Tema 6.

Planificarea capacităţii de producţie Dezvoltarea întreprinderilor este indispensabil legată de procesul de

şi a venitului din vânzări (cifrei de afaceri) inovare care presupune, în primul rând, lichidarea utilajelor moral învechite şi
înlocuirea lor cu altele mai performante, precum şi introducerea unor tehnologii
mai performante. De aceea capacitatea de producţie se determină întotdeauna în
1. Planificarea capacităţii de producţie și de trafic a întreprinderii de AP. indicatori medii anuali.
2. Planificarea programului de producţie și a venitului din vânzări (cifrei de Capacitatea de producție medie anuală se determină după următoarea
afaceri) la întreprindere de AP. relaţie:
3. Planificarea si organizarea asigurării întreprinderii de AP cu materie prima 𝑛 𝑘
𝑚𝑙𝑖𝑐ℎ 𝑖 𝑚𝑖𝑛𝑡𝑟 𝑗
si marfa. 𝐶𝑃𝑚𝑎 = 𝐶𝑃𝑖𝑛𝑐.𝑎𝑛 − ∑ 𝐶𝑃𝑙𝑖𝑐ℎ 𝑖 ∙ + ∑ 𝐶𝑃𝑖𝑛𝑡𝑟 𝑗 ∙
4. Dirijarea stocurilor 12 12
𝑖=1 𝑗=1

1. Necesitatea Planificarea capacității de producție și de trafic a
întreprinderii de AP.
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă ce poate fi obţinută
într-o anumită perioadă de activitate, pentru o anumită structură şi calitate a
producţiei, în condiţiile folosirii - intensive şi extensive - a potenţialului tehnic
productiv, potrivit celui mai eficient regim de lucru si de organizare a productiei
si a muncii.
Capacitatea de producţie a întreprinderii nu trebuie confundată cu planul ei
de producţie, deoarece acesta din urmă reflectă, prin cantitatea prevăzută, numai
un anumit grad de folosire a capacităţii de producţie într-o perioadă dată, în
anumite condiţii tehnico-organizatorice concrete de desfăşurare a activităţii
productive
Capacitatea de producţie a unei întreprinderi industriale reprezintă un
volum anual de producţie maxim posibil, de un sortiment dinainte determinat, pe
care îl poate realiza întreprinderea utilizând la maximum suprafeţele de
producere de care dispune, utilajul tehnologic şi ţinând cont de procesul continuu
de inovare (utilizarea tehnologiilor şi utilajului, a echipamentului modem,
perfecţionarea organizării producerii şi a muncii).
Diferenţa dintre mărimea capacităţii de producţie şi volumul de producţie
prevăzut sau efectiv reprezintă rezerva potenţială de producţie (Rp) a
întreprinderii:
Rp = Cp – P, unde:
unde:
CPma - capacitatea de producţie medie anuală;
CPînc.an - capacitatea de producţie la început de an;
CPlich i - capacitatea de producţie lichidată de felul i;
CPintr j - capacitatea de producţie nou introdusă de felul j;
mlich i - numărul de luni depline ale anului pe parcursul cărora nu vor lucra
capacităţile lichidate;
mintr j - numărul de luni depline ale anului pe parcursul cărora vor lucra
capacităţile nou-introduse.
Capacităţile nou-introduse pot apărea în urma reconstruirii, lărgirii sau
modernizării întreprinderii, a modificării structurii sortimentului de produse etc.
Lichidarea capacităţii de producţie poate fi generată de închiderea unor secţii ale
întreprinderii, de încetarea fabricării unor sortimente de produse care nu se mai
bucură de cerere pe piaţă sau de existenţa unor unităţi de utilaj moral şi fizic
învechit.
Pe lângă capacitatea medie anuală se mai disting capacitatea la început de
an (capacitatea de intrare) şi capacitatea de producţie la finele anului (capacitatea
de ieşire).
Capacitatea de producţie medie anuală pentru întreprinderile industriale la
care pe parcursul anului nu au avut loc modificări de capacitate se determină ca
media aritmetică a capacităţii de intrare şi a celei de ieşire după relaţia:
𝐶𝑃𝑖𝑛𝑐.𝑎𝑛 + 𝐶𝑃𝑠𝑓.𝑎𝑛
𝐶𝑃𝑚𝑎 =
2
1
 CPinc.an - capacitatea de producţie la început de an;
CPsf.an - capacitatea de producţie la finele anului.
