COMUNICAREA

NONVERBALĂ
Repere semiotice
Comunicarea relaţională

 Comunicare intrapersonală
 Comunicare interpersonală
 Comunicare în grupuri mici
 Comunicare publică
 Comunicarea în masă
 3 STILURI  DE  COMUNICARE

Stilul pasiv („laissez-faire“, permisiv):

evită confruntările, conflictele, îşi doreşte
ca toată lumea să fie mulţumită, fără a
ţine însă cont de drepturile sau dorinţele
sale personale.
O astfel de persoană nu face cereri, nu
solicită ceva anume, nu se implică. Lasă
întreaga libertate de decizie şi acţiune
pe seama altora.
Se remarcă prin „roluri“ pasive, prin
indiferenţă ori minimalizarea
fenomenelor semnificative în
procesul de activitate;
Stilul pasiv evită problema, ignoră
drepturile proprii, lasă pe ceilalţi să
aleagă în locul său, vede drepturile
celorlalţi ca fiind mai importante.
 3 STILURI  DE  
COMUNICARE

 Stilul agresiv (autoritaritarist): blamează şi îi

acuză pe ceilalţi, încalcă regulile impuse de
autorităţi (părinţi, profesori, poliţie) este insensibil
la sentimentele celorlalţi, nu-şi respectă colegii,
consideră că are întotdeauna dreptate, rezolvă
problemele prin violenţă, consideră că cei din
jurul său sunt adesea nedrepţi cu el, este sarcastic
şi utilizează adesea critica în comunicare, este ostil
şi furios;
Se menţine la o anumită distanţă de
grup;
Generează tensiuni, agresivitate,
stres;
Stilul agresiv atacă problema, îşi
susţine drepturile fără a ţine cont
de drepturile celorlalţi, consideră că
drepturile lor sunt mai importante
decât ale celorlalţi.
 3 STILURI  DE  COMUNICARE
 Stilul asertiv (democratic):
democratic) exprimă emoţiile şi
convingerile fără a afecta şi ataca drepturile
celorlalţi, comunică direct, deschis şi onest,
are capacitatea de a iniţia, menţine şi încheia o
conversaţie în mod plăcut, exprimă emoţiile
negative fără a se simţi stânjenit sau a-l ataca pe
celălalt,
 are abilitatea de a solicita sau a refuza cereri,
îşi exprimă emoţiile pozitive, face şi acceptă
complimente, spune „NU” fără să se simtă
vinovat sau jenat, îşi exprimă deschis opiniile
personale, îşi recunoaşte responsabilităţile
faţă de ceilalţi;
 Conducătorul asertiv prezintă criteriile
comune de apreciere, de lăudare, de
criticare pe care le respectă în comun cu
colegii;
 El se comportă, într-un fel, ca un
membru al grupului;
 Stilul asertiv discută problema, îşi
susţine drepturile, au încredere în ei,
recunoaşte şi drepturile lui şi ale celorlalţi.
COMUNICAREA INCLUDE:

 Arta de a vorbi;
 Arta de a scrie;
 Arta de a tăcea;
 Arta de a asculta;
 Arta de a acţiona.
 ACTIVITĂŢI VERBALE
Există 4 tipuri de activitate verbală:

1. ASCULTAREA – 45 %
2. VORBIREA – 30 %
3. SCRISUL – 9 %
4. CITITUL – 16 %
 ASCULTAREA – 45 %

„Cel mai bun vorbitor

este un bun ascultător”
Larry King.
 10 SFATURI
PENTRU O ASCULTARE EFICIENTĂ
 Încetează să vorbeşti – nu poţi asculta în timp ce
vorbeşti.
 Uşurează situaţia vorbitorului – ajută‑l să se simtă
liber să vorbească.
 Arată vorbitorului că vrei să ‑l asculţi – privirea şi
comportamentul să denote interesul; nu citi notiţele,
corespondenţa sau ziarul în timp ce vorbeşte cineva;
ascultă pentru a înţelege, nu pentru a te opune.
 Renunţă la gesturi care distrag atenţia – nu
mâzgăli, nu bate „darabana” cu degetele, nu umbla
cu hârtii.
 Pune‑te în situaţia vorbitorului – încearcă să vezi
din punctul lui de vedere.
 Fii răbdător – acordă destul timp, încearcă să
nu întrerupi, evită să pleci în timp ce altul
vorbeşte.
 Nu te înfuria – furia poate duce la interpretări
greşite.
 Nu fi dur în dispute şi critici şi nu te impune
ca atotcunoscător – această poziţie îi face pe
oameni mai defensivi, tăcuţi sau furioşi.
 Pune întrebări – acest fapt îl încurajează pe
vorbitor, îi arată că îl asculţi, că poţi şi vrei să‑l
ajuţi să‑şi dezvolte / încheie demonstraţia.
 Încetează să vorbeşti – primul şi ultimul sfat,
deoarece celelalte depind de acesta.
 MODURI Nivele
DE COMUNICARE de comunicare
 Comunicare
verbală – 7%
 Comunicare  Comunicare
orală nonverbală – 55%
 Comunicare
paraverbală – 38%
 Metacomunicarea

