2.7.

Filosofia
lui Platon
 Platon
(greacă: Πλάτων; Plátōn)
( 427 î.Hr. — 347 î.Hr.)
 Ontologia lui Platon:
Ideile
- Ideile sunt simple, eterne absolute.
- Ideile sunt esenţele, modelele tuturor lucrurilor.
- Ideile nu au existenţă corporală.
- Ideile sunt veşnice.
- Ideile sunt imuabile.
- Ideile sunt în afara timpului şi spaţiului.
- Ideile sunt tiparul lucrurilor percepute cu ajutorul
simţurilor.
- Ideile sunt adevărata realitate din care derivă ființa
lucrurilor din cuprinsul lumii.
- Lucrurile sunt nişte „umbre” ale Ideilor.
 Cum apar lucrurile din Idei?
• Sus, în tăriile cerului este Lumea Ideilor divine, imuabile, ce
fiinţează independent de lucruri, fiind primordiale ontologic în
raport cu lucrurile. Lumea Ideilor este deosebită de lumea
lucrurilor.
• În jurul nostru este lumea lucrurilor sensorial-perceptibile.
Lucrurile sunt în devenire, sunt trecătoare. Lucrurile sunt nişte
copii ale Ideilor, ele sunt secundare şi inferioare Ideilor.
• Undeva jos, în adâncuri, este situat Nimicul sau materia în
potenţie, substratul lucrurilor sensoriale. Din anumite cauze
Ideile cad din lumea lor în Nimic, se întimează, se pătează, se
încarcă de materie şi vin în lumea lucrurilor. Lucrurile sunt
unitatea indisolubilă dintre Idee şi materie. O specie de lucruri
coparticipă la exprimarea unei idei pe care n-o epuizează
nicicând.

Când lucrurile dispar, ideea ce a fost întruchipată în ele se

înalţă în Lumea Ideilor, iar substratul material cade în Nimic.
Dincolo de Lumea Ideilor se află
Ideea Binelui Absolut care este
generatorul şi motorul a tot ce
există.
 Lumea ideilor şi Nimicul pot fi
cunoscute cu ajutorul raţiunii, iar
lumea lucrurilor este cunoscută prin
simţuri şi este o cunoaştere
imperfectă, incompletă, iluzorie,
este cunoaşterea umbrelor.
 Mitul peșterii
Peştera este lumea sensibilă, lumea noastră
obişnuită. Prizonierii suntem noi. Lipsiţi de
„lumina soarelui” nu cunoaştem decât aspectul
superficial al lucrurilor, aparenţele. Sensul
lucrurilor constă în Ideile, în esenţa lor.
Prizonierul smuls din peşteră şi scos la lumina
soarelui, (cunoaşterea lucrurilor adevărate), nu
mai vrea să se întoarcă. El ştie că realitatea
adevărată nu este acea a umbrelor, dar acea care
se descoperă cu ajutorul inteligenţei.
 Problema sufletului
•Sufletul este nemuritor, veșnic ca și Ideile.
•Sufletul a existat întotdeauna.
•Sufletul este simplu, fără amestec cu ceva.
•Sufletul este liber.
Despre corp:
Corpul este compus și sortit pieirii.
Corpul este temnița sufletului.
Corpul este marea piedică a sufletului.
Sufletul întră în corp şi i-a parte la
devenirea lucrurilor în lumea
sensibilă, dar niciodată nu se
confundă cu corpul de care este
legat.
Sufletul este închis în corp ca
„stridia în scoica sa”.
 Cum cunoaștem Ideile?
La cunoaşterea Ideilor ajungem prin câteva etape:

• Sufletul nu este întotdeauna gata pentru efortul cunoaşterii. Sufletul trebuie

pregătit, adus într-o stare extatică asemănătoare stării îndrăgostitului, să simţi
cum îţi cresc aripi pentru a te înălţa spre Lumea Ideilor – scopul adevăratei
cunoaşteri.
• Sufletul fiind nemuritor, ca şi ideile pure, se află în Lumea Ideilor şi
cunoaşte adevărul până la capăt. Până la intrarea în corpul omului sufletul a
călătorit în Lumea Ideilor, unde a văzut Ideile pure fără rezerve, ca în palmă.
Când sufletul se întrupează (trupul este închisoarea sufletului) uită de cele
văzute în Lumea Ideilor, (acest procedeu este numit de către Platon
reamintire,) este ca şi cum ne-am reaminti de sensul lucrurilor pe care le-am
cunoscut anterior, în altă viaţă sau „într-o călătorie cu zeii”.
• Etapa superioară este cunoştinţa logică, discursivă, prin noţiuni. Pentru a
percepe esenţele lucrurilor, trebuie să trecem dincolo de noţiuni (deducţia,
inducţia, analiza, sinteza), care are ca rezultat obţinerea cunoştinţelor noi.
Omul cunoaşte Ideile datorită faptului că sufletul lui le-ar fi cunoscut
cândva într-o existenţă anterioară. Cunoaşterea intuitivă este o „reamintire” a
sensului lucrurilor.
 După Platon metoda cunoaşterii Ideilor era cea
dialectică – de la noţiunile generale la cele
particulare.
Cunoaşterea raţională, dialectică formează
ştiinţa adevărată.