Pentru determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii industriale la
începutul anului se folosesc următoarele date iniţiale:
 numărul, componenţa şi starea tehnică a utilajului, precum şi suprafaţa
disponibilă;
 productivitatea tehnică a utilajului şi manopera produsului fabricat;
 fondul efectiv de timp de lucru al întreprinderii, care este direct
dependent de regimul ei de lucru;
 sortimentul producţiei fabricate.
Reieşind din sortimentul produs, Capacitatea de producţie a unei
întreprinderi industriale poate fi determinată după următoarele metode:
Pentru întreprinderile specializate pe produs, care au un sortiment destul
de îngust, capacitatea de producţie se calculează după relaţia:
𝐶𝑃𝑖𝑛𝑐.𝑎𝑛 = 𝑁𝑢𝑡 ∙ 𝐹𝑒𝑓 ∙ 𝑊𝑜𝑟𝑎
unde:
CPînc.an - capacitatea de producţie la început de an;
N-numărul de unităţi de utilaj tehnologic, care va fi luat în considerare la
determinarea capacităţii.
Fef - fondul efectiv de lucru al utilajului, ore;
Wora - productivitatea pe oră a utilajului;
Pentru întreprinderile bazate pe tipul de producţie în masă sau serie mare,
capacitatea de producţie se va determina după relaţia:
𝐹𝑒𝑓
𝐶𝑃𝑖𝑛𝑐.𝑎𝑛 =
𝑡 Fondul de regim
CPînc.an - capacitatea de producţie la început de an;
Fef - fondul efectiv de lucru al utilajului, ore;
t – tactul liniei, min.
Pentru întreprinderile cu utilaj omogen, dar care produc o gamă largă de
produse, capacitatea de producţie se determină după relaţia:
𝐹𝑒𝑓 ∙ 𝑁
𝐶𝑃𝑖𝑛𝑐.𝑎𝑛 =
𝑀
unde:
CPînc.an - capacitatea de producţie la început de an;
Fef - fondul efectiv de lucru al utilajului, ore;
t – tactul liniei, min.
N - numărul de unităţi de utilaj identic;
M - manopera unei unităţi de produs, oră/unitate de produs.
O importanţă deosebită la determinarea capacităţii de producţie a
întreprinderii cu sortiment îngust o are stabilirea corectă a productivităţii
utilajului şi a fondului efectiv de timp. Pot fi evidenţiate următoarele feluri de
productivitate a utilajului.
Pentru determinarea capacităţii de producţie a unei întreprinderii industriale
se va utiliza productivitatea utilajului conform paşaportului tehnic.
Fondul efectiv de timp se determină după algoritmul prezentat în tabelul ce
urmează.
Tabelul 1. Algoritmul de determinare a fondului efectiv de timp de
lucru al utilajului
Fondul de timp Relaţia de calcul
Fondul calendaristic Fc= 365 zile * 24 ore
Pierderi ale economiei naţionale (zile de odihnă şi sărbători care nu Pec
coincid cu zilele de odihnă). In calcul, de asemenea, nu vor fi luate
zilele planificate pentru reparaţia utilajului, iar pentru întreprinderile cu
regim de activitate sezonier - zilele în afara sezonului
Fondul nominal Fn = Fc – Pec
Pierderi de regim (numărul de schimburi nelucrate reieşind din regimul Pr
de lucru al întreprinderii)
Fr = Fn – Pr
Pierderi pe parcursul schimbului din cauze organizator-tehnice Pot
(defectare neprevăzută a utilajului, întreruperi ale curentului electric,
stopări în procesul de aprovizionare etc.)
Fondul efectiv de timp de lucru al utilajului Fef = Fr – Pot
2
 La determinarea capacităţii de producţie va fi luat în considerare întreg
parcul de utilaj disponibil din secţiile de bază (inclusiv utilajul care nu
funcţionează din cauza aflării în reparaţii), cu excepţia utilajului de rezervă, a
utilajului sectorului experimental şi a celui utilizat în scopuri de instruire.
