C1.

1
Cadrul geografic și uman
Particularități ale teritoriului Greciei continentale și insulare

1. Resursele limitate. Solul sterp, capriciile climei sunt deosebit de

neprielnice pentru agricultură, baza celor dintâi aşezări umane.
Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt prea puţin
prielnice agriculturii. Pe solurile mai puţin sărăcăcioase se cultivă
cereale (cu precădere orz în detrimentul grâului, mai ales în Attica), iar
pe cele pietroase viţă de vie şi măslini. Muntele, în mare parte
despădurit încă din Antichitate (Platon constată că pe vremea lui nu se
mai găsesc bârne groase, aşa cum existau în vechile locuinţe) nu oferă
un mediu complementar propice vieţii omului: versantele, roase de
puhoaie, nu oferă decât locuri pentru păşunatul din timpul verii. Între
cîmpie şi munte, sărăcăcioase întinderi acoperite cu tufe pipernicite de
fistic, de mirt, cu feluriţi arbuşti, cu crini şi zambile sălbatice, iar pe
alocuri câte un stejar pietros: domeniu predilect al oilor şi al caprelor.
Bogăţii minerale nu se găsesc nici ele în prea mare măsură. Câteva
neînsemnate zăcăminte de fier şi de cupru. Plumb argintifer la Sunion,
izvor de bogăţie. Straturi alcătuite dintr–o argilă foarte fină din care se
lucrează o ceramică de cea mai bună calitate.
2. Clima mediteraneană este mult mai blândă și comportă practic două
perioade sezoniere:
(1) o perioadă rece și cu umiditate ridicată, de la jumătatea lunii
septembrie și până în aprilie, cu media pluviometrică între 300 mm (Atena)
și 1200 /1300 mm (Corfu); căderile de apă pot fi uneori foarte abundente,
în averse;
(2) o perioadă călduroasă și secetoasă.
Se poate observa că media scade simțitor de la nord la sud și de la vest
către est în zona continentală și egeeană a Greciei. Precipitațiile cresc însă
și o dată cu altitudinea.
Versantul ionian al Greciei continentale e acoperit de întinse păduri de
stejari pietroşi, de carpeni, de castani, de stejari până la 1200 în altitudine,
iar mai sus, de păduri de pini, de brazi şi de fagi. Pe înălţimile
Peloponesului occidental cad ploi abundente, de unde bogăţia cursurilor de
apă. La est de Pind, numai munţii cei mai înalţi se bucură de precipitaţii mai
bogate — Olimpul e acoperit de brazi şi de castani, iar coamele Parnasului
sînt înzăpezite pînă în iunie —, dar regiunile joase cunosc o lungă şi
neîndurătoare epocă de secetă, căci din iunie pînă în septembrie nu plouă
niciodată.
Vînturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a
Mediteranei aspiră aerul Balcanilor, dînd naştere vânturilor de nord care
devastează lanurile, mătură Marea Egee şi alternează adesea cu răbufnirile
arzătorului sirocco. Iarna, rafale violente de vânt răcesc brusc atmosfera.
3. Ciclul agricol este foarte inegal, iar activitățile agricole se
concentrează în perioade precise. În septembrie-octombrie se culeg
smochinele. Din noiembrie și până în februarie are loc recoltarea
măslinelor. Ele erau tratate, spălate și puse într-o soluție salină
pentru a fi fie exportate ca produse de lux, fie consumate la masă. O
parte dintre măsline erau stoarse utilizându-se prese manuale.
Presă săpată în piatră din împrejurimile Methanei (Peloponez)
Presă de ulei pe un vas cu figuri negre de tip skyphos (Muzeul din Boston)
Ciclul activităților agricole începe toamna, atunci când se ară și se
cultivă pământul cu cereale și leguminoase. Asolamentul este de
regulă bienal. Se curăță copacii de uscături, se sapă șanțuri de jur-
împrejurul tulpinii pentru a putea colecta apa de ploaie și se
plantează pomii fructiferi și vița de vie. Dacă însămânțarea nu putea
avea loc toamna, ea se făcea în luna februarie. Tot atunci se
efectuează și cea de-a doua arătură.

