosit și deconectat în timp ce gazda și celelalte periferice operează. USB a fost proiectată în
primul rând pentru utilizatorii care nu doresc să intre în detalii de instalare hardware, astfel
sistemul complicat de cablare a fost înlocuit cu un control software. Toate problemele presupuse
de interconectarea mai multor dispozitive cu performanțe și rate de transfer diferite sunt tratate
prin software.
Magistrala USB definește trei categorii de dispozitive fizice:

 Gazda USB (USB Host)

 Funcții USB (USB function)
 Distribuitoare USB (USB Hub)
Acestea sunt interconectate într-o topologie specifică de tip stea multiplă.
Un cablu USB are două fire pentru alimentare (+5V și masa) și o pereche de fire răsucite pentru
date.
Protocol USB
Interfața USB utilizează un protocol bazat pe pachete. Toate transferurile sunt inițiate de
controlerul USB al calculatorului. Tranzacțiile de pe magistrală implică transmisia a patru tipuri
de pachete: antet, de date, de confirmare și special.
Fiecare tranzacție începe în momentul în care controlerul USB transmite, pe baza unei
planificări, un pachet antet care descrie tipul tranzacției, direcția acesteia, adresa dispozitivului
USB și numărul punctului terminal. Sursa tranzacției transmite apoi un pachet de date conținând
datele care trebuie transferate, sau poate indica că nu are date de transmis deoarece pachetul de
date nu conține informații. În general, destinația răspunde cu un pachet de confirmare indicând
dacă transferul s-a terminat cu succes sau dacă punctul terminal nu este disponibil.
https://ro.wikipedia.org/wiki/USB
 8. Dispozitive periferice. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

Dispozitivele periferice sunt echipamente specializate care asigura interfata dintre calculator si
utilizator. Ele sunt de trei tipuri:

 dispozitive de intrare(Tastatura,Mouse-ul,Trackball,Creion optic,Tableta

grafică,Scanner,Joystick,Microfon,Camera video,GIS)
 dispozitive de ieșire(Monitorul,Imprimanta,Plotter,Difuzor)
 dispozitive de intrare - ieșire(Modem,Touchscreen,Placa de sunet

Fig nr14 Dispozitivile pereferice

https://www.gimnaziu.info/dispozitive-periferice-de-intrare-de-iesire-de-intrare-iesire
9.Dispozitive de ieșire multimedia. Rolul. Caracteristici.
Tipuri.

Dispozitivele periferice de ieşire permit extragerea informaţiilor dintr-un sistem de calcul.

Monitorul este un periferic de ieșire pentru afișare grafică luminoasă de date și imagini, folosit uzual în instalații
de telecomunicație și în tehnica prelucrării datelor. Datele sunt reprezentate prin caractere și simboluri. Din punct de
vedere constructiv, monitoarele erau la origine televizoare fără partea de recepție a semnalelor TV.
Imprimanta face parte din categoria perifericelor de ieșire, aceasta fiind utilizată pentru transpunerea
informației din calculator pe hârtie (un document, o poză sau orice altfel de fișier grafic, un e-mail, un articol etc.).
Un plotter este un dispozitiv de ieșire pentru desenare vectorială, fiind comandat de un calculator.Este un
dispozitiv electromecanic, principiul său de funcționare fiind combinarea a două deplăsări, fiecare pe altă axă.
Mișcările pot fi făcute ori de capul de imprimare pe ambele axe, ori pe o axă de capul de imprimare iar pe cealaltă
axă de hârtie.
Difuzorul este un traductor electroacustic care transformă semnalele audio electrice în vibrații pe care le percepem
ca sunete. Această transformare se face prin mai multe sisteme și anume : electromagnetic, electrodinamic,
piezoelectric și electrostatic.

Fig nr15 Dispozitive periferice de ieșire

https://www.gimnaziu.info/dispozitive-periferice-de-intrare-de-iesire-de-intrare-iesire
10. Dispozitive de sunet. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

O placă de sunet (de asemenea cunoscut ca o placă audio) este un dispozitiv hardware intern care facilitează
intrarea și ieșirea semnalelor audio de la un computer prin intermediul aplicațiilor specializate din programul
acestuia. Placa de sunet poate fi și o interfață audio externă (folosită de alte echipamente electronice) care utilizează
software pentru a genera un sunet.

O caracteristică importantă a plăcii de sunet este polifonia, care se referă la capacitatea sa de a procesa și emite
simultan mai multe voci sau sunete independente.

