1.

Însemnătatea, sarcinile analizei şi sursele

principale de informaţie ale analizei programului de producţie şi comercializare.
Aprecierea generală a îndeplinirii programului de producţie şi comercializare

Examinarea rezultatelor activităţii agenţilor economici din sfera de producţie, indiferent

de forma de proprietate, trebuie să înceapă cu studierea programului de producţie şi
comercializare în dinamică şi comparativ cu nivelul programat pentru anul de gestiune,
deoarece de volumul, sortimentul, calitatea şi ritmicitatea producţiei (lucrărilor, serviciilor)
depind costul acesteia, venitul din vânzări, profitul, rentabilitatea şi alţi indicatori referitori
la rezultatele activităţii economico-financiare desfăşurate. Pe lângă aceasta, de volumul
activităţii de bază depinde necesitatea întreprinderii în forţa de muncă, mijloace fixe, resurse
materiale şi alte active curente care determină potenţialul ei de dezvoltare pe o perioadă
durabilă.

Sarcinile principale ale analizei:

◙ examinarea corelaţiei indicatorilor de volum referitori la programul

de producţie şi comercializare,

◙ aprecierea generală a îndeplinirii programului de producţie şi

comercializare;

◙ analiza îndeplinirii programului de producţie pe sortimente, după

structură, calitate, competitivitate şi ritmicitate;

◙ analiza valorii adăugate;

◙ analiza venitului din vânzări;

◙ aprecierea evoluţiei întreprinderii analizate pe piaţa de desfacere.

Scopul analizei:

Rezultatele analizei activităţii de producţie şi comercializare stau la baza

fundamentării programului de producţie şi comercializare pentru perioada următoare,
precum şi la baza stabilirii unor obiective strategice pentru dezvoltarea unităţii economice.

Sursele principale de informaţie:

◙ Programul social-economic de dezvoltare a întreprinderii

(compartimentul „Programul de producţie şi comercializare”) sau
planul de afaceri al întreprinderii (business plan), (compartimentul
„Prezentarea produselor, afacerilor şi a principalelor activităţi”).

◙ Raportul statistic nr.1-p (anual) „Producţie”.

 ◙ Raportul statistic nr.5-c „Consumurile şi cheltuielile
întreprinderii”.

◙ Raportul privind rezultatele financiare (anexa 2 la raportul financiar

al întreprinderii).

◙ Raportul privind rezultatele financiare (anexa 5 la raportul financiar

al întreprinderii, compartimentul 1.1 „Vânzări nete”).

◙ Alte surse de informaţie.

Aprecierea generală a îndeplinirii programului de producţie şi

comercializare

Această etapă a analizei se efectuează prin compararea indicatorilor de volum în

dinamică şi faţă de nivelul programat. Un rol semnificativ îl are compararea diferiţilor
indicatori ai volumului pentru a evita cauzele generale care au provocat modificările
absolute şi relative la fiecare indicator în parte. Pentru aceasta se utilizează următorul tabel
analitic:

2. Analiza îndeplinirii programului de producţie pe sortimente

 Prin sortimentul producţiei se subînţelege enumerarea completă a produselor
fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor prestate sau clasificarea lor pe grupe omogene
mari.
În practica analitică se utilizează mai multe metode de apreciere a programului de
producţie pe sortimente:
- pe baza evidenţierii celui mai mic procent la unul din produsele la care
programul n-a fost îndeplinit;
- pe baza calculului coeficientului mediu pe sortimente (Ks) care se determină
ca raportul dintre volumul producţiei fabricate în limitele sortimentului
programat şi volumul producţiei programate
Ks= VPF lim.progr/ VPF progr*100%-coeficientul mediu pe sortimente
- în cazul unui nomenclator larg de produse fabricate, se calculează
coeficientul de nomenclatură (Kn) ca raportul dintre numărul de poziţii la
care programul de producţie a fost îndeplinit şi numărul total de poziţii
examinate
Kn = n/ N*100%- coeficientul de nomenclatură
Totuşi, în cele mai dese cazuri îndeplinirea programului de producţie pe sortimente se
apreciază pe baza coeficientului mediu pe sortimente

3. Analiza îndeplinirii programului de producţie după structură

 Prin structura producţiei se subînţelege ponderea fiecărui fel de produs (sau grup de
produse) în volumul total al producţiei fabricate. Respectarea sau nerespectarea structurii
programate influenţează direct rezultatele activităţii desfăşurate. Sarcina principală a
analizei structurii producţiei constă în determinarea gradului de respectare a structurii
programate şi a consecinţelor care pot apărea în urma nerespectării acesteia. În cele mai
dese cazuri aprecierea îndeplinirii programului de producţie după structură se efectuează în
baza coeficientului mediu de structură (Kst) care se determină ca raportul dintre volumul
producţiei fabricate efectiv în limita structurii programate şi volumul producţiei fabricate
efectiv după structura programată.
Kstr= VPFef.în lim.str.progr./ VPFef.rec.la str.progr* 100%
 VPFef.în limitele structurii programate- reprezintă cea mai mică sumă dintre
VPFrecalculat la structura programetă a fiecărui sortiment şi VPFefectiv a fiecărui
sortiment;
 VPFef.recalc.la struct.progr.- se determină ca produsul dintre VPFef.pe total şi Structura
programată a fiecărui sortiment;
 Ri= VPFef.în lim.str.progr- VPFef.rec.la str.progr.

4. Analiza îndeplinirii programului de producţie după calitate şi

competitivitate
 În condiţiile economiei de piaţă un rol semnificativ îl joacă calitatea şi competitivitatea
producţiei fabricate. Piaţa de desfacere reglementează cerinţele prioritare faţă de calitatea
produselor prin introducerea obligatorie a certificatului de calitate pe fiecare produs în parte,
precum şi prin stimularea producătorului cu un preţ avantajos de vânzare.
Prin calitatea producţiei se subînţeleg proprietăţile particulare ale fiecărui produs
fabricat care corespund unor cerinţe strict determinate de piaţa de desfacere sau satisfac
anumite necesităţi ale consumatorului (cumpărătorului).
Prin competitivitate se subînţelege corespunderea produsului fabricat cerinţelor pieţei
de desfacere.
În practica analitică se utilizează un sistem larg de indicatori ce caracterizează calitatea
produselor care depinde de particularităţile sectorului economiei naţionale din care face
parte întreprinderea analizată, precum şi de parametrii specifici ai produselor fabricate şi
posibilităţile reale de măsurarea a calităţii acestor produse:
• indicatorii tehnico-economici, specifici fiecărei ramuri (randamentul maşinilor, viteza
de lucru, consumul de materii prime în procesul de exploatare, conţinutul cu substanţă utilă,
puterea calorică, durabilitatea, comoditatea la prestare, gradul de finisare etc.);
• dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor, folosind ponderea produselor refuzate
în totalul producţiei livrate sau numărul refuzurilor ce revin la 1000 lei livrări;
• dinamica reclamaţiilor din partea beneficiarilor, folosindu-se numărul de reclamaţii,
valoarea produselor reclamate sau numărul de reclamaţii ce revin la 1000 lei livrări;
Prin reclamaţie se subînţeleg pretenţiile primite de la consumatori (clienţi) cu privire la
produsele vândute. Această analiză se efectuează în dinamică în baza datelor anuale şi/sau
pe parcursul perioadei de gestiune pe luni.
• dinamica cheltuielilor cu remedierile în termen de garanţie, exprimată ca sumă
absolută sau ca nivel ce revine la 1000 lei producţie.
O deosebită importanţă prezintă analiza calităţii producţiei diferenţiate pe clase de
calitate (sorturi).
Pentru a efectua analiza calităţii producţiei diferenţiate pe clase de calitate se pot
utiliza următoarele procedee:
• prin intermediul preţului mediu ponderat, care se determină ca raportul dintre
valoarea totală a produsului fabricat şi cantitatea lui în unităţi naturale:
( qxp)
P= q
,
unde:
P – preţul mediu ponderat (în lei);
q – cantitatea de produse din fiecare clasă de calitate;
p – preţul de vânzare (lei/bucata) din fiecare clasă de calitate.
Apoi se calculează procentul îndeplinirii programului după calitate la produsul
respectiv ca raportul dintre preţul mediu efectiv şi cel programat.
La etapa următoare a analizei se calculează influenţa următorilor doi factori care au
contribuit la modificarea totală a valorii produsului, ţinând cont de calitatea respectivă a
acestui produs, şi anume:
1) modificarea cantităţii totale a produsului fabricat:
∆VPV = [(qef. – qpr.) x Ppr.];
2) modificarea preţului mediu ponderat al produsului:
∆VPV = [(Pef. – Ppr.) x qef.].
 • prin intermediul coeficientului mediu de calitate, care se determină conform
relaţiei:
( qxp )
Kc = (qxp max)
,
unde:
pmax – preţul de vânzare (lei/bucata) din clasa de calitate superioară.
Procentul îndeplinirii programului după calitate se calculează ca raportul dintre
coeficientul mediu de calitate programat şi cel efectiv.
Influenţa modificării calităţii producţiei asupra modificării valorii totale a produsului se
determină conform relaţiei:
∆VPV = [(Kcpr. – Kcef.) x qef. x Pmax..].

Principalele căi de îmbunătăţire a calităţii producţiei trebuie să vizeze:

 asimilarea de noi produse cu nivel tehnic-calitativ superior celor existente şi solicitate pe
piaţă;
 reproiectarea şi modernizarea prin introducerea progresului tehnic la nivel mondial;
 aprovizionarea cu materii prime, materiale de calitate superioară;
 executarea reparaţiilor capitale de calitate şi respectarea programului privind reviziile
periodice şi al reparaţiilor curente;
 ridicarea calificării forţei de muncă;
 controlul procesului formării şi realizării calităţii, privit ca un proces unitar, avându-se în
vedere subsistemele: concepţie, execuţie şi exploatare.

5. Analiza îndeplinirii programului de producţie după

ritmicitate

Prin ritmicitate se subînţelege îndeplinirea programului de producţie conform

graficului stabilit. De regulă, graficul acesta poate fi îndeplinit pe diferite perioade de timp:
- în limita anului – pe trimestre;
- în limita trimestrului – pe luni;
- în limita lunii – pe decade;
- în limita decadei – pe zile;
 - în limita zilei – pe schimburi.
În cele mai dese cazuri analiza ritmicităţii producţiei se efectuează pe decade, luni şi
trimestre.
Există mai multe metode de apreciere a programului de producţie după ritmicitate, şi
anume:
 metode grafice(graficul de producţie simplu şi cumulat);
 indici de îndeplinire a programului pe diviziuni de timp în cadrul unei perioade date
(orice abatere a indicilor de îndeplinire a programului pe diviziuni de timp faţă de valoarea
indicelui mediu reflectă nerespectarea ritmicităţii planificate);
 ponderea sarcinilor de plan şi a realizărilor pe diviziuni de timp în cadrul unei perioade
date (orice abatere de la ponderea planificată reflectă nerespectarea ritmicităţii);
 coeficientul ritmicităţii (orice abatere de la 1 sau 100 reflectă nerespectarea ritmicităţii).
Coeficientul ritmicităţii (Krt) se determină ca raport între valoarea producţiei executate
în limitele programului şi valoarea producţiei programate:
Kritm= VPF în lim.progr. /VPFprogr.*100%
Aplicarea procedeelor de analiză se face de obicei potrivit felului de analiză adoptat,
ţinându-se seama în special de perioada de timp.

6. Analiza venitului din vânzări

Pe parcursul analizei programului de producţie şi comercializare un rol semnificativ îl

are şi examinarea indicatorului rezultativ care reflectă activitatea operaţională a
întreprinderii şi anume venitul din vânzări.

Structura venitului din vânzări:

VV = VPV + VVM + VPS + VCC + VAA,

unde:
 VV – venitul din vânzări;
VPV – volumul producţiei vândute sau venitul din vânzarea produselor finite;
VVM – venitul din vânzarea mărfurilor;
VPS – venitul din prestarea serviciilor;
VCC – venitul din contractele de construcţie;
VAA – venitul din alte feluri de activităţi care constituie pentru întreprindere
activitatea operaţională (de bază).
La prima etapă a analizei se examinează structura şi dinamica modificării acestui
indicator rezultativ.
În cadrul acestei etape se deremină cota procentuală a fiecărui element de VV în totalul
VV şi se evidenţiază tendinţa de majorare sau diminuare a elementelor inportante de venit.

