Răspunsuri la examen la Analiza gestionară

1. Corelația indicatorilor privind volumul programului de

producție și comercializare
În practica analitică se utilizează un sistem larg de indicatori care reflectă
volumul programului de producţie şi comercializare, însă cel mai frecvent apelăm la
următorii indicatori:

 volumul producţiei globale (VPG) utilizat de toate unităţile de producţie,

în care ciclul operaţional (de producţie) este mai mare de 30 de zile;
 volumul producţiei fabricate (VPF); VPF = VPG – Pn
 volumul producţiei vândute (VPV); VPV = VPF ± Sp
 valoarea adăugată (VA); VA = VPF ± Ci
 venitul din vânzări (VV). VV = VPV ± VAV

Pn – producţia neterminată;
Sp – soldul producţiei în stocuri; Spi şi Spf – soldul producţiei în stocuri
respectiv la începutul şi finele perioadei de gestiune;

Ci – consumurile şi cheltuielile intermediare provenite de la terţi;

VAV – venitul din alte vânzări ale activităţii operaţionale.
Se utilizează în cele mai dese cazuri formula generală de calcul ce reflectă
legătura reciprocă dintre indicatorii menţiona denumită „balanţa producţiei”.
Această formulă poate fi redată prin două variante de calcul, luând în consideraţie
necesitatea analizei:

1. Spi + VPF = VPV + Spf

2. Spi + VPF + Ri(+) = VPV + Ri(-) + Spf,

Ri – rezultatele inventarierii producţiei finite la depozitele întreprinderii

 2. Aprecierea generală a îndepliniri programului de producție și
comercializare
Această etapă a analizei se efectuează prin compararea indicatorilor de volum în
dinamică şi faţă de nivelul programat. Un rol semnificativ îl are compararea
diferiţilor indicatori ai volumului pentru a evita cauzele generale care au provocat
modificările absolute şi relative la fiecare indicator în parte.

Compararea indicatorilor de volum în dinamică şi faţă de nivelul programat se

efectuează pentru a evita cauzele generale care au provocat modificările absolute şi
relative la fiecare indicator în parte.

3. Analiza îndeplinirii programului de producție după structură și

sortiment
Prin sortimentul producţiei se subînţelege enumerarea completă a produselor
fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate sau clasificarea lor pe grupe
omogene mari.

 pe baza calculului coeficientului mediu pe sortimente (Ks) care se determină

ca raportul dintre volumul producţiei fabricate în limitele sortimentului
programat şi volumul producţiei programate;
VPF lim
 Ks = VPFpr . x 100
VPF pr. Volumul producţiei fabricate, mii lei programat
VPF lim. Obţinut în lim. sort. progr, mii lei
∆VPF = 18259 – 18428 = - 169,0 mii lei. Rezultă că la întreprinderea analizată
programul de producţie pe sortimente a fost îndeplinit în proporţie de 99,08%, ceea
ce a condus la reducerea VPF cu 169,0 mii lei.

Prin structura producţiei se subînţelege ponderea fiecărui fel de produs în

volumul total al producţiei fabricate. Sarcina principală a analizei structurii
producţiei constă în determinarea gradului de respectare a structurii programate şi a
consecinţelor care pot apărea în urma nerespectării acesteia.

Aprecierea îndeplinirii programului de producţie după structură se efectuează în

baza coeficientului mediu de structură (Kst) care se determină ca raportul dintre
volumul producţiei fabricate efectiv în limita structurii programate şi volumul
producţiei fabricate efectiv după structura programată.
Realizat în lim . structurii programate , miilei
Kstr. = Producţia realizată după structura programată , miilei x 100
 4. Analiza calității și competivității producției
În condiţiile economiei de piaţă un rol semnificativ îl joacă calitatea şi
competitivitatea producţiei fabricate. Piaţa de desfacere reglementează cerinţele
prioritare faţă de calitatea produselor prin introducerea obligatorie a certificatului de
calitate pe fiecare produs în parte, precum şi prin stimularea producătorului cu un
preţ avantajos de vânzare.

Prin calitatea producţiei se subînţeleg proprietăţile particulare ale fiecărui

produs fabricat care corespund unor cerinţe strict determinate de piaţa de desfacere
sau satisfac anumite necesităţi ale consumatorului (cumpărătorului).

