Cauzele supradozajului de iod:

 - Tratamentul si profilaxia patologiei

tiroidiene iod deficitare in regiunile
endemice
 - Tratamentul aritmiilor cardiace cu
Amiodarona
 - Administrarea preparatelor contrastante
ce contin iod
Patologia glandei tiroide amiodaron-indusa
 Amiodarona
 Este un produs cu biodisponibilitate redusă.
 Inalt liposolubilă, amiodarona se concentrează în ţesutul
adipos, muşchi, ficat, pulmon şi tiroidă şi în mai mică măsură
în rinichi şi creier, eliberarea din aceste ţesuturi efectuându-
se lent, persista în depozite tisulare chiar până la 9 luni după
încetarea administrării terapeutice.
 Metabolizarea amiodaronei se face prin dealchilare până la
produsul final desetilamiodarona. Concentraţia intratiroidiană
a DEA este ridicată, iar toxicitatea sa asupra celulelor
tiroidiene este superioară amiodaronei.
 66-75% din cantitatea de amiodaronă este eliminată din
organism pe cale biliară şi în final, prin scaun .
 Traverseaza bariera placentară şi atinge concentraţii ridicate
în laptele matern.
 Amiodarona
 La fiecare comprimat de 200 mg,
cantitatea de iod organic este de 75 mg,
aproximativ 37% din cantitatea de
amiodarona, avind in vedere ca doza
cotidiana de amiodarona utilizata
variaza intre 200-600mg pe zi, astfel se
elibereaza in circulatie de la 7 la 21mg
de iod zilnic, ceea ce corespunde de
50-100 de ori mai mult decit necesarul
zilnic de iod (150-200 micrograme).
Patogenia:
Efectul asupra tiroidei constă în:
 incărcarea zilnica cu o doză mare de
iod
 efecte directe asupra tirocitului.
 efecte pot fi intr-o perioada scurta de
timp pina la 3 luni, si efecte cronice,
dupa 3 luni
 Cresterea concentratiei de iod plasmatic
determina:
 fenomenul acut numit Wolff- Chaicoff
 inhibă activitatea enzimatică a 5’-
deiodinazei tip I
 inhibă şi activitatea 5’- deiodinazei tip 2
 Inhibita transportul T4 in ficat unde este
metabolizat si degradat
 blocheaza legatura T3 cu receptorul
sau la nivel hipofizar.
Fenomenul Wolff- Chaicoff
 Acest fenomen duce la diminuarea concentratiei
de iod intratiroidian prin:
 -down regulation pompei simporter NIS, ce
pompeaza iodul in tirocit contra gradientului de
concentratie
 -inhibitia oxidarii si organificarii iodului
 -diminuarea sintezei si secretiei de hormoni.
 In timpul acestei faze, care dureaza pina la 48h, se
observa o diminuare a T4 si T3 cu elevarea
moderata a TSH, aproximativ de 2.7 ori fata de
nivelul bazal.
 Acest mecanism este urmat de un fenomen de
scapare a efectului Wolff, din cauza diminuarii
concentratiei de iod anorganic intracelular.
Mecanismul amiodaronei
Actiunea Efectele