La etapa a doua a analizei este necesar să se examineze factorii care au influenţat aceste
modificări:
a) modificarea soldului producţiei în stocuri la începutul perioadei de gestiune;
b) modificarea volumului producţiei fabricate;
c) modificarea soldului producţiei în stocuri la finele perioadei de gestiune;
d) modificarea preţurilor la produsele vândute.
Calculul şi aprecierea tuturor factorilor menţionaţi mai sus se efectuează prin metoda
balanţieră.
VV= Sîncep+VPF- Sfin.+(delta)P R= a+b-c+d

7. Analiza asigurării întreprinderii cu resurse umane sub

aspect cantitativ, structural şi calitativ

Orice activitate de producţie poate fi desfăşurată cu o eficacitate maximă numai cu

condiţia că unitatea economică respectivă este asigurată la timp cu resurse umane necesare
din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ.
Pentru a examina modul de asigurare a unităţilor de producţie cu resurse umane se
utilizează indicatorul generalizator „numărul mediu scriptic al salariaţilor”. După conţinut
acest indicator reflectă situaţia asigurării întreprinderii cu resurse umane sub aspect
cantitativ.
Ca moment supus controlului operativ poate servi situaţia în care indicele de creştere
a volumului activităţii de bază (fie volumul producţiei fabricate sau volumul producţiei
vândute) trebuie să depăşească indicele de creştere a numărului mediu scriptic al
salariaţilor. Deci,
IVPF > INs (%).
În caz contrar, nu se vor respecta cerinţele economiei de piaţă.
Pentru un studiu mai amplu al asigurării întreprinderii cu resurse umane din punct de
vedere structural este necesar să se ţină cont de posibilităţile de grupare a personalului unei
întreprinderi după anumite criterii:
a) din punct de vedere al legăturii cu activitatea desfăşurată:
- personal din activitatea de bază,
- personal din activitatea secundară;
b) în funcţie de rolul personalului din activitatea de bază în procesul de producţie:
- muncitori,
- funcţionari.
În acest context scopul principal al analizei constă în:
 studierea modificărilor absolute şi relative ale efectivului pe
întreprindere şi pe categorii de personal;
 studierea structurii personalului şi raportului dintre numărul mediu
scriptic al salariaţilor din activitatea de bază şi activitatea secundară, pe de o parte, şi
numărul total al muncitorilor şi funcţionarilor din activitatea de bază, pe de altă parte.
De regulă, cu cât ponderea muncitorilor în numărul total al personalului din
activitatea de bază este mai mare, cu atât condiţiile de organizare a procesului de producţie
şi capacitatea acestuia sunt mai favorabile. Este de menţionat că ponderea muncitorilor
depinde în mare măsură şi de particularităţile sferei de producţie referitoare la
întreprinderea analizată.
Pentru o apreciere mai obiectivă a asigurării întreprinderii cu resurse umane este
necesar de ţinut cont că abaterea absolută la categoria de muncitori nu va fi justificată,
dacă nu se va lua în consideraţie gradul de îndeplinire a programului de producţie.
În acest context apare necesitatea calculării abaterii relative la categoria de muncitori
(ca diferenţă dintre numărul mediu scriptic al muncitorilor efectiv cu cel programat,
recalculat la nivelul îndeplinirii programului de producţie). Acest calcul poate fi prezentat
în următorul tabel:

Aprecierea asigurării relative a întreprinderii cu muncitori

Indicatori Persoane
A 1
1. Numărul mediu scriptic al muncitorilor:
programat 500
realizat (efectiv) 506
2. Îndeplinirea programului de producţie în baza 135,78
volumului producţiei fabricate (în %)
3. Numărul mediu scriptic al muncitorilor recalculat 679
ţinând cont de îndeplinirea programului de producţie
( rd.1.1 x rd.2) 100 ‫׃‬
4. Abaterea relativă a muncitorilor (rd.1.2 – rd.3) - 173
 În baza datelor din tabel sunt posibile diferite situaţii:
1) abaterea absolută şi relativă la categoria „muncitori” este cu semnul (+); această
situaţie contribuie la majorarea nejustificată a consumurilor directe privind retribuirea
muncii în costul producţiei, ceea ce este un factor dezavantajos în activitatea întreprinderii
analizate;
2) abaterea absolută este cu semnul (+), iar abaterea relativă cu semnul (-): această
situaţie arată că ritmul de creştere a productivităţii muncii depăşeşte ritmul de creştere a
numărului mediu scriptic al muncitorilor. În condiţiile economiei de piaţă se apreciază
pozitiv meritul întreprinderii analizate;
3) abaterea absolută este cu semnul (-), iar abaterea relativă – cu semnul (+): dacă
concordanţa dintre necesitatea întreprinderii în muncitori şi volumul producţiei obţinute n-
a influenţat negativ asupra îndeplinirii programului de producţie, astfel de situaţie poate fi
justificată;
4) abaterea absolută şi relativă la categoria „muncitori” este cu semnul (-): această
situaţie arată că întreprinderea analizată a comis unele lacune la determinarea necesităţii
programate în muncitori, ceea ce poate influenţa negativ asupra programului de producţie
şi, în primul rând, asupra reducerii aportului propriu al colectivului de muncă la
îndeplinirea acestui program.

În practica analitică, pe lângă asigurarea cantitativă a întreprinderii cu resurse umane,

un rol însemnat îl are şi asigurarea cu personal sub aspect calitativ. Dat fiind acest fapt,
structura personalului se examinează din diferite puncte de vedere, şi anume după gen,
vârstă, vechime în muncă, profesie, gradul de calificare etc.
Există mai multe metode de studiu în acest domeniu, dar cel mai frecvent se
examinează următoarele:
a) vechimea în muncă calculată după media aritmetică ponderată:
V(ani) = suma (Npi *ni) / suma Npi
Npi- nr.de personal cu o anumită vechime în muncă
ni- nr.de ani(vechimea de muncă în ani).

b) gradul de calificare a personalului din activitatea de bază:

Gradul de calificare se evidenţiază cu ajutorul coeficientului calificării medii a
muncitorilor şi gradul de complexitate a lucrărilor executate.
Coeficientul calificării medii a muncitorilor (Km) se determină conform formulei
medii aritmetice ponderate:
( kxm)
Km = ,unde:
m
k – coeficientul tarifar;
m – numărul de muncitori din categoria respectivă.

În cazul în care se evidenţiază reducerea gradului calificării medii a muncitorilor,

acest fapt se apreciază negativ, deoarece dovedeşte că activitatea de producţie desfăşurată
pe parcursul anului de gestiune putea fi afectată din punct de vedere calitativ, ca urmare a
unor consecinţe negative de nerespectare a acestui indicator relativ.
c) Gradul de complexitate a lucrărilor executate se determină prin relaţia:
 ( kxv)
Kt = ,
v
unde:
k – categoria lucrărilor;
v – volumul de lucrări din fiecare categorie.
Din compararea acestor doi indicatori rezultă modul de utilizare a forţei de muncă
calificată:
 Kt > Km , când există lucrări de categorii superioare efectuate de muncitori cu
calificare inferioară;
 Kt < Km , când există lucrări de categorie inferioară efectuate de muncitori cu
calificare superioară;
 Kt = Km , când există concordanţă deplină între complexitatea lucrărilor şi
calificarea muncitorilor

8. Analiza mobilitatii resurselor umane

Analiza mobilităţii resurselor umane se efectuiază pentru toate categoriile de

lucrători de la întreprindere.
Totuşi, o mai mare atentie se acorda indicatorilor mobilitatii muncitorilor,
deoarece anume aceasta categorie de lucratori are o fluctuatie mai mare.
Pentru aprecierea mobilitatii muncitorilor se analizeaza urmatorii indicatori:
1. Coeficientul de circulatie la intrari – se determina ca raportul dintre nr de
muncitori incadrati in munca si a celor transferati din alte categorii de
personal in perioada de gestiune si nr mediu scriptic al acestora (de
personal)
Ci=I+T/Nm
2. Coeficientul de circulatie la iesire – se determina ca raportul dintre nr total
de muncitori iesiti pe parcursul perioadei de gestiune si nr mediu scriptic al
acestora
Cie=IE/Nm
 3. Coeficientul fluctuatiei muncitorilor – se determina ca raportul dintre nr de
muncitori concediati din propria dorinta si in urma incalcarii disciplinei de
munca in perioada de gestiune si nr mediu scriptic al acestora
Cf=IEd+IEid/Nm
4. Coeficientul stabilitatii - se determina ca raportul dintre nr de muncitori
care au fost inscrisi in listele intreprinderii pe parcursul intregii perioade de
gestiune (de la 1 ian pina la 31 dec) si nr mediu scriptic al acestora
Cs=Nper/Nm

Mobilitatea lucratorilor de la o intrep la alta contribuie la pierderi de timp de

munca, conduce la micsorarea productivitatii muncii in perioada de adaptare la
noul loc de munca, de aceea principala sarcina a analizei consta in evidentierea
cauzelor mobilitatii resurselor umane la intrep.
Pentru a elebora masurile necesare c ear conduce la micsorarea mobilitatii
respective la sporirea stabilitatii resurselor umane la intrep trebuie de apreciat
tendinta indicatorilor respective pentru o perioada de cel putin 3-5 ani.

9. Analiza utilizării timpului de muncă

Analiza utilizării timpului de muncă prevede descoperirea rezervelor interne legate

nemijlocit de folosirea completă a timpului disponibil, precum şi a cauzelor care au
provocat pierderile de timp în om-zile şi om-ore evidenţiate în perioada de gestiune.
Indicatorii specifici privind formarea şi utilizarea fondului total de timp:
1) fondul de timp calendaristic;
2) fondul de timp maxim disponibil;
3) fondul de timp efectiv utilizat;
4) timpul neutilizat în total
din care:
4.1) justificat;
4.2) nejustificat.
Fondul de timp maxim disponibil (Tm.d.) se calculează prin scăderea din fondul de
timp calendaristic a sărbătorilor legale şi a zilelor de odihnă. El este format din timpul
efectiv lucrat şi timpul neutilizat în total, inclusiv întreruperi de o zi; concedii de
maternitate şi boală; învoiri, concedii fără plată; îndeplinirea obligaţiunilor cetăţeneşti;
absenţe nemotivate.

Analiza utilizării timpului de muncă ciprinde 2 etape:

I. La prima etapă de analiză se efectuează analiza structurală a timpului de muncă. În
cadrul acestei etape se calculează şi se apreciază ponderea timpului efectiv lucrat şi
tendinţa acestui indicator în dinamică. Se apreciază pozitiv situaţia în care ponderea
acestui indicator are o dinamică pozitivă.
 Analiza utilizării timpului de muncă, de regulă, se efectuează în baza datelor din
Balanţa timpului de muncă în om-zile şi om-ore care se elaborează şi se adoptă de
fiecare întreprindere, conform unor acte normative privind formarea şi utilizarea
timpului de muncă în perioada de gestiune.

II. La următtoarea etapă se efectuiază analiza factorială a timpului de muncă efectiv

lucrat.
Sistemul factorial ce stă la baza modificării fondului de timp utilizat, în om-ore:
Th = Nm x Z x h,
unde:
Nm – numărul mediu scriptic al muncitorilor;
Z – numărul mediu de zile lucrate de un muncitor pe
parcursul perioadei de gestiune;
h – durata medie a zilei de lucru.
Fondul de timp efectiv utilizat este influenţat de următorii factori:
a) modificarea numărului mediu scriptic al muncitorilor
(Nm);
b) modificarea numărului de zile lucrate de un muncitor pe an (Z);
c) modificarea duratei medii a zilei de lucru a unui
muncitor (h).
Influenţa acestor factori asupra modificării indicatorului rezultativ se determină
prin metoda diferenţelor absolute.

10. Analiza productivităţii muncii

Productivitatea muncii este o categorie economică semnificativă care determină

eficienţa utilizării resurselor umane în economia naţională la diferite niveluri şi în diferite
activităţi.
Analiza productivităţii muncii începe cu examinarea generală a modificării
productivităţii medii anuale a unui salariat şi a unui muncitor în dinamică sau faţă de
nivelul programat. Pentru aceasta se utilizează următorul tabel analitic:
Analiza generală a productivităţii muncii

Indicatori Semne Anul de gestiune Abaterea În % faţă de

conven. programat efectiv (+, - ) nivelul
programat
A B 1 2 3=2-1 4=2/1x100
1.Volumul produc- VPF 18428 25022 + 6594 135,78
ţiei fabricate, mii lei
2.Numărul mediu Ns 570 585 + 15 102,63
scriptic al salaria-
ţilor, persoane
3.Numărul mediu Nm 500 506 +6 101,2
scriptic al munci-
torilor, persoane
4.Ponderea munci- Pm 87,719 86,496 - 1,223 98,61
torilor în numărul
total al salariaţilor,
% (rd.3 : rd.2)x100
5.Productivitatea Ws 32329,8 42772,6 + 10442,8 132,3
medie anuală a unui
salariat, lei
(rd.1 : rd.2)x100
6.Productivitatea Wm 36856,0 49450,6 + 12594,6 134,17
medie anuală a unui
muncitor, lei
(rd.1 : rd.3)x100

Pentru examinarea mai aprofundată a indicatorilor productivităţii muncii se trece la

analiza factorială.
La prima etapă a analizei se examinează la nivel general influenţa următorilor doi
factori asupra modificării productivităţii medii anuale a unui salariat:
a) modificarea ponderii muncitorilor în numărul total al salariaţilor
din activitatea de bază (∆Pm);
b) modificarea productivităţii medii a unui muncitor (∆Wm ).
La baza acestei analize factoriale stă formula: Ws = Pm x Wm
unde:
Pm – factor cantitativ;
Wm – factor calitativ.
Calculul şi aprecierea acestor factori se efectuează prin metoda substituirii în lanţ.
∆R = R1 – R0;
∆Ra = (a1 b0 – a0 b0)
∆Rb = (a1 b1 – a1 b0

