Sunteți pe pagina 1din 24

II.

HANDBALUL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ


II.1 CARACTERISTICILE JOCULUI DE HANDBAL
II.1.1 Caracteristicile generale ale jocului de
handbal

Jocul de handbal poate fi considerat o sinteză


fericită a deprinderilor motrice de bază ale omului ca:
alergarea, săritura, prinderea şi aruncarea, ceea ce îi
conferă, pe lângă caracteristicile sale de joc de echipă
practicat în competiţii şi calitatea de mijloc al educaţiei
fizice şi de sport complementar, cu influenţe pozitive
asupra pregătirii fizice a sportivilor din alte ramuri.
Handbalul este un joc sportiv colectiv cu un
pronunţat caracter dinamic pentru că se desfăşoară în
mişcare, de cele mai multe ori, în alergare de viteză.
Accesibilitatea este una dintre cela mai
importante caracteristici ale jocului de handbal şi se
datorează, în primul rând faptului că majoritatea
procedeelor tehnice sunt executate cu mâna şi pot fi
însuşite cu uşurinţă chiar şi de indivizi fără o pregătire
specială. De aceea handbalul poate fi organizat şi
practicat în întreprinderi şi instituţii, în unităţi militare,
facultăţi şi mai ales în şcoli. Tehnica relativ simplă
conferă handbalului posibilitatea de a fi practicat în
sfera sportului pentru toţi, în scop recreativ sau ca
mijloc al educaţiei fizice, fiind accesibil tuturor: copii şi
tineri de ambele sexe, bărbaţi şi femei şi chiar de
oameni ceva mai în vârstă.
Regulamentul de joc cuprinde reguli puţine,
simple şi uşor de înţeles şi de aplicat.
Materialele, echipamentul şi instalaţiile necesare
sunt simple şi nu prea costisitoare.
Chiar dacă handbalul permite contactul fizic
dintre adversari, pericolul de accidente este destul de
redus dacă se respectă regulile de joc şi partenerul de
întrecere.
Pe lângă mişcările simple, naturale, mai apar şi
mişcări complexe cum sunt schimbările de direcţie,
fentele sau deplasările specifice jocului în apărare care
au o influenţă asupra motricităţii şi contribuie la
dezvoltarea fizică armonioasă.
Jocul modern, avansat, se desfăşoară în plină
viteză, în ritm susţinut, ceea ce presupune eforturi fizice
foarte mari. Calităţile motrice prezente în jocul de
handbal sunt: reprezentate de combinaţii ale diferitelor
calităţi motrice de bază. Astfel întâlnim:
 viteză de execuţie, de deplasare, de reacţie;
 rezistenţa fizică specifică;
 îndemânarea (coordonare, precizie, echilibru,
ambilateralitate);
 forţa de aruncare (explozivă) la nivelul braţelor şi de
desprindere verticală şi - orizontală la nivelul picioarelor,
precum şi forţa generală necesară în lupta directă cu
adversarii;
 mobilitate şi supleţe.

