CANTUL X

Cerul al patrulea, al Soarelui. Spirite înţelepte. Prima cunună luminoasă a spiritelor de teologi şi filozofi.
Privind în Fiu cu-acea Iubire'-adâncă ce-n veci dintr-unu-într-altul va ţâşni, Puterea-ntâi2 şi nerostită încă,
tot ce-i în gând şi-n lume fauri cu-atâta rânduială3,-ncât nu poţi, 'pe creator, privind-o, a nu-l simţi.
Cu mine deci, creştine4, acele roţi, ce sus se-nvârt priveşte-le, pe unde un cerc5 cu altul se-ntretaie-n bolţi,
şi-acolo sfântul meşteşug pătrunde al Celui ce-ntr-atât îl bagă-n seamă, că-n veci de el privirea6 lui n-ascunde.
Şi cată cum de-acolo se tiestramă piezişul brâu7 ce-n cer planete poartă, spre-a-i mulţumi pe cei care le cheamă.
De n-ar fi strâmbă8 calea lor, deşartă ar fi în cer orice virtute-n parte şi pe pământ orice putere moartă.
Iar dac-ar fi de-ecuator9 departe mai mult ori mai puţin, orânduirea şi sus, şi jos ar fi smintită foarte.
Opreşte-aici10, creştine,-acum citirea şi ce-ai gustat în sinea ta despică, de vrei ca să-ţi tihnească mulţumirea.
589
Ţi-am dat" bucate: singur le dumică de-acum, căci eu sunt prins de truda care mă face scrib12 şi mintea mi-o
furnică.
Al firii domn13 şi serv, măritul soare, ce lumii-mparte har din cer14 şi ştie cu-a sa lumină timpul să-l măsoare15,
cu zodia16, de care-n urmă scrie, unit rotea prin mândrele spirale17 în cari mai iute zi de zi reînvie,
şi eu cu el18; ci zborul în ocoale
nici că-l simţeam, precum nu simţi aori
decât târziu un gând ce-ţi dă târcoale.
Doar Beatrice19, numai ea să zbori te mână-atât de iute spre mai bine, că zboru-n timp nu-i chip să i-l masori.
Ce tainic trebuie că sclipeau prin sine
în soare-acele duhuri20, felurite
nu prin culori, ci numai prin lumine!
Zadarnic cat2': cuvinte potrivite nu aflu-n gând ca să le pot descrie; crezi tare însă şi-ţi vor fi vădite.
De n-are aripi a noastră fantezie22,
să nu te miri, căci n-a fost ochi vreodată
din sus de soare a zbura să ştie.
Astfel văzui în cer a patra ceată23 a Tatălui ceresc24, care-i vădeşte cum Duh şi Fiu purced din El deodată.
Şi-mi spuse Beatrice: „Mulţumeşte acelui soare nevăzut25 ce sus te-a ridicat spre cel care sclipeşte".
590
N-a fost pe lume26 suflet mai supus şi mai plecat în rugi spre Dumnezeu, nici mai grăbit şi-n doru-i mai presus
de cum am fost la vorba doamnei eu; cu-atâta drag în El mă aţintii, încât şi ea pieri din gândul meu.
Nu fu mâhnită27 doamna, ci zâmbi şi-n zâmbet ochii ei sclipiră-atare, că cugetu-mi unit se risipi.
Şi fulgere văzui strălucitoare,
făcând din ele-n jurul nost' cunună28
(şi-n glas mai dulci de cum sclipeau în soare),
/aşa precum în nopţile cu lună, l când umed e văzduhu-n jurul ei aureola29-n raze o încunună.
La curţile măririi30, cum spusei, sunt pietre scumpe,-odor peste odor, dar nu e chip din tainiţi să le iei;
şi printre ele e şi cântul lor31:
ci în zadar aştepţi să-ţi spun de ele,
de-n ceruri sus nu te găteşti să zbori.
După ce-n cânt mănunchiul de betele ne-ncinse întreit din treaptă-n treaptă, ca-n ceruri sus cununile de stele32,
femei mi se părură, care-aşteaptă şi nu se rup din horă33, ascultând ce cântec nou ţes cobzele în şoaptă.
Apoi din roată-un duh porni zicând: „De vreme ce preasfântul har ce-aprinde iubirea pură-n focul ei crescând,
591

n
în raza lui34 atât de strâns te prinde, că sus te ia pe-acele scări pe care va iar să urci ca să le poţi descinde,
35
oricine vin nu ţi-ar turna-n pahare când setea te răpune,-ar fi oprit, ca râul36 ce-i oprit să curgă-n mare.
Tu vrei să ştii cu ce-i împodobit
acest mănunchi de flori37 ce-ţi împresoară
iubita ce de-nalt te-a-nvrednicit.
Eu fui dintr-acei miei38 ce-odinioară
de Dominic fură purtaţi pe-o cale
ce, drept urmată,-ngraşă39 miel şi mioară.
Acesta-aici, de-a dreapta, mai la vale de mine care Toma40 sunt, d'Aquin, Alberto41 e; învăţăturii sale
eu i-am urmat şi mi-a fost frate-n cin. De vrei să ştii de fiecare-n parte, priveşte-i şi m-ascultă pe deplin.
Al lui Graţian42 e zâmbetul ce-mparte sclipiri de foc şi-a lui e legea dreaptă, ce sus în rai îl duse după moarte.
Pe urma lui Petre Lombard43 se-ndreaptă, ce-şi dărui comoara lui cândva Bisericii, ca văduva44 înţeleaptă.
A cincea pară45, cea mai mândră-n stea, resfiră-atâta dragoste46 dintr-însa, c-o lume-ntreagă veşti vrea despre ea.
în miezul ei e mintea care strâns-a atâta ştiinţă, că, de-i drept47 ce-i drept, n-a fost a doua mai presus ca dânsa.
E facla-apoi48 ce, pe pământ, în piept simţit-a slujba şi-ngereasca fire mult mai profund ca orice înţelept.
în cealaltă firavă pâlpâire e-apărătorul49 vremilor creştine cel luat de Augustin50 sub ocrotire.
Şi-acum, de ochii minţii după mine pe rând i-ai tras, ţi-e inima-nsetată51 de-a opta stea52 din şirul de lumine.
în ea, prin ochi, de ceruri se desfată un duh ce lumea o vădi dincoace, cui l-asculta, deşertăciune toată.
Jos în Cieldaur53 trupul mort îi zace; prin greu canon şi prin surghiun54 cărare el îşi croi către suprema pace.
Priveşte cum se-ntrec sclipind în soare Isidor55, Beda56 şi Ricard57, creştine, ce înger fu, nu om, prin contemplare.
Cel de la care58 ochii tăi spre mine se-ntorc, e-un duh ce-n gânduri59 adâncit râvnit-a moartea şi supremul Bine.
Sigier60 e şi-adevăruri a vădit pe uliţa61 unde nutreţul creşte şi drept aceea-amar fu pizmuit."
Apoi, precum un ornic62 când trezeşte mireasa63 lui Hristos, şi spre-a-i fi dragă o-mbie-n zori să-i cânte
creştineşte -
o roată^-mpinge şi-alta-n mers dezleagă, atât de dulce clopoţind65 „tin-tin", că doru-n rugi pe buze ţi se-ncheagă,
592
593
la fel văzui glorioasa roată66, lin mişcându-se, şi-n cânt o duioşie67 simţi c-anină, cum nu-i chip s-anini
decât pe unde-i veşnic bucurie.