Machiavelism este un termen referitor la teoria politică expusă de Niccolò Machiavelli,

în cartea cu titlul Principele, apărută în 1515, în care, cu sinceritate, dar mai ales cu cinism, a
susținut că în politică se pot folosi absolut orice mijloace ce pot duce la atingerea scopului
propus: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, manevre diabolice, trădare, corupere etc.,
de unde și principiul "scopul scuză mijloacele". În limbajul comun, cuvântul machiavelism și
mai ales epitetul machiavelic se aplică însă numai acelor persoane, acțiuni sau sisteme din care,
deși morala și scrupulele sunt excluse, în schimb sunt prezente ingeniozitatea, dibăcia, calculul
premeditat și o țintă foarte precisă.

Având în vedere că machiavelismul reprezintă un set de convingeri cinice despre natura

umană, moralitate și legitimitatea folosirii oricărei tactici pentru atingerea scopurilor personale,
persoanele machiavelice au trăsături ca:

 acționează mult în interesul propriu, chiar dacă este în detrimterul altora;

 sunt reci și calculați când alții devin emotivi;
 au o bună părere și încredere în ei-înșiși;
 se aliază cu cei puternici pentru a-și atinge scopurile;

Plecând de la conținutul lucrării Principele (1513, Florenţa), care a făcut istorie și vâlvă cum
puține cărți ale vremii au reușit, în sânul opiniei publice și în rândul intelectualilor a câștigat
teren ideea că autorul acestei cărți, Niccolò Machiavelli, a promovat în lucrarea sa teza potrivit
căreia scopurile politice pot fi atinse prin orice mijloace.

Mai mult decât atât, ca urmare a succesului cărţii Principele, au apărut termenii machiavelic
(adj. – diabolic, drăcesc, comportare fără scrupule, perfidă, vicleană) și machiavellism (s.n. –
sistem politic, bazat pe lipsa de scrupule, echivalent cu amoralitatea politică). În psihosociologia
modernă termenul machiavellism este folosit în accepțiunea de atitudine, reflectată în tendința de
a manipula comportamentul altora în vederea atingerii propriilor scopuri, iar personalitatea
machiavelică este considerată ca fiind un atribut al oamenilor care se manifestă în acest fel, adică
fără scrupule, prin mijloace dolosive sau cu perfidie.

Sunt numeroşi cei care consideră că Niccolo Machiavelli a fost promotorul politicii fără
scrupule, lipsit de orice simţ al onoarei şi îndemnător la trădare şi crimă. Lucrul acesta arată cât
de puţin este cunoscut acest reprezentant al literaturii universale. Expresia „scopul scuză
mijloacele“ este cea mai citată din opera sa, fiind înţeleasă într-un singur sens, evident negativ. A
fost Machiavelli un reprezentant al machiavelismului sau avem de-a face cu o transformare
mitologică a sa într-o întrupare a răului?
 Machiavelli a fost un reprezentant de seamă al diplomaţiei fiorentine. Într-o perioadă în care
Italia era divizată în numeroase state independente, măcinate de conflicte şi războaie civile, a fost
unul dintre puţinii care şi-a păstrat sângele rece. Nu putem tăgădui răceala operelor sale,
raţionalismul dur şi sec care le caracterizează, sau unele soluţii îndepărtate de creştinism.
Criticăm, însă, punerea pe seama lui a tuturor exceselor politice ulterioare şi apariţia termenului
de machiavelism. Dacă Machiavelli ar fi suferit în mod real de machiavelism, atunci cum mai
putem împăca acest lucru cu faptul că a fost un patriot desăvârşit? Există un personaj istoric pe
care îl putem suspecta de machiavelism. Acesta este francezul Talleyrand, care a reuşit să
slujească trei guvernări diferite care aveau doctrine total opuse. Machiavelli şi-a slujit cu
credincioşie Florenţa natală, fără a o trăda vreodată, deşi a fost suspectat pe nedrept în această
direcţie.

Fragmentul relevant în această chestiune este: „faptele tuturor oamenilor și mai ales ale
principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din
punctul de vedere al rezultatului lor”.