II.1.2. Efortul în jocul de handbal se


caracterizează printr-o puternică solicitare a sferei
neuropsihice, a celei metabolice şi a sistemului neuro-
muscular. Aprecierea corectă a efortului suportat de
jucători în timpul unui meci reprezintă o condiţie de
bază pentru orientarea procesului de pregătire.
Cantitatea de efort solicitată şi adaptarea fiecărui
jucător, determină cantitatea şi varietatea mijloacelor şi
metodelor de pregătire.
Jucătorii de handbal execută o gamă largă de
mişcări şi gesturi tehnice, cu şi fără minge, executate
alternând mereu viteza şi forţa, în condiţii simultane de
colaborare cu coechipierii şi de opoziţie a adversarilor.
Practica handbalului, mai ales cea de la nivelul înaltei
performanţe necesită un efort specific şi susţinut.
Durata şi intensitatea acestui efort ca şi complexitatea
mişcărilor şi gesturilor tehnice condiţionează orientarea
pregătirii în diferite perioade.
Factorii pregătirii în handbal sunt:
 pregătirea fizică - generală şi specifică;
 pregătirea tehnică - învăţarea, consolidarea şi
perfecţionarea elementelor tehnice;
 pregătirea tactică - executarea elementelor tehnice
în condiţii de colaborare cu coechipierii şi de opoziţie a
adversarilor, în scopul obţinerii unui randament
superior;
 pregătirea psihologică – abordarea întrecerii în
condiţii psihice optime;
 pregătirea teoretico-metodică – însuşirea de
cunoştinţe şi informaţii specifice privind regulamentul de
joc, organizarea de competiţii, istoria jocului de
handbal, igiena efortului, refacerea după efort.
Aceşti factori care se influenţează reciproc, sunt
în raport direct cu gradul de pregătire şi cu nivelul
fiecărei echipe.
Cercetările efectuate în domeniul efortului fizic
specific demonstrează că, în timpul unui joc, handbaliştii
sunt supuşi la eforturi de intensitate maximală alternate
cu eforturi de intensitate submaximală sau de alte
intensităţi (moderată, mică), în funcţie de situaţiile de
joc.
Adaptarea organismului la efortul specific jocului
de handbal depinde corecta interpretare a variaţiilor de
volum, intensitate şi complexitate a solicitărilor în timpul
pregătirii. Prezenţi în orice efort fizic, dar în proporţii
diferite, aceşti trei parametrii oscilează de la un moment
la altul al jocului.

II.1.3. Caracteristici ale pregătirii în


handbal. O bună pregătire rezultă din armonizarea
acestor parametrii şi adaptarea lor la efortul specific
jocului şi la particularităţile echipei. Teoria şi practica
antrenamentului sportiv ne arată că:
 învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea elementelor
tehnice se realizează volum mare de activitate;
 intensitatea efortului este factorul care favorizează
adaptarea organismului la solicitările fizice specifice;
 complexitatea mijloacelor utilizate contribuie la
pregătirea specifică a jucătorilor care se realizează prin
transpunerea acestora în condiţii cât mai apropiate de
cele de joc.
Între volumul de efort, refacere, şi adaptarea
organismului la solicitări există relaţii directe de care
trebuie să se ţină seama în permanenţă (N. Firan –
Pratique du hand-ball, Paris, 1980).
Numeroşi autori din diferite ţări ale lumii au
manifestat preocupări serioase pentru optimizarea
pregătirii în handbal. Aceste preocupări duc la concluzia
că este necesară o orientare cât mai justă din punct de
vedere metodologic, psiho-pedagogic şi didactic pentru
practicarea handbalului indiferent de scop şi de nivelul
de practicare.
După criteriul vârstei practicanţilor, majoritatea
specialiştilor acceptă împărţirea în următoarele
categorii:
 handbalul la copii – minihandbalul – până la 11 ani;

 handbalul elementar – în şcoli şi licee sau în cadrul


bazei de masă a sportului de performanţă – 11-18 ani
 handbalul la adulţi – ca sport de masă sau de
performanţă
Iată câteva precizări (după Janus Czerwinski şi
Frantisek Taborski – E.H.F.):
 modelul de pregătire la minihandbal şi la handbalul
de bază (elementar) nu trebuie să fie un model redus al
handbalului adulţilor, ci trebuie să aibă obiective,
conţinut şi metode specifice vârstelor şi capacităţilor
categoriilor vizate;
 la vârstele mici, mobilitatea şi coordonarea sunt
calităţi fundamentale pentru formarea deprinderilor
specifice jocului;
 respectarea şi dezvoltarea calităţilor individuale ale
practicanţilor ca principiu de bază al antrenamentului
sportiv (individualizarea) trebuie să aibă la bază câteva
considerente privind calităţile psiho-motrice raportate la
diferite vârste:
 dezvoltarea capacităţii de reacţie eficientă: 7-9 ani
 dezvoltarea percepţiei ritmului: 8-11 ani
 dezvoltarea simţului echilibrului: 9-12 ani
 dezvoltarea capacităţii de diferenţiere: 9-12 ani
Aceste precizări vizează condiţiile primare pentru
o carieră promiţătoare în handbal. Pentru această
categorie de vârstă se consideră că este o greşeală a
antrenorilor orientarea către o specializare timpurie.
II.2 CONCEPŢIA DE JOC ŞI TENDINŢELE DE
EVOLUŢIE A HANDBALULUI