Stabilirea capacităţii de producţie în întregime pe întreprindere nu se reduce
la însumarea capacităţii de producţie a secţiilor acesteia. Ea se determină după
capacitatea de producţie a secţiei-cheie.
Capacitatea de producţie se calculează în aceleaşi unităţi naturale în care
se planifică volumul de producţie.
Diferenţa dintre capacitatea de producţie şi programul de producţie
reprezintă anumite rezerve ale capacităţii de producţie de care dispune
întreprinderea. Interdependenţa dintre capacitatea de producţie şi programul de
producţie poate fi exprimată cu ajutorul coeficientului de utilizare a capacităţii
de producţie, care se exprimă în relaţia:
𝑄 unde:
𝐾=
𝐶𝑃𝑚𝑎
unde:
K - coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie existente în
întreprindere;
Q - volumul efectiv de producţie;
CPma - capacitatea de producţie medie anuală.
Cu cât coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie este mai înalt, cu
atât mijloacele fixe ale întreprinderii sunt utilizate mai eficient, iar ca urmare, cu
atât costurile de producţie sunt mai reduse
În Întreprinderile clasice de Alimentaţia Publică (AP) – capacitatea de
producţie/capacitatea de trafic se exprimă in:
 locuri din sală;
 număr de consumatori;
 cantitatea de bucate produsă (mii buc/ unitate de timp).
Specificul determinării Capacității de producție pentru în ÎAP
Capacitatea reţelei de ÎAP:
Cp = N lsn – N lse
unde:
N lsn - numărul de locuri în sală necesare;
N lse - numărul de locuri în sală existente.
N lsn = Pp * n1000
unde:
Pp - potenţialii consumatori în perioada planificată mii consumatori;
n1000 - normativul de locuri în sală la 1000 de potenţiali consumatori.
Capacitatea întreprinderii de AP:
Cp = N max / Nt
N max - numărul maximal de trecători intr-o oră pe lîngă locul viitoarei
amplasări a ÎAP;
Nt - normativul de trecători pentru un loc în sală (20-30 trecători pe oră
pentru un loc în sală).
Capacitatea întreprinderii de alimentație publică poate fi exprimată prin
următorii indicatori:
 Numărul de locuri în sălile de comerț (întreprinderi cu acces liber);
 Numărul de consumatori (întreprinderi cu acces limitat și
contingent stabil de consumatori);
 Prânzurile realizate într-o zi la domiciliu (întreprinderi sociale);
 Cantități de materii prime fabricate sau de semifabricate, preparate
culinare și de cofetărie produse (întreprinderi de fabricare a
semifabricatelor, secții de cofetărie).
Pentru întreprinderile de alimentație publică cu structură complexă
capacitatea de producție include numărul de locuri în toate structurile comerciale
ale întreprinderii, inclusiv și filialele.
3
 2. Planificarea programului de producție și a venitului din vânzări
(cifrei de afaceri) la întreprindere de AP.
Programul de producţie reprezintă compartimentul principal al planificării
curente şi de perspectivă a întreprinderii industriale şi se determină în baza
volumului vânzărilor, nomenclatorului sau sortimentului producţiei fabricate,
calităţii ei, nivelului de rentabilitate, cotei de piaţă deţinute de întreprindere etc.
El reprezintă un set de indicatori care. caracterizează activitatea întreprinderii sub
aspect cantitativ şi calitativ.
Programul de producție reprezintă planul de fabricare și comercializare a
producției în expresie valorică și naturală.
Programele de producţie ale agenţilor economici se bazează pe cerinţele
pieţei, pe contractele încheiate cu partenerii de afaceri în funcţie de care se
prevăd în proporţii diferite programele şi structurile de producţie.
Un rol deosebit în formarea programului de producţie îl au contractele
încheiate atât cu clienţii existenţi (loiali) ai întreprinderii, cât şi cu clienţii noi
care vor fi atraşi datorită măsurilor de marketing pe care le va întreprinde
întreprinderea bazân- du-se pe informaţiile obţinute în urma cercetărilor efectuate
de departamentul de marketing al întreprinderii.
