Numerele complexe

Cel mai scurt drum între două adevăruri din

domeniul real, trece printr-un domeniu
imaginar.” Jacques Hadamard,
Cuprins
1. Introducerea în lumea a numerelor complexe
2. Definiție
3. Forma trigonometrică
4. Conjugata unui număr complex
5. Modulul numărului complex
6. Aplicarea numerelor în viața coditiana
7. Aplicarea în fizică
Una dintre temele favorite ale matematicienilor de-a lungulistoriei a fost rezolvarea
ecuatiilor. In timp ce ecuatiile de gradulintai sunt toate rezolvabile in multimea
numerelor reale, nu toate ecuatiile de gradul doi au aceasta proprietate.Cea mai
simpla astfel de ecuatie este:
x^2 + 1 =0

In mijlocul secolului 16, in Europa nu era folosit numarul 0 si nici

numerele negative. Pana in secolul 18, matematicienii au evitat ecuatiile patratice care
nu sunt rezolvabile in multimea numerelor reale. Leonhard Euler a spart gheata
introducand numarul radical -1 in renumita sa carte „Elemente de Algebra”
Euler a notat acest numar cu i, spunandu-i numarul imaginar siacest i a devenit una
dintre cele mai folositoare notatii in matematica.

Studiul numerelor complexe a continuat in ultimele doua secole.Practic, este

imposibil sa ne imaginam matematica moderna fara numerecomplexe. Absolut
toate ramurile matematicii se folosesc de aceste numereintr-o oarecare masura. Ele
au aplicabilitate si in alte domenii, cum ar fi :mecanica, fizica teoretica,
hidrodinamica si chimie.
Definiția:
Se numește număr complex expresia de forma a+bi, unde a,b R,
iar i este un simbol cu proprietatea i^2 = -1.
Forma algebrică a unui număr complex este z= a+bi , unde a și b sunt numere
reale.
Pentru un număr complex, se numește partea reală a lui z și se notează a=Re(z), iar
b se numește partea imaginară a lui z și se notează b=Im(z) .
• (0,1) = i numit unitatea imaginară; (0,0)=0 ; (1,0)= 1.
Un număr complex cu partea reală nulă (deci de forma: z= bi ) se mai numește
„număr imaginar”.
• Egalitatea a două numere complexe z = (a,b) = a+bi și
w = (c,d) = c + di are loc dacă a = c și b = d.
Exemplu:
(2,-1)=2+(-1)ˑi=2-i
 Numerele complexe pot fi reprezentate grafic, alegând axa Oy ca axă
imaginară şi Ox ca axă reală. Astfel fiecărui număr complex z (x, y)
i se poate ataşa un punct M de abscisă x şi de ordonată y. Astfel
M se numeşte imaginea lui z, iar z afixul lui M. Poziţia lui M este
definită şi de vectorul de poziţie r = OM .
r = xi + yj
Orice numar complex a carui forma algebrica este z=a+bi poate fi
scris sub forma trigonometrica, adica sub forma z=r(cosα+i sinα),
unde r= este modulul numarului complex z, iar
α = arctg este argumentul acestui numar complex.
Conjugatul complex al unui numar z = a+bi este numarul
complex
z = a-bi.
Proprietatile conjugatului complex :
În dinamica fluidelor, functiile complexe sunt folosite pentru a
descrie potentialul de curgere în două dimensiuni.
În inginerie electrică, transformarea Fourier este folosita pentru a
analiza diferite tensiuni și curenti. Tratamentul de rezistente,
condensatori, inductoare și pot fi apoi unite prin introducerea de
rezistente imaginare, dependente de frecventă pentru cele două
din urmă și care combină toate cele trei într-un număr complex
unic numit impedanta.
Această abordare se numește calcul phasor. În matematică,
transformarea Fourier (numită astfel după
matematicianul și fizicianul Joseph Fourier) este o operatie care se
aplică unei functii complexe și produce o altă functie complexă
care contine aceeași informatie ca functia originală.
Pentru a putea analiza cu succes circuitele de curent alternativ,
trebuie să abandonăm numerele scalare şi să luăm în considerare
cele complexe, capabile să reprezinte atât amplitudine cât şi faza
unei unde în acelaşi timp.
Numerele complexe sunt mai uşor de înţeles dacă sunt trecute pe un
grafic.
Dacă desenăm o linie cu o anumită lungime (amplitudine) şi unghi
(direcţie),
obţinem o reprezentare grafică a unui număr complex,reprezentare
cunoscută în fizica sub numele de vector.
În formularea matematică a mecanicii cuantice,
fiecărui sistem de referință i
se asociază un număr complex din spațiul Hilbert,
astfel încât, fiecărei stări
instantanee a sistemului îi corespunde câte un vector
unitate din acel spațiu.
Acel vector, numit adeseori și vector de stare al
sistemului.