inhibă activitatea enzimatică a 5’- FT4 majorat

deiodinazei tip I FT3 micsorat

inhibă activitatea 5’- deiodinazei tip 2 TSH majorat

Inhiba patrunderea T3 la nivel celular Scade nivelul periferic a T3

Interactiunea cu receptorii tiroidieni Scade expresia genelor codificate de
HT, rezulta hipotiroidie periferica
Citotoxicitate tiroidiana Hormonii periferici crescuti
 Primul parametru care se modifică este
valoarea TSH
 “Vârful“ concentraţiei serice de T4 şi FT4
este atins în ziua a cincea de tratament.
 O creştere paralelă a nivelului seric al rT3
debutează încă din prima zi.
 Nivelul T3 scade semnificativ în cursul
tratamentului datorită scăderii sintezei şi
secreţiei acestuia, dar în special datorită
inhibitiei 5’deiodinării T4 la T3 in ţesuturile
periferice.
 După zece zile de tratament, concentraţia
serică de T3 este cu 19% inferioară celei
bazale.
Formula biologic normala la un pacient
tratat cu amiodarona in primele 3 luni:
 • FT4 crescut
 • T3 liber scazut sau la limita de jos
 • TSH moderat crescut.
 O majorare usoara a FT4 nu este
hipertiroidie. TSH se normaliseaza de la
sine si dupa 3 luni trebuie sa fie normal.
 In primele 3 luni nu este recomandat de a
examina functia tirodiana, din cauza unui
hiperdiagnostic.
Efectele cronice determinate de tratamentul cu
amiodarona sint distiroidiile care decurg cu
hipotiroidie sau cu hipertiroidie
 Aproximativ 80% din pacientii tratati cu
amiodarona ramin eutiroidieni
 15-20% din tratati dezvolta o distiroidie, care
poate fi o hipertiroidie mai frecvent in tarile cu
deficit de iod (europene), sau o hipotiroidie in
regiunile cu necesar de iod adecvat
(americane).
 Un studiu recent a demonstrat ca doua treimi
din pacienti cu distiroidii in urma tratamentului
cu amiodarona in America de Nord au
dezvoltat hipotiroidie si 34% tireotoxicoza.
Invers in Europa 25% au prezentat hipotiroidie
contra 75% tireotoxicoza.
Hipotiroidia indusa de amiodarona
 Hipotiroidia este mai frecventa in regiunile cu un
aport suficient de iod, la femei, la persoanele in
virsta si la pacientii cu A-TPO pozitivi
 Principalul mecanism evocat consta in incapacitatea
glandei tiroide de a scapa de sub efectul inhibitor
Wolff-Chaikoff.
 Amiodarona induce un grad de hipotiroidie la nivel
tisular, datorită scăderii numărului de receptori
pentru catecolamine asociat diminuării efectului T3
asupra adrenoreceptorilor beta.
 Structura moleculara a amiodaronei este
asemanatoare cu iodtironinele si poate influienta
transportul intratiroidian al hormonilor.
 DEA se leagă de receptorii intracelulari şi acţionează
ca T3 antagonist.
 Atât amiodarona, cât şi metabolitul său DEA au
efecte citotoxice dovedite la nivelul ţesutului tiroidian
 Tabloul clinic consta in semne nespecifice, similare cu
hipotiroidia clasica. Exceptional poate aparea gusa si
coma mixedematosa.
 Diagnosticul trebuie sa fie pus in baza bilantului biologic:
TSH majorat si FT4 mai mult sau mai putin micsorat.
 Aceasta forma de hipotiroidie ideal ar fi sa suspendam
tratamentul cu amiodarona, dupa care 60% din pacienti
redevin eutiroidieni in 2-4 luni, pe cind 40% ramin
hipotiroidieni din cauza prezentei patologiei autoimune.
 tratamentul cu amiodarona nu poate fi stopat din motivul
indicatiilor vitale, ceea ce impune administrarea paralela a
Thiroxinei.
 Tratamentul paralel cu levotiroxina se face in conditiile
unei rezistente la tratament, deaceea dozele de hormon,
pentru a fi aproape de eutiroidie, sint foarte mari.
 Scopul tratamentului cu levotiroxina este normalizarea
TSH, insa FT4 trebuie sa fie la limita superioara a
normalului
Hipertiroidia indusa de amiodarona
 Instalarea hipertiroidiei este adesea brusca si fara
intensitate severa.
 Clinic un pacient in virsta poate fi asimptomatic sau partial
simptomatic(de exemeplu doar pierdere ponderala ).
 Pe plan cardiovascular semnele cardiace de palpitatii si
tahicardie foarte des nu sint prezente din cauza efectului
bradicardizant al amiodaronei.
 Tireotoxicoza poate surveni in orice moment al
tratamentului si bine inteles dupa sistarea lui.
 Se disting doua tipuri de hipertiroidie indusa de
amiodarona:
 Tip I – survine la pacientii aparent eutiroidieni, dar cu
boala tiroidiana de fond (de exemplu, gusa difuza sau
nodulara).
 Tip II - tiroidita distructiva indusa de amiodarona in glanda
anterior normala, cu eliberarea in circulatie a hormonilor
tiroidieni.
Pentru tipul I mecanismul dezvoltarii
tireotoxicozei este cresterea eliberarii hormonilor
in urma supradozajului de iod.
 Pentru acest tip de hipertiroidie este recomandat
intreruperea tratamentului cu amiodarona, daca
contextul clinic permite si in acord cu cardiologul.
 In acest caz tratamentul ales sint antitiroidienele de
sinteza: Carbimazol (Neo-mercazolil) sau
Propilthiouracil).
 Este recomandat 40-60mg doza initiala sau PTU 600-
800mg in zi.
 Inainte de a prescrie preparate antitiroidiene trebuie
evaluat statutul hematologic. Aici poate fi vorba de o
leucopenie mai frecventa. Pacientii trebuie informati
ca daca apare febra si semne de infectie trebuie de
urgenta de efectuat analiza generala de singe.
 Uneori, din cauza cantitatii excesive de iod, ATS nu
pot fi atit de efective si in cazuri de tireotoxicoze mai
grave, paralel cu ATS se poate indica percloratul de
potasium(KClO4), 500mg de 2 ori(in alte surse
250mg de 4 ori), timp de 4-6 saptamini. Daca se
administreaza doza mai mare sau mai indelungat
este riscul aparitiei anemiei aplastice.
 In caz de esec, intoleranta sau alergie la
antitiroidiene, terapia cu Iod radioactiv poate fi
eficienta dar mai putin din cauza incarcarii
organismului cu I. Pentru tratamentul chirurgical se
opteaza in ultimul rind tinind cont de raportul
risc/beneficiu atit timp cit pacientii sint virstnicii si cu
patologie cardiaca.
Pentru tipul II mecanismul dezvoltarii tireotoxicozei
este cresterea eliberarii hormonilor in urma
distrugerii tirocitelor.
 Hipertiroidismul tip II contrar tipului I survine in contextul
unei tiroide sanatoase.
 Mecanismul sau este similar cu cel al unei tiroidite
subacute distructive, unde are loc eliberarea hormonilor
stocati in foliculi, in urma efectului citotoxic al
amiodaronei.
 ATS nu-si gasesc locul in tratamentul tireotoxicozei tipII.
 Contrar tipului I suspendarea tratamentului cu
amiodarona nu este recomandat.
 In caz de afectare usoara si moderata , aproximativ 20%
din pacienti prezinta o remisie spontana cu revenirea la
eutiroidie in citeva saptamini.
 In cazurile afecterii mai grave, tratamentul de electie este
corticoterapia cu Prednisolon 30-60mg in zi initial, pentru
o perioada totala de 7-12saptamini. Tratamentul nu
trebuie intrerupt prea devreme, risc de recidiva..
Hipertiroidia tipI si Tip II sau forma mixta