 Comunicare
 Comunicare
verbală
scrisă  Metacomunicarea
METACOMUNICAREA

μετά (meta) – prefix ce provine din greacă, are mai

multe semnificaţii: alături, paralel cu, pe lângă,
împreună cu, dar şi succesiunea.
méta înseamnă, de asemenea à propos, cum ar fi în
cuvântul metalingvistică, referitor la
lexicul/terminologia lingvistică
Metalimbajul este un limbaj despre limbaj, care
permite descrierea unei limbi
 Termenul Metacomunicare presupune
interpretarea cuvintelor şi expresiilor
pentru a ghici intenţiile şi ideile
vorbitorului.
 Totodată, aceasta presupune şi limbajul
nostru corporal pentru ca ceea ce
spunem nu reprezintă întotdeauna
gândul nostru real. Gesturile noastre spun
despre noi mult mai mult decât cuvintele
 COMUNICAREA VERBALĂ – 7 %

 Estecea mai evidentă formă de comunicare şi cel

mai uşor de identificat. Aceasta presupune existenţa
unui limbaj, a unor coduri verbale ce ajută la
transmiterea şi descifrarea mesajului.

 Un rol important în acest caz îl are limba în care se

comunică şi care asigură fluiditatea procesului. De
asemenea, esenţiale sunt înţelesurile pe care le poartă
fiecare cuvânt sau construcţie verbală.

 Încomunicarea verbală exprimată oral apar aspecte

care nuanţează mesajul verbalizat şi care, la nivelul
interpretării, îi pot chiar schimba sensul: este vorba
despre ton, intonaţie, frecvenţă şi volum.
COMUNICAREA NONVERBALĂ – 55 %

 Comunicarea nonverbală o însoţeşte pe cea

verbală şi apare ca un element de întărire a
acesteia.
 Cel mai des întâlnite forme de comunicare
nonverbală sunt: mimica (expresia facială),
gestica, postura, atitudinea, vestimentaţia,
comunicarea cu ajutorul distanţelor
(proxemica), comunicarea cu timpul.
 Acestea confirmă sau infirmă mesajul verbal, în
funcţie de manifestările lor.
COMUNICAREA NONVERBALĂ

 Mimica este cea mai evidentă formă de comunicare

nonverbală şi cel mai uşor de observat.
 Privirea (deschisă sau evitantă),

 Zâmbetul sau

 Grimasele, „umbrele” care apar pe figura cuiva

atunci când comunică – toate dau seama de

autenticitatea/inautentcitatea mesajului transmis,
de gradul său de importanţă, de atenţia pe care o
acordă vorbitorul interlocutorilor săi.
 Mimica este adesea involuntară şi numai în cazurile în
care se doreşte sublinierea mesajului verbal este
conştient controlată.
COMUNICAREA NONVERBALĂ
 Gestica este a doua formă de comunicare
nonverbală ca importanţă şi aceasta
datorită gradului său relativ de receptare.
 Majoritatea persoanelor, atunci când doresc
să sublinieze ceva, au o gestică adecvată.
 Cel mai des întâlnită este mişcarea mîinilor,
dar alături de aceasta sunt: bătutul din
picior, privitul repetat la ceas, aranjarea
ritmică a părului etc.
 COMUNICAREA NONVERBALĂ
 Postura se referă la poziţia corpului (DEX: 1. Situație
în care se află cineva la un moment dat. 2. (Rar) Ținută,
poziție a corpului).
 Aceasta apare ca o reflectare a stării noastre psihice la
momentul respectiv.
 Postura poate spune foarte mult despre noi, atât
într‑o situaţie dată, cât şi în general.
 Postura la polul opus denotă nesiguranţă, teamă,
dorinţa de a trece nevăzut, de a ocupa cât mai puţin
loc posibil.
 Postura este relevantă în special în situaţiile
profesionale, când se desfăşoară negocieri (pentru o
poziţie, un contract, o promovare, obţinerea unei sume
de bani etc.), deoarece subliniază poziţia
interlocutorului.
COMUNICAREA NONVERBALĂ
 Atitudinea apare ca o continuare a mesajului posturii;
denotă, de regulă, gradul de asumare a unei situaţii.
 Se poate vorbi despre o atitudine relaxată, gravă, serioasă,
închisă, respingătoare, deschisă, ezitantă etc.
 Atitudinea are un grad mai mic de observabilitate decât
postura şi caracterizează, în general, poziţiile sociale (sau de
grup).
 Astfel, s-a constatat că persoanele ce ocupă poziţii
importante au o atitudine relaxată, sigură, expansivă şi
dominatoare în situaţiile cu care se confruntă.
 Atitudinea este un indicator al poziţiei adoptate în faţa
unei situaţii – în particular, sau în viaţă – în general.
 COMUNICAREA NONVERBALĂ

