ELEMENTE DE

METEOROLOGIE
 1. Noţiuni introductive
 Meteorologia este ştiinţa care se ocupă cu cercetarea tuturor
fenomenelor fizice care se petrec în atmosfera terestră, precum şi cu
studiul interdependenţei lor.

• Meteorologia generală – se ocupă cu studiul analitic al fiecarui

fenomen în parte indicând condiţiile în care acesta apare şi legile
după care el variază.
• Meteorologia sinaptică (sinoptica) – al cărui scop este
prevederea stărilor de timp viitoare.
• Climatologia – se ocupă cu studiul sintetic al stărilor de timp şi cu
precizarea condiţiilor de climă ce se întâlnesc pe întreaga suprafaţă
a Pământului.
• Aerologia – abordează fenomenele ce se petrec în straturile
superioare ale atmosferei, straturi în care influenţa suprafeţei
subiacente (suprafaţa activă a Pământului aflată imediat sub
atmosferă) nu se mai resimte şi care constituie aşa-numita
atmosferă înaltă.
 Climatologia şi sinoptica au cele mai multe aplicaţii practice.
 Climatologia este cea mai veche, începuturile ei se confundă cu
meteorologia şi datează încă din antichitate.
 Legatura dintre ele este foarte strânsă , încât o delimitare categorică
între ele se poate face foarte greu, cu atât mai mult, cu cât o serie
de mărimi fizice care caracterizează starea atmosferei sunt utilizate
în ambele ramuri.
 Meteorologia şi climatologia au strânse legături cu alte discipline
fundamentale şi tehnice: ele aplică legile fizicii în studiul
fenomenelor atmosferice, de aceea meteorologia se mai numeşte şi
fizica atmosferei.
 Sunt în strânsă legătură cu matematica, geografia oferă o serie de
date şi informaţii, iar pedologia este interesată în procesul de
formare a solurilor de cunoaşterea condiţiilor climatice, hidrologia,
îmbunătăţirile funciare, o serie de ştiinţe tehnice ca transporturile,
construcţiile, urbanistica, energetica etc utilizează date
meteorologice şi climatologice, iar ştiinţele biologice ca: fiziologia,
botanica, zoologia şi mai ales disciplinele cu caracter practic ca
agricultura, silvicultura, horticultura, zootehnia au strânse legături
cu meteorologia si climatologia.
 2. Atmosfera

 Atmosfera este învelişul gazos al Terrei. Ea nu are propriu-zis o

limită, ea devine din ce în ce mai rară pe măsură ce departarea faţă
de Pământ creşte şi tinde ca la înălţimi mari, printr-o tranziţie lentă,
să se confunde cu vidul interplanetar.
 Numele de atmosferă provine din combinarea cuvintelor greceşti,
atmos=gaz şi sphira=sferă.
o Atmosfera este menţinută în jurul Pământului datorită forţei de
atracţie newtoniană exercitată de masa acestuia.
o Moleculele gazului ce constituie atmosfera se află într-o mişcare
continuă, se ciocnesc între ele, îşi schimbă direcţia, iar la înălţimi
mari ating viteze atât de mari încât pot scăpa din sfera de atracţie a
Pământului şi se pot pierde în spaţiul cosmic sau pot reveni în
atmosfera terestră după ce au parcurs traiectorii eliptice foarte
alungite.
o Acest lucru se petrece la aproximativ 2500 km, nivel la care
atmosfera terestră se află într-o stare de disipaţie atât de înaintată,
încât nu mai apar fenomene meteorologice. Această regiune a fost
denumită franj atmosferic sau exosferă.
 2.1. Structura atmosferei

• D.p.d.v.fizic atmosfera este un mediu neomogen.

