Sunteți pe pagina 1din 23

REABILITAREA (Repararea și renovarea)

STRUCTURILOR METALICE

Dr. ing. Dragos Voiculescu


1. INTRODUCERE

In general tehnologiile și metodele de construcție


tradiționale sunt folosite pentru reparații, dar ele trebuie
să țină seama de specificul materialelor in timp.

Procesele de producție ale materialelor metalice și


tehnicile de asamblare au evoluat odata cu dezvoltarea
industrială. Prin urmare, este necesar ca reparațiile să
se facă cunoascand proprietățile materialelor metalice,
modurile de ansamblare si normele de proiectare
utilizate în construcții de-a lungul timpului.
In particular, materialele metalice au beneficiat de
evoluții importante (de la fonta la fier forjat și mai
apoi la oțel) care au pus in evidenta caracteristici
comportamentale foarte diferite; numai evoluția
otelului de la începutul secolului XX prezinta
caracteristici extrem de variabile și comportamente
care trebuie avute în vedere în toate proiectele de
reabilitare.
Cea mai importantă proprietate a oțelului se referă
la capacitatea de sudare, care a apărut treptat
incepand cu anii 1930, împreună cu dezvoltarea de
tehnicilor de sudură și a metalurgiei.
2. ISTORICUL UTILIZARII MATERIALELOR
METALICE IN STRUCTURI
După zidărie și lemn, materiale metalice au fost folosite
pentru construcții incepand cu secolul al XVIII-lea.

Trei aliaje pe bază de fier: fontă, fier forjat și oțel, vor


defini principalele perioade de construcție a structurilor
metalice.
2.1. PROPRIETATILE MATERIALELOR METALICE

a) Incercarea la tracțiune este incercarea mecanicii


clasice ale cărui proceduri sunt complet normalizate (EN
10002).

Eforturile clasice măsurate pe o diagramă


caracteristică sunt :
– Limita elastica a otelului Re exprimata în kg/mm2 sau
MPa (N/mm2).
– Limita de rupere a otelului Rm exprimata în kg/mm2
sau MPa (N/mm2).
– Alungirea exprimata în %.
b) Testul de impact care caracterizează energia
absorbită la ruperea unei epruvete crestate (EN 10045).

Acest test efectuat la diferite temperaturi permite


clasificarea în clase de calitate a oțelului și indică riscul de
rupere fragila și sudabilitatea materialului.
2.2. MATERIALE FOLOSITE

La sfârșitul secolului al XVIII, metodele de


fabricare industrială a aliajelor de fier-
carbon permiteau elaborarea fontei, cu un
conținut de carbon de aproximativ 3%, cu
caracteristici mecanice mediocre, ceea ce
a favorizat producerea de structuri care
funcționează in eforturi de compresiune
inspirate din realizarea structurilor de
zidărie (structura arcuită).
Din 1820 dezvoltarea dezvoltarea procedeelor
industriale de realizare a aliajelor fier-carbon permite
realizarea fierului forjat, cu rezistență îmbunătățită la
tracțiune, ce permite construirea de structuri in
cadre.

A doua jumătate a secolului XIX va fi marcata de


apariția proceselor de producere a oțelului; procesul
Bessemer (1856) și Siemens-Martin (1865) apoi
Thomas (1877), va permite producerea de mari
cantități de otel. Datorită proprietăților sale
mecanice, în primul rând de rezistență, otelul va
înlocui în totalitate la începutul secolului XX, fonta și
fierul forjat în fabricarea structurilor.
2.2.1. Fonta

Fonta a fost utilizata în realizarea multor poduri din secolul al


XIX-lea, dar cele mai multe dintre lucrari au avut o durată de
viață limitată.