Pentru a asigura o apreciere mai obiectivă a rezultatelor obţinute, în continuare se

cere o examinare aprofundată a factorului calitativ (∆W m), indiferent de influenţa lui
asupra modificării productivităţii medii a unui salariat. Anume acest fenomen va constitui
a doua etapă a analizei factoriale care se efectuează după următoarea formulă:
Wm = Z x h x Wh.
În acest context se poate menţiona că productivitatea medie a unui muncitor poate să
se modifice pe parcursul perioadei de gestiune sub influenţa următorilor trei factori:
a) modificarea numărului mediu de zile lucrate de un muncitor
pe an (∆Z);

b) modificarea duratei medii a zilei de lucru a unui muncitor

 (∆h);
c) modificarea productivităţii medii pe oră a unui muncitor
(∆Wh).
Primii doi factori sunt cantitativi, ultimul – calitativ.
Calculul şi aprecierea influenţei acestor factori asupra modificării indicatorului
rezultativ se poate efectua prin metoda diferenţelor absolute.
∆R = R1 – R0
∆Ra = (a1 – a0) x b0 x c0
∆Rb = (b1 – b0) x a1 x c0
∆Rc = (c1 – c0) x a1 x b1
Pe lângă etapele abordate la acest compartiment de analiză, care rămân în vigoare
pentru unităţile economice de producţie până în prezent, este necesar de menţionat încă un
aspect esenţial privind examinarea productivităţii muncii. Este ştiut că în condiţiile
relaţiilor economiei de piaţă accentul principal se pune nu atât pe activitatea de producţie,
ci pe cea de desfacere, care utilizează alt sistem de indicatori rezultativi cum ar fi: volumul
vânzărilor nete, costul vânzărilor, profitul brut etc.
Rolul de bază în acest caz poate să-l joace profitul mediu brut pe un salariat care se calculează ca
raportul dintre profitul brut din activitatea operaţională şi numărul mediu scriptic al salariaţilor. Dacă
luăm în consideraţie conţinutul acestui indicator, legătura factorială a celor două activităţi (de producţie şi
comercială) referitoare la eficienţa utilizării personalului productiv poate fi determinată prin următoarea
relaţie:
Pb VPF VV Pb
= x x sau Pbs = Ws x Cr x Rw (lei),
Ns Ns VPF VV
unde:
Pb - profitul brut din activitatea operaţională;
VPF - volumul producţiei fabricate;
VV - venitul din vânzări.
Respectiv această relaţie reflectă următorii indicatori:
Pb - profitul mediu brut pe un salariat sau Pbs;
Ns
VPF
Ns
- productivitatea medie anuală a unui salariat sau Ws;
VV
VPF
- corelaţia dintre venitul din vânzări şi volumul producţiei
fabricate sau Cr;
Pb
VV
- rentabilitatea venitului din vânzări sau Rw.
Astfel, în baza modificării profitului mediu brut pe un salariat poate fi evidenţiată şi determinată
influenţa următorilor trei factori:
a) modificarea productivităţii medii anuale a unui salariat
(indicator generalizator de eficienţă privind activitatea
de producţie);
b) modificarea corelaţiei dintre venitul din vânzări şi
volumul producţiei fabricate (indicator generalizator
privind echilibrul dintre activitatea de producţie şi cea
de desfacere prin dirijarea justificată a soldurilor
producţiei finite aflate în stocuri);
c) modificarea rentabilităţii venitului din vânzări (
indicator generalizator privind eficacitatea activităţii de
 desfacere a produselor finite, vânzarea mărfurilor,
prestarea serviciilor etc.)

11.Calculul influenţei factorilor de muncă la devierea

volumului producţiei fabricate

În practica analitică există mai multe modele de calcul şi apreciere a influenţei

factorilor legaţi de asigurarea şi utilizarea resurselor umane la devierea volumului
activităţii de bază (fie VPF, VA, VPV). Însă cel mai mult se utilizează modelul bazat pe
două metode:
1. Calculul şi aprecierea factorilor generali de muncă (în baza
sistemului cu doi factori):
VPF = Ns x Ws.

2. Calculul şi aprecierea factorilor detaliaţi de muncă (în baza

sistemului factorial cu cinci sau patru factori):
VPF = Ns x Pm x Z x h x Wh
sau
VPF = Nm x Z x h x Wh.
Concomitent informaţia necesară pentru analiza acestor factori se acumulează într-un tabel special:
Tabelul 2.8.
Baza informaţională privind analiza
eficienţei utilizării forţei de muncă

Semne Anul de gestiune Abaterea

Indicatori convenţio- programat efectiv (+, -)
 nale
A B 1 2 3
1.Volumul producţiei fabricate, VPF 18428 25022 + 6594
mii lei
2.Numărul mediu scriptic al salari- Ns 570 585 + 15
aţilor, persoane
3.Numărul mediu scriptic al munci- Nm 500 506 +6
tărilor, persoane
4.Ponderea muncitorilor în numă- Pm 87,719 86,496 - 1,223
rul total al salariaţilor, %
5.Timpul efectiv utilizat în total, Tz 116000 115874 - 126
om-zile
6.Timpul efectiv utilizat în total, Th 835200 869055 + 33855
om-ore
7.Numărul mediu de zile lucrate Z 232 229 -3
de un muncitor pe an, zile
(rd.5 : rd.3)
8.Durata medie a zilei de lucru, ore h 7,2 7,5 + 0,3
(rd.6 : rd.5) x 1000
9.Productivitatea medie anuală a Ws 32329,8 42772,6 +10442.8
unui salariat, lei
(rd.1 : rd.2) x 1000
10.Productivitatea medie anuală a Wm 36856,0 49450,6 +12594,6
unui muncitor, lei
(rd.1 : rd.3) x 1000
11.Productivitatea medie pe oră a Wh 22,064 28,792 + 6,728
unui muncitor, lei
(rd.1 : rd.6)

La prima etapă a analizei se calculează influenţa factorilor generali de muncă la devierea volumului
producţiei fabricate prin metoda diferenţelor absolute cu doi factori:
a)modificarea numărului mediu scriptic al salariaţilor (∆Ns);
b)modificarea productivităţii medii anuale a unui salariat (∆Ws).
∆R = R1 – R0 = + 6594 mii lei.
∆Ra = (a1 – a0) x b0 = (585 – 570) x 32329,8 = + 485 mii lei;
∆Rb = (b1 – b0) x a1 = (42772,6 - 32329,8) x 585 = + 6109 mii lei.
Din rezultatele calculelor efectuate rezultă că ambii factori au influenţat pozitiv asupra modificării
volumului producţiei fabricate.
Deoarece la procesul de producţie nu participă nemijlocit toţi salariaţii, ci numai categoria de
muncitori, apare necesitatea unui studiu mai aprofundat al acestui compartiment al analizei.
Această etapă a analizei prevede calculul şi aprecierea factorilor detaliaţi de muncă la
devierea volumului producţiei fabricate care poate fi efectuat prin sistemul factorial cu
cinci sau patru factori:
VPF = Ns x Pm x Z x h x Wh
a. modifiacarea nr.mediu scriptic al lucrătorilor (salariaţi);
b. modificarea ponderii muncitorilor în nr. total al lucrătorilor;
c. modificarea nr.mediu de zile lucrate de un muncitor pe parcursul perioadei de
gestiune;
d. modificarea duratei medii a zilei de lucru a unui muncitor;
e. modificarea productivităţii medii pe oră a unui muncitor.
 VPF = Nm x Z x h x Wh.
a. modificarea nr.mediu scriptic al muncitorilor
b. modificarea nr.mediu de zile lucrate de un muncitor pe parcursul perioadei de
gestiune;
c. modificarea duratei medii a zilei de lucru a unui muncitor;
d. modificarea productivităţii medii pe oră a unui muncitor.

Este necesar de menţionat că, dacă se utilizează sistemul cu cinci factori, calculul şi
aprecierea lor se efectuează prin metoda substituţiei în lanţ, iar dacă se utilizează sistemul
cu patru factori se recomandă metoda diferenţelor absolute.

12. Analiza structurii, mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor

fixe în dinamică

Analiza asigurării cu mijloace fixe şi a eficienţei utilizării acestora se începe cu

examinarea structurii, mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe în dinamică. Acest
studiu se efectuează în baza datelor din anexa la Bilanţul contabil din raportul financiar
anual (capitolul 1 „Existenţa şi mişcarea activelor pe termen lung”, paragraful 1.2
„Active materiale” (rd.120→rd.128). La prima etapă a analizei se examinează structura
mijloacelor fixe ale întreprinderii pe categorii şi modificările intervenite pe parcursul
anului de gestiune în dinamică. Pentru aceasta se utilizează următorul tabel analitic:
Aprecierea structurii mijloacelor fixe
ale întreprinderii pe categorii în dinamică

Tipuri de mijloace fixe La finele anului La finele anului Abaterea (+, -)

pe categorii precedent de gestiune
suma, ponderea suma, ponderea mii lei %
mii lei % mii lei %
A 1 2 3 4 5=3-1 6=4-2
1.Mijloace fixe – total 8376 100 10785 100 + 2409 x
(rd.120)
din care:
1.1.clădiri (rd.121) 2599 31,03 2656 24,63 + 57 - 6,4
1.2.construcţii speciale 200 2,39 195 1,81 -5 - 0,58
(rd.122)
1.3.maşini, utilaje, instalaţii 4845 57,84 4950 45,90 + 105 - 11,94
de transmisie (rd.123)
1.4.mijloace de transport 310 3,70 330 3,06 + 20 - 0,64
(rd.124)
1.5.alte mijloace fixe 100 1,19 2332 21,62 + 2232 + 20,43
(rd.127)
1.6.mijloace fixe arendate 322 3,85 322 2,98 - - 0,87
pe termen lung (rd.128)

În baza datelor din acest tabel se acordă o atenţie deosebită următoarelor două
momente semnificative:
 ce schimbări au intervenit în dinamica şi structura mijloacelor fixe ale
întreprinderii atât la total, cât şi pe fiecare categorie în parte;
 ponderea cărui element predomină în structura mijloacelor fixe. Atenţia
principală se acordă părţii active a mijloacelor fixe, deoarece compartimentul
acesta are o acţiune directă asupra activităţii de producţie desfăşurate.
În acest context orice tendinţă cu semnul „plus” în dinamică se apreciază pozitiv, iar
cu semnul „minus” – negativ.
De regulă, pe parcursul perioadei de gestiune mijloacele fixe ale întreprinderii sunt în
mişcare, ceea ce determină necesitatea calculului şi examinării următorilor doi indicatori
relativi şi anume:
1) coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe (Kreîn.) care se determină ca raportul
dintre valoarea mijloacelor fixe intrate într-o anumită perioadă de gestiune şi
valoarea tuturor mijloacelor fixe la finele acestei perioade:
MF int rate
Kreîn. = MFtot.sf .
x 100;
2) coeficientul de ieşire a mijloacelor fixe (Kieşire) care se determină ca raportul dintre
valoarea mijloacelor fixe ieşite şi transferate într-o anumită perioadă de gestiune şi
valoarea tuturor mijloacelor fixe la începutul acestei perioade:
MFiesite  MFtransferate
Kieşire = MFtot .inc.
x100.
În practica analitică se apreciază pozitiv situaţia în care ambii coeficienţi corespund
condiţiei:
Kreîn. > Kieşite (%).

Pentru a analiza starea funcţională a mijloacelor fixe ale întreprinderii se folosesc

următorii doi indicatori relativi:
1) coeficientul uzurii acumulate a mijloacelor fixe (Kuzur.) care se calculează ca
raportul dintre suma uzurii acumulate la finele anului de gestiune şi valoarea totală a
mijloacelor fixe la finele acestui an.
Suma _ uzurii _ acumulate
Kuzur. = MFtot.sf .
x 100;
2) coeficientul utilităţii mijloacelor fixe (Kutil.) care se calculează ca diferenţa dintre
100 şi mărimea coeficientului uzurii acumulate a mijloacelor fixe:
Kutil. = 100 – Kuzur.
 De regulă, cu cât coeficientul uzurii acumulate a mijloacelor fixe este mai mic, cu atât
utilitatea acestora este mai pronunţată şi viceversa. Pentru o apreciere mai obiectivă a stării
funcţionale a mijloacelor fixe se recomandă ca coeficienţii respectivi să fie examinaţi în
dinamică.

13. Analiza eficienţei utilizării mijloacelor fixe

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe se determină ca raportul dintre mărimea efectului

obţinut (VPF, VA, VV, Pb etc.) şi mărimea efortului depus (valoarea medie a mijloacelor
fixe de producţie). În practica analitică eficienţa utilizării mijloacelor fixe de producţie
poate fi examinată cu ajutorul mai multor indicatori generalizatori sintetici.
1. Randamentul mijloacelor fixe (Rmf) care se determină ca raportul dintre
volumul producţiei fabricate şi valoarea medie a mijloacelor fixe de
producţie:
VPF
Rmf = MF
(lei),
unde:
VPF – volumul producţiei fabricate;
MF – valoarea medie a mijloacelor fixe de producţie.
2. Capacitatea mijloacelor fixe (Cmf) care este un indicator invers proporţional
cu randamentul mijloacelor fixe şi reflectă valoarea medie a mijloacelor fixe
de producţie ce revine la un leu producţie fabricată.
MF
Cmf = VPF
x 100 (bani).
3. Înzestrarea muncii cu mijloace fixe (Imf) care reflectă valoarea medie a
mijloacelor fixe de producţie ce revine la un muncitor în schimbul cu durată
maximă:
MF
Îmf = N max
x 1000 (lei),
unde:
Nmax – numărul total al muncitorilor în schimbul cu durată maximă.