• In funcţie de distribuţia temperaturii cu înălţimea, atmosfera poate fi
împărţită în următoarele straturi (fig.9.1.):
 Troposfera – este stratul din imediata apropiere a Pământului,
grosimea: 16-18 km la ecuator, 10-11 km la latitudini mijlocii şi 6-8 km la
poli.
• Are forma unui elipsoid mai turtit decât cel terestru, caracteristic fiind
faptul că temperatura descreşte cu înălţimea, gradientul termic vertical
fiind de 6,5 0C/km.
• Ea conţine ¾ din masa întregii atmosfere şi aproape întreaga cantitate
de vapori de apă. Deci, aici se formează norii şi precipitaţiile, se dezvoltă
majoritatea proceselor meteorologice şi se întâlnesc fenomenele de
turbulenţă şi mişcările de convecţie şi advecţie.
• Trecerea spre stratul superior se face prin intermediul tropopauzei.

 Stratosfera - se întinde până la o înălţime medie de 32 km

• Se caracterizează printr-o constanţă a temperaturii de –56,5 0C.
• In părţile joase ale stratosferei şi în cele superioare ale troposferei se
întâlnesc uneori curenţi de aer care au viteze considerabile, de ordinul a
sute de km/h, numiţi curenţi rapizi. In acest strat vaporii de apă răzbesc
numai în cazuri excepţionale, dând naştere unor nori sidefii formaţi din
cristale de gheaţă.
• Tranziţia spre stratul superior se face prin stratopauza.
 Mezosfera – este stratul de la 32-80 km.
• Aici apare fenomenul de inversiune termică, adică temperatura
până la 50 km creşte atingând valori în jur de 60 – 70 0C, iar apoi
scade până la –80 0C sau chiar mai mult.
• Acest fenomen apare din cauza unor procese chimice şi datorită
absorbţiei radiaţiilor solare, în speţă cele ultraviolete, de către
ozonul prezent în acest strat între 40 - 50 km.
• Trecerea spre stratul următor se face prin intermediul
mezopauzei.
 Termosfera – se întinde până către 1000 km.
• Intre 200-500 km se întâlnesc straturi puternic ionizate, care
constituie ionosfera. Ionosfera reprezintă pătura pe care se
reflectă undele radio şi în care se formează aurorele polare.
• Tranziţia spre stratul superior se face prin intermediul
termopauzei.
 Exosfera – este ultimul strat al atmosferei, întinzându-se până la
aproximativ 3000 km.
 Densitatea acestui strat este extrem de mică, apropiindu-se de
cea a materiei interstelare.
 Gazele care mai persistă la aceste înălţimi se găsesc sub formă de
atomi, ioni şi molecule, existând chiar si a patra stare de agregare
a materiei – plasma.
 Dincolo de exosferă, până la 75.000 km s-a descoperit existenţa în
jurul Pământului a trei zone de radiaţii, cu un câmp magnetic foarte
puternic, constituite din protoni (5000-6000 km), neutroni (8000-
40.000 km) şi electroni (55.000-75.000 km) proveniţi de la radiaţiile
cosmice şi de la cele corpusculare emise de Soare. Primele doua
zone sunt cunoscute sub numele de centurile de radiaţii Allen, iar
ultima zonă Vernov (fig.9.2.)
 2.2. Masa şi compoziţia atmosferei

 Masa atmosferei a fost stabilită la 5,26 1015 tone, valoare care

comparativ cu masa Pământului de 5,98 1021 tone, reprezintă
aproximativ a milioana parte din masa Terrei.
 Masa atmosferei nu este uniform distribuită pe verticală, astfel 50 %
din ea se găseşte între sol şi primii 5 km înălţime, 75% între sol şi
10 km, 95% în primii 20 km şi numai restul la înălţimi mai mari. Din
acest motiv şi densitatea aerului scade cu înălţimea.
 Aerul este un amestec de gaze ce constituie atmosfera. In urma
analizelor efectuate s-a constatat că aerul pur şi perfect uscat are
aceeaşi compoziţie până la o înălţime de  100 km. Această
omogenizare chimică este explicată de amestecarea diferitelor
straturi datorită mişcărilor turbulente şi a curenţilor din atmosferă.
 Un aer perfect uscat nu există, el conţine apă sub toate cele trei
forme: vapori, picături, cristale de gheaţaă. In medie vaporii de apă
reprezintă 5% din intregul volum al aerului şi se găsesc în special în
partea inferioară a troposferei, unde dau naştere la nori şi
precipitaţii.
 Componenetele variabile cele mai importante pânã la înălţimea de
20 km sunt:

• Vaporii de apă, cu o concentarţie de 0,9% din masã şi 5% din

volum. Ei dau naştere norilor şi precipitaţiilor, absorb o parte din
radiaţiile solare termice reţinând o cantitate semnificativã de energie
caloricã. La schimbarea stării de agregare a apei, din lichid în vapori,
se consumã energie, rezultând rãcirea atmosferei iar la schimbarea
inversã se degajã energie producându-se încãlzirea atmosferei.

