Valorile realismului

1.Atitudine în creaţie sau în teoria literară, având ca

principiu de bază reflectarea realităţii în datele ei
esenţiale, veridice, fiind opusă idealizării şi fanteziei;
potrivit acestei accepţiuni, realismul nu este supus
niciunei perioade istorice, putând fi aplicat creaţiilor
artistice din toate timpurile;
2.Curent literar apărut în prima jumătate a secolului al
XIX- le, dar care va continua să se dezvolte în forme
specifice până în prezent.
 Caracteristici ale realismului

• Dacă romantismul se adresa aproape exclusiv sensibilităţii, urmărind să

emoţioneze , să impresioneze, realismul se adresează raţiunii, având drept ţintă
adevărul, cunoaşterea, înţelegerea lumii, a raportului dintre individ şi societate.
Imaginaţia nelimitată a romanticilor este înlocuită cu observarea şi analizarea
atentă a realitătii .
• Principiul veridicităţii şi al verosimilităţii: realismul ofera o imagine a omului şi a
lumii cât mai aproape de adevăr, fără să idealizeze ,să înfrumuseţeze, fără să caute
senzaţionalul, spectaculosul. Ceea ce conteaza este iluzia realităţii, impresia de
real, credibilul
• preocuparea pentru social.
• Textul realist prezintă o imagine cât mai clară şi mai complexă a societăţii dintr-un
timp şi un spaţiu istoric determinat, evidenţiind structura şi mecanismele sociale.
Omul este înţeles ca o fiinţa socială care trăieşte, se dezvoltă, se formează în
mijlocul unei anumite societăţi. Relaţia om-societate este una dintre temele
fundamentale ale realismului.
• Un subiect privilegiat în realism este banul, modul în care acesta
influenţează destine şi caractere. Tema banului/ a înavuţirii este însoţită
de o atitudine critică în faţa tendinţei de transformare a banului în
valoare supremă.
• Preocuparea pentru psihologic. Scriitorul realist analizează mecanismele
psihologice ale individului, viaţa interioară a acestuia
• acţiunea prezintă viaţa cotidiană, cu detaliile ei banale, comune. Tocmai
această insistenţă pe detaliul semnificativ creează iluzia realităţii.
• Ca modalitate narativă predomină scena ,care prin detaliile ei , oferă
senzaţia de eveniment concret, viu, real;
• Perspectiva este exterioară a unui narator de persoana a III-a omniscient,
capabil să ofere informaţii variate , complexe, vizând totalitatea ( să
spună totul despre un personaj);
• Acţiunea este construită cronologic, evenimentele se înlănţuie logic şi
cauzal pentru a facilita înţelegerea acesteia;
• Stilul este în general obiectiv, detaşat, neutru, lipsit de implicare,
impersonal ( la primii realişti există o mai accentuată subiectivitate.
• Personajul realist este:
• fiinţă complexă, amestec de calităţi şi defecte;
• este prezentat în mediul lui de viaţă, nu în situaţii
neobişnuite. Descrierea atentă a mediului urmăreşte
să releve modul în care mediul influenţează,
determină caracterul personajului;
• este înfăţişat în evoluţie, se transformă, se modifică
pe parcursul acţiunii, nu are un caracter dat, imobil;
• este tipic, reprezintă o categorie socială sau umană,
având trăsături şi comportamente specifice. Tipuri
umane realiste: avarul, parvenitul ( arivistul), ratatul,
snobul, muncitorul, ţăranul, intelectualul, artistul,
politicianul, burghezul;
• Realismul in filozofie
• Noțiunea de Realism se referă la un mare număr de curente
în filozofie, care au ca element comun covingerea că
fenomenele există independent de conștiința oamenilor,
acționează asupra oamenilor și pot fi denumite prin cuvinte.
• În cazul admiterii existenței unei realități independentă de
gândire, se vorbește despre un așa numit realism metafizic
sau ontologic.