Cercetările de marketing cuprind:
 studierea consumatorilor: preferinţele lor, comportarea, puterea de
plată etc.;
 evidenţierea segmentului de piaţă cel mai favorabil pentm
întreprindere;
 studierea concurenţilor - în primul rând a părţilor lor forte;
 analiza oportunităţilor pe care le oferă piaţa;
 studierea metodelor de promovare a produselor;
 studierea celor mai eficiente căi de plasare (distribuire a produselor);
 analiza posibilităţilor întreprinderii de a reacţiona la schimbările pieţei.
Programul de producţie poate fi prognozat pentm o perioadă de 3 ani, dar
se planifică pentm anul curent, cu o detalizare pe trimestre, luni şi săptămâni.
Programul de producţie se planifică utilizând următorii indicatori:
 naturali (sau convenţional-naturali);
 valorici.
Indicatorii naturali ai programului de producţie includ:
 nomenclatorul sau sortimentul - lista detaliată a produselor
întreprinderii (inclusiv pe feluri de ambalaj);
 calitatea - categoriile de calitate pe întreg sortimentul produs de
întreprindere.
Indicatorii naturali ai programului de producţie se reflectă în formularul
Raport statistic nr. 1-p - Producţie lunară şi Raport statistic nr. 1-p - Producţie
anuală. în formular se va introduce doar nomenclatorul pentru cercetare lunară,
elaborat în baza nomenclatorului PRODMOLD (anual), armonizat la Standardul
european PRODCOM. Nomenclatorul pentru cercetare lunară (extras din
nomenclatorul integral), în conformitate cu activitatea întreprinderii, se anexează
la raportul dat sau se transmite prin poşta electronică fiecărei întreprinderi.
Indicatorii valorici, în comparaţie cu cei naturali, sunt universali şi permit
evaluarea activităţii de producţie a întreprinderii în întregime. Principalii
indicatori valorici ai programului de producţie sunt:
 volumul vânzărilor (venituri din vânzări);
 volumul producţiei marfa în preţuri curente;
 volumul producţiei marfă în preţuri medii ale anului precedent.
Volumul vânzărilor (venituri din vânzări), total, reprezintă veniturile
provenite atât din activitatea principală, cât şi din activităţile secundare efectuate
de întreprindere. Volumul vânzărilor se determină în preţuri curente şi nu include
TVA şi accize. Volumul vânzărilor se determină după relaţia:
VV = PM — ∆St
unde:
VV- volumul vânzărilor, lei;
PM - volumul producţiei marfă, lei;
∆St – soldul stocului anual de producție finită la depozit, lei.
Stocul stocului anual de producție finită la depozit se determină ca diferenţa
stocului la sfîrșit de an şi la început de an.
Volumul producţiei marfă în preţuri curente se calculează după relaţia:
𝑛
𝑃𝑀 = ∑ 𝑞𝑖 ∙ 𝑝𝑖 + 𝑆𝑒𝑟𝑣
𝑖=1
4
 unde:
PM - volumul producţiei marfă în preţuri curente fără TVA şi accize, lei;
qi - cantitatea produsului finit de sortimentul i, unităţi fizice de măsură;
pi - preţul cu ridicata al întreprinderii, fără TVA şi accize, pentru o unitate
de produs de sortimentul i, lei;
Serv - servicii cu caracter industrial, calculate în preţuri ale întreprinderii,
lei.
Sunt considerate finite acele produse, semifabricate şi servicii industriale a
căror prelucrare a fost finalizată în întreprindere (din materiile prime, materialele
şi piesele din producţie proprie, achiziţionate, precum şi din cele ale clienţilor) şi
care corespund condiţiilor tehnice prevăzute în normele tehnice interne sau în
contractele încheiate cu beneficiarii.
Produsele şi serviciile cu caracter industrial reprezintă produsele finite,
semifabricatele şi lucrările (serviciile) cu caracter industrial destinate
investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului intern productiv şi
altor necesităţi ale economiei naţionale.
Indicatorii valorici volumul vânzărilor şi volumul producţiei marjă în
preţuri curente sunt specifici programului de producţie al întreprinderilor din
economia dc piaţă înalt dezvoltată.
Programul de producţie al întreprinderilor industriale din Republica
Moldova se evaluează cu ajutorul a încă unui indicator valoric, numit valoarea
producţiei marja în preţuri medii ale anului precedent, care se calculează
reieşind din preţul mediu anual calculat din datele anului precedent pentru fiecare
produs, fără TVA şi accize. Acest preţ este utilizat pentru evaluarea valorii
producţiei atât în anul de raport, cât şi în anul precedent. Indicatorul dat permite
excluderea influenţei inflaţiei asupra volumului producţiei fabricate, calculate în
unităţi monetare.