De regulă, cu cât acest indicator este mai mare, cu atât gradul de înzestrare a
întreprinderii cu mijloace fixe de producţie este mai pronunţat.
 Luând în consideraţie faptul că la procesul de producţie nu participă nemijlocit toate
mijloacele fixe de producţie, ci numai partea lor activă, la următoarea etapă a analizei este
necesară examinarea sistemului de factori care influenţează modificarea randamentului
mijloacelor fixe de producţie. Ţinând cont de necesităţile practice ale analizei la această
etapă, se prevede calculul şi aprecierea influenţei factorilor generali şi detaliaţi.

Astfel, asupra modificării randamentului mijloacelor fixe de producţie influenţează

următorii doi factori generali:
a) modificarea ponderii părţii active a mijloacelor fixe în valoarea
medie totală a mijloacelor fixe de producţie (factor cantitativ);
c) modificarea randamentului mijloacelor fixe active (factor
calitativ).
Calculul şi aprecierea acestor factori se efectuează prin metoda substituţiei în lanţ sau
metoda diferenţelor absolute.
∆R = R1 – R0
∆Ra = (a1 – a0) x b0
∆Rb = (b1 – b0) x a0

Pentru o apreciere mai obiectivă a rezultatelor obţinute, apare necesitatea calculului şi

aprecierii factorilor detaliaţi asupra modificării randamentului mijloacelor fixe de
producţie.
De regulă, această etapă presupune examinarea următorilor patru factori:
a) modificarea ponderii părţii active a mijloacelor fixe în valoarea
medie totală a mijloacelor fixe de producţie (∆Ppa);
b) modificarea preţului mediu al unităţii de utilaj ( ∆Vu);
c) modificarea duratei medii de lucru a unei unităţi de utilaj pe an, în
utilaj-ore (∆Dh);
d) modificarea productivităţii medii pe utilaj-oră (∆Wh).
Primii trei factori sunt cantitativi, iar ultimul – calitativ. Concomitent factorii 1,3 şi 4
sunt cu acţiune directă, factorul 2 – cu acţiune indirectă.
∆R = R1 – R0
∆Ra = (a1 – a0) x b0 x c0 x d0
∆Rb = (b1 – b0) x a1 x c0 x d0
∆Rc = (c1 – c0) x a1 x b1 x d0
∆Rd = (d1 – d0) x a1 x b1 x c1
 14. Analiza folosirii utilajului

Dat fiind faptul că partea activă a mijloacelor fixe de producţie joacă un rol
predominant în utilizarea acestora, în următoarea etapă a analizei se recomandă a efectua
un studiu mai aprofundat al potenţialului tehnic al întreprinderii, inclusiv al folosirii
acestuia.
La prima etapă a analizei se examinează structura parcului de maşini şi utilaje după
durata lor de exploatare. Astfel, în baza datelor din fişele de inventar ale evidenţei analitice
a mijloacelor fixe se calculează durata medie de exploatare a maşinilor şi utilajelor (ca
media ponderată).
La etapa a doua a analizei se examinează folosirea extensivă şi intensivă a maşinilor
şi utilajelor. În practica analitică aprecierea folosirii maşinilor şi utilajelor se efectuează în
baza următorilor indicatori:
1. Coeficientul folosirii extensive a maşinilor şi utilajelor (Kext.) care se calculează ca
raportul dintre fondul de timp efectiv utilizat în utilaj-ore şi fondul de timp programat:
Tu / h1
Kext. = Tu / h0
x 100 (%).
2. Coeficientul folosirii intensive a maşinilor şi utilajelor (Kint.) care se calculează ca
raportul dintre productivitatea medie pe utilaj-oră efectivă şi productivitatea medie
pe utilaj-oră programată:
Wh1
Kint.= Wh0
x 100 (%).
3. Coeficientul folosirii integrale a maşinilor şi utilajelor (Kinteg.) care se determină ca
produsul dintre Kext. şi Kint. împărţit la 100:

Kinteg. = (Kext. x Kint.) : 100 (%).

Cu cât coeficientul integral este mai mare, cu atât gradul de folosire a maşinilor şi
utilajelor este mai pronunţat.
 Ultima etapă a analizei situaţiei privind folosirea parcului de maşini şi utilaje prevede
calculul şi aprecierea influenţei următorilor doi factori la devierea volumului producţiei
fabricate:
a) modificarea fondului de timp efectiv de lucru în utilaj-ore (factor
cantitativ);
b) modificarea productivităţii medii pe utilaj-oră (factor calitativ).
Calculul şi aprecierea acestor factori se efectuează prin metoda substituţiei în lanţ sau
metoda diferenţelor absolute.
∆R = R1 – R0
∆Ra = (a1 – a0) x b0 ∆Rb = (b1 – b0) x a0

15. Calculul influenţei factorilor privind asigurarea cu mijloace

fixe şi utilizarea acestora la devierea volumului producţiei
fabricate (Analiza reflectării utilizării MF în pricipalii indicatori economico-
financiari)

În practica analitică se utilizează mai multe metode de analiză referitoare la calculul şi

aprecierea influenţei factorilor privind asigurarea cu mijloace fixe şi utilizarea acestora la
devierea volumului producţiei fabricate.
La prima etapă a analizei se examinează influenţa factorilor generali privind
asigurarea cu mijloace fixe şi utilizarea acestora:
a)modificarea valorii medii a mijloacelor fixe de producţie (∆MF);
b)modificarea randamentului mijloacelor fixe de producţie (∆Rmf).
Calculul şi aprecierea acestor factori se efectuează prin metoda diferenţelor absolute.
∆R = R1 – R0
∆Ra = (a1 – a0) x b0
∆Rb = (b1 – b0) x a0

Pentru a efectua o analiză mai aprofundată şi a evidenţia rezervele interne de majorare

a volumului producţiei fabricate pe seama sporirii eficienţei utilizării părţii active a
mijloacelor fixe de producţie vom examina factorii detaliaţi:
a)modificarea valorii medii a mijloacelor fixe de producţie (∆MF);
b)modificarea ponderii părţii active a mijloacelor fixe în valoarea
medie totală a mijloacelor fixe de producţie (∆Ppa);
c)modificarea preţului mediu al unităţii de utilaj (∆Vu);
d)modificarea duratei medii de lucru a unei unităţi de utilaj pe an, în
utilaj-ore (∆Dh);
e)modificarea productivităţii medii pe utilaj-oră (∆Wh).
 Primii patru factori sunt cantitativi, ultimul – calitativ. Calculul şi aprecierea
influenţei acestor factori se efectuează prin metoda substituţiei în lanţ sau metoda
diferenţelor absolute.
∆R = R1 – R0
∆Ra = (a1 – a0) x b0 x c0 x d0 x e0
∆Rb = (b1 – b0) x a1 x c0 x d0 x e0
∆Rc = (c1 – c0) x a1 x b1 x d0 x e0
∆Rd = (d1 – d0) x a1 x b1 x c1 x e0
∆Re = (e1 – e0) x a1 x b1 x c1 x d1

16. Analiza aprovizionării şi asigurării întreprinderii cu resurse

materiale

Analiza procesului de aprovizionare poate fi structurată pe mai multe segmente, cum

ar fi:
 acoperirea necesarului de aprovizionat cu contracte corespunzătoare încheiate
între întreprindere şi furnizori;
 realizarea programului de aprovizionare a întreprinderii în total şi pe
principalele resurse materiale;
 asigurarea necesarului de materii prime şi resurse materiale pentru producţie
din punct de vedere cantitativ, calitativ şi la termen.
Analiza aprovizionării şi asigurării întreprinderii cu resurse materiale se începe cu
aprecierea generală a planului de aprovizionare a întreprinderii cu diferite feluri de
materiale pe parcursul perioadei de gestiune.

Pentru o analiză mai aprofundată a procesului de aprovizionare a întreprinderii cu

resurse materiale este necesar să se aprecieze corespunderea furnizării efective a resurselor
materiale cu datele din contractele încheiate cu furnizorii întreprinderii.
Această etapă a analizei dă posibilitate să evidenţiem, cum se respectă condiţiile
contractelor pe fiecare tip de material, inclusiv cantitatea, calitatea şi termenele stabilite.
Toate datele corespunzătoare necesare pentru această analiză se află în secţia de
aprovizionare a întreprinderii.

În urma acestei etape a analizei este necesar să se elaboreze măsuri concrete pentru a
elimina încălcările evidenţiate pe viitor în procesul de aprovizionare a întreprinderii cu
resurse materiale.
În practica analitică uneori apare necesitatea alegerii unui contract comercial optimal
din câteva contracte similare aflate la dispoziţia întreprinderii.
 În cele mai dese cazuri acest lucru se efectuează pe baza utilizării metodei valorii
actualizate (calculului actualizat)

17. Analiza stocurilor de materiale

Continuitatea procesului de producţie impune existenţa justificată a stocurilor de

materiale atât la începutul, cât şi la finele perioadei de gestiune.
Analiza stocurilor de materiale vizează mai multe aspecte:
► primul aspect se referă la evoluţia stocurilor de materiale faţă de volumul
producţiei fabricate sau venitul din vânzări. În acest context ritmul de majorare a
indicatorilor de volum (VPF, VV) trebuie să depăşească ritmul de majorare a stocurilor
respective în unităţi valorice.
► al doilea aspect se referă la evoluţia stocurilor de materiale faţă de nivelul
considerabil al acestora (la nivelul programat, mediu sau maxim).
► al treilea aspect al analizei stocurilor de materiale se referă la examinarea gradului
de imobilizare al acestora (în zile). În prealabil se recomandă gruparea tuturor stocurilor de
materiale ale întreprinderii analizate în:
- stocuri normale;
- stocuri cu mişcare lentă;
- stocuri fără mişcare;
- stocuri disponibile.
Încadrarea stocurilor materiale într-o grupă sau alta se face în funcţie de frecvenţa
consumului, calculându-se durata de imobilizare a stocului respectiv în zile prin
următoarea relaţie:
Di = [(SM x 360) : Ie],
unde:
SM – stocul de materiale din grupa respectivă;
Ie – ieşirea materialului respectiv pe parcursul perioadei de gestiune.
► al patrulea aspect important al analizei stocurilor de materiale se referă la
determinarea şi examinarea rezervei în zile pe fiecare fel de materiale concrete sau pe
grupe de materiale necesare pentru desfăşurarea tuturor activităţilor la întreprinderea
analizată.
Rezerva în zile se determină prin următoarea relaţie:
 SMi
Rz = Cz
, unde:
SMi – stocul materialului concret la data curentă;
Cz – consumul zilnic.
Ct
Cz = Z
, unde:
Ct – consumul total al materialului concret în perioada de gestiune;
Z – numărul total de zile în perioada de gestiune.
Această etapă a analizei poate fi efectuată atât în unităţi naturale, cât şi în unităţi
valorice.

18. Analiza eficienţei utilizării resurselor materiale în baza

indicatorilor generalizatori sintetici

În practica analitică eficienţa utilizării resurselor materiale poate fi examinată în baza

următorilor indicatori generalizatori sintetici:
1. Randamentul resurselor materiale consumate (Rrm) care se determină ca raportul
dintre volumul producţiei fabricate şi consumul total de materiale prin relaţia:
VPF
Rrm = CM
(lei),
unde:
VPF – volumul producţiei fabricate;
CM – consumul total de materiale.
2. Consumul specific de materiale (Csm) care se determină ca raportul dintre consumul
total de materiale şi volumul producţiei fabricate prin relaţia:
CM
Csm = VPF
x 100 (bani)
sau
1
Csm = Rrm
x 100 (bani).
Din punct de vedere al conţinutului economic, cu cât consumul specific de materiale
este mai mic, cu atât eficienţa utilizării resurselor materiale este mai mare şi viceversa.
Pentru o analiză mai aprofundată se calculează şi se apreciază factorii care au
contribuit la modificarea consumului specific de materiale, cum ar fi:
a)modificarea structurii şi sortimentului producţiei fabricate;
b)modificarea nivelului de consum al materiilor prime şi materialelor pe unitate de
produs;
c)modificarea preţurilor la materiile prime şi materialele consumate;
d)modificarea preţurilor la produsele finite (lucrările executate şi serviciile prestate).
Analiza factorială a consumului specific de materiale se efectuează prin metoda
substituirii în lanţ sau metoda diferenţelor absolute.
 Indicatorul natural care reflectă eficienţa utilizării resurselor materiale în procesul de producţie
constituie norma de consum al unui material concret la fabricarea unui produs concret.
Pentru analiza gradului de respectare a acestei norme în practica analitică se utilizează coeficientul
utilizării materialului concret (Kum) care se determină ca raportul dintre consumul efectiv al unui material
concret pe unitate de produs (CMef.) şi norma stabilită în unităţi naturale (CMpr.).
CMef
Kum. = CMpr x 100 (%).
Diferenţa dintre numărător şi numitor exprimă în unităţi naturale economia (-) sau supraconsumul
(+) materialului examinat pe unitate de produs concret sau pe toată cantitatea fabricată a produsului dat în
perioada de gestiune care se determină prin formula:
(CMef  CMpr ) xq
∆Gm = [ CMpr
]
unde:
q – cantitatea efectivă a produsului concret fabricat în perioada de gestiune în unităţi naturale.