• Bioxidul de carbon, cu o concentraţie de 0,6% din masa

atmosfericã, participã la procesele de fotosintezã şi absoarbe
radiaţile infraroşii, înmagazinând energia termică.

• Substanţe gazoase diferite (SO2 Rd, etc) se află în cantităţi foarte

diferite şi variabile.
 D.p.d.v. chimic, atmosfera se împarte în 2 părţi: prima parte, cea inferioară
numită omosferă şi cea de a doua parte, cea superioarãă numită eterosferă.
 In partea superioarã a atmosferei, în eterosferã, compoziţia aerului începe
să sufere unele modificări. Intre 100-110 km, oxigenul se transformă în
oxigen atomic (sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete), masa moleculară a
aerului modificându-se de la 28,966 pânã la 24,35. Peste 400 km azotul
trece în fazã atomicã. In ceea ce priveşte celelalte gaze, inclusiv hidrogenul,
nu se poate preciza dacã suferã sau nu variaţii. La înălţimi de peste 1.000
km tranziţia spre gazele uşoare se face pe nesimţite, apărând concentraţii
tot mai mari de plasmă, adică molecule puternic ionizate.
 Aerul uscat din atmosferă este constituit din gaze care se găsesc în
permanenţă, unele în proporţii apreciabile şi constante (N2 –
78,09%, O2 – 20,95%, Ar – 0,93%), iar altele în proporţii extrem de
mici (Ne – 1,810-3 %, He – 5,210-4 %, H2 -510-4 ,CH4 –2,210-5,
N2O - 510-5, NO2 - 210-6 etc).
 D.p.d.v. chimic, atmosfera se împarte în 2 părţi: prima parte, cea inferioară
numită omosferă şi cea de a doua parte, cea superioarãă numită eterosferă.
 In partea superioarã a atmosferei, în eterosferã, compoziţia aerului începe
să sufere unele modificări. Intre 100-110 km, oxigenul se transformă în
oxigen atomic (sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete), masa moleculară a
aerului modificându-se de la 28,966 pânã la 24,35. Peste 400 km azotul
trece în fazã atomicã. In ceea ce priveşte celelalte gaze, inclusiv hidrogenul,
nu se poate preciza dacã suferã sau nu variaţii. La înălţimi de peste 1.000
km tranziţia spre gazele uşoare se face pe nesimţite, apărând concentraţii
tot mai mari de plasmă, adică molecule puternic ionizate.
 Aerul uscat din atmosferă este constituit din gaze care se găsesc în
permanenţă, unele în proporţii apreciabile şi constante (N2 –
78,09%, O2 – 20,95%, Ar – 0,93%), iar altele în proporţii extrem de
mici (Ne – 1,810-3 %, He – 5,210-4 %, H2 -510-4 ,CH4 –2,210-5,
N2O - 510-5, NO2 - 210-6 etc).
 O problemã deosebitã o reprezintã prezenţa impurităţilor în atmosferã,
sub forma unor minuscule complexe moleculare gazoase, lichide sau solide,
aflate în suspensie.
 Aceste impurităţi constituie împreunã cu aerul un sistem coloidal ducând la
considerarea aerului ca un aerosol.
• Unele particule solide, sunt foarte higroscopice, putând determina
condensarea vaporilor de apã din jurul lor, devenind astfel centre sau nuclee
de condensare.
• Nucleele de condensare provin mai ales în urma proceselor de combustie şi
a celor de evaporare a picăturilor de apã rezultate din pulverizarea valurilor
marine, şi au cel mai important rol, în producerea precipitaţiilor.
• Alte particule nehigroscopice, de dimensiuni de ordinul micronilor plutesc în
atmosferã sau cad cu o vitezã foarte micã, producând o reducere
avizibilităţii.
• Ştiinţa care se ocupã cu numãrul pulberilor şi centrii de condensare este