Prin competitivitate se subînţelege corespunderea produsului fabricat cerinţelor

pieţei de desfacere.

Indicatori ce caracterizează calitatea produselor

 indicatorii tehnico-economici, specifici fiecărei ramuri (randamentul maşinilor,

viteza de lucru, consumul de materii prime în procesul de exploatare,
conţinutul cu substanţă utilă, puterea calorică, durabilitatea, comoditatea la
prestare, gradul de finisare);
 dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor
refuzate în totalul producţiei livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei
livrări;
 dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, folosindu-se numărul de
reclamaţii, valoarea produselor reclamate sau numărul de reclamaţii ce revin la
1000 lei livrări;

Ponderea produselor reclamate în volumul total al producţiei vândute, % (rd.2 ‫׃‬

rd.1) x 100

Principalele căi de îmbunătăţire a calităţii producţiei trebuie să vizeze:

- asimilarea de noi produse cu nivel tehnic-calitativ superior celor existente şi

solicitate pe piaţă;
- reproiectarea şi modernizarea prin introducerea progresului tehnic la nivel
mondial;
 - aprovizionarea cu materii prime, materiale de calitate superioară;
- executarea reparaţiilor capitale de calitate şi respectarea programului privind
reviziile periodice şi al reparaţiilor curente;
- ridicarea calificării forţei de muncă;
- controlul procesului formării şi realizării calităţii, privit ca un proces unitar,
avându-se în vedere subsistemele: concepţie, execuţie şi exploatare.
5. Analiza valorii adăugate ÎNTREBARE EXCLUSĂ
6. Analiza veniturilor din vânzări

VV = VPV + VVM + VPS + VCC + VAA,

VV – venitul din vânzări;

VPV – volumul producţiei vândute sau venitul din vânzarea produselor finite;

VVM – venitul din vânzarea mărfurilor;

VPS – venitul din prestarea serviciilor;

VCC – venitul din contractele de construcţie;

VAA – venitul din alte feluri de activităţi care constituie pentru întreprindere
activitatea operaţională (de bază).

7. Aprecierea poziției entității pe piața de desfacere

Pentru a aprecia evaluarea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe piaţă se utilizează

următorii indicatori:

 cota-parte pe piaţa de desfacere absolută (Pîa) – reprezintă segmentul

întreprinderii analizate (în %) din cererea totală satisfăcută de aceasta pe piaţa
de desfacere analizată;
 cota-parte pe piaţa de desfacere relativă (Plr) – relevă poziţia (de lider sau
nesemnificativă) a întreprinderii analizate pe piaţa de desfacere a produselor
fabricate;
  cota-parte pe piaţa de desfacere specifică (servită) (Pis) – reflectă, în linii
generale, ponderea producţiei vândute prin deservirea specială a cumpărătorilor
(consumatorilor) în magazinele de firmă sau centrele comerciale specializate
8. Analiza asigurării entității cu resurse de muncă sub aspect
cantitativ, structural și calitativ
9. Analiza mobilității și stabilității resurselor umane
37. Analiza asigurării cu resurse umane și a eficienței utilizării acestora
Pentru a examina modul de asigurare a unităţilor de producţie cu resurse umane
se utilizează indicatorul generalizator „numărul mediu scriptic al salariaţilor”. După
conţinut acest indicator reflectă situaţia asigurării întreprinderii cu resurse umane
sub aspect cantitativ.

Resurse umane din punct de vedere structural este necesar să se ţină cont de
posibilităţile de grupare a personalului unei întreprinderi după anumite criterii:

a) din punct de vedere al legăturii cu activitatea desfăşurată:

 personal din activitatea de bază,
 personal din activitatea secundară;
b) în funcţie de rolul personalului din activitatea de bază în procesul de producţie:
 muncitori,
 funcţionari.

Resurse umane din punct de vedere calitativ din diferite puncte de vedere, şi anume
după gen, vârstă, vechime în muncă, profesie, gradul de calificare

a) vechimea în muncă calculată după media aritmetică ponderată;

b) gradul de calificare a personalului din activitatea de bază.