20. Însemnătatea, sarcinile şi sursele analizei consumurilor şi cheltuielilor.

Analiza structurii costului producţiei

În condiţiile economiei de piaţă obţinerea veniturilor maxime cu consumuri minime

este scopul de bază al fiecărui agent economic.
Cerinţele pieţei sunt destul de dure, ceea ce necesită respectarea unei concordanţe
întemeiate cu preţurile la produsele finite (lucrările executate şi serviciile prestate) şi
eforturile depuse în activităţile desfăşurate. Este necesară o argumentare judicioasă a
structurii tuturor consumurilor şi cheltuielilor pe care le suportă fiecare întreprindere în
parte pentru obţinerea unor venituri accesibile.
O dată cu implementarea noului sistem contabil bazat pe standardele naţionale s-a
modificat esenţial conţinutul noţiunilor „consumuri” şi „cheltuieli”, precum şi structura şi
criteriile de clasificare a acestora.
Consumurile reprezintă resursele utilizate pentru fabricarea produselor, executarea
lucrărilor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. De regulă, acestea sunt
legate nemijlocit de procesul de producţie şi, deci, apar până la comercializarea produselor
finite, mărfurilor şi prestarea serviciilor.
Cheltuielile apar în urma activităţii economico-financiare a întreprinderii şi nu sunt
legate nemijlocit de procesul de producţie. Ele se reflectă în Raportul privind rezultatele
financiare şi la determinarea profitului (pierderii) perioadei de gestiune se scad din
veniturile obţinute din diferite activităţi.
Este ştiut faptul că reducerea consumurilor şi a cheltuielilor numai cu 1% contribuie
la majorarea cu mult mai mare atât a profitului brut, cât şi a profitului perioadei de
gestiune până la impozitare, decât majorarea cu 1% a venitului din vânzări. În acest
context este necesar a evidenţia sarcinile principale ale analizei sub două aspecte:
I. Privind analiza consumurilor:
1.1. Aprecierea generală a structurii costului producţiei.
1.2. Aprecierea consumurilor la 1 leu producţie fabricată (inclusiv
analiza factorială).
1.3. Aprecierea consumurilor directe în costul producţiei (inclusiv
analiza factorială).
1.4. Aprecierea consumurilor directe în costul producţiei.
 1.5. Evidenţierea rezervelor interne de reducere a consumurilor în
costul producţiei pe viitor şi elaborarea măsurilor concrete
privind implementarea acestora în practică.
II. Privind analiza cheltuielilor:
2.1. Aprecierea generală a cheltuielilor întreprinderii pe feluri de
activităţi.
2.2. Aprecierea costului la 1leu venit din vânzări nete (inclusiv
analiza factorială).
2.3. Evidenţierea rezervelor interne de reducere a cheltuielilor
întreprinderii pe viitor şi elaborarea măsurilor concrete privind
implementarea acestora în practică.

Sursele principale de informaţie:

◙ Programul social-economic de dezvoltare a întreprinderii

(compartimentul „Consumurile şi cheltuielile întreprinderii”).
◙ Datele conturilor şi subconturilor contabile (clasele 7 şi 8) privind
consumurile şi cheltuielile.
◙ Raportul privind rezultatele financiare (anexa nr.2 la raportul
financiar al întreprinderii).
◙ Anexa nr.5 la Raportul privind rezultatele financiare referitor la
costul vânzărilor şi cheltuielile întreprinderii.
◙ Datele din calculaţiile individuale privind produsele fabricate,
lucrările executate şi serviciile prestate.
◙ Alte surse de informaţie.

Analiza structurii costului producţiei

Analiza consumurilor întreprinderii începe, de regulă, cu examinarea structurii

costului producţiei la nivel general.
Consumurile incluse în costul producţiei cuprind următoarele elemente:
- consumuri de materiale;
- consumuri privind retribuirea muncii;
- consumuri indirecte de producţie.
Toată informaţia necesară pentru analiză poate fi utilizată atât în dinamică, cât şi
comparativ cu nivelul programat prevăzut pentru perioada de gestiune curentă.

Totuşi, pentru o apreciere mai obiectivă a modificărilor consumurilor este necesară o

analiză mai aprofundată atât a costului producţiei în total, cât şi a fiecărui compartiment în
parte. Această analiză poate fi efectuată în câteva direcţii de bază:
1. Analiza consumurilor la 1 leu producţie fabricată.
2. Analiza consumurilor directe în costul producţiei.
3. Analiza consumurilor indirecte în costul producţiei.
 21. Analiza consumurilor la 1 leu producţie fabricată

Consumurile la 1 leu producţie fabricată reflectă efortul depus de întreprinderea analizată la

obţinerea producţiei fabricate (lucrărilor executate şi serviciilor prestate) şi se calculează prin următoarea
relaţie:
CPT
Cla 1 leu = VPF
x 100 (bani),
unde:
CPT – costul producţiei – total;
VPF – volumul producţiei fabricate.
Cu cât valoarea acestui indicator este mai mică, cu atât utilizarea consumurilor care formează costul
producţiei este mai eficace şi viceversa.
Modificarea acestui indicator poate fi influenţată de următorii trei factori:
a)modificarea structurii şi sortimentului producţiei (lucrărilor
executate şi serviciilor prestate);
b)modificarea nivelului de consum pe unitate de produs (lucrări şi
servicii);
c)modificarea preţurilor la materia primă, materiale consumate şi
producţia finită (lucrările executate şi serviciile prestate).
Calculul influenţei fiecărui factor asupra modificării consumurilor la 1 leu producţie fabricată poate
fi reflectat astfel:
1. Modificarea structurii şi sortimentului producţiei fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor
prestate
q1c 0 q 0c0
∆Ra = q1 p 0
- q 0 p 0
,
unde:
q0, q1 – producţia fabricată în unităţi naturale (cantitatea programată şi efectivă);
c0, c1 – nivelul de consum pe unitate de produs, lucrări şi servicii (programat şi efectiv);
p0, p1 – preţul unitar la materia primă, materialele consumate şi producţia şi producţia finită,
lucrările executate şi serviciile prestate (programat şi efectiv).
2. Modificarea nivelului de consum pe unitate de produs, lucrări şi servicii:
q1c1 q1c 0
∆Rb = q1 p 0
- q1 p 0
;
3. Modificarea preţurilor la materia primă, materialele consumate, producţia finită,
lucrările executate şi serviciile prestate:
q1c1 q1c1
∆Rc = q1 p1
- q1 p 0
;
4. Abaterea totală:
q1c1  q 0c 0
∆R = q1 p1
- q 0 p 0
.
 La prima etapă a analizei se calculează şi se examinează modificarea totală a consumurilor la 1 leu
producţie fabricată în dinamică sau comparativ cu nivelul programat. Apoi se calculează şi se apreciază
influenţa celor trei factori menţionaţi mai sus.

22-23. Analiza consumurilor directe (materiale şi privind retribuirea muncii) în

costul producţiei

Conform prevederilor SNC 3 „Componenţa consumurilor şi cheltuielilor

întreprinderii”, în costul producţiei se includ următoarele consumuri directe:
- de materiale;
- privind retribuirea muncii;
- privind contribuţiile la asigurările sociale şi medicală.
La prima etapă a analizei se examinează componenţa consumurilor directe în costul
producţiei şi tendinţa modificării acestora în dinamică sau comparativ cu nivelul
programat, recalculat la volumul producţiei fabricate efectiv în perioada de gestiune.
Pentru aceasta se utilizează tabelul analitic:
Aprecierea generală a consumurilor directe
în costul producţiei
(mii lei)
Anul de gestiune
Consumuri de Abaterea Abaterea Cota-parte în
bază recalcu-Consumuri absolută relativă modificarea
Indicatori late la volu- efective (+, -) (+, -), % totală a costu-
mul producţiei lui producţiei
fabricate efec- (+, -), %
tiv
A 1 2 3 = 2 - 1 4 = 3/1 x 1005 = 3/1t x 100
1.Materii prime şi mate-890110 1341430 +451320 + 50,7 + 2,71
riale
2.Combustibil şi energie 21535 34080 +12545 + 58,25 + 0,07
consumate în scopuri
tehnologice
3.Alte consumuri directe604302 1023464 +419162 + 69,36 + 2,07
de materiale
4.Total consumuri de 1515947 2398974 +883027 + 58,25 + 4,85
materiale în costul pro-
ducţiei
(rd.1 + rd.2 + rd.3)
5.Consumuri directe pri- 11241110 11005500 - 235610 - 2,10 - 1,29
vind retribuirea muncii
6.Contribuţii la asigură-4263869 4174500 - 89369 - 2,10 - 0,49
rile sociale şi medicală
7.Total consumuri pri- 15504979 15180000 - 324979 - 2,10 - 1,78
vind retribuirea muncii
(rd.5 + rd.6)
8.Costul producţiei 18204201 18801876 +597675 + 3,28 x
În baza datelor din acest tabel pe fiecare element în parte al consumurilor directe se
calculează şi se apreciază:
- abaterea absolută (ca diferenţa dintre consumurile efective pe fiecare
element de consum în parte şi cele de bază, recalculate la volumul
producţiei fabricate obţinut în perioade de gestiune):
Ma =CD1 –CDrec
CDrec= q1 *c0 m0( C0S0)
CP =CD+CIP; CD= Cm+ Cs
- abaterea relativă (ca raportul dintre abaterea absolută pe fiecare element de
consum şi valoarea de bază recalculată):
Mr= Ma / CD rec*100%
- cota-parte a fiecărui element de consum respectiv în modificarea totală a
costului producţiei (ca raportul dintre abaterea absolută pe fiecare element
de consum şi costul producţiei de bază, recalculat la volumul producţiei
fabricate obţinut în perioada de gestiune):
Cota parte= Ma / Cprec*100%.

Etapa a doua a analizei se bazează pe calculul şi aprecierea influenţei asupra

modificării consumurilor directe în costul producţiei a următorilor trei factori:
a)modificarea volumului producţiei fabricate, lucrărilor executate şi serviciilor
prestate (abaterea relativă a volumului producţiei fabricate se înmulţeşte cu consumurile
directe pe fiecare element în parte din perioada de bază):
∆Ra = ∆%VPF x CD0,
unde: CD0 – consumuri directe din perioada de bază.
Orice abatere sub influenţa acestui factor este justificată, deoarece este legată de
modificarea volumului activităţii de bază.
b)modificarea structurii şi sortimentului producţiei fabricate, lucrărilor executate şi
serviciilor prestate (se determină ca diferenţa dintre consumurile respective recalculate şi
cele din perioada de bază minus mărimea influenţei factorului 1):
∆Rb = [(CDrec. – CD0) - ∆Ra].
Reducerea consumurilor directe sub influenţa acestui factor se apreciază pozitiv, dar
numai în condiţiile când întreprinderea analizată şi-a îndeplinit obligaţiunile contractuale
privind producţia finită, lucrările executate şi serviciile prestate.
c)modificarea nivelului de consum pe unitate de produs (lucrări şi servicii) (se
determină ca diferenţa dintre consumurile directe efective şi cele recalculate):
∆Rc = CDef. – CDrec.
De regulă, majorarea consumurilor directe sub influenţa acestui factor se apreciază
negativ şi, invers, reducerea lor se apreciază pozitiv, deoarece după conţinut reflectă
efortul propriu al colectivului de muncă în diminuarea consumurilor directe în costul
producţiei.
 În practica analitică apare necesitatea examinării consumurilor directe nu numai în
linii generale, ci şi în baza calculaţiilor individuale pe produsele fabricate. La această etapă
a analizei accentul principal se pune pe examinarea calculaţiilor individuale pentru
produsele la care pe parcursul perioadei de gestiune au fost admise supraconsumuri
esenţiale sau care ocupă un loc semnificativ în activitatea întreprinderii.
De regulă, pe parcursul analizei consumurilor directe de materiale apare necesitatea
calculului şi aprecierii următorilor doi factori:
a)modificarea normei de consum în unităţi naturale pe fiecare
material utilizat în parte;
b)modificarea preţului unitar de procurare a materiilor prime şi
materialelor utilizate la fabricarea produsului concret.
Calculul influenţei acestor doi factori asupra modificării consumurilor directe de
materiale în costul unui produs concret se efectuează prin metoda recalculării.