Specificul Planificării programei de producție pentru ÎAP.
Programa de producţie a ÎAP include:
 Planificarea numărului de consumatori
 Elaborarea meniului
 Planificarea numărului de bucate
 Elaborarea programului de lucru/producție
Metodele de Planificare a Cifrei de Afaceri/ Volumul de vînzări pentru ÎAP:
 Planificarea Cifrei de Afaceri/ Volumul de vânzări bazată pe
consumul de materii prime
 Planificarea Cifrei de Afaceri/ Volumul de vânzări bazată costul
mediu al unei cumpărături
 Planificarea Cifrei de Afaceri/ Volumul de vânzări bazată pe cifra
de afaceri la un loc în sală.
Numărul de consumatori deserviți în cadrul întreprinderii de alimentație
publică în decursul unei ore se determină conform formulei de calcul:
𝑃∙𝜑∙𝑥
𝑁𝑖 =
100
unde:
Ni – numărul de consumatori deserviți în decursul unei ore, pers.;
P – numărul de locuri în sală;
φ – rotația unui loc în decursul orei respective;
x – nivelul (procentul) de completare a sălii pentru ora respectivă.
Coeficienții respectivi pot fi consultați în Anexa 2, p.337 a manualului
universitar: Proiectarea întreprinderilor de alimentație publică, autori: Mija
Nina; Deseatnicov Olga [1].
În așa fel, se determină numărul de consumatori pentru fiecare oră din
cadrul regimului de lucru al unității de alimentație publică, după care se
determină Numărul de consumatori pe parcursul zilei – (Nc):
𝑁
𝑁𝑐 = ∑ 𝑁𝑖
𝑖=1
Totodată numărul de consumatori pe parcursul zilei – N poate fi
determinat și pe baza coeficienților pentru întreaga zi:
𝑁𝑐 = 𝑃 ∙ 𝜂
unde:
η – rotația medie a unui loc timp de o zi [1, p.78].
5
 3. Planificarea si organizarea asigurării întreprinderii de AP cu materie
prima si marfa.
Determinarea corectă a necesităţii de materie primă și marfă este importantă
în asigurarea activităţii economice eficiente a firmei. Volumul insuficient de
materie primă și marfă nu poate asigura procesul de producţie și în cele din urmă,
duce la suspendarea lui. Volumele exagerate de materie primă și marfă nu asigură
folosirea lor eficientă.
O condiţie necesară pentru folosirea raţională a materie primă și marfă este
normarea/planificarea lor. O dată cu organizarea şi iniţierea activităţii economice,
fiecare firmă determină şi formează volumul necesar de materie primă și marfă
în funcţie de volumul producţiei planificate pentru fabricare.
Pentru a determina volumul necesar de materie primă și marfă , pot fi
folosite diferite metode, printre care:
1. elaborarea şi utilizarea normelor agregate ale necesităţii de materie primă
la o unitate de producţie;
2. elaborarea şi utilizarea normelor necesare în fiecare element al
mijloacelor circulante la o unitate de producţie.
Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit material
prevăzută pentru consum în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau executării
unei unităţi de lucrări, în anumite condiţii tehnico-organizatorice specifice
unităţii economice.
Norma de consum de aprovizionare se formează din 3 elemente:
» consumul net sau util (Cu), care reprezintă cantitatea de materiale ce poate fi
regăsită în produsul finit sau a participat efectiv la realizarea lui;
» pierderile tehnologice (Pt) sunt partea de material ce se pierde în mod firesc ca
urmare a desfăşurării procesului tehnologic;
» pierderile netehnologice (Pnt) sunt cele provocate de cauze tehnico-
organizatorice.
Deci, Nc=Cu+Pt+Pnt;
În normarea consumurilor de materiale se determină următorii indicatori:
Nc
a) coeficientul de utilizare a materialelor (Ku) K u  caracterizează
Cu
proporţia în care materialul consumat se regăseşte în produsul finit.
C
b) coeficientul de consum de materiale (Kc) K c  u indică cu cât se
Nc
consumă mai mult material faţă de consumul util al produsului.