Aratul și semănatul pe un vas cu figuri negre (Muzeul Kerameikos)

Primăvara este perioada când oile și caprele dau lapte, se nasc
mieii și iezii, se efectuează lucrările zootehnice necesare și se obțin
produsele lactate de tipul brânzeturilor. Primăvara de obicei este
foarte scurtă, uneori cu precipitații de scurtă durată, torențiale.
Pentru asigurarea hranei corespunzătoare, animalele mici încep să
fie mutate în zonele montane. Din mai începe recoltarea cerealelor,
în funcție de tipul lor și de zona în care se află terenul arabil;
procesul poate dura până în iulie, când se încheie secerișul. La
acest moment se ară pentru a treia oară pentru a distruge
buruienile și a păstra umiditatea solului; tot din acest motiv legat
de conservarea umidității se adaugă pământ de jur împrejurul
trunchiurilor de copac sau a viței de vie.
Vara nu este o perioadă foarte încărcată, astfel încât bărbații se
puteau dedica și altor tipuri de activități precum cele războinice,
navigație, activități artizanale și meșteșugărești, cele care implică
un nivel mai mare de dificultate și nu puteau fi rezolvate în restul
anului, precum și cele recreative.
4. Contrastele regionale. Predomină zonele montane, care acoperă
80% din suprafaţa solului, ceea ce a contribuit la compartimentarea
reliefului în câmpii de mici dimensiuni, dominate de înălţimi abrupte,
prost legate între ele, condiţie deosebit de favorabilă fracţionării
politice și diversității regionale. Relieful accidentat a împiedicat, în
general, stabilirea unor trasee de largă circulaţie în interior. Totuşi, căi
publice care să lege ţărmurile de mari centre religioase, cum era Delfi,
sau de oraşe importante, ca Sparta, au existat din cea mai îndepărtată
Antichitate. Marile câmpii sunt rare. Tesalia e o imensă cîmpie,
împrejmuită de jur împrejur de munţi, dintre care Olimpul, cel mai
înalt, are 2985 metri în altitudine. Bogată în vânat şi în cai, Tesalia e
străbătută de cel mai frumos dintre fluviile Greciei, Peneus, care e
nevoit să–şi croiască un drum greu de–a lungul ţinuturilor calcaroase
ale Olimpului prin încântătoarea vale a Tempei. Iarna o preschimbă
însă într–un ţinut mlăştinos, iar vara într–un pustiu acoperit de praf.
Tesalia nu are nici o ieşire la mare, în afară de adîncul golf Pagasetic.
Însă Tesalia şi Beoţia se prezintă, vara, ca nişte stepe arzătoare peste
care vântul ridică vârtejuri de praf. În Attica şi în insule căldura e mai
suportabilă din pricina vânturilor etesiene.
Beoţia şi Attica sînt situate în peninsula răsăriteană care
adăposteşte golful Maliac şi Marea Eubeică şi înaintează spre nord
în mare prin capul Sunion. Solul Beoţiei este incomparabil mai fertil
decât cel al Atticii, continuând şirul câmpiilor roditoare din Tesalia.
Despărţită de un relief muntos în două regiuni, dintre care una este
câmpia Orhomenosului, unde se află lacul Copais, iar cealaltă
câmpia în mijlocul căreia se înalţă Teba. Beoţia se mîndrea, cum
vădesc o serie de legende populare, cu fertilitatea ţinutului ei, udat
de fluviul Asopos. Însă în realitate nu era decât o cîmpie mâloasă,
insalubră din cauza mlaştinilor care o acopereau în Antichitate o
bună parte a anului (în jurul întinsului lac Copais), şi pe care o drena
în mod necorespunzător râul Asopos. Caracterele mediteraneene se
accentuează în peninsula Atica, unde muntele nu lasă loc decît unor
câmpii minuscule, care nu sunt decât nişte pante acoperite cu
pietriş.
În zonele de nord si de sud ale Greciei predomină masive muntoase
greu de străbătut. Grecia continentală se sprijină pe o imensă
dorsală, Pindul, care culminează cu muntele Boios.
Epirul şi Macedonia alcătuiesc două provincii de graniţă a căror populaţie
mult timp nu a fost recunoscută ca fiind greacă. Epirul e format din munţi
accidentaţi, cu coamele paralele, regiune unde căile de comunicaţie sunt
deosebit de anevoioase. Arachtosul o străbate pe toată lungimea înainte de
a se arunca în golful Ambracia (sau Arta). Macedonia, udată de Axios (care
oferă o cale de comunicaţie lesnicioasă cu afluenţii Dunării) şi de Haliacmon,
e alcătuită dintr–un podiş muntos şi o câmpie cu caracter de stepă,
îndeajuns de prielnică creşterii animalelor.