10. Analiza utilizării timpului de muncă

Analiza utilizării timpului de muncă prevede descoperirea rezervelor interne

legate nemijlocit de folosirea completă a timpului disponibil, precum şi a cauzelor
care au provocat pierderile de timp în om-zile şi om-ore evidenţiate în perioada de
gestiune.
 Indicatorii specifici privind formarea şi utilizarea fondului total de timp:

1) fondul de timp calendaristic;

2) fondul de timp maxim disponibil;
3) fondul de timp efectiv utilizat;
4) timpul neutilizat în total din care:
 justificat;
 nejustificat.
Fondul de timp maxim disponibil (Tm.d.) se calculează prin scăderea din
fondul de timp calendaristic a sărbătorilor legale şi a zilelor de odihnă.

11. Analiza productivității muncii

Productivitatea muncii este o categorie economică semnificativă care determină

eficienţa utilizării resurselor umane în economia naţională la diferite niveluri şi în diferite
activităţi.

Indicatorul generalizator de eficiență privind utilizarea personalului productiv este

productivitatea medie a unui salariat care se calculează ca raport dintre volumul venitului
din vînzări și numărul mediu scriptic de salariați din activitatea de bază.

Analiza productivităţii muncii începe cu examinarea generală a modificării

productivităţii medii anuale a unui salariat şi a unui muncitor în dinamică sau faţă de
nivelul programat.

12. Calculul influenței factorilor de muncă la modificarea

indicatorilor activități de bază

În practica analitică există mai multe modele de calcul şi apreciere a influenţei

factorilor legaţi de asigurarea şi utilizarea resurselor umane la devierea volumului
activităţii de bază (fie VPF, VA, VPV). Însă cel mai mult se utilizează modelul bazat
pe două metode:

 Calculul şi aprecierea factorilor generali de muncă (în baza sistemului cu doi

factori)

VPF =N S Numărul mediu scriptic al salariaţilor , persoane∗W S Productivitatea medie anuală a unui salariat , lei

 Calculul şi aprecierea factorilor detaliaţi de muncă (în baza sistemului factorial cu

cinci sau patru factori)
 13. Analiza dinamicii, structurii si starii functionale a miloacelor fixe
Analiza asigurării cu mijloace fixe şi a eficienţei utilizării acestora se începe cu
examinarea structurii, mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe în dinamică.

La prima etapă a analizei se examinează structura mijloacelor fixe ale

întreprinderii pe categorii şi modificările intervenite pe parcursul anului de gestiune
în dinamică.

Pentru a analiza starea funcţională a mijloacelor fixe ale întreprinderii se folosesc

următorii doi indicatori relativi:

 coeficientul uzurii acumulate a mijloacelor fixe (Kuzur.) care se calculează ca

raportul dintre suma uzurii acumulate la finele anului de gestiune şi valoarea
totală a mijloacelor fixe la finele acestui an.
Suma uzurii acumulate

Kuzur. = MFtot . sf . x 100;

 coeficientul utilităţii mijloacelor fixe (Kutil.) care se calculează ca diferenţa
dintre 100 şi mărimea coeficientului uzurii acumulate a mijloacelor fixe:

Kutil. = 100 – Kuzur.

De regulă, cu cât coeficientul uzurii acumulate a mijloacelor fixe este mai mic,
cu atât utilitatea acestora este mai pronunţată şi viceversa.

14. Analiza eficientei utilizarii mijloacelor fixe in baza indicatorilor

sintetici

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe se determină ca raportul dintre mărimea efectului

obţinut (VPF, VA, VV, Pb etc.) şi mărimea efortului depus (valoarea medie a mijloacelor
fixe de producţie).

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe de producţie poate fi examinată cu ajutorul mai

multor indicatori generalizatori sintetici.
 1. Randamentul mijloacelor fixe (Rmf) care se determină ca raportul dintre
volumul producţiei fabricate şi valoarea medie a mijloacelor fixe de
producţie:
VPF
Rmf = MF (lei), VPF – volumul producţiei fabricate; MF – valoarea medie a
mijloacelor fixe de producţie.
2. Capacitatea mijloacelor fixe (Cmf) care este un indicator invers proporţional cu
randamentul mijloacelor fixe şi reflectă valoarea medie a mijloacelor fixe de
producţie ce revine la un leu producţie fabricată.
MF
Cmf = VPF x 100 (bani).
3. Înzestrarea muncii cu mijloace fixe (Imf) care reflectă valoarea medie a mijloacelor
fixe de producţie ce revine la un muncitor în schimbul cu durată maximă:

MF
Îmf = N max x 1000 (lei), Nmax – numărul total al muncitorilor în schimbul cu
durată maximă.

