Intervenţii strategice

specifice şcolii de la Palo

Alto
 Intervenţiile strategice tipice Şcolii de la Palo Alto (Fisch, Weakland, Segal,
1987) se împart în două categorii:
a) Specifice, aplicate de pacient în contextul celor cinci categorii
fundamentale de încercări personale de a soluţiona problema şi anume:
1. Intervenţii în urma cărora pacientul face în mod intenţionat un
lucru, care până atunci se întâmpla numai spontan
2. Acţiunea de a depăşi o activitate de care pacientului îi era teamă,
prin amânarea confruntării cu ea
3. Încercarea de a realiza o armonizare a contextului prin folosirea
rezistenţei lui
4. Încercarea de a obţine un consimţământ prin realizarea unei
constrângeri
5. Încercarea prin care autoapărarea nu face decât să confirme şi mai
mult bănuiala celui care acuză
b) Generale, cu un spectru de valabilitate mai larg, care pot fi folosite în orice
fază a terapiei, ele acoperind o mare varietate de probleme.
a) Intervenţii specifice

1) Intervenţii în urma cărora pacientul face

în mod intenţionat un lucru, care până atunci se
întâmpla numai spontan
 Pacientul care încearcă o astfel de soluţie se plânge de
probleme şi disfuncţii psihosomatice sau comportamentale
care, de cele mai multe ori, au etiologia în individul însuşi, şi
nu în sistemul de relaţii în care acesta este integrat
(tulburări sexuale, tulburări digestive, ticuri motrice, spasme
musculare, bâlbâială, stări generale dureroase, insomnie,
transpiraţie excesivă, obsesii şi compulsii, depresie,
tulburări de concentraţie şi memorie).
 Ele se transformă în probleme doar atunci când viitorul
pacient încearcă să controleze voluntar desfăşurarea
acestor funcţii şi comportamente care, prin natura lor, se
desfăşoară spontan fără să ne gândim la ele.
 În aceste condiţii, sarcina terapeutului este aceea de a opri pacientul să
mai facă ceea ce face ( adică de a încerca să oprească voluntar apariţia
simptomului). În aceste condiţii acţionează de regulă paradoxul
comportamental de tipul “fii spontan”. Pacientului i se va solicita în mod
indirect să-şi însuşească un comportament nou care în desfăşurarea lui
fie îl exclude pe cel indezirabil, fie îi îngreunează manifestarea.
 Exemplu: unui pacient care suferă de insomnie şi se constrânge să
adoarmă i se va cere să se scoale după 30 de minute şi să desfăşoare o
activitate neplăcută pe care o amână de mai mult timp (să-şi cureţe
aragazul, să spele podelele, să facă exerciţii fizice grele, să înveţe o
limbă străină). Pe timpul acestei activităţi pacientul nu se va putea ocupa
de obsesia insomniei, deoarece trebuie să rămână treaz ca să urmeze
sfatul terapeutic dat. Prescripţia simptomului creează o stare de confuzie
în situaţia în care se manifestă din nou, întrucât pacientul nu mai poate
spune cu precizie dacă problema se manifestă ca de obicei sau dacă el
acum doar îndeplineşte indicaţiile date de terapeut.
 2) Acţiunea de a depăşi (rezolva) o
activitate (situaţie) de care pacientului îi era
teamă, prin amânarea confruntării cu ea