Legat de Grecia continentală printr–un coridor îngust, Peloponesul, al cărui
contur a sugerat, potrivit epocii, când o frunză de platan, când una de dud,
constituie partea sudică a peninsulei balcanice, aruncându–şi cu îndrăzneală
în mare cele patru degete şi se împarte în mai multe regiuni naturale, între
care căile terestre de comunicaţie sunt anevoioase. Muntele domină totul,
dar există şi câmpii mănoase, mai ales văile paralele ale Euratosului (Laconia)
şi Pamisosului (Mesenia) şi cîmpia Argosului. Țărmul nordic, ce mărgineşte
golful Corintului, care e asemeni unui lac liniştit, e alcătuit numai din
debleuri sterile. Țărmul vestic este în general plat, nisipos, fragmentat în
lagune. Singurul ţinut cu adevărat continental, Arcadia, care, datorită izolării
sale, a slujit întotdeauna drept refugiu, este împărţit între munte şi cîteva
bazine interioare ale căror ape, excepţie făcînd cel de la Megalopolis drenat
de fluviul Alfeu, nu se scurgeau decît prin nişte văgăuni (sau catavotre) de
cele mai multe ori strangulate, care transformă ţinutul într–o succesiune de
mocirle pestilenţiale.
4. Marea e prezentă pretutindeni, pătrunzând adânc în uscat, care
se termină cel mai adesea prin faleze ce adăpostesc nenumărate
porturi. Marea constituie adevărata cale de comunicaţie, deoarece
compartimentarea solului face ca legăturile terestre să fie
anevoioase. Grecia nu va cunoaşte o veritabilă reţea rutieră până în
epoca romană. Navigația este una de cabotaj, ceea ce înseamnă că
se efectua de-a lungul coastelor. Instrumentele de navigație erau
încă rudimentare.
În anotimpul călduros, pe durata încetării vânturilor etesiene, care
bat dinspre nord–est, o călătorie din oricare port al Greciei
continentale nu reprezenta o încercare greu de realizat dacă se ţine
seama de dantela ţărmurilor crestate de golfuri. Pe orice traseu s–ar
fi îndreptat, navigatorul grec avea aproape constant în câmpul vizual
conturul unei insule, ceea ce îi insufla un sentiment de siguranţă şi îi
îndemna să meargă mai departe. Mai anevoioasă se arăta
comunicaţia între ţărmurile de est şi cele de vest ale Greciei
continentale.
C1.2
Dialectele limbii grecești
Dialectele din Grecia la sfârșitul mileniului al
II-lea î.Hr. (P. Leveque)
Având în vedere complexitatea configuraţiei etnice a teritoriilor ocupate de
greci în cursul mileniului al doilea studiile recente despre formarea
dialectelor greceşti preferă să recunoască existenţa a două mari grupuri de
vorbitori: grecii din nord (nord–vest) şi cei din sud (sud–est).
Dialectele locale aparţinând acestor diviziuni fundamentale prezentau
interferenţe, detectate ulterior în studiul particularităţilor fonologice şi
morfologice din dialectele cunoscute în documente scrise. Dialectele
nordice şi vestice, bine reprezentate la nord de Golful de Corint (Locrida,
Focida, Dorida, Etolia) sunt matricea care a dat naştere dialectelor dorice,
răspândite în Pelopones, Creta şi sud–estul Asiei Mici, inclusiv insulele din
faţa coastei asiatice de sud–est. În cursul pătrunderii lor în Pelopones,
triburile acestor vorbitori ai unor dialecte nordice au întâmpinat o vie
rezistenţă, pe care tradiţia locală a păstrat–o în memoria urmaşilor sub
formă de legende şi mituri. Rezultatul împotrivirii a fost neputinţa acestor
triburi de a se infiltra pe toată aria Peloponesului. Arcadia a rămas vreme
îndelungată, în nordul Peninsulei, un teritoriu izolat de influenţa graiului
noilor veniţi. Dialectele din regiunea Elidei şi a Corintului, în Grecia
Centrală, sunt considerate drept punte de legătură între nord şi sud,
însumând şi vehiculând particularităţi specifice celor două grupuri
dialectale fundamentale.