De regulă, cu cât acest indicator este mai mare, cu atât gradul de înzestrare a
întreprinderii cu mijloace fixe de producţie este mai pronunţat.

15. Analiza factoriala a randamentului mijloacelor fixe

Asupra modificării randamentului mijloacelor fixe de producţie influenţează

următorii doi factori generali:

a) modificarea ponderii părţii active a mijloacelor fixe în valoarea medie totală a

mijloacelor fixe de producţie (factor cantitativ);
b) modificarea randamentului mijloacelor fixe active (factor calitativ).
16. Analiza folosirii masinilor si echipamentelor productive

Partea activă a mijloacelor fixe de producţie joacă un rol predominant în utilizarea

acestora, se recomandă a efectua un studiu mai aprofundat al potenţialului tehnic al
întreprinderii, inclusiv al folosirii acestuia.

La prima etapă a analizei se examinează structura parcului de maşini şi utilaje după

durata lor de exploatare. Astfel, în baza datelor din fişele de inventar ale evidenţei analitice a
mijloacelor fixe se calculează durata medie de exploatare a maşinilor şi utilajelor (ca media
ponderată).

La etapa a doua a analizei se examinează folosirea extensivă şi intensivă a maşinilor şi

utilajelor. În practica analitică aprecierea folosirii maşinilor şi utilajelor se efectuează în baza
următorilor indicatori:

1. Coeficientul folosirii extensive a maşinilor şi utilajelor (Kext.) care se calculează ca

raportul dintre fondul de timp efectiv utilizat în utilaj-ore şi fondul de timp programat:
Tu/h 1
Kext. = Tu /h 0 x 100 (%).
1. Coeficientul folosirii intensive a maşinilor şi utilajelor (Kint.) care se calculează ca
raportul dintre productivitatea medie pe utilaj-oră efectivă şi productivitatea medie pe
utilaj-oră programată:
Wh1
Kint.= Wh 0 x 100 (%).
2. Coeficientul folosirii integrale a maşinilor şi utilajelor (Kinteg.) care se determină ca
produsul dintre Kext. şi Kint. împărţit la 100:
Kinteg. = (Kext. x Kint.) : 100 (%).
Cu cât coeficientul integral este mai mare, cu atât gradul de folosire a maşinilor şi
utilajelor este mai pronunţat.

17. Calculul influentei factorilor generali si detaliati privind

utilizarea mijloacelor fixe la devierea valorii productiei fabricate
Se utilizează mai multe metode de analiză referitoare la calculul şi aprecierea
influenţei factorilor privind asigurarea cu mijloace fixe şi utilizarea acestora la
devierea volumului producţiei fabricate.

La prima etapă a analizei se examinează influenţa factorilor generali privind

asigurarea cu mijloace fixe şi utilizarea acestora:

a) modificarea valorii medii a mijloacelor fixe de producţie (∆MF);

b) modificarea randamentului mijloacelor fixe de producţie (∆Rmf).

Pentru a efectua o analiză mai aprofundată şi a evidenţia rezervele interne de

majorare a volumului producţiei fabricate pe seama sporirii eficienţei utilizării părţii
active a mijloacelor fixe de producţie vom examina factorii detaliaţi:

a) modificarea valorii medii a mijloacelor fixe de producţie (∆MF);

 b) modificarea ponderii părţii active a mijloacelor fixe în valoarea medie totală a
mijloacelor fixe de producţie (∆Ppa);
c) modificarea preţului mediu al unităţii de utilaj (∆Vu);
d) modificarea duratei medii de lucru a unei unităţi de utilaj pe an, în utilaj-ore
(∆Dh);
e) modificarea productivităţii medii pe utilaj-oră (∆Wh).

Primii patru factori sunt cantitativi, ultimul – calitativ.