 Pacientul este prins în propriul sistem de gânduri anxiogene

care îi accentuează vulnerabilitatea în raport cu anumite
situaţii. Fobiile sunt un exemplu tipic în care se utilizează
soluţia la care ne referim. Teama de examen, teama de a
conduce automobilul, teama tânărului de a fi refuzat de
femeia căreia i-ar putea solicita o întâlnire, sunt probleme
care de cele mai multe ori sunt soluţionate prin amânare,
pacientul sperând că amânarea îi va permite să se
pregătească foarte bine pentru a putea controla din timp
evenimentul respectiv.
 Intervenţia terapeutică trebuie să evite interpretările privind
natura şi structura variaţiunilor soluţiilor posibile şi să-l
determine pe pacient să facă ceva.
 Exemplu: terapeutul (în cazul unei fobii de examen) – Cât
priveşte examenul pe care urmează să îl daţi, nu notele sunt
semnificative, ci faptul că trebuie să vă faceţi o imagine cât
mai veridică asupra structurii actuale a problemei
dumneavoastră. Ceea ce vă pot garanta este că veţi reuşi
să realizaţi punctajul de trecere a examenului, indiferent de
pregătire. După ce veţi primi întrebările de examen vă rog
ca în primul rând să le parcurgeţi cu privirea, să le apreciaţi
gradul de dificultate şi să vă alegeţi una dintre întrebări pe
care va trebui să o lăsaţi netratată, indiferent cât de bine aţi
fi putut răspunde la ea. Din motive de precizare a
diagnosticului, sunt foarte interesat să aflu cum aţi făcut
această alegere, apoi vom analiza procedura de evaluare
folosită, aflând şi învăţând astfel ceva nou, care ne va da
cheia rezolvării problemei dumneavoastră
 3) Încercarea de a realiza o armonizare a
contextului prin folosirea rezistenţei lui
 Această soluţie este utilizaţă de pacient în cazul conflictului apărut
într-o relaţie interpersonală, ca urmare a unor probleme a căror rezolvare necesită
de obicei cooperarea părţilor implicate. Exemplele tipice se referă la disputele
conjugale, conflictele dintre părinţi şi copii, conflictele profesionale.
 Intervenţiile terapeutului trebuie să se concentreze atât asupra ambalajului
formulării prescripţiei cât şi asupra unei strategii în care acţiunile cerute să fie la
îndemâna pacientului.
 O tehnică utilizată ar putea fi numită sabotajul binevoitor, care constă în cazul în
care avem de a face cu un conflict părinţi-copil, în a cere părinţilor să procedeze în
aşa fel încât acţiunile copilului lor să fie urmate de consecinţe reale, şi nu doar de
simple mustrări. Pentru a fi eficiente, aceste consecinţe trebuie să pară accidentale
şi chiar să antreneze, eventual, scuzele părinţilor. Trebuie să precizăm părinţilor de
la început că vindecarea va determina în primă fază o înrăutăţire a simptomului,
dar că ea nu este decât un semn sigur al schimbării în bine.
 Tehnica negociatorului iraţional este utilă atunci când terapeutul
este confruntat cu o problemă care se înscrie într-un context
triunghiular: unul dintre părinţi poate, de exemplu, să fie în
conflict cu copilul său, adolescent în timp ce celălalt încearcă să
joace rolul conciliator. Cu cât acesta din urmă intervine mai intens
cu argumente raţionale pe lângă fiecare din părţile aflate în
conflict, cu atât conflictul se agravează. Reinterpretarea rolului de
negociator, a celui care-şi doreşte pacea şi armonia familială prin
folosirea mijloacelor raţionale de reglementare a relaţiilor, ce
aparţin sferei paradoxurilor de tipul “fii spontan”, “încetaţi odată
cearta”, “vă rog, fiţi mai raţionali”, “fiţi mai toleranţi unul cu altul”
şi acceptarea noilor cadre ale raţionalităţii produce shimbarea.
 4) Încercarea de a obţine un
consimţământ prin realizarea unei constrângeri
 Acest tip de soluţii reprezintă alte variante ale încercării de a
obţine spontaneitatea intenţionată: “Eu îmi doresc ca el (ea) s-o
facă, însă mi-ar plăcea şi mai mult ca el (ea) să vrea s-o facă de
la sine”. Persoana şi-ar dori o schimbare, însă numai dacă acesta
are loc fără vreo constrângere externă, o rugăminte adresată
direct partenerului fiind considerată ca un fel de violare brutală a
intimităţii şi a libertăţii de decizie.
 Strategia generală trebuie să includă trecerea de la o formă
directă şi naturală de comunicare, chiar cu riscul unui răspuns
neplăcut sau al unei rupturi în relaţie. La fel de importantă este
şi găsirea unei reinterpretări care să determine o schimbare a
atitudinii ce menţine simptomul. Terapeutul îl poate face pe
pacient să conştientizeze că acest mod interacţional posedă un
potenţial extrem de destructiv şi că o rugăminte directă,
considerată jignitoare, posedă mari valenţe umane, căldură
afectivă, denotă interes clar şi nu ambivalenţă sau indiferenţă.
 5) Încercarea prin care autoapărarea nu
face decât să confirme şi mai mult bănuiala
celui care acuză
 Acest tip de soluţie (apărarea împotriva bănuielilor) este utilizat în
situaţia în care o persoană bănuieşte altă persoană de a fi comis un act
pe care cele două părţi au convenit să-l condamne - de exemplu:
infidelitatea, consumul de alcool, delictul sau necinstea. Acest joc
acuzare/apărare poate fi întâlnit la originea unor probleme conjugale
(“Sunt sigur că are o legătură!”), a unor probleme ce vizează relaţiile
părinţi-copii (“Ştiu sigur că este pe cale să intre în bucluc!”) ori a
problemelor de serviciu (“Se ştie deja că bea la birou”). În aceste
situaţii, apărarea acuzatului întăreşte bănuielile acuzatorului şi cu cât
argumentele apărării sunt mai vehement prezentate, cu atât ele devin
mai puţin credibile. Jocul se va opri când una din cele două părţi va
pune capăt repetiţiei.
 De cele mai multe ori, este suficient ca terapeutul să vadă doar
acuzatul pe care îl va convinge că singura cale ca acuzatorul să-şi dea
seama că a greşit în formularea acuzaţilor sale este aceea de a le
accepta şi chiar de a împinge acceptarea sa până la absurd.
b) Intervenţii generale
1) Cea mai frecventă intervenţie strategică
este de a i se cere pacientului să-şi acorde mai mult
timp pentru rezolvarea problemei:
 Exemplu: terapeutul spune: “Acum că aţi început terapia, este
foarte important să nu mai faceţi nimic care să vă schimbe situaţia
şi va trebui să vă observaţi manifestarea problemei, să procedăm
sistematic şi să diferenţiem factorii care vă declanşează stările
neplăcute.”
 Intervenţia trebuie să fie făcută pe un ton convingător şi să
conţină justificări de tipul: pentru a putea aprecia o schimbare
trebuie stabilite repere şi indicatori precişi, o schimbare are mai
multe faze şi trebuie să-şi facă loc în sistemul de comportamente
existent, deci şi ea trebuie să se adapteze la mediul nou pentru a
avea efectele dorite. Pacientul trebuie să înţeleagă că adevărata
schimbare, cea care durează, este cea care se produce încet,
pentru că doar astfel se produc modificări profunde în fiecare
dintre noi.
 Eficienţa acestei intervenţii este determinată de faptul că,
despovărând pacientul de obligativitatea schimbării, creşte
implicit capacitatea de colaborare cu terapeutul, rezistenţa
normală a subiectului capătă semnificaţia unei strategii menite să
conducă la o schimbare stabilă.
 2) Conştientizarea pericolelor schimbării
în bine
 De cele mai multe ori, pacientul este întrebat direct dacă este conştient de
existenţa unor pericole inerente rezolvării problemei sale. După cum ne
aşteptăm, pacientul surprins neagă posibilitatea existenţei unor astfel de
pericole, cu atât mai mult cu cât el vede în rezolvarea problemei lui principala
sursă de confort şi fericire. Trebuie însă să nu uităm că orice schimbare, oricât
de bună şi de mult dorită ar fi, declanşează şi unele consecinţe neplăcute,
dacă nu pentru pacient, atunci pentru persoanele care-l înconjoară.
 De exemplu dacă o persoană reuşeşte să slăbească şi să ajungă la greutatea
ideală, atunci va trebui desigur să-şi schimbe întreaga garderobă, dacă cineva
îşi redobândeşte încrederea şi siguranţa de sine visată, trebuie să ia în calcul
că ceilalţi nu-l vor mai menaja ca până atunci, ci vor fi mult mai critici şi mai
duri, pacientul care-şi rezolvă problemele sexuale va avea tendinţa să
recupereze în acest domeniu timpul pierdut, neglijând astfel alte activităţi.
 În unele cazuri, intervenţia soluţionării declanşează o importantă schimbare,
dovedindu-se şi singura măsură terapeutică ce contribuie la rezolvarea
dificultăţilor.
 3) Efectuarea unei cotituri