conimetria.
• Aceste pulberi pot fi de naturã mineralã, provenind din erodarea solurilor,
erupţia vulcanilor şi descompunerea meteoriţilor, sau de origine organicã
cum ar fi: polenul, particulele fine de resturi vegetale, microorganismele
(spori, infuzori, bacterii), care considerate la un loc constituie aşa numitul
plancton atmosferic.
• Pulberile minerale provoacã maladii la om şi animale, iar pulberile
organice provoacã alergii. Epidemiile şi epizootiile izbucnesc şi se
propagã datoritã impuriţilor organice.
• Fenomenele numite ploi de sânge, sulf sau cernealã se produc
datoritã existenţei unor alge colorate.
• Pe vreme uscatã aerul mediului urban conţine 20.000 – 1.000.000
particule de praf/cm3, iar aerul regiunilor montane conţine 1.000 –
4.000 particule/cm3.
• In timpul ploilor abundente, cantitatea de praf scade la aproximativ
25% din cantitatea existentã iniţial în aerul uscat.
• In aerul foarte curat al regiunilor montane se găsesc aproximativ
300 pulberi/cm3.
• Toate aceste pulberi, la care se adaugã produsele rezultate din
arderile din centrele industriale şi particulele ionizate sau ionii din
atmosfeã constituie factori de poluare ai atmosferei.
• Compoziţia aerului din pãduri diferã într-o oarecare mãsurã de cea a
aerului din locurile descoperite, datoritã modificãrilor cantitative a
constituienţilor legaţi de procesele fizico chimice şi fiziologice din sol
şi pãduri.
• Vaporii de apã se aflã într-o concentraţie mai mare în interiorul
pãdurii decât în spaţiul deschis. Circulaţia solarã a aerului în pãduri,
face ca aceste concentraţii mai ridicate de CO2 şi vapori de apã sã
fie stabile.
• D.p.d.v. ecologic frunzele arborilor pãdurii curãţã aerul de impuritãţi
şi impiedicã rãspândirea prafului.
• Capacitatea de reţinere a prafului depinde de specie, vârsta şi
poziţia frunzelor pe arbori. Ulmul de munte (Ulmus montana)
datoritã frunzelor sale mai aspre, reţine cele mai multe impuritãţi.
Plopul tremurãtor (Populus tremula) ale cãrui frunze sunt netede şi
stejarul (Quercus robur) reţin de 3 ori respectiv 2 ori mai puţine
impuritãţi decât ulmul.
• In ceea ce priveşte distribuţia capacitãţii de reţinere pe acelaşi
copac, un metru pãtrat de frunziş situat în vârful ulmului reţine de
aproximativ 8 ori mai mult decât aceiaşi suprafaţã situatã la
înãlţimea de 1,5 m
• In atmosfera pãdurilor pe lângã componentele normale ale
atmosferei se gãsesc şi fitoncide, substanţe emanate de plante şi
nocive unor microorganisme.
• Solul având o structurã granularã, conţine în spaţiile sale lacunare o
cantitate de aer.
• Cu cât solul este mai uscat, cu atât cantitatea de aer este mai mare.
Pe măsura creşteriiumidităţii, apa înlocuieşte aerul.
• Aerul din sol are o compoziţie asemănătoare aerului atmosferic, fiind
mai sărac în O2 şi mai bogat în CO2, datoritã activităţii rădăcinilor şi
microorganismelor din sol, precum şi proceselor de descompunere şi
putrezire a substanţelor organice din interiorul acestuia.
• Aerul din sol este aproape întotdeauna saturat şi puternic ionizat.
• Cantitatea de CO2 este mai mare în solurile compacte decât în cele
afânate.
• Intre aerul din sol şi cel de deasupra solului existã un schimb
permanent, ce constituie procesul de aeraţie al solului.