II.2.1. Concepţia de joc reprezintă „modul de aplicare a


tacticii de către o echipă”( Leon Teodorescu – 1975).
Se consideră că o echipă este în atac atunci când un
jucător al ei se află în posesia mingii sau urmează să intre cu
certitudine în posesia acesteia.
Situaţia contrară defineşte o echipă aflată în apărare.
Concepţia de joc în atac
Odată cu trecerea unei echipe din situaţie de apărare
în situaţie de atac, prima preocupare a jucătorilor săi trebuie
să fie declanşarea cât mai rapidă a contraatacului. Acesta
trebuie efectuat în maximum de viteză şi ori de câte ori se
întrevede o şansă de reuşită. Plecarea vârfurilor de
contraatac se face prin anticiparea acţiunii de finalizare a
adversarului.
Jucătorii care se apără în zonele laterale ale
apărării (mai puţin favorabile atacanţilor) sau cei care
ocupă poziţii avansate (sunt mai aproape de poarta
adversă) aleargă în viteză ca vârfuri de contraatac, în
timp ce jucătorii din zonele centrale se preocupă de
recuperarea mingii şi apoi se demarcă în zonele laterale
(unde nu se repliază echipa adversă).
În funcţie de situaţie, echipa trebuie să
stăpânească toate variantele de contraatac: cu un vârf,
cu două vârfuri, cu pasă directă de la portar sau de la
un intermediar.
Atunci când mingea nu poate fi pasată vârfurilor
de contraatac din cauza marcajului efectuat de
apărătorii care se repliază, jucătorii rămaşi în jumătatea
proprie, după ce s-au demarcat lateral, vor pleca şi ei
spre poarta adversă. În această fază, mingea va fi
transportată prin pase scurte imprevizibile şi derutante,
creând astfel o situaţie favorabilă pentru aruncare la
poartă sau pentru angajarea unui jucător infiltrat la
semicerc. În timpul contraatacului susţinut jucătorii de
la semicerc (vârfurile de contraatac) au sarcina de a se
demarca şi de a face blocaje pentru pătrunderile
jucătorilor din valul doi.
Când se apreciază că atât contraatacul cât şi
contraatacul susţinut nu mai au şanse de reuşită se dă
semnalul (vizual sau sonor) de organizare a atacului –
ocuparea posturilor de atac conform specializării fiecărui
jucător.
După ce s-a realizat acest lucru, se trece la
atacul în sistem. În funcţie de diferite sisteme de
apărare se va acţiona cu unul sau cu doi pivoţi, în
circulaţie sau poziţional. Acţiunile trebuie să fi cunoscute
de către toţi jucătorii, coordonate cu inteligenţă şi
responsabilitate pentru a obţine randament maxim în
execuţia procedeelor tehnice.
Dacă prin încercările făcute nu s-a reuşit crearea
unei situaţii favorabile – superioritate numerică sau
avantaj de poziţie – se va trece din nou la organizarea
atacului (faza a III-a), avându-se în vedere mai întâi
asigurarea posesiei mingii.
Un rol important în cadrul atacului organizat îl au
acţiunile individuale care trebuie executate cu hotărâre,
viteză şi forţă cu precădere când acestea apar la finalul
acţiunilor colective de atac. Prin pase rapide combinate cu
fente şi pase de angajare atacanţii vor încerca să atace
culoarele dintre apărători încât la fiecare atacant cu minge să
fie atraşi doi apărători alăturaţi. Se va crea superioritate
numerică sau se va obţine o poziţie favorabilă de aruncare
pentru un jucător capabil să înscrie de la distanţă.
Jocul în sistem (faza a IV-a) se realizează prin
pătrunderi, circulaţia rapidă a mingii şi/sau a jucătorilor,
având la bază concepţia de pregătire al cărei rezultat
nemijlocit este.
Atât atacul poziţional cât şi atacul în circulaţie
presupun ocuparea întregului front de atac (de la o linie de
margine la cealaltă), dar şi o bună utilizare a terenului în
adâncime, ceea ce permite un elan corespunzător şi
ameninţarea porţii adverse de către fiecare jucător.
Sistemul de joc în atac (cu unul sau cu doi
jucători pivoţi) va fi ales în funcţie de valoarea şi
caracteristicile jucătorilor proprii precum şi de cele ale
jucătorilor adverşi. Oricare ar fi sistemul adoptat, atacul
trebuie să se desfăşoare cu variaţii ale ritmului şi
mijloacelor tactice utilizate.