 Cotiturile sunt strategii de depăşire a situaţiilor de criză în

care ori pacientul trece printr-o recidivă puternică, ori s-a
declanşat un conflict în relaţia terapeutică. Într-o astfel de
situaţie, terapeutul trece de la strategia abordată până atunci
la alta, încercând să dea astfel un curs nou, o schimbare de
direcţie a terapiei blocate. Cu cât terapeutul va recunoaşte
mai repede că o cotitură este necesară, cu atât mai uşor va fi
ea acceptată. El poate trece pe o poziţie subordonată şi să
recunoască pacientului meritul de a fi semnalat primul că
terapia se află pe o pistă falsă spunând: “M-am gândit între
sedinţe la problema dumneavoastră şi am realizat că am
trecut cu vederea peste un punct care merita mai multă
atenţie. Acum îmi dau seama că am pornit pe un drum greşit
şi că va trebui să schimbăm cursul.”
 4) Intensificarea (înrăutăţirea) problemei
 În mod obişnuit, pacientul se aşteaptă ca intervenţiile terapeutului să-i
amelioreze situaţia. Cu atât mai surprins ar putea fi el ascultându-l pe
acesta spunând că acţiunile sale ar putea să-i facă mai degrabă rău
decât bine. Important este însă faptul că terapeutul captează astfel
mai bine atenţia pacientului. Acesta se poate întâmpla dacă un
pacient s-a arătat rezistent la orice propunere anterioară şi dacă lasă
să se înţeleagă că lui îi repungă să mai încerce ceva nou pentru a-şi
rezolva problema. Într-un asemenea caz, terapeutul trebuie să
părăsească definitiv tonul folosit antrerior şi să provoace pur şi simplu:
“ Dacă veţi îndeplini această prescripţie şi veţi face ceea ce eu cred că
ar fi cel mai bine, vă garantez că problema se vă înrăutăţii cu
siguranţă”.
 Conştientizarea comportamentului de căutare a soluţiei şi a erorilor
cauzate, realizată printr-o prezentare a acestora în corelaţii nebănuite
de pacient, îl va pune pe gânduri şi-i va arăta de fapt, cum a contribuit
inconştient, dar destul de activ la menţinerea şi înrăutăţirea problemei
sale.