Asupra modificării consumurilor privind retribuirea muncii în costul unui produs

concret influenţează următorii doi factori:
a)modificarea manoperei pe unitate de produs;
b)modificarea salariului mediu pe oră al unui muncitor.
Calculul şi aprecierea influenţei factorilor menţionaţi mai sus asupra modificării
consumurilor privind retribuirea muncii în costul unui produs concret se efectuează prin
metoda diferenţelor absolute.
 24 . Analiza consumurilor indirecte în costul producţiei

Pe lângă consumurile directe, în costul producţiei se includ şi consumurile indirecte

de producţie care după natura sa reflectă consumurile aferente deservirii şi gestionării
subdiviziunilor de producţie în cadrul întreprinderii. Acestea cuprind:
- consumurile privind menţinerea mijloacelor fixe cu destinaţie de producţie în stare
de lucru;
- uzura mijloacelor fixe cu destinaţie de producţie;
- consumurile aferente perfecţionării tehnologiei şi organizării producţiei;
- valoarea materialelor utilizate în scopul asigurării unui proces tehnologic normal;
- salariile muncitorilor auxiliari şi ale personalului administrativ din subdiviziunile de
producţie etc.
În funcţie de volumul producţiei fabricate (lucrărilor executate şi serviciilor prestate),
consumurile indirecte de producţie pot fi divizate în:
a)consumuri variabile
b)consumuri constante.
De regulă, consumurile variabile se modifică proporţional cu volumul activităţii de
bază, iar cele constante rămân stabile, deci, nu depind de acest volum.
Analiza consumurilor indirecte de producţie prevede următoarea consecutivitate în
examinarea conţinutului acestora. Astfel, la prima etapă a analizei se examinează structura
consumurilor respective în costul producţiei la nivel general. Acest studiu poate fi efectuat
atât în dinamică, cât şi comparativ cu nivelul programat.

La următoarea etapă a analizei se examinează fiecare compartiment referitor la

consumurile indirecte de producţie în parte. Analiza consumurilor variabile prevede
calculul şi aprecierea influenţei următorilor doi factori asupra modificării acestor
consumuri în dinamică sau faţă de nivelul programat, şi anume:
a)modificarea volumului producţiei fabricate, lucrărilor executate şi
serviciilor prestate;
Orice abatere sub influenţa acestui factor este justificată, deoarece consumurile
indirecte variabile se modifică proporţional cu volumul respectiv.
b)modificarea consumurilor variabile la 1 leu producţie fabricată,
lucrări şi servicii.
Influenţa acestui factor depinde integral de efortul propriu al colectivului de muncă al
întreprinderii, deoarece reflectă gradul de respectare a normelor valorice, proiectate la
acest compartiment pe fiecare articol de consum în parte pentru perioada de gestiune
curentă. În acest context, abaterea cu semnul „minus” se apreciază pozitiv, iar cu semnul
„plus” – negativ.
Calculul influenţei acestor factori se efectuează prin metoda diferenţelor absolute,
utilizând următoarele relaţii:
VPFxCiv 0
∆Ra = 100
;
 CivxVPF1
∆Rb = 100
,
unde:
Civ – consumuri indirecte variabile la 1 leu producţie fabricată, lucrări executate şi
servicii prestate.
În ce priveşte analiza consumurilor indirecte constante, aceasta se efectuează ţinând
cont de nomenclatorul articolelor referitore la consumurile specificate efectuate de
întreprinderea analizată.
Consumurile indirecte constante aferente produselor fabricate, lucrărilor executate şi
serviciilor prestate se examinează în dinamică sau faţă de nivelul programat (devizul de
consumuri aprobat pentru perioada de gestiune curentă).
Abaterea cu semnul „minus” pe fiecare articol se apreciază pozitiv şi, viceversa,
abaterea cu semnul „plus” – negativ.
 25.Analiza structurii cheltuielilor întreprinderii pe feluri de
activităţi

În conformitate cu Standardele Naţionale de Contabilitate, toate cheltuielile

întreprinderii se grupează pe feluri de activităţi:
- operaţională;
- de investiţii;
- financiară;
- pierderi excepţionale.
Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind:
- costul vânzărilor;
- cheltuielile perioadei.
Cheltuielile activităţii neoperaţionale cuprind cheltuielile suportate de întreprindere
la desfăşurarea altor activităţi:
- cheltuielile activităţii de investiţii;
- cheltuielile activităţii financiare;
- pierderile excepţionale.
Analiza cheltuielilor întreprinderii începe cu examinarea structurii acestor cheltuieli
în dinamică în baza datelor din anexa nr.5 la Raportul de profit şi pierderi.
La prima etapă a analizei:
- se calculează ponderea fiecărui compartiment în suma totală a cheltuielilor
întreprinderii;
- se calculează abaterile absolută şi relativă la fiecare compartiment în parte;
- se apreciază ponderea compartimentului care predomină în structura
cheltuielilor totale ale întreprinderii.

Pentru o apreciere mai obiectivă a modificărilor înregistrate la următoarea etapă se

efectuează analiza tuturor compartimentelor de cheltuieli în parte, ţinând cont de
componenţa lor particulară şi cauzele care au provocat modificările evidenţiate.

26. Analiza costurilor pe produse

 In practica analitica apare necesitatea examinarii costurilor pe produsele
fabricate.
In cazul in care nomenclatorul produselor fabricate este mare, analizei sunt
supuse produsele care au o pondere semnificativa (mai mare) in VPF si produsele
la care pe parcursul perioadei de gestiune au fost admise supraconsumuri esentiale
(adica la care costurile au crescut).
Analiza costurilor pe produse se efectuiaza in baza datelor calculatiilor
individuale.
La prima etapa de analiza se apreciaza ponderea fiecarui element de consum in
totalul costului pe produs.
La urmatoarea etapa se efectuiaza analiza factoriala a fiecarui element de
consum.
CDM sunt influentate de urmatorii factori:
a) Modif normei de consum in unitati naturale pe fiecare material utilizat in
parte
b) Modif pretului unitary de achizitie a materiilor prime si materialelor
utilizate la fabricarea produsului concret
Calculul influentei acestor factori asupra modificarii CDM in costul unui produs
concret se efectuiaza prin metoda recalcularii indicatorilor.
Asupra modificarii CDRM in costul unui produs concret influenteaza urmatorii
factori:
a) Modif manoperei pe unitate de produs(om-ore)
b) Modif salariului mediu pe ora a unui muncitor (salar in regie)
Calculul si aprecierea influentei acestor factori se efectuiaza prin metoda
diferentelor absolute.
 27. Însemnătatea, sarcinile şi sursele informaţionaleale analizei rezultatelor
financiare. Analiza dinamicii şi structurii profitului (pierderii) pînă la impozitare

Rezultatul financiar al activităţii întreprinderii se caracterizează prin suma profitului

(pierderii) şi a nivelului rentabilităţii obţinute.
În economia de piaţă, profitul constituie raţiunea de a fi a unei întreprinderi.
Întreprinderile care se dovedesc a fi nerentabile sunt supuse falimentului.
Profitul reprezintă sursa principală de dezvoltare a întreprinderii şi se determină ca
diferenţă dintre venitul total obţinut din desfacerea produselor fabricate, a lucrărilor şi
serviciilor cu caracter industrial şi din alte activităţi şi cheltuielile aferente acestor venituri.

Profitul (pierderea) = Venituri – Consumuri şi cheltuieli

Cu cât este mai mare valoarea veniturilor cu atât va fi mai ridicată mărimea
profitului, şi invers, creşterea valorii consumurilor şi cheltuielilor duce la diminuarea
mărimii profitului.
Funcţiile pe care le are de îndeplinit profitul sunt:
 izvor de alimentare a fondului de dezvoltare economico-socială;
 mijloc de cointeresare materială a întreprinderii în ansamblu şi a membrilor
colectivului întreprinderii;
 sursa de autofinanţare pentru dezvoltarea producţiei.
Rentabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit, oglindind într-o
formă sintetică eficienţa întregii activităţi economice a întreprinderii.
În mod general acest indicator se obţine raportând venitul la cheltuieli, constituind
una dintre formele de exprimare a eficienţei economice.
Deci, profitul este sursa de existenţă şi dezvoltare a întreprinderii, pe când
rentabilitatea permite de a aprecia cât de eficient sunt folosite resursele de producţie.
Sarcinile principale ale analizei profitului şi rentabilităţii sunt:
◙ aprecierea generală a dinamicii şi îndeplinirii nivelului programat
al profitului şi rentabilităţii;
◙ evidenţierea şi calculul influenţei factorilor respectivi la
modificarea profitului şi rentabilităţii;
◙ evidenţierea rezervelor interne de majorare a profitului şi
rentabilităţii.
Sursele principale de informaţie:
◙ Programul social economic de dezvoltare a întreprinderii (Planul
de afaceri);
◙ Rapoartele financiare anuale şi trimestriale;
◙ Anexele la Rapoartele financiare anuale;
◙ Rapoartele statistice;
◙ Datele evidenţei operative şi contabile;
◙ Alte surse de informaţie.
Rezultatele analizei profitului (pierderii), rentabilităţii sunt necesare atât pentru elaborarea
strategiei de dezvoltare şi organizare a activităţii curente a întreprinderii, cât şi pentru prognozarea
activităţii acesteia pe viitor.

Analiza dinamicii şi structurii profitului (pierderii) până la impozitare.

 Masa profitului total (pierderii) obţinut de întreprindere nu este omogenă, în
componenţa sa intrând rezultate din activităţi şi operaţii diferite.
Principala activitate a întreprinderii industriale o constituie fabricarea de produse,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii cu caracter industrial. Această activitate poartă
denumirea de activitate operaţională.
În profitul total (pierderea) se reflectă şi rezultatul din activitatea de investiţii,
rezultatul din activitatea financiară şi rezultatul excepţional.
Rezultatul din activitatea de investiţii se obţine ca diferenţă dintre venituri şi
cheltuieli din operaţiunile legate de existenţa şi mişcarea activelor pe termen lung.
Rezultatul din activitatea financiară se obţine ca diferenţa dintre venituri şi cheltuieli
aferente operaţiunilor legate de modificările în mărimea şi structura capitalului propriu şi
mijloacelor împrumutate.
Rezultatul excepţional se obţine ca diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile apărute
ca rezultat al evenimentelor şi operaţiunilor excepţionale neprevăzute.
În special astfel de evenimente cuprind :
 calamităţi naturale;
 perturbări politice(acţiuni militare,revoluţie);
 modificări ale legislaţiei Republicii Moldova (hotărârile cu privire la
naţionalizare,interzicerea activităţilor de anumită natură).
Analiza începe cu aprecierea în dinamică a structurii profitului (pierderii) până la
impozitare, care poate fi exprimată prin relaţia:
PPI = RAO ± RAI ± RAF ± RE;
unde:
PPI – profitul (pierderea) până la impozitare;
RAO – rezultatul din activitatea operaţională;
RAI – rezultatul din activitatea de investiţii;
RAF – rezultatul din activitatea financiară;
RE – rezultatul excepţional.
Analiza în dinamică a profitului (pierderii) până la impozitare permite evaluarea
mărimii acestuia în comparaţie cu realizările anilor precedenţi şi/sau cu datele stabilite în
Planul de afaceri şi studierea modificărilor survenite în mărimea profitului (pierderii)
contabil în ultimii ani.
Analiza structurală a profitului (pierderii) până la impozitare permite aprecierea
aportului fiecărui tip de activitate în obţinerea profitului contabil. Creşterea în dinamică a
cotei profitului din activitatea operaţională în suma totală a profitului până la impozitare
este apreciată pozitiv.
Din punct de vedere al tehnicii de calcul, la analiza dinamicii şi structurii profitului (pierderii)
până la impozitare se determină abaterea absolută (faţă de perioada precedentă şi/sau de plan), ritmul
creşterii, % îndeplinirii planului şi ponderea rezultatului financiar obţinut din fiecare tip de activitate în
suma totală a mărimii profitului (pierderii) până la impozitare.
Analiza dinamicii şi structurii profitului (pierderii) până la impozitare este efectuată în baza
datelor Raportului de profit şi pierderi şi Planului de afaceri.

28. Analiza factorială a profitului (pierderii) din activitatea

operaţională.
 Rezultatul din activitatea operaţională se determină ca diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile acestei activităţi.
Veniturile din activitatea operaţională sânt constituite din vânzări nete şi alte venituri
operaţionale.
Cheltuielile activităţii operaţionale includ toate cheltuielile aferente vânzărilor,
cheltuielile comerciale, cheltuielile generale şi administrative şi alte cheltuieli operaţionale.
Formula de calcul a rezultatului financiar din activitatea operaţională este:
RAO = PB (PG) + AVO – CC – CGA - ACO,
unde:
RAO – rezultatul financiar din activitatea operaţională;
PB(PG) – profitul brut (pierderea globală);
AVO – alte venituri operaţionale;
CC – cheltuieli comerciale;
CGA – cheltuieli generale şi administrative;
ACO – alte cheltuieli operaţionale.
Fiecare parte componentă a formulei factoriale influenţează asupra profitului (pierderii)
din activitatea operaţională a întreprinderii. Profitul brut şi alte venituri operaţionale au o
acţiune directă, iar cheltuielile perioadei – o acţiune inversă.
În calitate de sursă de informaţie pentru analiza factorială a profitului (pierderii) din
activitatea operaţională, serveşte Raportul privind rezultatele financiare.
Având în vedere legătura aditivă dintre factorii influenţei şi indicatorul rezultativ, în
calitate de metodă cea mai convenabilă pentru analiza factorială a profitului (pierderii) din
activitatea operaţională este metoda balanţieră.