Filosofii ajung la contemplarea esenţei lucrurilor şi a

Ideii de Bine numai în măsura în care sufletul lor se poate
descătuşa de corp, (care este piedică pentru suflet).
Corpul menţine sufletul în lumea simţurilor, a
aparenţelor, îi limitează elanul către ştiinţă.
Viaţa adevărată a filosofului constă în purificarea
sufletului de toate elementele străine aduse în corp.
Platon distinge sufletul în trei niveluri
fiecăruia nivel îi corespunde o virtute:
 Sufletului deziderativ, sensorial trebuie să
posede virtutea cumpătării (meseriașii,
agricultorii).
Sufletului curajos – virtutea curajului (ostașii,
străjerii).
Sufletului rațional – virtutea înțelepciunii
(magistrații, conducătorii).
2.8. Locul și rolul lui
Aristotel în istoria
filosofiei
 Aristotel (în greacă:
Αριστοτέλης, Aristoteles)
(384 î.Hr. - 7 martie 322
î.Hr.)
 Ontologia lui Aristotel
Orice lucru luat în sine are 2 aspecte: formă şi
materie.
• Materia este secundară, pasivă; este substratul
nedeterminat al lucrurilor.
• Forma este elementul primar, activ determinat;
principiul ce face un lucru să fie ceea ce este el.
Forma nu are existenţă de sine stătător.
Materia şi forma sunt inseparabile, dar fiecare cu
rolul său.
(Exemplu: masa de lemn – materia – lemnul; forma
–structura care organizează lemnul ca masă).
 Ideea primului motor
• Primul motor - mişcă totul, gândeşte în el toate
lucrurile, toată devenirea lor.
• Există un mişcător etern, ce le mişcă pe toate,
(Dumnezeu).
• Primul motor (D-zeu) este gândire, dar gândire
în act. Este gândirea care se gândește pe sine.
• Primul motor (D-zeu) este mişcătorul nemişcat,
este veşnic, imaterial, neschimbător, perfect. El
este binele suprem care mişcă totul și către care
se mișcă toate.
 Doctrina cauzelor
Concepţia cauzelor ne explică de ce şi cum un lucru
este aşa cum este:
– c.materială – materialul care compune lucrul;
– c.formală – tiparul sau legea care îi determină
dezvoltarea;
– c.eficientă – agentul sau iniţiatorul procesului;
– c.finală – scopul sau rezultatul.

(Exemplul păpădiei: c.materială – seminţa; c.

formală –tiparul de dezvoltare specific păpădiei;
c.eficientă –planta-mamă; c.finală – starea de
desăvârşire a păpădiei.
 Despre suflet
• Nu recunoaşte veşnicia sufletului. ”Dacă o fiinţă vie moare,
este distrus şi sufletul, deoarece el nu poate fi separat de
corp”.
• Sufletul este o un act „entelechei” al corpului. ”Omul este
un animal, dar un animal raţional”.

Sufletul are regiuni deosebite:

• interioară – cea vegetală (comună plantelor şi animalelor),

• senzorială – rezervată animalelor,
• raţională – omului.
 Spiritul uman se naşte ca o tabula rasa în
care se exprimă experienţa câştigată. Acest
intelect este pasiv.

Dar există şi un intelect activ – care este

nemuritor, veşnic şi este partea pe care o avem
comună cu zeii.
 Despre cunoaștere:
• În cunoaştere pune accent pe percepţii şi senzaţii,
de la general la particular.
• Aristotel este convins de capacitatea raţiunii de a
cunoaşte. De aceea, cunoaşterea are loc de la
senzorial la raţional.
• Cunoaşterea ştiinţifică este posibilă numai prin
intervenţia unor operaţii mentale –argumentarea.
• Adevărul ştiinţei depinde de corectitudinea
operaţiilor mentale.
• Forma perfectă a argumentării este raţionamentul
deductiv, în care adevărul concluziei se bazează
pe adevărul premizelor.
 Morala lui Aristotel:

Scopul eticii este fericirea individuală şi socială,

care se obţine prin activităţi făcute raţional.