 Vestimentaţia este o formă mai subtilă de

comunicare nonverbală, a cărei descifrare nu
este accesibilă tuturor.
 În forma sa cea mai simplă, transpare din felul
cum ne îmbrăcăm în anumite ocazii, atunci
când comunicăm într‑un anumit context .
 La un nivel mai profund, vestimentaţia poate
indica starea de spirit şi personalitatea
fiecăruia.
 Culorile, accesoriile, modelul hainelor,
lungimea sunt indicatori ai sistemelor
personale de valori.
 Astfel,
spunem despre unele persoane că se
îmbracă extravagant, clasic sau sport, iar prin
aceasta facem deducţii despre modul de viaţă
şi personalitatea lor.
 De asemenea, în ceea ce priveşte vestimentaţia,
sunt importante rutina, frecvenţa cu care ne
schimbăm hainele şi felul cum le purtăm. Prin
aceasta ne declarăm, de fapt, stările de spirit şi
coordonatele spaţiului nostru de viaţă.
 COMUNICAREA NONVERBALĂ

 Comunicarea cu timpul este de aceeaşi natură ca şi

comunicarea cu/în spaţiu şi ţine mai mult de
normele culturale decât de cele personale.

 Astfel,
în cadrul fiecărei culturi există reguli de
management al timpului şi de interpretare a
acestuia, ceea ce face posibilă o comunicare eficientă.

 Percepţiileasupra timpului diferă de la o cultură la

alta, ceea ce duce, adeseori la „crampe de
comunicare” între aparţinătorii unor culturi diferite.
 De exemplu, cultura balcanică şi cea a Europei Occidentale: în
partea vestică a continentului, punctualitatea este un aspect
esenţial, în timp ce în Europa Orientală accentul nu cade atât
pe punctualitate, cât pe dimensiunea existenţială a vieţii.

 De asemenea, percepţia timpului diferă şi în funcţie de gen,

transformându‑se astfel în cutume: este obligatoriu pentru un
bărbat să ajungă devreme la o întâlnire şi este „normal”
pentru o Dră/Dnă să întârzie.

 Atunci când aceste reguli de percepţie şi de management al

timpului sunt transferate în plan personal, semnificaţia lor devine
alta: întârzierea nu mai este o problemă de cultură, ci una de
seriozitate; respectarea fixă a orarelor nu mai este un aspect al
punctualităţii, ci o lipsă a flexibilităţii în viaţa personală etc.
COMUNICAREA PARAVERBALĂ – 38 %

 Comunicarea paraverbală (paralimbajul) este un

nivel mai profund de comunicare şi operează cu
aspecte şi forme ale comunicării verbale şi
nonverbale discutate anterior (intonaţia, accentul,
timbrul vocii, tonul etc.).
 La acest nivel, accentul cade, în principal:
 nu pe ceea ce este spus, ci pe cum este spus;
 nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor
de comunicare adiacente, ci pe analiza acestora
din urmă şi pe integrarea lor în mesajul propriu ‑zis.
 Comunicarea paraverbală operează cu nuanţe şi
este factorul esenţial în personalizarea comunicării
şi în perceperea autentică a mesajului.
METACOMUNICAREA
 Termenul Metacomunicare presupune
interpretarea cuvintelor şi expresiilor
pentru a ghici intenţiile şi ideile
vorbitorului.
 Totodată, aceasta presupune şi limbajul
nostru corporal pentru ca ceea ce
spunem nu reprezintă întotdeauna
gândul nostru real. Gesturile noastre
spun despre noi mult mai mult decât
cuvintele
METACOMUNICAREA
Metacomunicarea este ultimul nivel al
comunicării şi, totodată, cel mai profund.
Prin intermediul acesteia se realizează
operaţia de control al comunicării
dintre parteneri.
Nu este vorba numai de înţelegerea,
decodarea mesajului, ci şi de acţiunea
asupra lui prin aplicarea raţională şi
acceptarea sa odată cu generarea de
feedback.
 Reflexie a comunicării,
„metacomunicarea stabileşte condiţiile
de interpretare a discursului pentru
destinatar, impunând şi obligativitatea
reacţiei de răspuns”.
 Astfel, metacomunicarea este mai mult
decât decodarea şi interpretarea mesajului
– implică şi poziţionarea receptorului
faţă de conţinutul care i‑a fost transmis .