29 . Analiza factorială a profitului brut (pierderii globale).

Componenta cea mai importantă a profitului (pierderii) din activitatea operaţională, de

regulă, elementul cel mai principal îl reprezintă profitul brut (pierderea globală), de aceea în
analiza formării profitului, studiului profitului brut i se acordă o atenţie deosebită.
 Profitul brut reprezintă depăşirea vânzărilor nete asupra costului vânzărilor. În practica
economică acest indicator se numeşte şi coeficient de profitabilitate (se determină în % faţă
de indicatorul „vânzări nete”).
Analiza începe cu aprecierea evoluţiei structurii profitului brut (pierderii globale)
obţinut pe tipuri de activitate operaţională în baza datelor Anexei la Raportul de profit şi
pierderi.

Pe lângă aprecierea evoluţiei şi structurii, profitul brut (pierderea globală) poate fi

analizat şi din punct de vedere factorial, examinând astfel cauzele ce au condiţionat
devierea mărimii acestuia. La efectuarea analizei factoriale a profitului brut (pierderii
globale), este important să se ia în consideraţie tipul de activitate operaţională în urma
căruia a fost obţinut profitul (pierderea), deoarece trăsăturile caracteristice ale tipurilor de
activitate operaţională generează şi particularităţile tehnicii de calcul al analizei factoriale
a profitului brut (pierderii globale).
Astfel, profitului brut (pierderea globală) obţinut din vânzarea produselor şi/sau
prestarea serviciilor este influenţat de următorii factori:
a) modificarea volumului de vânzare al produselor (serviciilor prestate);
b) modificarea structurii şi sortimentului produselor vândute (serviciilor prestate);
c) modificarea costului de vânzare al produselor (serviciilor prestate);
d) modificarea preţurilor la produsele vândute (serviciile prestate).
Pentru determinarea influenţei separate a fiecărui factor asupra mărimii profitului brut
(pierderii globale) din vânzarea produselor (serviciilor prestate) în calitate de surse
informaţionale servesc:
- Anexa la Raportul de profit şi pierderi;
- Calculaţiile produselor (serviciilor( concrete;
- Calculele speciale (de recalculare).
Recalcularea volumului şi costului vânzărilor se efectuează prin evaluarea cantităţii
produselor (serviciilor) efectiv vândute în anul de gestiune cu preţurile şi costurile unitare
ale produselor vândute (serviciilor prestate) în anul precedent sau conform Planului de
afaceri.
Tehnica de calcul a influenţei factorilor nominalizaţi asupra mărimii profitului brut
(pierderii globale) este următoarea:
Influenţa primului factor se determină ca produsul dintre profitul brut (pierderea
globală) al perioadei de bază (prognozată sau precedentă) şi modificarea procentuală a
volumului vânzărilor produselor (serviciilor prestate):
PB ( PG )bazax %VVP
Ra = 100
,
CVrec .
Δ%VVP = CV x 100 - 100,
0

unde:
PB(PG)o – profitul brut (pierderea globală) al perioadei de bază (prognozată sau
precedentă);
CVrec. – costul vânzărilor recalculat;
CV0 – costul vânzărilor din perioada de bază (prognozată sau precedentă).
(3419598) x (+0,59)100 = + (20176) lei
 Influenţa celui de-al doilea factor se determină ca diferenţa dintre profitul brut
(pierderea globală) recalculat şi profitul brut (pierderea globală) al perioadei de bază şi
influenţa primului factor:

Rb = PB(PG)rec. – PB(PG)0 - Ra,

unde:
PB(PG)rec. – profitul brut (pierderea globală) calculat în condiţiile volumului
vânzărilor anului de gestiune şi costurile, precum şi preţurile de vânzare din perioada de
bază;
PB(PG)0 – profitul brut (pierderea globală) al perioadei de bază;
Ra – modificarea profitului brut (pierderii globale) sub influenţa volumului
vânzărilor.
(3440598) – (3419598) – [+(20176)] = + (824) lei
Influenţa modificării costului produselor (serviciilor) vândute asupra profitului brut
(pierderii globale) are o influenţă inversă şi se determină ca diferenţa dintre valoarea
curentă şi recalculată a costului vânzărilor produselor finite (serviciilor prestate):
Rc = - (CV1 – CVrec.),
unde:
CV1 – costul produselor finite vândute (serviciilor prestate) din anul de gestiune;
CVrec. – costul recalculat al produselor finite vândute (serviciilor prestate).
- (18222902 – 18290700) = +67798 lei
Influenţa modificării preţurilor la produsele vândute (serviciile prestate) se determină
ca diferenţa dintre volumul vânzărilor din anul de gestiune şi cel recalculat:
Rd = VV1 – VVrec.,
unde:
VV1 – volumul vânzărilor produselor finite (serviciilor prestate) din anul de gestiune;
VVrec. – volumul vânzărilor produselor finite (serviciilor prestate) recalculat.
20633000 – 14850102 = + 5782898 lei
Balanţa influenţei factorilor:
(20176) + (824) + 67798 + 5782898 = +5829696 lei
Rezultatele calculelor reflectă o situaţie favorabilă privitor la profitul brut obţinut de
întreprindere.
Analiza factorială a profitului brut (pierderii globale) din vânzarea produselor poate fi
detaliată prin examinarea profitului brut (pierderii globale) din vânzarea fiecărui tip de
produs, mărimea căruia se modifică sub influenţa a trei factori:
a) modificarea cantităţii unui produs vândut;
b) modificarea costului unitar al produsului vândut;
c) modificarea preţului mediu de vânzare al produsului.
Formula dependenţei factoriale a profitului brut (pierderii globale) din vânzarea unui
produs poate fi exprimată astfel:
R = a x b x c.
Calculul influenţei acestor factori la modificarea profitului din vânzarea unui produs
poate fi efectuat prin metoda substituţiilor în lanţ, bazată pe recalcularea indicatorilor. În
calitate de sursă informaţională serve,te Calculaţia produsului.
Profitul brut (pierderea globală) obţinut din comercializarea mărfurilor se modifică
sub influenţa a doi factori:
 a) modificarea venitului din vânzarea mărfurilor;
b) modificarea ratei medii a marjei comerciale.
Rata medie a marjei comerciale poate fi determinată conform relaţiei:
Pr ofitul _ brut _ din _ vinzarea _ marfurilor
Rata medie a marjei comerciale = x100
Volumul _ marfurilor _ vindute

Formula dependenţei factoriale a profitului brut din vânzarea mărfurilor faţă de

factorii sus-menţionaţi este:
R=axb
Calculul influenţei acestor factori poate fi efectuat prin metoda substituţiilor în lanţ
sau metoda diferenţelor absolute în baza datelor Anexei la Raportul privind rezultatele
financiare.

30. Analiza profitului (pierderilor) din activităţile neoperaţionale

Mărimea profitului (pierderilor) în mare măsură, depinde şi de rezultatele obţinute de

întreprindere din activităţile neoperaţionale, adică din activităţile de investiţii, financiară şi
din evenimentele excepţionale.
Profitul (pierderea) din activitatea de investiţii reprezintă diferenţa dintre veniturile şi
cheltuielile din operaţiunile legate de ieşirea activelor nemateriale, materiale şi financiare
pe termen lung.
 Profitul (pierderea) din activitatea financiară reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile din
operaţiunile aferente modificărilor survenite în mărimea şi structura capitalului propriu şi împrumutat.
Rezultatul excepţional: profit (pierdere) reprezintă diferenţa între veniturile şi cheltuielile din
evenimentele excepţionale.
Analiza începe cu aprecierea în dinamică şi/sau în comparaţie cu datele prevăzute în Planul de
afaceri a mărimii şi structurii profitului (pierderilor) din activităţile neoperaţionale.
Aprecierea în dinamică a mărimii şi structurii profitului (pierderilor)
din activităţile neoperaţionale
Indicatori Anul precedent Anul de gestiune Abaterea (+, -)
suma, lei ponde- suma, ponde- lei %
rea,% lei rea,%
A 1 2 3 4 5 6
1. Profitul
(pierderea) din
activitatea de 533433 102,49 69500 89,61 -463933 - 12,88
investiţii
2. Profitul
(pierderea) din (10950) (2,10) 8060 10,39 +19010 +12,49
activitatea financiară
3. Rezultatul
excepţional profit (2000) (0,39) - - +2000 +0,39
(pierdere)
Total profit
(pierdere) din
activităţile 520483 100 77560 100 -442923 x
neoperaţionale

În procesul analizei de mai departe, se examinează factorii ce au condiţionat modificarea mărimii

profitului (pierderilor) din activităţile neoperaţionale faţă de realizările anului precedent şi/sau de datele
prevăzute în Planul de afaceri. Principalii factori, care influenţează modificarea profitului (pierderilor) din
activităţile neoperaţionale sunt părţile componente ale acestora. De menţionat că valoarea veniturilor
influenţează direct rezultatul financiar, iar cheltuielile au o influenţă inversă. Calculul influenţei factorilor
respectivi la modificarea profitului (pierderilor) din activităţile neoperaţionale se efectuează prin metoda
bilanţieră.
Sursa de informaţie a analizei profitului (pierderilor) din activităţile neoperaţionale este Anexa la
Raportul de profit şi pierderi.
RFAN= RFAI+RFAF+RE
RFAN= (VAI-CAI)+ (VAF-CAF)+ (VE-PE)
R= a-b+c-d+e-f
31. Calculul rezervelor interne de majorare a profitului

La calcularea rezervelor interne de majorare a profitului este necesară ,în primul

rînd,determinarea posibilităţii creşterii profitului pe seama rezervelor evidentiate
mai sus prin sporirea cantitatii produselor vindute in unitati fizice, micsorarea
costului unitar al produselor vindute, majorarea preturilor de vinzarea prin
cresterea calitatii produselor vindute, comercializarea acestora pe piata atragatoare
etc.
Rezervele interne de majorare a profitului se determina pentru fiecare produs in
parte.
  Pentru a determina rezerva interna de majorare a profitului pe seama
cresterii cantitatii produselor vindute este necesar de a inmulti rezerve de
majoare a cantitatii fiecarui produs vindut cu marirea efectiva (curenta) a
profitului brut pe unitate de produs:
Ri1 =∆q *Pb1
 Calculul rezervei interne de majorare a profitului pe seama reducerii
costului unitary al produselor vindute se determina prin inmultirea rezervei
de reducere al costului pe fiecare produs cu cantitatea de vinzare:
Ri2 = ∆c * q1
 O rezerva semnificativa a majorarii profitului a constituie cresterea
preturilor medii de vinzare a produselor prin comercializarea acestora pe
piete mai atragatoare, cresterea calitatii produselor vindute etc:
Calculul rezervei de majorare a profitului pe seama comercializarii
produselor pe piete mai atragatoare se efectuiaza astfel:
- abaterea cotei produselor vindute prin diferite cai de desfacere
se inmulteste cu pretul de vinzare stability pentru fiecare piata
de desfacere
- suma obtinuta se inmulteste cu cantitatea posibila de vinzare a
produsului
Ri3 = ∑ (∆%i * PVi)* q posibil
(cite piete avem , atitea abateri scrim (5%*7,0)+(5%*6,5)*q
posibil)

32. Analiza repartizării profitului după direcţii principale

Analiza repartizarii profitului incepe cu aprecierea generala a situatiei ce

presupune o examinare rapida de sinteza a principalelor directii de distribuire a
profitului pina la impozitare in 2 parti:
1. Cheltuieli (economii)privind IV
2. Profit net (pierdere neta)

Aceasta etapa de repartizare a profitului este strict reglementata de prevederile

legislatiei fiscale sin u este de competenta proprietarilor intrep.
 Din punct de vedre al tehnicii de analiza, la aceasta etapa se efectuiaza
comparatii cu perioada precedenta in baza datelor raportului de profit si pierderi si
anezei la acest raport.

La urmatoarea etapa de analiza se examineaza directiile de repartizare a

profitului net ramas la dispozitia intrep.
In conformitate cu legislatia in vogoare, repatizarea profitului net este de
competenta exclusive a adunarii generale a proprietarilor intrep. In cadrul analizei
se compara informatiile evidentei analitice privind utilizarea reala a profitului cu
decizia proprietarilor aprobata la adunarea generala si reflectata in procesul verbal
corespunzator.
Proprietarii pot distribui profitul net in urmatoarele scopuri:
- constituirea rezervelor(de statut)
- plata dobinzii aferente obligatiunilor plasate de intrp.
- Majorarea cap statutar (social)
- Acoperirea pierderilor din anii precedenti
- Plata recompensei catre mebrii organelor de
conducere(consiliul de administratie,comisia de conzori etc.)
- Plata dividendelor
- Sponsorizare
- Alte scopuri in corespundere cu legislatia, statutul intrep si decizia
proprietarilor.