Rolul dispozitivelor de sunet:

- adaugarea sunetului stereo la softul multimedia de divertisment (jocuri),
- marirea eficacitatii softului educational, mai ales a celui pentru copii,
- adaugarea de efecte de sunet la softul de instruire si la prezentarile economico- financiare
- crearea de muzica prin utilizarea hardului si softului MIDI,
- adaugarea de observatii sonore în fisiere,
- conferinte audio si telefonie prin retea
- adaugarea de observatii sonore în fisiere,
- conferinte audio si telefonie prin retea
 Fig nr16 Dispozitive de sunet

https://www.scritub.com/stiinta/informatica/DISPOZITIVE-AUDIO53765.php

11. Dispozitive de imprimare. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

O imprimantă este un dispozitiv periferic pentru computer conceput pentru a traduce text sau grafică pe un suport
fizic, de obicei stocat electronic.
Dispozitivele multifuncționale (MFP) au devenit răspândite, în care funcțiile unei imprimante, a unui scaner, a
unei copiatoare și a unui telefax sunt combinate într-un singur dispozitiv. O astfel de combinație este rațională,
tehnică și convenabilă pentru a lucra. Unele imprimante (în principal imprimante foto cu jet de cerneală) au
capacitatea de a imprima offline (adică fără computer), având un cititor de carduri flash sau o interfață a camerei
digitale, care vă permite să imprimați fotografii direct de pe un card de memorie sau cameră.

Prin principiul transferului de imagini pe suporturi, imprimantele sunt împărțite în:

 imprimante cu litere;
 imprimante matrice;
 imprimante laser (de asemenea, imprimante LED);
 imprimante avion;
 imprimante sublimare;
 imprimante termic.

Fig nr17 Dispozitive de imprimare

https://leally.ru/ro/programmy/pechatnye-ustroistva-vidy-na-chem-pechatat-luchshe-vidy-printerov-i/
12. Placa de reţea. Rolul. Caracteristici. Tipuri
.
Placa de rețea este un circuit imprimat ce permite comunicarea între calculator și rețea (Internet, LAN). Are
aspectul unei plăci cu cablaj imprimat pe care sunt montate componentele electronice necesare conectării și
comunicării cu rețeaua. Se montează, de obicei, într-un slot de pe placa de bază a calculatorului.
Din punct de vedere al modului de instalare în calculator, plăcile de rețea pot fi :
încorporate în placa de bază
dedicate, care se montează în slot-urile ISA, PCI, PCIe, ale plăcii de bază. Acestea sunt în general mai performante
decât plăcile de rețea integrate.
plăci de rețea care se conectează extern prin USB, Bluetooth, FireWire, etc.

O placă de rețea poate utiliza una sau mai multe tehnici pentru a indica disponibilitatea pachetelor care urmează
să fie transferate:
1.asignarea unei cereri de întrerupere (IRQ), prin intermediul căruia un periferic poate informa UCP de apariția unui
eveniment.
2.asignarea unei adrese de intrare/ieșire - o locație de memorie folosită pentru transferul de informație spre/dinspre
placa de rețea.
 Fig nr18 Placa de rețea
https://ro.wikipedia.org/wiki/Plac%C4%83_de_re%C8%9Bea

13. Placa video. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

O placă video, adaptor video sau placă grafică este un card de expansiune a cărui funcție este de a genera imagini
către un monitor. Multe plăci video au funcții adăugate, precum redarea accelerată de scene 3D și grafică 2D,
adaptor TV tuner, decodare.
Plăcile video sunt de două tipuri și anume integrate și dedicate. În cazul plăcilor video integrate, ca avantaje sunt
remarcate consumul scăzut de energie, dar și costul mult mai redus. Spre deosebire de plăcile integrate, cele dedicate
au propria memorie RAM, dar și proces grafic, în acest caz fiind utilizată doar cu scopul procesării și afișării
imaginilor necesare.
Caracteristicile plăcii video:
1.memoria
2.interfața
3.răcirea
4.conectori
5.surse alimentare
Fig nr19 Plăci video

https://www.interlink.ro/blog/placa-video-informatii-pentru-alegerea-potrivita

Partea 2

3.2. Componente software. Unităţi de măsură. Sistreme de numerotaţie.

14. Sistemul de operare. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

Sistemul de operare are rolul de a gestiona și de a facilita utilizatorului accesul la resursele sistemului
de calcul. Metaforic, se poate spune că un sistem de operare joacă rol de dirijor, orchestrând doleanțele
utilizatorilor prin atribuirea de partituri adecvate către diversele resurse ale calculatorului și veghind la
interpretarea armonizată a respectivelor partituri, astfel încât scopurile pentru care s-a apelat la calculator
să fie atinse.