Concepţia de joc în apărare


Cea dintâi şi mai importantă preocupare a
jucătorilor unei echipe după pierderea mingii o
constituie replierea în apărare. Aceasta trebui realizată
în maximum de viteză pentru a realiza în timp util o
unitate defensivă, capabilă să respingă prin mijloace
regulamentare încercarea de finalizare a adversarului.
Replierea se face prin alergare de viteză cu faţa
spre poarta proprie până când se trece de vârfurile de
contraatac, după care apărătorul se întoarce cu faţa
spre locul unde se află mingea. În timpul replierii
jucătorii au obligaţia de a alerga pe drumul cel mai
scurt spre semicercul propriu având ca prim scop
plasarea între vârful de contraatac şi poarta proprie, iar
în secundar, dacă este posibil, intercepţia mingii.
Întârzierea lansării contraatacului se va face de
către jucătorul care se află în imediata apropiere a
semicercului advers, acţionând în faţa portarului advers,
întârziind acţiunea de lansare a mingii şi oferind
coechipierilor răgazul necesar pentru a se replia. Dacă
lansarea contraatacului se face de către un jucător de
câmp, apărătorul aflat în apropierea sa va acţiona
asemănător, după care se va replia şi el în timpul cel
mai scurt spre propriul semicerc.
Dacă totuşi contraatacul a fost lansat şi apărătorii
nu s-au repliat în totalitate, se acţionează în zona
temporară. Aceasta presupune doi, trei sau patru
apărători care se opun atacanţilor adverşi pentru a
întârzia înscrierea golului apărând cu predilecţie zonele
centrale. Când s-au repliat şi ultimii jucători aceştia vor
ocupa zonele libere (laterale) până la prima întrerupere
de joc când fiecare apărător îşi va ocupa postul specific.
Acest lucru se poate face şi în timpul jocului între doi
apărători alăturaţi dacă nu este pericol ca adversarul să
înscrie şi constituie organizarea apărării
Pentru a se opune cu succes atacului organizat al
adversarilor apărătorii trebuie să acţioneze în sistem, să
cunoască atât apărarea în zonă cât şi pe cea om la om
sau combinată.
Indiferent de sistemul folosit, apărarea trebuie să
fie elastice, mobilă, ermetică, aglomerată
(supranumerică) pe partea mingii. Fiecare apărător
răspunde ferm de un atacant pe care îl marchează cu
toată atenţia şi vigilenţa, fiind dublat de cel puţin un
coechipier învecinat. Aceasta contribuie la realizarea
unui joc colectiv şi eficient
Concepţia de joc este într-o continuă evoluţie,
modificându-se periodic în funcţie de noutăţile tehnico-
tactice care apar la cele mai bune echipe de handbal
care constituie un model pentru celelalte.

