Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NURSING
GENERAL
CURS
ÎNGRIJIREA ŞI
SUPRAVEGHEREA SPECIFICĂ A
BOLNAVILOR CU AFECŢIUNI
ALE APARATULUI RENAL
CURS 9
1. Supravegherea diurezei
2. Tulburările micţiunii
3. Tulburările diurezei
4. Hematuria şi piuria
1. Supravegherea diurezei
Supravegherea diurezei
Diureza are scopul de a elimina din organism substanţele inutile
provenite din metabolismul intermediar protidic care, acumulate în
sânge, devin toxice pentru organism.
Eliminarea acestor substanţe se face în soluţie apoasă şi
împreună cu ele părăsesc organismul şi sărurile minerale, precum şi o
serie de alte substanţe de catabolism de care organismul nu mai are
nevoie.
În mecanismul de eliminare a produşilor de catabolism intervin,
alături de rinichi şi tubul digestiv, ficatul, glandele cu secreţie internă,
starea funcţională a aparatului circulator, influenţate toate de activitatea
sistemului nervos.
Tulburările metabolismului intermediar se repercutează, de
asemenea, asupra diurezei, influenţând atât cantitatea, cât şi calitatea
urinii excretate.
Supravegherea diurezei
Tulburările diurezei
Diureza – cantitatea de urină emisă în 24 de ore
Determinarea cantităţii de urină emisă în 24 de ore are un scop
dublu: de a cunoaşte volumul diurezei şi de a efectua unele determinări
cantitative din cantitatea totală de urină emisă.
Compoziţia putând să se modifice în cursul zilei, analizele
biochimice din urină se vor face din monstre luate din amestecul
cantităţii totale de urină emisă în decursul a 24 de ore.
Cantitatea de urină emisă în 24 de ore se notează zilnic în foaia
de temperatură a bolnavului de către asistenta medicală.
Tulburările diurezei
Cantitatea de urină eliminată în 24 de ore este de aproximativ
1500 ml (la bărbaţi 1200-1800 ml iar la femei 1000-1400 ml).
Întru-cât volumul urinii este în funcţie, pe de o parte, de
cantităţile de lichide ingerate, iar pe de altă parte, de cantităţile de lichide
pierdute pe cale extrarenală (transpiraţii, scaun, evaporare, expiraţie),
volumul urinii poate varia în condiţii normale în limite foarte mari (500-
3000 ml).
Excreţia de urină creşte în emoţii sau sub influenţa frigului.
Dimpotrivă, regimul sec, munca fizică însoţită de transpiraţii
abundente scad trecător volumul urinii.
Astfel de variaţii, oricât de mari ar fi, dacă nu cunosc alte cauze,
se încadrează în limitele fiziologice şi nu au nici o semnificaţie
patologică.
Tulburările diurezei
Mirosul
Acizii volatili aromatici din urină îi conferă un miros asemănător cu
cel al bulionului.
Urina nu păstrează acest miros decât în stare proaspătă.
După emisiune, prin procesul fermentaţiei alcaline, ea capătă un
miros amoniacal, miros urinar.
În stările însoţite de acidoză, ca diabetul zaharat, inaniţie, în vărsături
abundente şi de lungă durată, urina poate prezenta un miros particular
aromatic, de fructe coapte sau de cloroform, datorită acetonei.
În caz de fermentaţie alcalină intravezicală a urinii, ea prezintă
mirosul amoniacal imediat după evacuare.
Numeroase substanţe alimentare împrumută urinii mirosul lor
cracteristic.
Tulburările diurezei
Reacţia
Urina în stare normală are o reacţie acidă având pH-ul sub 6,5.
Reacţia urinii depinde în primul rând de regimul alimentar.
Regimul bogat în carne acidifică şi mai mult, pe când regimul
vegetarian scade aciditatea urinii, aceasta putând deveni chiar alcalină.