Pentru determinarea mărimii normelor de consum de materiale se pot folosi
o serie de metode, dintre care cele mai utilizate sunt:
» Metoda analitică - permite elaborarea unor norme fundamentate ştiinţific,
bazându-se pe calcule privind fiecare element component al consumului, cu
luarea în consideraţie a condiţiilor în care au loc aceste consumuri. La baza
elaborării normelor prin această metodă se află o serie de metodologii aprobate
şi o serie de indicatori normativi.
» Metoda experimentală se utilizează atunci când lipsesc normativele
necesitate de folosirea metodei analitice de calcul. În acest caz se recurge la
cuantificarea consumului util şi a pierderilor luând în consideraţie experienţa
acumulată.
» Metoda statistică se bazează pe datele statistice existente referitoare la
consumuri asemănătoare efectiv realizate în perioadele precedente.
Pentru ca activitatea generală a firmei să se desfăşoare în bune condiţii este
necesară asigurarea unui echilibru perfect şi stabil între necesităţi şi resurse pe
întreaga perioadă de gestiune.
Orice abatere de la această egalitate determină, fie imobilizări de resurse
materiale sub forma stocurilor peste limitele normale stabilite, fie apariţia la un
moment dat a lipsei de materiale. Necesarul de resurse materiale destinate
realizării activităţii de bază poate fi determinat prin diverse metode. Metodologia
concretă de calcul este influenţată de specificul ramurii, subramurii, grupelor de
produse, precum şi de natura resurselor materiale, de sursa de provenienţă etc.
Metodele cele mai aplicabile sunt:
1. Metoda de calcul direct, care presupune determinarea necesarului
propriu-zis, cu ajutorul următoarei relaţii.
6
 n Qi - reprezintă volumul de producţie din sortimentul de tipul i (i=l,
N   Qi * Net , unde:
in
N - necesarul dintr-un anumit tip de materiale,
Qi - cantitatea de produse programată din produsul de tip “i”,
Net - norma de consum specific de aprovizionare la materialul ce se
consumă dintr-un produs de tip "i"
i= 1... n - reprezintă tipuri de produse ce folosesc materialul respectiv.
Această metodă duce la determinarea mărimii reale pentru stocul calculat.
2. Metoda calculului prin analogie - se utilizează atunci când nu se cunosc
normele de consum de materiale la produsele respective, din acest motiv
utilizându-se normele de consum specific de la alte produse asemănătoare,
analoage conform următoarei relaţii:
N  Q * Nca * K , unde:
Q - reprezintă volumul de producţie programat dintr-un anumit tip de
produs
K - coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele
două tipuri de produse
Nca - norma de consum de aprovizionare pentru materialul respectiv la
produsul analog.
Această metodă conduce la determinarea unor necesităţi de materiale mai
mari sau mai mici decât cele reale. Din această cauză metoda respectivă se aplică
foarte rar.
3. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip. Este utilizată în cazurile în
care în programul de producţie este prevăzut un număr mare de sortiment din
acelaşi produs. Este folosită această metodă în unităţile din industria textilă, a
confecţiilor, din industria alimentară, care înregistrează variaţii mari de structură
a producţiei pentru fiecare produs, ca urmare a influenţelor determinate de modă,
de anotimp, comenzi neprevăzute. Se determină mai întâi sortimentul tip, adică
acel sortiment, a cărui normă de consum este cea mai apropiată de norma de
consum medie ponderată, calculată pentru întreaga gamă de sortimente.
Necesarul propriu-zis de material se determină astfel.
b
N   Qi * Ncst , unde:
i 1
sortimente)
Ncst - norma de consum la sortimentul tip
4. Metoda coeficienţilor dinamici. Are un pronunţat caracter statistic şi
presupune extrapolarea datelor privind consumul de materiale din perioada de
bază şi pentru anul următor, folosind relaţia:
100  pr
N  Cr * K * , unde:
100
Cr - consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază
K - coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în
perioada următoare (Qpl) faţă de cea de bază (Qro).
Coeficientul K se calculează cu ajutorul relaţiei:
Qpl
K , unde:
Qro
pr - procentul estimat de reducerea consumului de materiale pe fiecare tip
de produs ca urmare a măsurilor tehnice, tehnologice şi organizatorice
prevăzute pentru aplicare în perioada următoare.