18. Analiza aprovizonării și asigurări entități cu resurse materiale

Analiza procesului de aprovizionare poate fi structurată pe mai multe segmente,

cum ar fi:
 acoperirea necesarului de aprovizionat cu contracte corespunzătoare încheiate
între întreprindere şi furnizori;
 realizarea programului de aprovizionare a întreprinderii în total şi pe principalele
resurse materiale;
 asigurarea necesarului de materii prime şi resurse materiale pentru producţie din punct
de vedere cantitativ, calitativ şi la termen.
Analiza aprovizionării şi asigurării întreprinderii cu resurse materiale se începe cu
aprecierea generală a planului de aprovizionare a întreprinderii cu diferite feluri de materiale
pe parcursul perioadei de gestiune.
Pentru o analiză mai aprofundată a procesului de aprovizionare a întreprinderii cu
resurse materiale este necesar să se aprecieze corespunderea furnizării efective a
resurselor materiale cu datele din contractele încheiate cu furnizorii întreprinderii.

Această etapă a analizei dă posibilitate să evidenţiem, cum se respectă condiţiile

contractelor pe fiecare tip de material, inclusiv cantitatea, calitatea şi termenele
stabilite.
 19. Analiza stocurilor de bunuri materiale

Continuitatea procesului de producţie impune existenţa justificată a stocurilor de

materiale atât la începutul, cât şi la finele perioadei de gestiune.

Analiza stocurilor de materiale vizează mai multe aspecte:

 primul aspect se referă la evoluţia stocurilor de materiale faţă de volumul

producţiei fabricate sau venitul din vânzări. În acest context ritmul de majorare
a indicatorilor de volum (VPF, VV) trebuie să depăşească ritmul de majorare a
stocurilor respective în unităţi valorice.
 al doilea aspect se referă la evoluţia stocurilor de materiale faţă de nivelul
considerabil al acestora (la nivelul programat, mediu sau maxim).
 al treilea aspect al analizei stocurilor de materiale se referă la examinarea
gradului de imobilizare al acestora (în zile). În prealabil se recomandă gruparea
tuturor stocurilor de materiale ale întreprinderii analizate în:
 stocuri normale;
 stocuri cu mişcare lentă;
 stocuri fără mişcare;
 stocuri disponibile.

Încadrarea stocurilor materiale într-o grupă sau alta se face în funcţie de

frecvenţa consumului, calculându-se durata de imobilizare a stocului respectiv în zile
prin următoarea relaţie:

Di = [(SM x 360) : Ie], SM – stocul de materiale din grupa respectivă; Ie – ieşirea

materialului respectiv pe parcursul perioadei de gestiune.

 al patrulea aspect important al analizei stocurilor de materiale se referă la

determinarea şi examinarea rezervei în zile pe fiecare fel de materiale concrete
sau pe grupe de materiale necesare pentru desfăşurarea tuturor activităţilor la
întreprinderea analizată.
 20. Analiza eficienței utilizării resurselor materiale în baza
indicatorilor sintetici

În practica analitică eficienţa utilizării resurselor materiale poate fi examinată în

baza următorilor indicatori generalizatori sintetici:

 Randamentul resurselor materiale consumate (Rrm) care se determină ca

raportul dintre volumul producţiei fabricate şi consumul total de materiale
 Consumul specific de materiale (Csm) care se determină ca raportul dintre
consumul total de materiale şi volumul producţiei fabricate

Trebuie de menţionat că factorii care influenţează modificarea consumului

specific de materiale exercită influenţă asupra schimbării consumului total de
materiale în costul producţiei fabricate.

21. Analiza factorială a consumului specific

22. Calculul influenței factorilor privind utilizarea resurselor

materiale la modificarea valorii producției fabricate și volumul
fabricări produselor concrete

În practica analitică calculul şi aprecierea influenţei factorilor privind

aprovizionarea, asigurarea şi utilizarea resurselor materiale asupra modificării
volumului producţiei fabricate pot fi efectuate atât în unităţi naturale, cât şi în unităţi
valorice.

De regulă, se recomandă ambele metode:

 prima metodă prevede calculul şi aprecierea factorilor de aprovizionare,

asigurare şi utilizare a unui material concret la fabricarea unui produs concret
(în unităţi naturale);
  a doua metodă prevede calculul şi aprecierea factorilor generalizatori sintetici
privind asigurarea şi utilizarea resurselor materiale la devierea volumului
producţiei fabricate.
23. Analiza nivelului, dinamicii și structurii costului de
producție

Consumurile reprezintă resursele utilizate pentru fabricarea produselor, executarea

lucrărilor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit.