În cadrul dialectelor nord–vestice, dialectele denumite eolice, vorbite
îndeosebi în Tesalia şi Beoţia, par să fi format o unitate de sine
stătătoare. În perioada secolelor obscure, eolienii au trecut şi ei marea,
stabilindu–se în sudul Troadei. Insula Lesbos, colonizată şi ea cu
populaţie de vorbitori ai dialectului eolic, a cunoscut în secolul al Vl–lea
o mare înflorire culturală sub influenţa mişcării artistice din Lidia şi din
Frigia.
Dialectul arcado–cipriot este cel mai restrîns ca arie de răspândire.
Descifrarea inscripţiilor în linearul B de pe tăbliţele miceniene şi de pe
cele găsite la Cnossos au dovedit o incontestabilă continuitate a
dialectelor vorbite în Pelopones de către grecii infiltraţi în sud, încă din
prima jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. Ferit întrucâtva de influenţele
dialectelor dorice, datorită izolării Arcadiei, ţinut muntos şi mai uşor de
apărat în faţa invadatorilor, dialectul arcadian a păstrat cel mai bine
caracteristicile limbii vorbite de acei greci care trăiseră în timpul
civilizaţiei palatelor şi pe care Homer îi denumeşte ahei. Încă înainte de
începutul secolul al XI–lea, aheii pătrunseseră pînă departe în bazinul
estic al Mediteranei şi așa se explică, în parte, comunitatea dialectală a
unor populaţii atât de îndepărtate una de alta: cea din Arcadia şi cea
din Cipru. Inscripţii găsite în sud–estul Asiei Mici, pe teritoriul Pamfiliei
îndeosebi, atestă roirea acestor îndrăzneţi navigatori până dincolo de
apele teritoriale ale Ciprului.
Dialectul ionic îşi datorează apariţia influenţelor lingvistice la diferite
nivele ale unui dialect vestic asupra celui vorbit în sud. Este firesc ca
preponderenţa caracteristicilor acestui dialect să îl clasifice printre
dialectele sudice, şi ca atare, apropiat de cel vorbit în Arcadia.
Ulterior, strânsele contacte dintre ionienii din Asia Mică şi cei din
Attica au dus spre o apropiere tot mai accentuată între dialectul atic
şi cel ionic, aşa încât, începând din perioada clasică se poate vorbi
despre existenţa unui dialect ionic–attic. De fapt, Attica şi Eubeea
fuseseră populate de ionieni încă din epoca marilor tulburări din
jurul anilor 1200. Înrudirea strînsă între cele două dialecte este deci
explicabilă.
C1.3
Sisteme de scriere în
lumea greacă
Sistemele de scriere au fost inventate și utilizate de către cei care
aparțineau mediului puterii politice pentru a putea fi utilizate cu
precădere în administrația palațială din Creta, Grecia continentală,
Egipt sau Orientul Apropiat.
Sunt cunoscute în lumea pre-elenică și în cea greacă trei sisteme de
scriere: (1) cel care utilizează ideogramele sau logogramele; (2)
silabarele; (3) scrierile alfabetice. Literele puteau fi incizate în pasta
moale a tăblițelor sau excizate, cu literele în relief, ca în anumite
scrieri luvite.
(1) Primul sistem de scriere, cel pictografic sau hieroglific,
întrebuințează simbolurile de tip ideografic sau logogramele pentru
redarea noțiunilor. Aceste simboluri nu sunt altceva decât
reprezentări grafice sau imagini ale noțiunii în cauză. Ulterior
semnele respective sunt treptat stilizate, ajungându-se ca ideograma
să se prezinte ca un set de semne. Cele mai uzuale astfel de sisteme
în lumea antică sunt cele utilizate de chinezi în Orientul Îndepărtat
sau de hitiți și luviți în Anatolia ori de egipteni în bazinul mijlociu și
inferior al Nilului.
Cretanii au utilizat și ei ideogramele, fie separat, după cum se poate
observa în cazul „vasului lui Chamaizi” de la Mallia, din perioada
minoică, sau combinate cu semne ale silabarelor, ca în exemplul
tăblițelor de la Cnossos. Scrierea cretană hieroglifică rămâne și astăzi
nedescifrată.