 Deobicei este dificil de diferentiat cele 2 forme de

hipertiroidie induse de amiodarona si deaceea forma
mixta le include, in special la persoanele in virsta. la
aceste persoane nodulii tiroidieni sint foarte frecventi,
ceea ce favorizeaza dezvoltarea hipertireoiditei tipI, la
care se poate asocia o componenta inflamatorie,
responsabila de hipertiroidia tipII. Este absolut nesesar, in
limita posibilitatii, de a le diferentia. La moment nu exista
o metoda concreta care sa puna diagnosticul. Au fost
antrenate intr-un studiu mai multi marcheri biologici: TG,
CRP, VS, IL6, dar s-au dovedit in final fara o reala
utilizare. In schimb unele elemente clinice (gusa, nodulii)
sau anamnestice (antecedente de distiroidii) ne pot
orienta in ce directie punem diagnosticul. La fel si USG
cu doplerografie, scintigrafia pot aduce informatii
complementare
Diferentierea hipertiroidiei de tip 1 si 2
Tipul 1 Tipul 2
Maladii tiroidiene preexistente da nu
Gusa da nu
Durata tratamentului cu 1-2 ani >2 ani
amiodarona
Captarea pe scintigrama prezenta slaba
Ecografie schimbari normala
Doppler crescut Scazut sau slab
IL6 serica crescuta absenta
 In plan terapeutic, atunci cind distinctia intre cele doua tipuri de
hipertiroidie este dificila, se debuteaza cu ATS, avind in vedere
frecventa mai mare a hipertiroidiei tip I, mai ales la virstnici cu
noduli tiroidieni. In cazul ineficacitatii sau agravarii trebuie de
asociat si GSI. Cum ilustreaza un studiu recent , in caz de o
hipertiroidie manifesta cu TSH <0.4 si FT4 >25, si cind
probabilitatea de a ne ciocni de TIP II este mai mare (absenta
nodulilor la USG, AC Anti TPO, Anti TRAB negativ,hipocaptare
la scintigrafie), imediat incepem tratamentul cu Prednizolon 30
mg pe zi paralel tratamentului cu ATS (poate fi si o componenta
a tipI), ceea ce permite normalizarea T4 in 4 saptamini si TSH
in 8 saptamini, urmarind tratamentul cu amiodarona.
 Dupa un episod de hipertiroidie pe fondal de tratament cu
amiodarona este necesar de convenit cu cardiologul in ce
priveste tratamentul antiaritmic, daca reintroducerea este
absolut necesara atunci se poate recurge la tratament radical
pentru a evita o eventuala recidiva.
Implimentari practice:

 Amiodarona, bogata in iod, determina perturbari discrete

in echilibrul tiroidian la majoritatea pacientilor si o
distiroidie la 20% din ei.
 Dozarea TSH este recomandata inainte de inceperea
tratamentului cu amiodarona, apoi la fiecare 6 luni
 Hipotiroidia nu necesita intreruperea tratamentului, si se
rezolva prin administrare de levotiroxina.
 Hipertiroidia de tipI este datorata supraincarcarii cu iod si
se trateaza prin antitiroidiene de sinteza, si necesita in
general intreruperea tratamentului cu amiodarona.
 Hipertiroidia de tipII este secundara unei tiroidite prin
efectul citotoxic al amiodaronei si se trateaza cu
glucocorticoizi.
 dat fiind faptul frecventa patologiei amiodaron iduse de
20%, este indicat de urmarit regulat functia glandei tiroide.
 Pentru tulburările tiroidiene asociate cu
infecţie HCV sint incriminati diferiţi factori
genetici si de mediu
 Varietatea manifestărilor tiroidiene induse
de VHC pot fi clasificate în raport cu
etiologia demonstrata sau presupusa.
1) actiunea directă a VHC asupra glandei
tiroide. Această ipoteză a fost confirmată
prin detectarea ARN-VHC antigenomic în
tiroida la bolnavii cronic infectati.
2) manifestările tiroidiene pot fi
secundare fenomenului generalizat
autoimun indus de infectia cu VHC.
 Mecanismul antiviral al
interferonului
virus

cells
cells

(Other stimuli:
exogenous ds RNA,
LPS, bacterial
components)
Mecanismul antiviral al
interferonului

virus

interferon
Mecanismul antiviral al
interferonului
No replication

virus

Inhibitory
proteins
Proprietatile interferonului
 Inducerea stãrii antivirale este cea mai
importantã funcţie a interferonilor, dar ei
au şi alte activitãţi biologice majore:
 - inhibiţia multiplicãrii celulelor normale
şi tumorale
 - reglarea proceselor de diferenţiere
celularã
 - reglarea funcţiei imunitare.
Proprietatile interferonului
 In mod obişnuit, celulele normale nu
sintetizeazã cantitãţi detectabile de
interferoni. Genele codificatoare ale
sintezei lor nu sunt transcrise.
 Pentru virusurile cu genom ARN dublu
catenar, inductorul sintezei de interferon
este chiar genomul viral. Virusurile cu
genom ADN, cu excepţia celor din
grupul pox, sunt slab inductoare.
 Interferonul (IFN), este preparatul de
electie in tratarea hepatitei c
 Pe lângă activitatea antivirală, IFN produce
efecte secundare care afectează mai multe
organe inclusiv si glanda tiroida.
 Actiunea terapiei cu IFN poate fi de natură
autoimuna , cum ar fi maladia Graves
(GD), de asemenea non-autoimuna, cum
ar fi tiroidita distructiva.
 Afectarea poate fi mai agrasiva prin terapia
combinata antivirala.(peg interferon si
ribavirina), utilizata deobicei in practica.
 Interferonii nu au activitate biologicã în celulele
care îi sintetizeazã. Principala lor activitate –
cea antiviralã- nu este directã, ci inductori ai
stãrii antivirale.
 Interferonii induc sinteza unor proteine, care
mediazã efectele lor multiple.
 Starea antiviralã este consecinţa sintezei în
celulã, a unei proteine inhibitoare a transcrierii
şi/sau a traducerii mesajului genetic viral (PIT),
care interferã fie cu sinteza ARNm viral, fie cu
traducerea sa, fie cu ambele procese.
 O a II-a cale majorã a inducerii stãrii antivirale
este degradarea ARNm viral prin acţiunea 2’-5’
oligo-adenilat-sintetazei şi a
riboendonucleazei.
 Interferonii stimuleazã funcţia imunitarã.
Celulele infectate de virusuri sunt lizate de
celulele imunitare. Recunoaşterea lor este
mediatã de moleculele CMH I (complexul
major de histocompatibilitate), a cãror
expresie este stimulatã de interferoni.
 receptorii de mare afinitate pentru regiunea
Fc a IgG pe suprafaţa macrofagului, cu
consecinţe importante pentru rata eliminãrii
complexelor imune prin fagocitozã şi
asupra ADCC
 Interferonii stimuleazã activitatea
citotoxicã a limfocitelor NK şi activeazã
metabolismul oxidativ al macrofagelor,
precum şi activitatea lor antitumoralã
Patogeneza autoimunitatii tiroidiene in infectia
cronica HCV:
 Patogeneza exactă tulburărilor tiroidiene legate de virusul hepatitei
C nu a fost elucidat complet şi studiile anterioare asupra
mecanismului care ar explica legatura dintre infectia HCV si
autoimunitatea tiroidiana au eşuat.
 Recent au fost elaborate ipoteze care ulterior au fost demonstrate:
schimbarile in expresia Ag Self, datorate infectei virale sau
recunoasterea epitopilor ascunsi; activarea celulelor T autoreactive
de catre citokinele din focarul inflamator; asemanarea moleculara
sau activarea incrucisata dintre antigenile virale şi antigenii
thyroidali; expresia in glanda tiroida a proteinelor “heat shock”
(induse de conditiile de stress intracellular) expresia anormala a
moleculelor CMH clasa II de catre tirocite.