Exemple de sisteme de operare

 Android-x86
 BeOS
 BS2000, BS3000
 BSD
 DOS, PC-DOS, MS-DOS
 iOS (Apple)
 Linux, AIX, HP-UX
 Mac OS X
 Mac OS
 OSEK-VDX
 Solaris
 Ubuntu
 UNIX
 webOS
 Windows
 z/OS

Fig nr20 Sisteme de operare şi statistica lor

15. Clasificarea sistemelor de operare. Compatibilitatea sistemelor de operare.

Sistemele de operare pot fi clasificate pe baza diferitelor criterii, cum ar fi scopul, designul și
tipul de platformă. Iată câteva clasificări comune ale sistemelor de operare:
1. Sistem de operare pentru un singur utilizator: Aceste sisteme de operare sunt concepute pentru ca un singur
utilizator să realizeze sarcini pe un computer personal. Exemplele includ Microsoft Windows și macOS.

2. Sistem de operare multi-utilizator: Aceste sisteme de operare permit mai multor utilizatori să acceseze și să
utilizeze sistemul simultan. Acestea se găsesc în mod obișnuit în servere și computere mainframe. Exemplele includ
Linux și Unix.

3. Sistem de operare în timp real (RTOS): Aceste sisteme de operare sunt concepute pentru sisteme care necesită
timpi de răspuns rapid și consecvenți. Ele sunt utilizate în mod obișnuit în sistemele încorporate și în aplicații critice
de timp. Exemplele includ VxWorks și QNX.
 4. Sistem de operare în rețea (NOS): Aceste sisteme de operare sunt concepute special pentru a gestiona și coordona
resursele rețelei și pentru a oferi servicii clienților din rețea. Exemplele includ Windows Server și Linux.

5. Sistem de operare mobil: Aceste sisteme de operare sunt concepute pentru dispozitive mobile precum
smartphone-uri și tablete. Sunt optimizate pentru ecrane tactile, eficiență a bateriei și ecosisteme de aplicații mobile.
Exemplele includ Android și iOS.

În ceea ce privește compatibilitatea, sistemele de operare pot fi clasificate în funcție de capacitatea lor de a rula
software sau hardware din sisteme diferite. Unele tipuri comune de compatibilitate sunt:

1. Compatibilitate între platforme: Aceste sisteme de operare pot rula software sau aplicații care sunt concepute
pentru diferite platforme. De exemplu, browserele web precum Chrome și Firefox sunt compatibile cu mai multe
sisteme de operare, inclusiv Windows, macOS și Linux.

2. Compatibilitate hardware: sistemele de operare trebuie să fie compatibile cu diferite configurații hardware pentru
a funcționa fără probleme. Compatibilitatea hardware poate include suport pentru diferite procesoare, plăci grafice,
periferice și alte dispozitive. Sistemele de operare oferă adesea drivere și actualizări pentru a asigura
compatibilitatea cu o gamă largă de hardware.

3. Compatibilitate software: Aceasta se referă la capacitatea unui sistem de operare de a rula aplicații software
dezvoltate pentru acel sistem de operare specific. Sistemele de operare Windows, de exemplu, au o bibliotecă vastă
de aplicații software concepute special pentru ele, în timp ce macOS are propriul set de aplicații.

4. Compatibilitatea versiunii: Compatibilitatea poate depinde și de versiunea sau ediția specifică a unui sistem de
operare. Software-ul sau hardware-ul mai nou pot fi compatibile numai cu cele mai recente versiuni ale unui sistem
de operare, ceea ce duce la probleme de compatibilitate cu versiunile mai vechi.

Compatibilitatea este o considerație esențială atunci când alegeți un sistem de operare sau când dezvoltați software
pentru a asigura funcționalitatea și interoperabilitatea fără probleme.
Fig nr21 Clasificarea sistemelor de operare
16. Sisteme de fişiere. Descriere. (FAT32, NTFS, EXT4)

Sistemul de fișiere desemnează organizarea internă a unui purtător de date, care de obicei este cuplat la
un calculator.

-FAT32 (pentru discuri capacitive, începând de la DOS Version 7.x)

-NFS Network File System (pentru Sun Solaris

--ext4 extended file system (urmașul lui ext3)

Fig nr.22 Sisteme de fişiere (FAT32, NTFS, EXT4)

17. Programe utilitare. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

Software-ul utilitar se refera la programele care desfasoara activitati ce sunt esentiale pentru functionarea
calculatorului, deoarece extind functionalitatea sistemului de operare, dar nu sunt incluse in sistemul de operare

Diferentele dintre software-ul de aplicatii si cel utilitar sunt adesea foarte mici. Multi specialisti in tehnologia
informationala includ in clasa software-ului utilitar orice soft livrat odata cu sistemul de operare la cumpararea
calculatorului. Ca atare, sunt incluse in categoria utilitarelor si sistemele de dezvoltare a programelor (limbajele de
programare sau mediile de programare), deoarece adesea acesta sunt livrate la achizitia unui sistem de operare.