Ashmolean Museum, Oxford
(2) Silabarele puteau în faza incipientă utiliza și ele pictograme, cu
deosebirea că fiecare astfel de imagine reprezenta o silabă. Din
această familie de sisteme, cele mai importante sunt cele în Linear
A și Linear B, precum și silabarele cipriote.

Silabarul cipro-minoic a fost folosit în insulă în perioada Bronzului

târziu (LBA), între cca. 1550 și 1050 î.Hr. În ciuda multiplelor
încercări de descifrare, limba în care au fost scrise textele respective
rămâne una necunoscută. Obiectele care au fost utilizate ca suport
sunt lingouri de metal (cupru), inele ceramice, inele de bronz,
precum și diverse alte categorii de obiecte din fildeș și ceramică.
Corpusul de inscripții cuprinde nu mai mult de 250 de texte având
un caracter comercial și atestă schimburile economice existente
între lumea cipriotă, cea egeană și Ugarit (Siria). Principalele
descoperiri sunt cele de la Enkomi, Uluburun, Myrtou, Palaepahos și
Ugarit.
Lingouri de cupru descoperite la Tăbliță ceramică
Enkomi, pe coasta de est a descoperită la Ugarit
Ciprului
În anumite zone ale insulei Cipru a mai fost utilizat și un alt tip de scriere,
înrudită cu silabarul A, pentru notarea unei limbi pre-indoeuropene denumită
eteo-cretană, care a supraviețuit până în secolul al IV-lea î.Hr. Inscripția de
mai jos a fost descoperită la Amathus în 1913 și datează din sec. al VI-lea î.Hr.
În prezent se aflăla Ashmolean Museumdin Oxford.
Silabarul cipriot propriu-zis, cel care a fost utilizat pe scară largă în
Cipru, chiar și în întreaga perioada arhaică și clasică, transpune un
dialect particular al limbii grecești, cel denumit în mod curent
dialectul cipriot, o variantă orientală a grupului lingvistic arcado-
cipriot. Descifrarea scrierii cipriote a fost inițiată în 1871 de către
George Smith susținut ulterior de S. Birch. Ei au analizat inscripția
feniciană bilingvă de la Idalion (sec. V î.Hr.) de pe o tăbliță din bronz.
Alte tăblițe celebre sunt așa-numita Bulwer tablet și cele de la
Paphos, care transpun o variantă particulară de silabar.
Secolele XIV–XIII sunt marcate de intensificarea relaţiilor cu
Grecia continentală, de apariţia unei mari cantităţi de ceramică
miceniană, ilustrată îndeosebi prin săpăturile de la Enkomi, nu
departe de golful Salaminei cipriote, şi de apariţia scrierii.
Numeroasele arme de bronz, descoperirea mormântului unui
războinic îngropat cu carul său de război şi cu suliţele sale, tipul
de fortificaţie a aşezărilor umane, toate aceste indicii converg
spre concluzia că Ciprul ajunsese la o înaintată organizare socială
şi politică. După 1960, aproape de capul Gelidonia (sud–vestul
Asiei Mici) s-a făcut o descoperire senzaţională: prin cercetări de
arheologie submarină a fost reperată şi apoi scoasă la suprafaţă o
corabie încărcată cu aramă, bronz, plumb, vase pline cu unelte,
metalele fiind de origine cipriotă (circa 1250). Importanţa
centrelor politice şi comerciale din Alasyia, menţionate în
documentele egiptene, hitite şi ugarite (nordul Siriei) este
incontestabilă. Asirienii numeau insula Yadnana. Kypros (Cipru)
înseamnă cupru, aramă, denumire care s-a impus, dar cuvântul
poate fi de origine indo–europeană. Radicalul hurrit *kap/kab
însemna cupru (în latină, cuprium).