Citokinele, chemokinele si receptorii lor pot contribui direct sau

indirect în mecanismele mai sus-menţionate. Aceşti factori sunt de
greutate moleculară mică, au funcţia ca mesageri chimici şi
interacţioneaza cu un alt mesager în moduri complexe.
Cu toate acestea, expresia citokinelor aberante pare a juca un rol
important în patogeneza multor boli autoimune, inclusiv si
dereglarile tiroidiene autoimmune induse de virusul C.
 Diferite studii au relevat ca exista o reglare (upregulation) a expresiei
interferon-gamma şi chemokinele induse de el, ca chemokine (CXC
motiv) ligand 10 (CXCL10) (un chemoatractant puternic pentru T helper 1
(Th1) secretate de IFN limfocitar, în hepatocite şi limfocite la pacienţii cu
VHC-pozitiv. O asociere directă a fost observată între expresia acestor
factori şi gradul de inflamaţie.
 Mai multe studii au sugerat că CXCL10 este un indicator adecvat a
agresivitatii atacului autoimun mediat de Th1..
 Din alt considerent, productia de CXCL 10 poate transforma profilul
citochinelor spre infiltrarea tiroidei cu T limfocitelor.
 Sa demonstrat că IFN, citokine recunoscute de celuleTh1, în combinaţie
cu TNF-a, afectează creşterea tirocitelor
 A fost recunoscuta relaţia dintre nivelul plasmatice crescute de CXCL 10
si rezultate putin eficiente a terapiei antivirale la pacienţii cu hepatita C.
Mai multe linii de evaluare sugerează că CXCL10 poate fi implicat în
fazele iniţiale ale Disfunctiilor autoimune tiroidiene.
 De exemplu, această moleculă este expresia celulelor din focarul
inflamator şi în tirocite la pacienţi cu GDT, si concentraţiile serice de
CXCL10 au fost mai mari în tiroidita autoimună decât în grupul de control.
 şi o importantă corelaţia inversă a fost demonstrata între nivelul circulant
de CXCL10 si durata bolii în GDT.
Tratamentul cu interferon in realizarea
disfunctiilor tiroidiene
. Mai multe studii au demonstrat că IFN poate
normaliza alanin aminotransferaza (ALT),
îmbunătăţi proprietatile histologice a ficatului şi
reduce încărcătura virală la pacienţii cu hepatită
cronică C (CHC).
*Terapia CHC a evoluat de la interferon alfa in monoterapie
* Datele publicate disponibile arată că IFN in monoterapia produce
un răspuns virologic sustinut în < 20% din cazuri CHC.
* Rezultatele unui studiu recent indică faptul că tratamentul
infecţiei cu VHC cu interferon pegilat în combinaţie cu ribavirină
poate eradica infectia VHC în 40-90% din pacienţi.
 O legătură între IFNa şi bolile tiroidiene a fost
identificată încă din 1985 la pacienţii care au
fost tratati cu IFNa pentru cancerul de sân.
 Manifestările clinice autoimune tiroidiene
induse de IFN pot fi împărţite în diferite tipuri
inclusiv GDT, Hashimoto şi hipotiroidie
subclinică.
 Acestea ocazional pot fi asociate cu producţia
de autoanticorpi tiroidieni (TAb) fără boală
clinică. În toate aceste tulburări prezenţa TAb
înainte de iniţierea de terapiei cu IFN, este un
important factor de risc pentru dezvoltarea de
Tiroidite interferon induse(TII)
 Ca urmare a acestor efecte secundare,
terapia cu IFN, uneori, poate fi necesar
de întrerupt, în funcţie de severitatea
simptomelor. In plus, hipotiroidia poate
scăpa de diagnostic din cauza
suprapunerii simptomelor sale cu cele
induse de terapia cu IFN sau hepatita C
 Tiroidita indusa de INF(TII) poate fi
împărţita în două grupe principale, de tip
autoimun şi de tip non-autoimune.
TII autoimune
 Prezenţa Ac antitiroidieni înainte de iniţierea
terapiei cu IFN alfa este un factor de risc
pentru dezvoltarea de IIT autoimune.
 Dezvoltarea maladiei Graves secundar la
terapiei cu IFN este mai puţin frecvente. O
revizuire retrospectivă a 321 pacientilor cu
hepatita B sau C tratati cu IFN au găsit 10
pacienţi care au dezvoltat clinică de
tireotoxicoză şi şase au avut semne clasice de
GD. În toate cazurile de GD, tireotoxicoza nu
se rezolvă după întreruperea tratamentului cu
IFN.