II.2.2. Tendinţele de evoluţie ale jocului de


handbal sunt relevate prin analizele făcute de
specialişti şi cercetători la Campionatele Mondiale şi la
Jocurile Olimpice. Cunoaşterea stadiului de dezvoltare a
jocului precum şi a tendinţelor sale de evoluţie
determină concepţia de joc şi de pregătire. Practicarea
handbalului de performanţă determină apariţia unor
tendinţe pozitive, dar şi negative.
Tendinţe pozitive:
îmbunătăţirea tehnicii până la nivel de măiestrie la un
număr tot mai mare de jucători şi scăderea numărului de
greşeli de tehnică;
creşterea evidentă a vitezei de joc care, însoţită de o bună
stăpânire a tehnicii şi tacticii, conferă un grad sporit de
spectaculozitate;
contraatacul şi contraatacul susţinut sunt mijloace de bază
pentru majoritate echipelor;
tot mai mulţi jucători şi-au însuşit procedee tehnice noi şi
spectaculoase (plonjoane sărite, acţiuni aeriene ale mai
multor jucători) care sunt accesibile tuturor jucătorilor prin
adaptarea metodicii de învăţare a handbalului la elementele
noi-apărute;
jocul de apărare a devenit tot mai atletic, bărbătesc, cu un
angajament fizic total, astfel că sunt tot mai căutaţi jucători
masivi, puternici, capabili să execute procedeele tehnico-
tactice în condiţiile acestei adversităţi;
acţiunile individuale sunt tot mai mult subordonate
jocului colectiv prin tacticizarea evidentă la cele mai
multe echipe;
toate echipele de top pe plan mondial folosesc cu
măiestrie, precizie şi siguranţă mijloacele tacticii
colective ca: încrucişările, blocajul şi plecarea din blocaj,
paravanul, învăluirile;
pregătirea jocului de apărare tot mai atentă şi mai
riguroasă dă posibilitatea unor echipe să preia iniţiativa
în joc deşi nu se află în posesia mingii, obligându-i pe
atacanţi să paseze într-o anume direcţie sau să piardă
mingea fără aruncare la poartă;
specializarea pe posturi, atât în atac, cât şi în apărare,
este o tendinţă tot mai evidentă şi efecte pozitive
eficienţei şi spectaculozităţii evoluţiilor acestora;
toate cuceririle jocului de handbal îi obligă pe jucători
să judece fiecare moment al jocului în funcţie de tot mai
mulţi factori, solicitându-le toate calităţile gândirii.
Tendinţe negative:
jocul neregulamentar al apărătorilor practicat în mod
intenţionat şi premeditat;
faulturile intenţionate (îmbrăţişări, împingeri, ţineri,
îmbrânciri)
jocul pasiv şi întârzierea reluării jocului;
atacarea brutală şi intenţionată a posesorului mingii cu
scop vădit de lovire, rănire şi intimidare a acestuia;
Tot mai mulţi tehnicieni consideră că, pentru a înlătura
tendinţele care frânează dezvoltarea calitativă a jocului
şi strică spectacolul sportiv, este necesară modificarea
regulamentului de joc.
Cerinţe privind perfecţionarea jocului:
 concepţia să fie una modernă, care să ţină seama de
noutăţile ce apar pe plan intern sau internaţional;
 planificarea să fie riguros ştiinţifică şi să asigure
însuşirea concepţiei de joc precum şi aplicarea acesteia
în practică;
 asigurarea unui calendar competiţional corespunzător;
 îmbunătăţirea pregătirii fizice generale şi specifice prin
creşterea volumului, intensităţii şi complexităţii
eforturilor;
 realizarea unui nivel superior de însuşire a elementelor
tehnico-tactice;
 abordarea relativ simultană a factorilor
antrenamentului, în funcţie de etapele şi perioadele de
pregătire, în vederea accelerării procesului de formare a
jucătorilor;
 creşterea ponderii lucrului pentru jocul de apărare;
 specializarea mai accentuată a jucătorilor pe posturi
pe fondul unei pregătiri multilaterale şi creşterea
numărului de antrenamente de specializare;
 asigurarea unei pregătiri teoretice care să le permită
jucătorilor practicarea unui joc cerebral;
 intensificarea muncii de educaţie a jucătorilor pentru
lărgirea orizontului intelectual, cultural şi moral;
 intensificarea procesului de popularizare a
handbalului însoţită de instruirea, educarea şi
cultivarea gustului spectatorilor pentru vizionarea
jocurilor de calitate;
 îmbunătăţirea arbitrajului.