• Opus acestuia este realismul ce rezultă din cunoaștere,
realismul epistemologic, care admite că lumea este într-
adevăr conoscibilă, că opiniile noastre rezultă în mod
principial din observația independentă a obiectelor
existente, obiecte ale unei lumi identice tuturor
observatorilor, a cărei cunoaștere corespunde existenței
reale.
• Realism epistemologic
• În teoria cunoașterii, realismul pornește de la premizele realismului
ontologic. Lucrurile și faptele existente sunt pentru realismul
epistemologic cognosibile. Există o gamă largă de opinii privitoare la
gradul sau măsura în care poate fi cunoscută lumea reală. O primă
deosebire fundamentală constă în chestiunea, dacă obiectele
cognoscibile sunt independente de modul în care devin cunoscute de om
sau imaginea obiectelor în conștiință depinde totdeauna de capacitatea
de cunoaștere a omului.
• Contrar realismului epistemologic este idealismul, care susține că
imaginea lumii, așa cum ne apare, este construită cu precădere în
conștiința oamenilor. Idealismul neagă o existență a lucrurilor fără
participarea rațiunii umane. Variante moderne ale idealismului se
întâlnesc în diverse prezumpții ale constructivismului. O altă concepție
antirealistică este ficționalismul, ai căror reprezentanți refuză capacitatea
de cunoaștere a realității, dar - din motive pragmatice - socotesc că este
util să construiască un raționament pornind de la o realitate fictivă.
 Realism ipotetic
• Realismul ipotetic este o variantă a realismului critic, care consideră că
problemele fundamentale ale realismului nu pot fi rezolvate, dar că este oportun
- ca ipoteză de lucru utilă - să se adopte poziția realismului. Această opinie se
întâlnește deja la Hermann von Helmholz; în filozofia contemporană un
repretentant al realismului ipotetic este Gerhard Vollmer.
• Vollmer a elaborat în șapte postulate o expunere amănunțită a bazelor
realismului ipotetic, în care încearcă să stabilească o legătură între concepția sa
naturalistă asupra lumii și raționalismul critic:
• 1. Existența: Există o lume independentă de percepția și de conștiința omului.
• 2. Structura: Lumea este organizată conform unor principii reale (de ex.: simetrie
, invarianțe, structuri topologice și metrice, legi ale naturii, sisteme etc.).
• 3. Continuitate: Între diversele domenii ale realității există relații de continuitate.
• 4. Conștiințe străine: Și alți indivizi (și animalele) recepționează impresii pe calea
simțurilor și au propria lor conștiință.
• 5. Relații reciproce: Organele de simț sunt influențate de lumea reală (relație
cauzală).
 Murariu de la slide 8-12
• Realism naiv( Murariu)
• Reprezentanții realismului zis "naiv" consideră că lumea este așa cum este ea
percepută de om. Se admite că în procesul de cunoaștere a lumii pot rezulta și
percepții false, datele percepute prin simțuri sunt deaceea prelucrate de funcțiile
cognitive ale creierului. Realiștii naivi văd o relație de reflectare nemijlocită între
lume și reprezentarea ei în conștiință, în esență omul percepe lumea așa cum
este ea. Întrucât această poziție corespunde înțelegerii fiecărui om, concepția a
fost denumită și "realism de bun simț" (common sense realism). Un reprezentant
al realismului naiv în filozofia modernă este George Edward Moore, care
reproșează idealismului faptul de a confunda percepția cu obiectul perceput.
Această poziție corespunde "Noului Realism" (New Realism) de la începutul
secolului al XX-lea, ai cărui principali reprezentanți au fost în Statele Unite ale
Americii William Pepperell Montague și Ralph Barton Perry. O variantă a
realismului naiv este teoria reflectării din materialismul dialectic.