Cheltuielile apar în urma activităţii economico-financiare a întreprinderii şi nu sunt

legate nemijlocit de procesul de producţie.

Analiza consumurilor întreprinderii începe, de regulă, cu examinarea structurii

costului producţiei la nivel general.

Consumurile incluse în costul producţiei cuprind următoarele elemente:

 consumuri de materiale;
 consumuri privind retribuirea muncii;
 consumuri indirecte de producţie.
24. Analiza costurilor materiale directe în costul producției
fabricate

Conform prevederilor SNC 3 „Componenţa consumurilor şi cheltuielilor

întreprinderii”, în costul producţiei se includ următoarele consumuri directe:

 de materiale;
 privind retribuirea muncii;
 privind contribuţiile la asigurările sociale şi medicală.

Etapa a doua a analizei se bazează pe calculul şi aprecierea influenţei asupra

modificării consumurilor directe în costul producţiei a următorilor trei factori:

 modificarea volumului producţiei fabricate, lucrărilor executate şi

serviciilor prestate (abaterea relativă a volumului producţiei fabricate se
 înmulţeşte cu consumurile directe pe fiecare element în parte din perioada de
bază):
 modificarea structurii şi sortimentului producţiei fabricate, lucrărilor
executate şi serviciilor prestate (se determină ca diferenţa dintre consumurile
respective recalculate şi cele din perioada de bază minus mărimea influenţei
factorului 1)
 modificarea nivelului de consum pe unitate de produs (lucrări şi servicii)
(se determină ca diferenţa dintre consumurile directe efective şi cele
recalculate)
25. Analiza costurilor cu personalul directe în costul producției fabricate ÎNTREBARE EXLUSĂ

26. Analiza costurilor indirecte de producție

Pe lângă consumurile directe, în costul producţiei se includ şi consumurile

indirecte de producţie care după natura sa reflectă consumurile aferente deservirii şi
gestionării subdiviziunilor de producţie în cadrul întreprinderii.

Acestea cuprind:

 consumurile privind menţinerea mijloacelor fixe cu destinaţie de producţie în

stare de lucru;
 uzura mijloacelor fixe cu destinaţie de producţie;
 consumurile aferente perfecţionării tehnologiei şi organizării producţiei;
 valoarea materialelor utilizate în scopul asigurării unui proces tehnologic
normal;
 salariile muncitorilor auxiliari şi ale personalului administrativ din
subdiviziunile de producţie etc.

În funcţie de volumul producţiei fabricate (lucrărilor executate şi serviciilor

prestate), consumurile indirecte de producţie pot fi divizate în: consumuri variabile
consumuri constante.

De regulă, consumurile variabile se modifică proporţional cu volumul activităţii

de bază, iar cele constante rămân stabile, deci, nu depind de acest volum.
 27. Analiza factorială a costului la 1 leu de producție fabricată

Consumurile la 1 leu producţie fabricată reflectă efortul depus de întreprinderea

analizată la obţinerea producţiei fabricate (lucrărilor executate şi serviciilor prestate) şi se
CPT
calculează prin următoarea relaţie: Cla 1 leu = VPF x 100 (bani), CPT – costul producţiei –
total; VPF – volumul producţiei fabricate.

Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică, cu atât utilizarea consumurilor care
formează costul producţiei este mai eficace şi viceversa.

Modificarea acestui indicator poate fi influenţată de următorii trei factori:

 modificarea structurii şi sortimentului producţiei (lucrărilor executate şi serviciilor

prestate);
 modificarea nivelului de consum pe unitate de produs (lucrări şi servicii);
 modificarea preţurilor la materia primă, materiale consumate şi producţia finită
(lucrările executate şi serviciile prestate).
28. Analiza structurii cheltuielilor entității pe tipuri de
activității

Toate cheltuielile întreprinderi se grupează pe feluri de activități:

 Cheltuielile activității operațională:

 Costul vînzărilor reflectă costul efectiv al produselor
 Produse finite vîndute
 Mărfuri vîndute
 Lucrări executate și servicii prestate
 Cheltuielile perioadei
 Cheltuieli de distribuire
 Cheltuielile administrative
 Alte cheltuieli operaționale
 Cheltuielile activități neoperaționale
 Cheltuielile activității de investiții
 Cheltuielile activității financiare
  Pierderi exceptionale