Etniile indo–europene care au împânzit spaţiul balcanic şi Asia
Mică după 2000 nu au ajuns pe atunci până aici, deşi mai mult
decât probabil micenienii aveau contoare comerciale în insulă. La
Enkomi, în Cipru, precum şi la Ras–Shamra (Ugarit, nordul Siriei) s-
au găsit tăbliţe de lut cu o scriere înrudită cu Liniarul A, care a
căpătat denumirea de scriere cipro–minoică şi este cunoscută în
diferite faze şi variante. Spre sfârşitul secolului al XIII–lea este de
presupus că o mare parte din populaţia insulei cunoştea şi vorbea
greaca miceniană. Studiile asupra limbii vorbite în Cipru în epoca
clasică au dus la concluzia că aici fiinţa încă un dialect asemănător
celui din Arcadia, fapt lingvistic care se explică numai printr–o
îndelungată convieţuire a băştinaşilor cu vorbitori sosiţi din
Pelopones înainte de perturbările care au avut loc după 1200.
Scrierea liniară cipro–minoică a fost ulterior înlocuită printr–un
silabar (care avea un semn pentru o silabă), denumit cipriot, în
care se regăsesc şapte semne folosite în Liniarul B, ceea ce
dovedeşte odată în plus prezenţa micenienilor în Cipru înainte de
1200.
 Linearul A și linearul B

Între 1900 şi 1904 în cursul săpăturilor sale de la Cnosos, sir Arthur Evans a scos la
lumină, printre alte obiecte surprinzătoare, tăbliţe de argilă care purtau semnele
unei scrieri evident nealfabetice. O primă clasificare a permis deosebirea a doua
sisteme de simboluri destul de apropiate, însă diferite, care au fost botezate
linearul A şi linearul B. Numărul documentelor de la Cnosos în linearul B depășește
3000. Cu puţin înaintea celui de al doilea război mondial, în 1939, americanul Carl
Blegen, care săpa pe cuprinsul unui palat micenian de la Pylos, în Mesenia, a
descoperit un lot de 600 tăbliţe scrise în linearul B, cărora săpăturile reluate după
război urmau să le adauge şi altele, cifra lor ridicîndu–se astăzi la o mie. în fine,
după 1950, arheologul englez Wace şi colaboratorii săi, reluînd cercetările de la
Micene, au găsit în ruinele caselor din vecinătatea cetăţii cincizeci de noi
documente. Acest material de studiu se îmbogăţeşte an de an graţie descoperirilor
neîncetate.
Tînărul arhitect britanic Michael Ventris, pornind de la ipoteza că limba scrisă în
linearul B era greaca, a stabilit, ajutat de compatriotul său John Chadwick,
echivalenţe satisfăcătoare şi un procedeu coerent de transcriere. într–un articol
apărut în 1953 în Journal of Hellenic Studies şi care au avut un mare răsunet, cei
doi făceau cunoscute primele rezultate la care ajunseseră, propunînd
interpretarea a 65 din cele 90 de simboluri cunoscute pentru linearul B. De atunci,
în ciuda morţii într–un accident a lui Ventris, în 1956, descifrarea a continuat.
Ashmolean Museum, Oxford
Discul de la Phaistos
Linearul B este un sistem grafic ale cărui simboluri reprezintă cu precădere
silabe. Semnelor cu valoare silabică li se adaugă anumite ideograme înfăţişând
cuvinte întregi (bărbat, femeie, car, cupă, bronz etc.); alte simboluri reprezintă
unităţi de calcul sau de măsură şi, în fine, cifre. Semnele erau gravate pe
tăbliţe de argilă moale având fie forma unei plăci dreptunghiulare
asemănătoare unei pagini de caiet pe care rândurile scrierii merg de la stânga
la dreapta, despărţite, de obicei, unele de altele prin linii orizontale, fie una
îngustă şi lunguiaţă pe care încăpeau abia unul ori două rânduri de scriere.
Semnele sunt alcătuite din câteva trăsături formând o figură simplă. Doar
ideogramele amintesc uneori cu destulă precizie o imagine concretă. Cifrele
sunt în sistemul zecimal; există, de asemenea, semne speciale pentru fracţii.
Un atare sistem de transcriere, pe care grecii l-au împrumutat de la cretani, nu
fusese conceput pentru limba greacă. Într-adevăr, se constată că valorile
atribuite diferitelor semne ale silabarului cunosc un anumit joc graţie căruia
pot face faţă transcrierii coerente într–un dialect grecesc, fie el de factură
foarte veche. Astfel majoritatea diftongilor nu sunt notaţi ca atare,
nefăcându–se deosebirea între vocalele lungi şi scurte, nici între consoanele
surde, sonore şi aspirate şi nici între l şi r. De pildă, acelaşi semn s-ar putea citi
pe ori fe; altul s-ar citi, după caz, lo sau ro. Pe de altă parte, consoanele finale
ale fiecărei silabe, în cazul cînd există, nu sînt îndeobşte notate. Aşadar,
cuvântul grecesc elefantei, însemnînd în fildeş (la dativ), se scrie în linearul B
e–re–pa–te, în vreme ce doulos, adică sclav (la nominativ), se scrie do–e–ro.