• Realism critic[modificare | modificare sursă]
• Realismul critic pornește de la ideea existenței lumei reale care corespunde
percepției sensoriale, însă - spre deosebire de realismul naiv - consideră că, datorită
caracteristicilor percepției umane, lumea nu este cognoscibilă imediat în mod
nemijlocit, în măsura în care ea este în concordanță cu reprezentările rezultate din
prelucrarea percepțiilor în creier. În procesul de evoluție în timp cunoașterea umană
se apropie tot mai mult de realitate, o cunoaștere deplină nu poate fi însă niciodată
atinsă. George Santayana este socotit drept cel mai influent reprezentant american al
realismului critic. În Europa, reprezentanți ai realismului critic sunt Nicolai Hartmann
și Hans Driesch (Germania), Bertrand Russell și Roy Bhaskar (Marea Britanie).
• Elemente ale realismului critic se întâlnesc și în raționalismul critic al lui Karl Popper
și Hans Albert. Raționalismul critic consideră că sarcina rațiunei nu este dovedirea
sau infirmarea adevărului unei afirmații, ci, prin examenul sever cu ajutorul criticii,
care nu țintește evidențierea lipsei de fundament al afirmației, pune sub semnul
întrebării însăși afirmația.
• Realism transcendental și realism empiric[modificare | modificare sursă]
• Immanuel Kant face deosebirea între realism transcendental și realism
empiric. El ține să precizeze că prin idealism nu trebuie înțeleasă o negare a
existenței lumii exterioare, ci convingerea că realitatea nu poate fi
cunoscută prin percepție nemijlocită și, în consecință, "orice experiență
posibilă nu este capabilă să dea o imagine completă și incontestabilă a
realității". Prin contrast, realismul transcendental (sau metafizic) consideră
timpul și spațiul drept ceva dat, "își reprezintă deci lumea exterioară (în
măsura în care i se recunoaște realitatea) ca lucruri în sine, care există
independent de noi și de simțurile noastre". Referindu-se la realismul
empiric, Kant consideră că "orice sursă exterioară a unei percepții
dovedește nemijlocit existența unui lucru real, sau este mai degrabă însăși
realitatea". În problema teoriei cunoașterii, poziția lui Kant este aceea a
unui idealism transcendental cuplat cu realismul empiric. Aceasta
înseamnă că, pentru Kant, nu există cunoaștere fără percepție empirică, dar
că structura cunoașterii se formează - datorită capacității specifice gândirii -
prin intervenția noțiunilor generale apriorice (spațiu, timp, categorii).
• Realism pragmatic(Murariu Mihai)
• Realismul pragmatic (pragmaticism) a fost dezvoltat
de Charles S. Pierce. Acesta poate fi definit astfel: Real
este ceea ce nu este fictiv. Legile naturii sunt reale,
întrucât au o puternică tendință să se realizeze.
Pentru Pierce, legile logicii și ale matematicii aparțin
la rândul lor realității verificabile. Realitatea înseamnă
"că ceva există în sinea lucrurilor din care se poate
trage o concluzie, că lumea este prezentă, este în
permanentă mișcare și existența ei corespunde logicei
evenimentelor ce se desfășoară în timp". Adevărul și
realitatea trebuie înțelese ca noțiuni regulatoare ale
existenței evenimentelor actuale, din care decurg
legile evenimentelor viitoare.
•
• Realism direct[modificare | modificare sursă]
• În dezbaterile filozofice mai recente, Michael Devit,
John McDowell și - în ultimele sale scrieri -
Hilary Putman vorbesc despre un realism direct, care
este în mare măsură comparabil cu realismul naiv, de
care se deosebește însă printr-o combatere mai
fermă a pozițiilor antirealiste în sens semantic. După
Devit, între expresiile verbale și obiectele sau clasele
cărora corespund există o relație cauzală. Unui obiect
i se atribuie un cuvânt, obiectul în sine nu este însă
doar o formă de interpretare verbală, ci însăși
realitatea.