La prima etapă a analizei cheltuielile întreprinderii începe cu:

 Calcularea ponderii fiecărui compartiment în suma toatală a cheltuielilor

întreprinderii
 Calcularea abaterilor absolute și relative la fiecare compartiment în parte
 Aprecierea ponderi compartimentului care predomină în strunctura
cheltuielilor totale ale întreprinderii.
29. Analiza cheltuielilor de distribuire

Cheltuielile de distribuire:

 Cheltuieli convențional-variabile care se modifică o dată cu schimbarea

volumului produselor vîndute, lucrărilor executate și servicilor prestate și
vînzărilor nete
 Cheltuieli convenționale- constante care nu depind de modificarea acestui
volum și rămîne constante

La prima etapă a analizei se examinează la nivel general modificarea

cheltuielilor comerciale în dimanică sau față de nivelul programat, ținînd cont de
clasificarea lor în cheltuieli convențional –variabile și convențional-constante.

30. Analiza cheltuielilor administrative

Cheltuielile administrative nu depind direct de volumul produselor vîndute,

lucrărilor executate și servicilor prestate, însă ele trebuie să fie menținute la un nivel
justificat astfel încât să se asigure realizarea funcției lor în întreprindere.

Drept sursă importantă de informare a dinamicii cheltuielilor generale și

administrative poate servi analiza indicatorului generalizator sintetic „Cheltuielile
administrative la 1 leu venit din vînzări” care se determină ca raportul dintre
cheltuielile generale și administrative totale și venitul din vînzări obținut în perioada
de gestiune
 31. Analiza altor cheltuieli operaționale

La majoritatea unităților economice de producție cheltuielile operaționale cuprind:

 Cheltuieli de vînzare altor active curente, cu excepția produselor finite și

mărfurilor
 Cheltuielile privind arenda curentă
 Cheltuielile sub formă de amenzi, penalități, despăgubiri achitate și alte feluri
de sancțiuni
 Alte cheltuieli operaționale

Cu toate că componența și mărimea altor cheltuieli operaționale nu depind de

volumul produselor vîndute, lucrărilor executate și servicilor prestate, analiza
acestor cheltuieli începe cu examinarea evoluției acestora la 1 leu venit din vînzări
în dinamică sau față de nivelul programat.

32. Analiza cheltuielilor pentru întreținerea forței de muncă

În cadrul analizei pentru întreținerea forței de muncă se cercetează fondul de

retribuiere a muncii.Se examinează situația generală a fondului de retribuire a
muncii, modificarea absolută și modificarea relativă.

Cheltuielile privind retribuirea muncii sunt preponderent variabile, deaceea

abaterea absolută a fondului de retribuire față de o anumită bază de comparație se
explică în primul rînd prin sporirea volumului de activitate.

Această creștere poate fi rezultatul modificărilor intervenite în structura

personalului, în gradul de pregătire a cadrelor, gradul de calificare, vechimea
neîntreruptă în muncă.
 33. Obiectul analizei economice. Părțile economice ale analizei
economice. Indicatorii. Factorii.

Obiectul analizei economice – activitatea desfășurată, factorii care au

influențat-o într-un mod favorabil sau defavorabil, precum și căile de îmbunatațire a
activității.

Toată activitatea economico-financiară a unităților economice este măsurată cu

ajutorul unui sistem de indicatori. Orice unitate de indicatori obținuți prin calcule –
indicatori analitici.

În dependență de unitatea de măsură se examinează indicatori

- Naturali (kg,tone)
- Convenționali-naturali (saci, borcane)
- De muncă (om/ore, persoane)
- Valorice (bani)

După conținutul lor avem

- Ind.cantitativi (nr.mediu scriptic de salariați)

- Ind. Calitativi (resurse materiale, venituri din vînzări)

După modul de calcul

- Absoluți (lei, adică unități valorice)

- Relativi (capitalul propriu, rentabilitatea activelor)

Orice indicatori analitic se numește factor. Deosebirea dintre ind.analitic și

factor este că dacă adăugăm semnul Delta înainte de ind. obținem factor.