Tăbliţele miceniene nu ne–au furnizat până în prezent nici texte
literare, nici contracte sau tratate între suverani. Posedăm doar
piese de arhivă ale serviciilor de intendenţă de pe lângă palatele
din Cnossos, Pylos ori Micene. Pe care citim inventare de bunuri,
de provizii, de şeptel, de obiecte mobile; liste de funcţionari, de
lucrători ori de soldaţi; registre de datorii către suveran sau de
ofrande pentru divinităţi. Evident, aceste documente nu erau
făcute să dureze: ele răspundeau unui scop pur practic şi au servit
doar la ţinerea socotelilor palatului. Tocmai de aceea ele ne
introduc direct în viaţa zilnică a primei populaţii greceşti întâlnite în
istorie. Aflăm nu numai ce limbă vorbea aceasta, dar îi întrevedem
şi organizarea socială. Suveranul îşi administrează supuşii şi
domeniul cu ajutorul funcţionarilor însărcinaţi să–i ţină registrele la
zi. Contribuţiile în natură sporesc rezervele princiare cu grâu, ulei,
vin, miere, dar şi cu plante aromatice şi mirodenii, mentă, mărar,
susan, coriandru, chimen. Sunt înşirate turmele aflate la păscut
departe de palat. Meşteşugarii, oameni liberi sau sclavi, lucrează
pentru stăpân: făurarilor li se dă bronz în lingouri ca materie primă;
olarii fac tot felul de vase; tâmplarii şi rotarii execută mobile, care,
roţi. Două texte se referă la mişcări de trupe sau la operaţii navale.
Altele pomenesc nume de divinităţi cărora le aduc ofrande.
Rațiile lunare pentru țesătoarele de la Cnossos, Amnisos și Phaistos.
Cantitățile amintite aici puteau ajunge pentru aproximativ 500 de persoane.
Pe verso sunt mentionate cantitățile necesare pentru femeile care decorau
textilele. Descoperită la intrarea de nord de la Cnossos. (cca 1375 î.Hr.)
Aflată în prezentla Ashmolean Museum, Oxford.
Ashmolean Museum, Oxford
(3) O bună perioadă, după dispariția silabarului în linearul B, grecii nu au mai
cunoscut nicio formă de scriere până la sfârșitul evului întunecat grecesc.
Scrierea alfabetică a fost adaptată de greci având ca model alfabetul fenician.
Ei au adăugat la semnele specifice alfabetului fenician și vocalele, ținând cont
că popoarele semitice nu notează în mod deosebit decât consoanele. S-a ajuns
astfel la un număr de 24 de semne grafice.

Alfabetul latin şi aproape toate alfabetele moderne din Europa derivă din
alfabetul grecesc. Alfabetul grec se prezintă sub mai multe forme destul de
diferite între ele, care se caracterizează prin absenţa sau prezenţa semnelor f,
h, psi şi prin valoarea care li se atribuie. Repartiţia alfabetelor nu ţine seama de
dialecte, ci numai de spaţiul geografic. Se deosebesc trei grupe:
1. Alfabete arhaice (Tera şi Melos);
2. Alfabete orientale:
• a. Alfabete din Asia Mică, din insulele orientale ale Mării Egeee, din nord–
estul Peloponesului (Argos, Corint) şi din Megara;
• b. Alfabete din insulele de nord–est ale Mării Egee şi din Atica;
3. Alfabete occidentale: Laconia şi Arcadia; Beoţia şi Focida; Eubeea; coloniile
din Occident.
Herodot (Istorii, 5, 58)
afirmă că „fenicienii veniţi
cu Cadmos au introdus în
Grecia nenumărate
cunoştinţe, printre altele
cea a literelor pe care
grecii, după cum mi se
pare, nu le posedau
înainte; litere care au fost
cunoscute sub numele de
feniceia (semne
fenicene)”.