Aceasta metodă poate fi utilizată numai cu condiţia respectării următoarelor
cerinţe:
1. menţinerea în perioada următoare a unei structuri constante a producţiei în
raport cu cea fabricată în anul de bază.
2. creşterea în ritm şi proporţii relativ egale a fiecărui tip de produs din
nomenclatorul de fabricaţie a unităţii economice.
3. determinarea procentului reducerii în etapa următoare a consumului
pentru fiecare material şi produs pe baza analizei dinamicii consumurilor efective
înregistrate pe anii anteriori, a influenţei generate de noile condiţii de producţie
prevăzute pentru asigurare în perioada respectivă.
Specificul planificării aprovizionării cu materie primă în cadrul
întreprinderilor de alimentație publică prevede aplicare următoarelor trei
metod, și anume [1, p.91]:
7
  Conform programului de lucru al întreprinderii – pentru ÎAP cu
acces liber, pentru cantinele întreprinderilor industriale sau cantine
studențești unde se permite alegerea liberă a bucatelor.
Această metodă prevede determinarea necesarului de materie primă pentru
prepararea tuturor bucatelor și băuturilor în ansamblu care sunt incluse în
programul de producție a întreprinderii după formula:
𝑔∙𝑛
𝐺𝑖 =
1000
Gi – cantitatea de materie primă pentru o denumire anumită;
g – cantitatea de materie primă pentru prepararea unui fel de bucate (g/porț);
n – numărul de bucate de acest fel (conform programului e lucru).
Cantitatea totală de materie primă necesară pentru realizarea programului
de lucru va fi:
𝑛
𝐺𝑡𝑜𝑡 = 𝐺1 + 𝐺2 + ⋯ + 𝐺𝑛 = ∑ 𝐺𝑛
𝑖=1
 În baza normelor fiziologice de consum – pentru întreprinderile cu
acces limitat și cu contingent stabil de consumatori (tabere de vară,
case de odihnă, sanatorii etc.)
Această acest calcul se utilizează normele fiziologice de consum [1, p.353-364]
𝑔𝑓𝑖𝑧 ∙ 𝑛
𝐺=
1000
G – cantitatea de materie primă pentru o denumire anumită;
gfiz – norma fiziologică recomandată, g/zi la pers.;
N – numărul de consumatori, pers.
 În baza indicilor de scară – în întreprinderile de alimentație publică
cu capacitate mare (întreprinderi complexe care au mai multe filiale
sau rețele teritoriale).
Această metodă prevede utilizarea utilizarea normelor fiziologice de
consum pentru o persoană, tipul și specializarea ÎAP, numărul de locuri în
întreprindere. Se efectuează un calcul diferențiat pe grupe de materii prime pentru
a determina cantitatea de materi primă procesată în rețeau ÎAP a unui oraș.
4. Dirijarea stocurilor
Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale care se acumulează în
depozitele unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe
o perioadă de timp determinata, cu un anumit scop.
Mărimea stocurilor depinde de natura şi caracteristicile materialelor şi a
produselor. De condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-transport.
Motivaţiile stocării constau în asigurarea alimentării continue a subunităţilor de
consum în vederea desfăşurării normale a activităţii de producere şi a realizării
obiectivelor ce şi le-au propus.
Pentru gestionarea ştiinţifică a stocurilor apare necesitatea unei grupări a
stocurilor. Fiecare grupare are de jucat un anumit rol în organizarea şi analiza
activităţii de producere.
1. În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică în
a) stocuri iniţiale
b) stocuri finale
Aceste două categorii menţionate indică nivelul pe care-l are stocul la
începutul şi sfârşitul unui interval de timp (zi, săptămână, lună, trimestru,
semestru, an).
2. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurile se grupează în:
a) stocuri sezoniere - se formează datorită caracterului sezonier şi poate fi
definit drept cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în
scopul alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării
şi (sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă).
Stocul sezonier se calculează după următoarea relaţie.
Ssez=Cmz·to, în care
Ssez - reprezintă mărimea stocului sezonier la un anumit material.
