Codrin era un băiat de 6 anișori, care locuia într-un sat frumos, așezat la

poalele unor dealuri line. Încă nu începuse școala, ci era în grupa mare la grădiniță,
unde mergea cu mare drag, căci îi plăcea să se joace cu copiii și era foarte încântat
de toate lucrurile interesante pe care le învățau împreună.
Toată săptămâna trecută vorbiseră despre meserii – doctorul care îi consultă
pe oamenii bolnavi pentru a-i face sănătoși, contructorul care clădește case și
poduri, marinarul care navighează pe mări și oceane, astronautul care zboară în
spațiu încercând să-i deslușească misterele, profesorul care îi învață pe copii despre
lumea în care trăim, șoferul care conduce mașina… și câte și mai câte. Sunt multe
meserii în lumea noastră și fiecare are importanța si frumusețea ei.
Și iată că educatoarea i-a întrebat pe copii ce meserie și-ar dori fiecare să
aibă atunci când va fi mare.
Toți copiii au inceput să vorbească, plini de pasiune: unii voiau să fie cercetători,
alții educatori, vreo doi spuneau ca ei deja sunt ingineri… Existau, desigur, și
câteva fetițe care doreau să fie zâne. Iar altul era convins ca el va fi ori șofer de tir,
ori fermier.
Codrin rămase pe gânduri. Nu putea să se hotărască ce va fi el atunci când
va fi mare. I-ar plăcea să devină avocat, dar i-ar plăcea să fie și profesor, sau poate
să lucreze la o banca, la fel ca tatăl lui? El a fost printre puținii copii care nu
răspunseseră nimic.
Orele se terminaseră în acea zi, iar Codrin rămăsese cu acea întrebare în minte.
Și iată că în drum către casă văzu livada de pomi fructiferi pe lângă care
trecea în fiecare zi. Nu îi dăduse niciodată prea multă atenție. Acum însă, părea că
acolo ar putea să găsească niște răspunsuri.

Continuă să privească pomii și dintr-o dată rămase uimit. Oare de unde știe
mărul că el este măr și că trebuie să facă mere? Dar piersicul, că este piersic?
Pomii nu aveau nici o îndoială că ei sunt altceva și de mici făceau numai un singur
fel de fruct. Nu văzuse niciodată un măr care sa facă și prune și pere și caise în
același timp și era destul de convins că în natură nu se găsește așa ceva. Intră în
livadă, hotărât să vorbească cu pomii și să le afle secretul și asfel să știe și el ce va
fi când va fi mare.
– Domnule Măr, spuse el timid, iertați-mă că vă deranjez, puteți vă rog să mă
lămuriți și pe mine cum știți cu atâta siguranță că dumneavoastră sunteți măr și
faceți mere?
Mărul se trezi ușor și deschise ochii. Trecuse foarte multă vreme de când
cineva nu îl mai întrebase ceva. Era fericit să-l vadă pe acel omuleț curios în fața
lui.
– Aaaa, zise el, ce surpriză plăcută! Este simplu, zise el. Semințele noastre ne spun.
Timp de câțiva ani noi căutăm să descifrăm esența seminței noastre și când o
aflăm, ne străduim să fim buni și roditori. În acești ani, noi învățăm să ne înfigem
rădăcina adânc în pământ, să nu ne temem de schimbarea anotimpurilor, căci
fiecare are farmecul său, să ne întindem ramurile către cer, căutând răspunsuri în
razele lunii și în sclipirea stelelor. Și după ce am făcut toate acestea, suntem gata să
rodim, căci am aflat taina și puterea semințelor din care am crescut și ne-am găsit
menirea. Ce simțim în inima noastră că suntem, aceea suntem. Mie mi-a luat 4 ani
să aflu că sunt măr. Dar și după ce-am aflat… ce mere gustoase am făcut! Dulci și
parfumate, un deliciu!! Și încă mai fac mere și după atâta vreme. Te rog, ia si tu un
fruct de-al meu și gustă-l, spuse mărul scuturându-se ușor și aplecând o ramură
bogată către băiat.
Codrin luă mărul pe care i-l oferea pomul si gustă din el, închizând ochii de plăcere
căci gustul dulce-acrisor îi umpluse gura de încântare.
– Mmm, foarte gustos, într-adevar, spuse băiatul.

– Sunt și alte feluri de copaci – continuă mărul – care nu fac fructe, fiindcă au alt
rol pe pământ. Asta nu înseamnă că ei nu fac nimic. Desigur că nu. Uite, plopul de
exemplu – el crește înalt, foarte înalt și vede departe. Și când vine primăvara, el
inflorește și își aruncă semințele în zare, pentru ca și restul pomilor să afle că s-a
terminat iarna. Ne trimite un fel de scrisori, dacă vrei, pentru ca și noi, care stăm pe
dealuri și suntem mai mici, să aflăm că a venit vremea să înmugurim și să înflorim
din nou. Deci vezi, și tu dacă vei sta să te gândești, să te asculți, să vezi ce iți place
să faci sau ce te atrage să studiezi, vei ști precis ce fel de copac ești și ce roade să
dai. Și atunci când afli, să te străduiești să faci cele mai bune fructe!
Și au mai stat o vreme la taclale. Băiatul era încântat de înţelepciunea
copacului și asculta cu imensă bucurie despre menirea lor. Acum știa că și el are
nevoie de câțiva ani ca să afle ce vrea să devină și că nu toata lumea știe dintr-o
dată. Dar cu siguranță că va încerca să se asculte și va încerca să vadă către ce are
înclinații. Își promise că va deveni cel mai bun în meseria pe care și-o va alege. Cu
gândul acesta în minte, plecă spre casă, iar în livada de pomi se așternu din nou
liniștea.
Zâna Lunia și Zâna Azaleea