Urina, după eliminare, în contact mai îndelungat cu aerul şi
datorită fermentaţiei amoniacale, devine alcalină, în urma căreia fosfaţii
calcici, amoniacomagnezieni şi carbonaţii teroşi se precipită, urina
devenind tulbure şi fetidă.
Reacţia hiperacidă şi alcalină favorizează precipitarea
substanţelor dizolvate în urină şi formarea calculilor în căile urinare.
Tulburările diurezei
Densitatea
Aceasta este bine să fie determinată imediat după emisiune, căci prin
răcire sărurile minerale aflate în stare dizolvată precipită şi astfel
densitatea se schimbă.
Din acest motiv, asistenta trebuie să cunoască determinarea densităţii
urinii.
Densitatea urinii este în funcţie de cantitatea substanţelor dizolvate.
raportată la densitatea apei.
Densitatea urinii poate prezenta variaţii mari şi în împrejurări
fiziologice.
Obişnuit, la un regim alimentar mixt, densitatea urinii este de 1015-
1020.
La ingerarea de cantităţi mari de lichide sau de apă, densitatea urinii
poate să scadă la 1001-1002.
În caz de regim sec, bogat în săruri, densitatea ei poate urca până la
1030-1040.
Tulburările diurezei
Hematuria şi piuria
Hematuria
Prin hematurie se înţelege prezenţa de sânge (hematii) în urină. În
funcţie de mărime, hematuria poate fi macroscopică (vizibilă la inspecţia
urinii) şi microscopică (identificabilă prin examenul sedimentului urinar).
Limita între microscopic şi macroscopic este situată la
aproximativ 1 milion de hematii/ml (1000 hematii/mm3).
La o persoană normală, pot fi prezente hematii în urină, dar
numărul lor nu depăşeşte 2000/ml, ceea ce corespunde la 2 hematii/mm3.
Efortul intens, stările febrile, deshidratarea pot duce la apariţia
unui număr mai mare de hematii, fără semnificaţie patologică.
Hematuria, este un simptom foarte important care impune o
investigaţie atentă şi completă, deoarece poate fi semnul unic al unei
suferinţe grave.
Hematuria şi piuria
În evaluarea unui bolnav cu hematurie problema majoră este de a
stabili locul de origine şi cauza sângerării. În ceea ce priveşte locul de
origine, o probă clasică, care îşi păstrează actualitatea este proba celor
trei pahare.
Modul de efectuare clasic constă în a-l ruga pe bolnav să urineze
din acelaşi act micţional, succesiv şi fără să întrerupă micţiunea, în trei
vase (pahare).
Astfel, jetul micţional este divizat într-o porţiune iniţială, una
medie şi una terminală. Scopul probei este de a recolta un eşantion din
prima şi unul din ultima parte a micţiunii.
Aceasta permite distingerea hematuriei iniţiale (în prima parte a
actului micţional), de cea terminală (la sfârşitul micţiunii) sau de cea
totală.
Hematuria iniţială caracterizează leziunile uretrei, cea terminală
leziunile trigonului vezical şi ale uretrei posterioare, iar cea totală pe cele
renale, ureterale şi vezicale. Cea mai mare parte a hematuriilor sunt de
origine litiazică, infecţioasă sau tumorală.
Hematuria şi piuria
Piuria
Piuria se defineşte ca prezenţă de leucocite (puroi) în urină.
Piuria poate fi microscopică (leucociturie) sau macroscopică.
Urina macroscopică piurică este tulbure la emisie şi nu se
clarifică prin adăugare de acizi sau încălzire.
Uneori, urina conţine filamente de mucus, iar prin păstrare poate
avea depozit şi miros neplăcut.
În mod normal, se elimină 5-6 leucocite/mm3, respectiv până la
5000-6000 leucocite/ml.
Apariţia piuriei macroscopice este determinată de prezenţa a
peste 100000 leucocite/ml.
Prezenţa piuriei denotă o infecţie în căile urinare.