Cmz - consumul mediu zilnic din respectivul material.
to - timpul de întreruperi, în zile calendaristice, în aprovizionarea cu
materialul respectiv.
b) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru
asigurarea continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări
succesive cu materialul respectiv de la furnizori, în condiţii normale de
funcţionare. Constituie stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi
8
pentru alimentarea consumului. Este o mărime dinamică, care pe parcursul
formării şi utilizării lui, înregistrează diferite nivele, diferite mărimi.
Mărimea stocului curent se calculează cu ajutorul următoarei relaţii:
Sc = Cmz·I, în care
Sc - stocul curent la un anumit material
Cmz - consumul mediu zilnic din respectivul material.
I - intervalul mediu de timp, în zile, între două livrări succesive, care este
prevăzut în contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii.
3) În funcţie de rolul deţinut în procesul de gestionare a stocurilor curente
se întâlnesc:
a) stoc minim reprezintă cantitatea cea mai mică, exclusiv zero, întâlnită de-
a lungul evoluţiei dimensiunii stocului;
b) stocul de siguranţă reprezintă acea cantitate de materiale ce trebuie să
existe în unitate pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizează stocul
curent, iar materialele comandate nu sosesc la termenele prevăzute de la
furnizori.
Stocul de siguranţă se determină:
Ssig = Cmz·(t1+t2+t3), în care
Ssig - mărimea stocului de siguranţă dintr-un anumit material.
t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei
a unui lot de livrare;
t2 - timpul necesar transportului materialelor de la furnizor la beneficiar;
t3 - timpul pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea
materialului.
4) În funcţie de participarea la procesul de producţie se evidenţiază;
a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul
de producţie.
b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere.
Stocul se reînnoieşte în permanenţă. Materialele pasive devin active în
următorul proces.
Aprovizionarea cu materiale se desfăşoară în condiţiile specifice fiecărei
firme. Dar orice aprovizionare are scopul de a asigura procesele de producţie cu
necesarul de resurse materiale pentru a asigura fabricarea ritmică a produselor,
ceea ce presupune formarea în cadrul firmelor a unor stocuri de materiale, materii
prime, combustibil etc.
Stocurile de resurse materiale sunt necesare pentru asigurarea neîntreruptă
a proceselor de producţie, deoarece livrarea şi utilizarea lor nu coincid în timp.
Insă stocurile de materiale din depozitele firmelor reprezintă capitaluri
eliminate provizoriu din circuitul de producţie. Păstrarea şi întreţinerea stocurilor
materiale cer cheltuieli suplimentare.
In scopul sporirii eficienţei utilizării mijloacelor circulante, este necesar de
a determina volumele optime ale stocurilor fiecărui material utilizat în procesul
de producţie.
Costurile stocurilor de materiale includ:
 costul propriu-zis al materialelor;
 costul lansării şi organizării unei comenzi pentru livrarea materialelor;
 costul transportului materialelor;
 costul păstrării şi întreţinerii materialelor în depozitele firmei;
 costul pierderilor firmei în legătură cu staţionarea din cauza lipsei
materialelor necesare.
Deci, pentru determinarea volumelor optime ale stocurilor de materiale
rămâne să minimizăm cheltuielile lansării şi organizării comenzilor pentru
livrarea materialelor şi cheltuielilor necesare pentru păstrarea şi întreţinerea lor
în depozitele firmei.
Să presupunem că în intervalul de timp (anul) de funcţionare a unei firme,
T , se iniţiază consecutiv mai multe comenzi de aprovizionare cu volume egale a
unui material necesar. Fiecare comandă de livrare coincide cu epuizarea completă
a materialului din comanda precedentă. In aşa caz, intervalul de timp între două
comenzi de livrare rămâne acelaşi - ti,. Să presupunem că este determinată în
prealabil necesitatea anuală a firmei în materialul dat, Q, şi necesitatea zilnică, a.
Atunci volumul unei comenzi pentru organizarea livrării, q, se exprimă
prin:
q = at,
iar numărul comenzilor pentru organizarea livrării, K, se exprimă prin:
K = Q/q
9
 Mărimea variabilă care rămâne să fie determinată este volumul unei livrări,
q, pentru care costurile totale se compun din CT1 - legate de organizarea tuturor
livrărilor, CT2 - păstrarea stocurilor -, să fie minime.
CT = CT1 + CT2

10