,,Conținutul și evoluția

proceselor regionale
din cadrul UE”

A realizat: Rusu
Liliana,gr.306 AP
Coord.științific:
Macovețchi
Carolina,dr.lector
 Pe parcursul evoluţiei istorice, statele au
cunoscut o dezvoltare economică neuniformă din
punct de vedere geografic, majoritatea dintre ele
confruntîndu-se cu problemele disparităţilor
regionale.
Astfel s-au depistat o serie de discrepanțe
considerabile în dezvoltarea regiunilor atât la
nivelul comunităţii cît şi în perimetrul statelor
naţionale. ,care au dus la apariția nemijlocită a
fenomenului de ,,regionalizare”:
 dezavantaje persistente generate de situarea
geografică;
 recentele schimbări socioeconomice;
 moştenirea lăsată de fostele sisteme economice
centralizate;
 învăţământ de proastă calitate;
 niveluri ridicate de şomaj;
 infrastructură necorespunzătoare;
 Nivelul de dezvoltare a regiunilor sub nivelul
mediu de dezvoltare comunitar;
 Abordarea problemei disparităţilor regionale a
demarat în Europa după cel de-al Doilea Război
Mondial, perioadă în care uniformizarea nivelului
de dezvoltare economică a regiunilor unui stat
răspundea nu doar obiectivului eficienţei
economice, ci şi imperativului de coeziune socială,
realizat prin redistribuirea venitului naţional în
favoarea teritoriilor defavorizate.
 Regionalizarea în ţările europene a cunoscut o
evoluţie semnificativă care, poate fi divizată
convenţional în 5 etape:
1. În prima etapă, care începe în anul 1957, odată cu semnarea
Tratatului de la Roma, ce puneau bazele Comunităţii Economice
Europene, disparităţile regionale între statele semnatare nu erau
semnificative. Scopul politicilor naţionale de dezvoltare
regională era de a reduce disparităţile regionale din cadrul
statului.
Principalele mecanisme utilizate în realizarea scopului menţionat
cuprindeau:
 programe de stimulare a economiei locale ;
 acordarea unor facilităţi fiscale întreprinzătorilor care activau
sau erau dispuşi să investească în regiuni slab dezvoltate;
 reducerea diferenţelor de dezvoltare dintre regiuni;
 constituirea în anul 1958 a Fondului Social European (F.S.E.) ca
principal instrument al politicii sociale comunitare, centrat pe
îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în
diferite ţări şi pe reintegrarea şomerilor pe piaţa muncii;
2. Începutul celei de-a doua etape revine anului 1975, odată cu
aderarea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei. Irlanda şi
Danemarca erau ţări care se confruntau cu serioase probleme
legate de regiunile rurale slab dezvoltate, Anglia, Franţa,
Germania, Belgia .Scopul politicilor naţionale de dezvoltare
regională de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale
statelor membre către regiunile mai sărace ale comunităţii, în
vederea sprijinirii dezvoltării lor economice.
Principalele mecanisme utilizate în realizarea scopului menţionat
cuprindeau:

 creşterea volumului comerţului între state;

 finanţarea programelor de dezvoltare regională din Fondurile
Structurale Europene ;
 trecerea de la stimulentele fiscale la stimulente financiare;
 cooperarea în domeniul amenajării teritoriale/spaţiale ;
 îmbunătăţirea calităţii vieţii;
3. A treia etapă demarează în 1986, odată cu aderarea la Comunitatea
Europeană a Spaniei şi Portugaliei şi adoptarea Actului Unic
European, prin care sunt recunoscute disparităţile privind
nivelurile de dezvoltare a statelor-membre . Scopul politicilor
naţionale de dezvoltare regională a fost de a sprijini o politică
echilibrată .
Principalele mecanisme utilizate în realizarea scopului menţionat
cuprindeau:

 Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea fondurilor

de solidaritate;
 cresc considerabil alocaţiile din bugetul comunitar;
 crearea, în anul 1989, a programului Phare în scopul susţinerii
Poloniei şi Ungariei, desprinse recent de la blocul comunist, în
efortul de reconstrucţie a economiilor lor naţionale.
4. A patra etapă este marcată de semnarea, în anul 1992, a Tratatului
de la Maastricht, care defineşte obiectivul politicii de coeziune
economică şi socială „reducerea disparităţilor existente între
nivelurile de dezvoltare a diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă
a regiunilor mai puţin dezvoltate sau a insulelor, inclusiv a
regiunilor rurale”. În acest scop un fond de Coeziune cu scopul de
a sprijini proiectele din domeniul protecţiei mediului şi
infrastructurii de transport în statele-membre mai puţin dezvoltate
(Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).
Principalele mecanisme utilizate în realizarea scopului menţionat
cuprindeau:

 eficacitate energetică;
 utilizarea de surse de energie regenerabile;
 dezvoltarea transportului feroviar;
 sprijinirea intermodalităţii (securitate și dezvoltare durabilă);
 consolidarea transporturilor publice ;
 La situația actuală , politica regională vizează toate regiunile și orașele
din Uniunea Europeană pentru a sprijini crearea de locuri de muncă,
competitivitatea întreprinderilor, creșterea economică și dezvoltarea
durabilă, precum și îmbunătățirea calității vieții cetățenilor. În acest
scop politica regională stă la baza solidarității europene, stimulând
creșterea economică și îmbunătățind calitatea vieții prin investiții
strategice. Aceasta dedică cea mai mare parte a finanțării sale pentru
a sprijini țările și regiunile din UE mai puțin dezvoltate să recupereze
decalajul și astfel să reducă disparitățile economice, sociale și
teritoriale care încă există în Uniune.
Principalele mecanisme utilizate în realizarea scopului menţionat
cuprind:
 Prin programele Interreg, politica regională acordă o atenție
deosebită necesităților și potențialului regiunilor de frontieră, în
care se regăsește 37 % din populația UE.
 Pentru a atinge aceste obiective și pentru a răspunde diferitelor
necesități în materie de dezvoltare ale tuturor regiunilor din UE,
politica regională pentru perioada 2014-2020 beneficiază de
259,7 miliarde EUR, un sfert din bugetul total al UE.
O trăsătură a politicii regionale a UE de la bun început a fost
încurajarea cooperării trans-frontaliere, trans-naţionale şi
inter-regionale, care a generat benefi cii considerabile. Pe de
o parte, abilitatea de a promova contacte constructive între
regiunile din afara frontierelor externe ale UE a ajutat mai
multe ţări candidate să se pregătească pentru
responsabilităţile apartenenţei la UE şi a ajutat să convingă
populaţia cu privire la benefi ciile concrete, obţinute din
apartenenţa la UE. Pe de altă parte, cooperarea între
regiunile din cadrul UE a consolidat relaţiile dintre
comunităţile relativ divizate sau izolate, iar cea mai evidentă
demonstraţie am văzut-o în cazul procesului de pace din
Irlanda de Nord. Şi, tot mai mult, abilitatea de a apropia
regiunile din mai multe ţări care se confruntă cu aceleaşi
probleme, de exemplu regiunea Mării Baltice, încurajează o
abordare practică şi constructivă în jurul unei viziuni
comune.
 În primul rînd, o politică regională necesită o viziune strategică pe
termen lung a obiectivelor care urmează a fi realizate.
 În al doilea rînd, modalitatea de colectare şi alocare a banilor
pentru diferite programe sau regiuni trebuie să fie clară.
 În al treilea rînd, am văzut că un sistem care combină cofi
nanţarea cu parteneriatul, îmbunătăţeşte responsabilitatea.
 În al patrulea rînd, este important să se diferenţieze cadrul legal,
care stabileşte regulile generale ce reglementează implementarea
întregii politici, de deciziile luate pe marginea unor proiecte
separate.
 În al cincilea rînd, trebuie să se hotărască dacă se optează pentru
susţinerea programelor integrate (care susţin acţiuni
complementare în domenii de tipul infrastructurii, resurselor
umane şi dezvoltării afacerilor) sau pentru susţinerea unor proiecte
aparte.
 În al şaselea rînd, există problema dependenţei de granturi sau de
o combinaţie de granturi şi forme rambursabile de susţinere.
 În al şaptelea rînd, în UE acum se recunoaşte faptul că existenţa
capacităţilor instituţionale ofi ciale şi neofi ciale adecvate este
crucială pentru o bună gestionare a programelor.
 În al optulea rînd, este necesară monitorizarea şi evaluarea
acţiunilor pentru a putea demonstra benefi ciarilor şi
contribuabililor ce valoare adăugată s-a obţinut.
 În al nouălea rînd, transparenţa în implementarea politicilor şi
programelor este considerată componentă esenţială a bunei
guvernări în secolul 21. În mod corespunzător, în administrarea
programelor trebuie incluse sistemele efi ciente de comunicare şi
informare, care să indice, spre exemplu, proiectele care au benefi
ciat de asistenţă şi rezultatele exerciţiilor de monitorizare şi
evaluare, şi să explice potenţialilor benefi ciari modalitatea de a
obţine ajutor public.