Fig nr23 Programe utilitare şi software a unui calculator

18. Programe utilizator. Rolul. Caracteristici. Tipuri.

Programele utilizator sunt programe de calculator care sunt concepute pentru a fi rulate de utilizatorii finali, mai
degrabă decât de sistem sau de sistemul de operare. Aceste programe sunt de obicei aplicații cu care utilizatorii
interacționează pentru a efectua anumite sarcini pe computerul lor.

Caracteristicile rolului sunt capabilitățile pe care un program de utilizator le poate îndeplini în timp ce rulează pe
un sistem. Aceste caracteristici sunt determinate în principal de permisiunile acordate de sistemul de operare
programului. Unele caracteristici comune de rol ale programelor utilizator includ:

1. Acces de citire și scriere: Programul poate accesa și modifica fișiere și documente de pe sistem.

2. Rețea: Programul poate utiliza resurse și servicii de rețea pentru a efectua sarcini.

3. Interfață cu utilizatorul: Programul poate crea și interacționa cu o interfață grafică cu utilizatorul (GUI) pentru
utilizator.

4. Securitate: Programul poate implementa măsuri de securitate pentru a asigura confidențialitatea și protecția
datelor.

5. Resurse de sistem: Programul poate accesa resurse de sistem, cum ar fi CPU, memorie și periferice.

Tipuri de programe de utilizator:

1. Software de productivitate: Acestea sunt programe concepute pentru a crește productivitatea utilizatorilor, cum ar
fi suitele de birou, software-ul de gestionare a proiectelor și instrumentele de colaborare.

2. Software multimedia: Aceste programe sunt concepute pentru a crea, edita și reda conținut multimedia, inclusiv
fotografii, videoclipuri și muzică.

3. Software de comunicare: Aceste programe facilitează comunicarea între utilizatori, inclusiv clienții de e-mail,
aplicațiile de chat și software-ul pentru conferințe video.

4. Software utilitar: Aceste programe sunt concepute pentru a efectua sarcini de întreținere, optimizare și depanare a
sistemului, inclusiv software antivirus, instrumente de curățare a sistemului și instrumente de backup.

5. Jocuri: Aceste programe includ diverse jocuri și software de divertisment concepute pentru computere personale,
console de jocuri și dispozitive mobile.
Tipurile de programe de utilizator variază în funcție de utilizarea prevăzută a software-ului și de funcționalitatea pe
care acesta le oferă.
19. Unităţi de măsură a informaţiei în format digital. Descriere. (b-bit, B- Byte, multiplii
acestora).

Este unitatea de măsură pentru cantitatea de informație . Un bit este cantitatea de informație necesară pentru
reducerea incertitudinii la jumătate. Termenul a fost introdus de matematicianul și statisticianul american John
Wilder Tuckey ca o prescurtare combinată a cuvintelor engleze binary digit („cifră binară”), într-un articol din 1948,
scris pe vremea când lucra cu John von Neumann la proiectarea unor modele timpurii de computere. În același timp
în limba engleză a bit înseamnă „un pic”, „puțin”, „o mică parte din ceva”; astfel pentru vorbitorii de limbă engleză
cuvântul bit are și un sens intuitiv.

Fig nr.24 Valori pentru multipli

20. Sisteme de numerotaţie. Descriere. (binar, zecimal, hexazecimal).

În sistemul (de numerație) binar există doar două cifre posibile, 0 și 1.

● Sistemul binar este în același timp și cel mai natural mod de stocare a informației în domeniul
calculatoarelor, deoarece acolo 1 bit (celula de memorie cu capacitate minimă) găzduiește unitatea
elementară de informație: valoarea bitului poate fi ori un 0, ori un 1.
● Datorită ușurinței implementării sistemului binar în circuitele electronice, el se folosește practic la toate
calculatoarele moderne.

Sistemul zecimal este un sistem de numerație pozițional, având baza 10. Este cel mai utilizat sistem de numerație,
motivul presupus fiind că oamenii au zece degete la cele două mâini. Termenul „zecimal” provine din
latină decimal (după zece).

Sistemul hexazecimal (numit și sistemul hexadecimal) este sistemul de numerație în baza 16, scris de obicei cu
ajutorul simbolurilor (cifrelor hexazecimale) 0-9 și A-F.

Fig nr.25 Sisteme de numeraţie

21. Realizaţi convertirea caracterelor din Numele Dră, care corespund sistemului ne
numerotaţie hexazecimal, în format zecimal (În format tabelar - 2 coloane).

TEXT NUMAR

B 11

A 10

N nui

D 13

U nui

R nui

A nui

CONCLUZIE

"Componentele software, unitățile de măsură și sistemele de numerotație reprezintă pilonii

esențiali în construirea universului digital, unde fiecare bit și octet devin cărămizi ale cunoașterii
noastre, iar înțelegerea acestor elemente ne deschide porți către o lume în continuă expansiune,
unde imaginația este singura noastră limită."

BIBLIOGRAFIA