Fonta este un material fragil, cu rezistența la tracțiune scăzută


dupa cum reiese de caracteristicile găsite pentru produsele din
această epocă
– Carbon: 3 … 3,5 %
– Siliciu: 2 … 3,5 %
– Limita elastica: 50 … 100 N/mm2
– Rezistenta la tractiune: 100 … 180 N/mm2
Primul pod din fontă a fost construit peste Severn - Coalbrookdale în Anglia, în
1779
2.2.2. Fier forjat

Fierul forjat are, potrivit diverselor bibliografii ale


timpului, o compoziție chimică aproximativă :
– carbon : 0,01 %,
– mangan : 0,02 %,
– fosfor : 0,2 %,
– sulf : 0,05 %,
– siliciu : 0,2 %.
Caracteristicile mecanice ale fierului forjat sunt
eterogene, cu următoarele valori :
– Limita elastica (E) : 230 … 300 N/mm2 (masurata pe lucrari
existente, bibliografia dă valori mai mici de 170 N/mm2),

– Limita de rupere (R) : 260 … 400 N/mm2,

– Alungirea relativa (A) : 10 … 20 % (în direcția de laminare) :


nula (în direcție transversală).
2.3.3. Oteluri vechi

Oțeluri de construcții sunt aliaje de fier - carbon cu un


conținut de carbon care variază în funcție de modul
de fabricare și de marca urmarita.

Alte elemente sunt prezente, deoarece nu au putut fi


eliminate la elaborare; unele sunt daunatoare, cum ar
fi fosforul, sulful, azotul și constituie impurități.
Fosforul este un element fragilizant, care scade
accentuat rezistența produselor brute de laminare.
Caderea de rezistența este mai pronunțata odata cu
depasirea limitei de 0,07% fosfor.

Efectul acestor constituenți justifică prudență


extremă înainte de angajarea unei reparații pe
structuri realizate din oteluri vechi și demersurile
necesare pentru cunoașterea materialelor folosite.
2.3.4. Oteluri moderne

"Otelurile moderne" corespund otelurilor sudabile si


marcile utilizate sunt incluse in prescriptiile de
proiectare curente.

Ele sunt, în general, preparate prin procedee cu


oxigen și marcile obținute nu prezintă dificultăți la
sudare
• Piese turnate din oțel
Piesele din otel turnat, sunt obținute direct prin solidificarea
metalului lichid în forme care reproduc cât mai fidel posibil
forma finală și dimensiunile finale ale elementelor.

Această practică este atractiva din punct de vedere tehnic și


economic, deoarece elimină operațiile de prelucrare
secundară costisitoare, și va menține microstructura fină de
turnare care conduce la o bună performanță a pieselor in
exploatare.
Utilizarea oțelului turnat pentru diferite părți ale
structurilor, cum ar fi: elemente de reazem,... poate
conduce la un continut ridicat de carbon pentru
aceste piese, si orice lucrare pe acest tip de element
necesită investigatii metalurgice.
2.3. EVOLUȚII DIMENSIONALE
Fonta din primele structuri metalice este sub formă
de piese turnate pe schitele de ingineri și arhitecți.

Fierul forjat vine sub forma de plăci, tije, profile, în forme


si dimensiuni oferite de producatori. Construcția este o
combinație de piese laminate sau forjate asamblate cu
șuruburi obișnuite, și mai ales cu nituri. Dimensiunile
pieselor sunt destul de mici. Foile de tabla realizabile in
1830, de exemplu, au avut grosimi între 3 și 20 mm, latimi
care nu au depășit 500 mm și lungimi limitate la 1000
milimetri. În construcțiile de poduri ale epocii, grosimile
utilizate sunt de ordinul a 10 - 12 mm.
Odată cu apariția oțelului, produsele ajung la grosimi de 65
mm și au o lungime care merge până la 4 metri. Evoluția
echipamentelor de oțel și nevoilor în creștere ale industriei
(cazane, navale) va avansa apoi rapid aceste cifre.

Între 1870 și 1890, greutatea trece la 12 și apoi la 30 de tone și


lungimile la 5 și apoi la 10 metri, în timp ce grosimea și lățimea
maximă realizabilă sunt stabilite respectiv la 300 … 400 mm si
la 3 m .