 Un raport de caz privind dezvoltarea maladiei
Graves, a identificat oftalmopatia secundara
tratamentului cu IFN.
 IFN poate produce tiroida autoimuna de novo,
precum şi exacerba autoimunitatea pre-
existenta in tiroida.
 Incidenţa de novo a TAb este aproximativ 10-
40%, se dezvolta mai frecvent la femei decât
la bărbaţii tratati cu IFN şi de asemenea la
persoanele in virsta.
 Majoritatea persoanelor care dezvolta TAb "de
novo" rămân pozitivi si după sfârşitul
tratamentului.
 Cea mai comună formă de tiroidita autoimuna
este prezenţa anticorpilor tiroidieni peroxidază
(TPO-Ab), şi anticorpi antitireoperoxidază (Tg-
Ab), fără boală clinică.
TII nonautoimune
 50% din cazuri TII si se manifestă ca TIROIDITĂ distructiva.
 Deoarece multe cazuri tiroiditei distructive secundare la IFN sunt
uşoare sau subclinice, este posibil ca TII distructiva sa apara mai
frecvent decât sint raportate.
 Hipotiroidia permanentă este neobişnuită şi se dezvoltă în mai puţin
de 5% din cazuri.
 TII distructiva la pacienţii care primesc IFN este diagnosticata pe
baza anticorpilor negativi şi absorbţia redusa a iod radioactiv la
scintigrafie.
 Re-tratamentul cu IFN la pacienti se dezvolta frecvent Hashimoto
recurente, şi, prin urmare, funcţia tiroidiena ar trebui monitorizată cu
atenţie dacă tratamentul cu IFN este reluat.
 În timp terapiei cu IFN de cele mai multe ori tiroidita distructiva se
rezolva spontan, insa unii pacienţi pot dezvolta complicaţii, cum ar fi
fibrilaţie atrială rapidă, care necesită ablatia tiroidei înainte de re-
tratamentul cu IFN.
 În plus, un grup de pacienţi cu TIROIDITĂ distructiva pot progresa
spre hipotiroidism permanent.
 *Interesant, un grup din Franţa au raportat 3
pacienţi care au dezvoltat TII non autoimuna,
urmata de hipotiroidism, și câteva luni mai
tirziu de tireotoxicoza recurenta din cauza
maladiei Graves.
 Toti cei 3 pacienţi au avut pozitivi TAb în
timpul episodului de Tiroidita distructiva
 Astfel, IFN-ul declanşează Tiroidita autoimună
la indivizii genetic predispusi.
 TII non-autoimune, de asemenea, se poate
manifesta prin hipotiroidism fără TAb.
 Frecvent hipotiroidia este tranzitorie şi se
rezolvă spontan la încheierea terapiei cu IFN.
 Diagnosticul TII
 TII poate provoca grave hiper- sau hipo-tiroidii, deaceea se recomandă ca toţi pacienţii care
primesc terapie cu Interferon alfa pentru hepatita C sa fie măsurat nivelul TSH în timpul
tratamentului şi la intervale regulate de timp.
 Clinicienii trebuie să examineze în mod obişnuit semnele de disfuncţie tiroidiană, cum ar fi
tahicardia sau bradicardia, intoleranţa la căldură sau frig şi schimbarea neaşteptata in greutate.
 Se recomandă tuturor pacienţilor cu hepatita C, înainte de începerea terapie cu IFN, screeningul
pentru boli tiroidiene.
 Screening-ul de bază ar trebui să includă cel puţin nivelul TSH, s-ar recomanda si screening pentru
anticorpii tiroidieni (TAb) (TPO-Ab, Tg-Ab).
 Dacă nivelul de TSH este normal, atunci TSH trebuie monitorizat la fiecare trei luni până la
finalizarea cursului cu IFN.
 Dacă nivelul de TSH e normal, dar TAb sunt pozitive se recomandă monitorizarea TSH la fiecare
două luni, deoarece este mult mai susceptibile de a dezvolta boli tiroidiene clinice.
 Un studiu recent din Italia care prezintă o asociere semnificativă între nivelurile inferioare de
CXCL10 şi dezvoltarea de IIT, a sugerat că acest lucru ar putea fi un test predictiv util.
 În cazul în care pacientul dezvoltă funcţii tiroidieni anormale în timpul tratamentului, atunci el trebuie
finalizat complet.
 Pentru tireotoxicoza, pentru a discerne între tiroiditaa distructiva si Hashimoto, diagnosticul trebuie
să includă anticorpi (TRAb), şi TPO-Ab şi nivelurile de Tg-Ab. Dacă anticorpi sunt negative poate fi
efectuată scanarea.
 Pentru hipotiroidism diagnosticul ar trebui să includă funcţia tiroidei şi anticorpi (TPO-Ab, şi Tg).
Tratamentul TII
Tireotoxicoza:

 În majoritatea cazurilor tireotoxicoza este cauzata de tiroidita

distructivă (DT) sau de boala Graves (GD). În cazul în care Trab și
anii TAB sunt negative și asimilarea radio iod este scăzut pacientul
are cel mai probabil DT, și ar trebui să fie tratate cu un beta-
blocant. Pacienții cu DT trebuie monitorizați pentru a nu dezvolta
hipotiroidism, care urmează, de obicei, în câteva săptămâni dupa
faza hipertiroidism. Corticosteroizii, care sint de ajutor în tiroidita
subacută, în timp ce la pacienții cu hepatita C sunt, în general
contraindicati. In cele mai multe cazuri terapia cu IFNa poate fi
continuată. Cu toate acestea, în cazul în care tireotoxicoza
simptomatic este severă terapia cu IFNa trebuie retinuta si
concordata cu un hepatolog. În cazurile de IIT care se manifesta
ca boala Graves (GD), este de preferat ablatia tiroida cu iod
radioactiv și / sau intervenții chirurgicale. Nu se recomandă
tratarea pacientilor cu GD indusa de interferon, cu medicamente
anti-tiroidiane, deoarece acestea pot agrava disfuncția hepatică.
Hipotiroidism
 Pacientii sunt tratati cu inlocuirea hormonilor
tiroidieni, fără a fi nevoie de a opri terapia
IFNa. Cu toate acestea, monitorizarea atentă
a funcțiilor tiroidiene, cel puțin o dată la două
luni, ar trebui să fie efectuata, deoarece
boala poate progresa ceea ce duce la
creșterea cerințelor de T4. Mai mult decât
atât, cerințele de substitutie cu T4 pot crește
în cazul în care pacienții sunt tratați cu un al
doilea ciclu de interferoni, sau poate să
scadă sau sa nu mai fie necesar dupa
terminarea cursului cu IFNa.