Cartea lui Machiavelli este departe de a fi machiavelică. Într-adevăr, din simpla lectură a
pasajului operei Principele, reprodus mai sus, rezultă distanța semantică, față de sensul corect, a
interpretării conform căreia, pentru realizarea scopurilor politice, pot fi folosite orice mijloace,
indiferent de natura acestora. De fapt, lucrarea a fost destinată lui Lorenzo al II-lea de Medici, pe
care autorul a vrut să-l învețe cum să devină un bun conducător.

Dintr-o altă perspectivă, ca rezultat al propriei experiențe politice și diplomatice, pe care

ilustrul gânditor florentin a dobândit-o în calitate de cancelar al Republicii Florentine, opera lui
Machiavelli are o valoare ce o plasează mult deasupra societății medievale, reuşind să traverseze
secolele şi să-şi păstreze în parte actualitatea, deorece sub anumite aspecte aceasta se potrivește
politicii contemporane.

În capodopera Principele, Machiavelli prezintă ceea ce probabil mulţi conducători ai

vremurilor anterioare sau contemporane lui foloseau, respectiv metodele sau mijloacele prin care
el considera că guvernanții puteau dobândi şi menţine puterea politică.

Până la Machiavelli, cetatea şi omul au fost considerate obiect comun al gândirii politice, dar
prin tezele strălucitului literat, omul trece în planul secund, în primplan rămânând statul, alături
de noua apariție pe scena publică, societatea civilă, care trece în locul individului.

Iată câteva dintre cele mai importante idei ale operei Principele:
  dacă știi să prevezi din timp lucrurile, însușire care nu-i este dată decât omului
înțelept, poți să înlături cu ușurință relele care se ivesc; dar dacă nu le-ai văzut
dinainte, și în consecință le lași să se dezvolte până când oricine poate să le constate,
este prea târziu să mai poți face ceva împotriva lor;
 firea popoarelor este schimbătoare, fiind mai ușor să-i convingi pe oameni de un
lucru decât să-i faci să fie fermi în această convingere;
 acela care ajunge principe prin favoarea poporului trebuie să și-l păstreze prieten,
lucru care-i va fi ușor, deoarece poporul nu cere altceva decât să nu fie asuprit;
 deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc și felul în care ei ar
trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui
să fie, mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum pot să izbutească;
 este mai înțelept să-ți păstrezi reputația de om zgârcit, care își creează o faimă proastă
dar lipsită de ură, decât să vrei să-ți câștigi faima de om darnic și pentru aceasta s-o
dobândești pe aceea de om lacom și jefuitor, ceea ce va însemna atât dezonoarea cât
și ura oamenilor;
 principele trebuie să se facă în așa fel temut, încât, dacă nu-și câștigă iubirea
supușilor, să evite însă ura lor
 principele trebuie să fie viclean, ca vulpea, și puternic, ca leul. Unui lider politic îi
este indispensabil să știe să fie atât animal, cât și om
 un principe care nu este el însuși înțelept, nu va putea să fie sfătuit cu folos, afară de
cazul în care, printr-o întâmplare, își pune toată încrederea într-un singur om care l-ar
călăuzi în toate, iar acesta ar fi un om desăvârșit prin înțelepciunea lui, dar un astfel
de om i-ar lua curând puterea; înțelepciunea principelui nu poate să fie exclusiv rodul
sfaturilor bune ale supușilor săi
 soarta este stăpână pe jumătate din acțiunile noastre, dar ne îngăduie să cârmuim noi
cealaltă jumătate

În esenţă, spre deosebire de gânditorii reprezentativi antici (Platon, Aristotel, Socrate,

Cicero ș.a.), care insistau pe etica politică sau pe captarea bunăvoinţei populare, Machiavelli,
fiind prin excelenţă pragmatic, susţinea că principele (conducătorul) trebuie să obţină ordinea
socială, folosind cu viclenie de fiară puterea de care dispune, dar având grijă să evite ura
poporului, care-i poate periclita poziţia. În realitate, așa cum remarca academicianul Alexandru
Balaci: „întreaga operă și viață a lui Niccolo Machiavelli este un lung strigăt de chemare pentru
construirea visului național italian”.