După conținutul economic

- Cantitativi
- De structură
- Calitativi
După natura factorilor pot fi

- Psihologici
- Economici ai producției
- Biologici
- Sociale economice

După sensul acțiuni

- Pozitivi
- Negativi
- Indiferenți

După dependența lor față de variația fenomenului analizat

- Constanți
- Variabili
34. Organizarea și etapele efectuării analizei economice

Pentru ca analiza fenomenelor, proceselor și rezultatelor economice să se

desfășoare în mod organizat și eficient este necesar să se respecte următoarele etape:

I. Întocmirea tematicii de analiză

 Obiectivele analizei și scopul ei
 Perioada cercetată
 Termenii de începere și încheiere
 Locul de efectuare al lucrului de analiză
II. Culegerea informațiilor necesare analizei – se realizează prin gruparea
informației respective în funcției de obiectivele, scopul, perioada și organul
care efectuează analiza.
III. Verificarea complexă a datelor supuse analizei
IV. Prelucrarea și studierea informaților cu ajutorul metodelor și procedurilor
analizei economice
 Ordonarea indicatorilor cercetați
  Întocmirea de tabele și scheme generale
 Efectuarea unor comparații, gradări și descompuneri
V. Elaborarea concluzilor și măsurilor concrete pentru reglarea sistemului
cercetat – se întocmește raportul de analiză
35. Metode și tehnici utilizate în analiza economică

Metoda analizei economice – ansamblul procedeelor și principiilor care se

folosesc în analiza economică a unei entități.

Prin procedeu metodic în analiza economică se subînțeleg mijloacele cu ajutorul

cărora se efectuează prelucrarea analitică a informației economice.

Distingem 2 grupări mari de procedee

- Procedee de studiere prealabilă și aprecierea calitativă a indicatorilor

- Procedee de calcul cantitativ a legăturilor cauzale
 Metoda diviziunii sau descompunerea rezultatelor – constă în
descompunerea fenomenelor și procedeelor cercetate în elementele lor
componente, stabilind contribuția lor la modificarea totală a fenomenelor
studiate și localizarea în timp și în spațiu a provenienței rezultatelor.
 Metoda Comparației – constă în studierea fenomenelor proceselor și
rezultatelor economice și financiare prin prizma unui criteriu de referință și în
stabilirea de asemănări și deosebiri dintre acestea.
 Metoda Grupare – metodă de cercetare a analizei separă colectivitatea
cercetată pe categorii omogene de unități după variația unora sau mai multor
caracteristice alese în funcție de scopul cercetări și de natura fenomenului
studiat.
36. Conținutul procesului de analiză economică și rorul ei în
evaluarea și reglarea performanțelor eco-fin ale entității

Procesul de analiză economică reprezintă inversul evoluției reale a fenomenului.

Analiza pornește de la rezultatele procesului încheiat către elemente și factori.
 Prin analiza eco-fin se stabilesc punctele tari și slabe din activitatea unei entități,
dar și măsurile ce urmează a se aplica pe termen scurt și lung pentru atingerea
anumitor ibiective propuse.

Analiza eco-fin are un rol fundamental în evaluarea, reglarea și ameliorarea

performanțelor eco-fin ale entității, de aceea aceasta constituie baza studiilor de
fezabilitate și a celor de evaluare economică a entității.

38.Rolul și însemnatatea sarcinilor analizei și surselor principale de

informație

Cu ajutorul metodelor și procedeelor moderne ale analizei economice se

caracterizează fenomenele și procesele economice-financiare, se verifică și se
stabilește relația de cauzalitate și factori, care condiționează modificarea indicatorilor.

Concomitent, în urma estimării rezultatelor analitice obținute se elaborează decizii

financiare cu privire la activitatea agenților economici.

Fiind un instrument absolut indispensabil al procesului managerial analiza gestionară

devine o necesitate obiectivă în formarea lor ca specialiști calificați, acînd rorul de a
cultiva studenții:

 Principiul dezvoltării motivației pentru învățare

 Principiul orientări firmative centrat pe formarea de competențe profesionale
 Principiul realizării obiectivelor generale și de referință
 Principiul corelării cunoștințelor teoretice și funcționale
 Principiul formării și dezvoltarea cretivității studentului