Caracteristica generală a indicatorilor rentabilităţii

Indicatori Modul de calcul Caracteristica
relaţia de calcul sursa
1 2 3 4
1. Rentabilitatea
producţiei:
1.1. PB
x100
rd .030 f .2
x100 Reflectă profitul brut
Rentabilitatea VV rd . 010 f . 2 obţinut la 1 leu
veniturilor din venituri din vînzări
vînzări
1.2. Pprodus Pv  Cv Reflectă profitul
x100 Pv
x100
Rentabilitatea Pv produs obţinut la 1 leu de
pe produs sau sau vînzări.
Pprodus Pv  Cv
x100
Cv produs
x100 Cv
Reflectă profitul
obţinut la 1 leu de cost.
2. Rentabilitatea
activelor:
2.1. PPI
x100
rd .130 f .2
x100 Reflectă profitul pînă
Rentabilitatea TA rd . 470 f . 1 la impozitare obţinut,
economică a în medie, la 1 leu de
activelor active.
2.2. PPI
x100
rd .130 f .2
x10 Exprimă eficienţa cu
Rentabilitatea MF  AC (rd .060  rd .460) f .1 care sunt utilizate
activelor cu 0 activele cu destinaţie
destinaţie de de producţie pentru
producţie obţinerea profitului
până la impozitare.
3. Rentabilitatea
capitalului:
3.1. PN
x100
rd .150 f .2
x100 Exprimă eficienţa cu
Rentabilitatea CP rd .650 f .1 care este utilizat
financiară a capitalul propriu
capitalului pentru obţinerea
propriu profitului net.
3.2. PN ( PPI ) rd .150(rd .130) f .2 Exprimă eficienţa cu
C permanent x100 (rd .650  rd .770) f .1
x10
Rentabilitatea care este utilizat
financiară a 0 capitalul permanent
capitalului pentru obţinerea
permanent profitului net sau a
profitului pînă la
impozitare.

33. Analiza rentabilităţii veniturilor din vînzări

Rata rentabilităţii veniturilor din vînzări (Rv) reflectă capacitatea întreprinderii de a

obţine profit în urma vînzării produselor finite, mărfurilor şi prestării serviciilor şi se
exprimă prin raportul:
PB ( PG )
Rv = 100,
VV
unde:
PB(PG) – profitul brut (pierderea globală);
VV – venituri din vînzări.
Prin conţinut, rata rentabilităţii veniturilor din vînzări caracterizează cît profit brut (pierdere globală)
a generat întreprinderea la 1 leu venituri din vînzări, care poate fi îndreptat atît la acoperirea cheltuielilor
perioadei, cît şi la formarea profitului din activitatea operaţională.
 Analiza începe cu aprecierea generală a dinamicii nivelului rentabilităţii veniturilor
din vînzări. În calitate de surse informaţionale sunt utilizate: Raportul privind rezultatele
financiare şi Planul de afacei.
La etapa următoare se efectuează analiza factorială a ratei rentabilităţii veniturilor din
vînzări, calculându-se gradul de acţiune asupra modificării indicatorului rezultativ a
următorilor trei factori:
a) modificarea structurii şi sortimentului produselor vîndute (mărfurilor şi serviciilor
prestate);
b) modificarea costului pe unitatea de produs vîndut (marfă sau serviciu prestat);
c) modificarea preţului de vînzare pe unitatea de produs (marfă sau serviciu prestat).
Calculul influenţei modificării structurii şi sortimentului la devierea rentabilităţii
veniturilor din vînzări se efectuează astfel:
VVPrec .  CVPrec . VVPbază  CVPbază
Ra = VVPrec .
- VVPbază
,
unde:
VVPrec. – veniturile din vînzarea produselor (mărfurilor, serviciilor prestate) ale anului de gestiune
calculate în condiţiile preţurilor perioadei de bază;
VVPbază - veniturile din vînzarea produselor (mărfurilor, serviciilor prestate) din perioada de bază;
CVPrec. – costul vînzărilor produselor (mărfurilor, serviciilor prestate) calculat pentru vînzările anului de
gestiune la costurile perioadei de bază;
CVPbază - costul vînzărilor produselor (mărfurilor, serviciilor prestate) din perioada de bază.
Calculul influenţei modificării costului pe unitatea de produs vîndut (marfă sau
serviciu prestat) se determină astfel:
VVPrec .  CVPcur . VVPrec .  CVPrec .
Rb = VVPrec .
- VVPrec .
,
unde:
CVPcur. – costul vînzărilor produselor finite (mărfurilor, serviciilor prestate) din anul de gestiune.
Calculul influenţei modificării preţului de vînzare pe unitatea de produs (marfă, serviciu prestat) se
determină astfel:
VVPcur .  CVPcur . VVPrec .  CVPcur .
Rc = VVPcur .
- VVPrec .
.
Pentru a efectua analiza factorială a rentabilităţii veniturilor din vînzări se utilizează datele din
Raportul de profit şi pierderi, Anexa la Raportul de profit şi pierderi, Planul de afaceri şi calculele
speciale privind recalcularea indicatorilor.
34. Analiza rentabilităţii pe produs

Aprofundarea analizei rentabilităţii veniturilor din vînzări are ca direcţie principală

analiza rentabilităţii pe produs. Profitul pe unitatea de produs se calculează potrivit
relaţiei:
P' = p'  c' ;
unde:
p' - preţul de vânzare pe produs (fără impozite)
c' - costul pe unitatea de produs
Rezultă că, pentru a se realiza profit, costul pe unitate de produs trebuie să fie inferior
preţului de vânzare.
Suma profitului pe produs obţinut ca urmare a comercializării unei anumite cantităţi
de producţie dintr-un singur sortiment se determină pe baza relaţiei:
P = q  (p'c') ;
unde:
q – cantitatea de producţie.
Rata rentabilităţii pe produs se determină potrivit relaţiei:
p1  c1 p1  c1
Rp = p1
x 100 sau x100.
c1
Din relaţia de mai sus rezultă că devierea nivelului rentabilităţii pe produs este
determinată de influenţa a doi factori:
a) modificarea costului pe unitatea de produs;
b) modificarea preţului de vînzare pe produs.
Ra = (poc1)/c1  100  Rpo ;
Rb = Rp1  (poc1)/c1  100 ;
Cunoaşterea acestor elemente prezintă o deosebită utilitate practică în determinarea
unor bugete de consumuri pe locuri de producţie, precum şi urmărirea modului de
încadrare în nivelul maxim admisibil al consumurilor de producţie, astfel încât producţia
suplimentară obţinută să nu conducă la intrarea în zona pierderilor.
Acţiunea de reducere a costurilor trebuie încadrată într-o anumită metodologie pentru
a i se asigura rigoarea ştiinţifică impusă de semnificaţia economico-socială a economisirii
tuturor categoriilor de resurse.
În acest sens, pot exista următoarele modalităţi de acţiune:
1. În condiţiile unui preţ de vânzare dat se stabileşte drept obiectiv o rentabilitate,
propusă a fi realizată, fapt ce impune determinarea noului nivel al costului pe produs.
Pentru această se porneşte de la relaţia:
px
x
= Rp ,
unde : p - preţul de vânzare;
Rp - rata rentabilităţii pe produs;
x - nivelul costului pe produs care va fi notat în continuare cu “c” ;
Pe baza relaţiei precedente:
p
x= 1 Rp ,
Dacă, de exemplu, un produs are următoarea situaţie:
 preţul de vînzare 550 lei/buc.
 cost de producţie 500 lei/buc.
 profit 50 lei
 rentabilitate 10%
Pentru ca nivelul rentabilităţii să fie minim 14%, costul produsului se estimează la:
550
1,14 = 482,5 lei/buc.
2. Nu se stabileşte un anume nivel al rentabilităţii, ci în condiţiile preţului de vânzare se urmăreşte
realizarea unei reduceri posibile a costului.
Aceasta modalitate presupune analiza fiecărei categorii de cheltuieli, stabilindu-se rezervele interne
care pot fi mobilizate. Astfel, în cazul consumurilor de materiale, trebuie analizată evoluţia consumurilor
specifice, a tehnologiei de fabricaţie şi eventuala posibilitate de înlocuire a unor materiale.
Pe această bază se determină suma economiilor la materialele directe şi materiile prime (Em) pe
unitate de produs, aplicînd relaţia:
Em  gmo/100 ,
se obţine contribuţia acestor cheltuieli la reducerea costului.
gm – ponderea consumurilor de materiale în costul produsului.
 Pentru consumurile cu salariile directe se are în vedere corelaţia dintre productivitatea muncii
exprimată prin timpul consumat şi salariul mediu orar.
Reducerea costului ca efect al respectării corelaţiei se determină cu ajutorul relaţiei :
(Is/Iw)1gro ,
unde :
Is - indicele salariilor directe;
Iw - indicele productivităţii muncii;
gro - ponderea consumurilor cu salarii directe în costul produsului.
Dacă există posibilităţi de sporire a producţiei (ca în cazul precedent), se determină contribuţia
consumurilor indirecte la reducerea costului.
Prin însumarea rezultatelor se obţine totalul reducerii costului produsului respectiv şi noul nivel de
rentabilitate.
Atât într-un caz, cât şi în altul, cele prezentate constituie doar un cadru de acţiune urmînd ca prin
realizarea măsurilor tehnico-organizatorice să se atingă obiectivele precizate pentru o anumită perioadă la
nivelul fiecărui produs, iar prin cumulare pentru întreaga producţie fabricată.
Măsura în care această rentabilitate potenţială se va materializa, depinde de nivelul calităţii
producţiei şi de concordanţa cu cererea pentru produsele respective.

35 . Analiza rentabilităţii pe baza punctului critic

Între costul produsului şi mărimea ratei rentabilităţii există o dependenţă mediată de

raportul dintre cantităţile vîndute şi cheltuielile totale.
În raport cu dinamica volumului producţiei elementele cheltuielilor sînt diferenţiate,
unele sînt variabile, altele sînt fixe (convenţional constante). Această grupare depinde de
abordarea în timp a problemei: pe timp lung toate cheltuielile sînt considerate variabile, pe
termen scurt unele sînt variabile, altele fixe.
Punctul critic, numit şi punct de echilibru sau prag de rentabilitate marchează acea
dimensiune a producţiei pentru care veniturile din vînzări acoperă complet cheltuielile –
altfel spus, punctul de la care întreprinderea începe să devină rentabilă. În alţi termeni:
 dacă întreprinderea nu a atins punctul critic, înregistrează pierderi;
 dacă veniturile din vînzări corespund punctului critic, profitul este nul;
 dacă întreprinderea depăşeşte punctul critic, realizează profit.
Analiza punctului critic este importantă pentru sistemul decizional al întreprinderii, şi
anume:
  cînd se iau decizii asupra unor produse, analiza punctului critic poate să ajute în
determinarea dimensiunilor volumului vînzărilor pentru noul produs, astfel încît
întreprinderea să fie rentabilă;
 pentru studierea efectelor unei extinderi generale a activităţii unei întreprinderi: o extindere
va duce la creşterea atît a cheltuielilor fixe, cît şi a celor variabile, dar şi la creşterea volumului vînzărilor;
 atunci cînd o întreprindere doreşte să se implice în proiecte de modernizare şi automatizare
care cer o investiţie în activele fixe pentru o micşorare ulterioară a cheltuielilor variabile, analiza
punctului critic poate ajuta echipa managerială să întrevadă consecinţele acestor proiecte.
Există mai multe modalităţi de a calcula punctul critic.
Determinarea punctului critic se poate obţine plecînd de la egalitatea ce există în acest punct între
vînzări şi cheltuieli. Veniturile din vînzări (VV) depind de doi factori: cantitatea vîndută (q) şi preţul de
vînzare unitar (p):
VV = q x p;
Avînd în vedere gruparea cheltuielilor în fixe şi variabile, suma lor totală (CT) se calculează astfel:
CT = (cv x q) + CC;
unde:
cv – cheltuieli variabile unitare;
q – volumul producţiei;
CC - cheltuieli fixe.
În punctul critic există identitate perfectă între venituri şi cheltuieli.
Deci:
VV = CT,
sau
q x p = (cv x q) + CC,
sau
q x (p – cv) = CC
de unde:
CC
q = p  cv .
Exemplu:
Vînzările anuale constituie – 9000 unităţi.
Preţul de vînzare unitar - 300 lei.
Cheltuieli variabile unitare - 200 lei.
Cheltuieli fixe - 800000 lei.
800000
q = = 8000 unităţi.
300  200
Mai edificatoare este reprezentarea grafică a punctului critic din figura 1.
Fig. 1. Diagrama punctului critic
Venituri şi cheltuieli V
(mii lei) Profit
4000

3600

3200

2800
qc
2400

2000
Punctul critic

Cheltuieli variabile
1600

1200

800

Cheltuieli
fixe
400

pierdere
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
Unităţi produse şi vîndute, q
(mii bucăţi)
Numărul de unităţi fabricate şi vîndute apar pe abscisă, iar cheltuielile şi veniturile se
măsoară pe ordonată. Presupunem că numărul de unităţi vîndute este egal cu numărul de
unităţi fabricate. Cheltuielile fixe, în valoare de 800000 lei, sînt reprezentate cu o linie
orizontală, deoarece ele rămîn fixe indiferent de numărul de unităţi fabricate. Totalul
cheltuielilor variabile se determină ca produsul dintre valoarea acestora pe unitate de
produs şi numărul de unităţi fabricate. Linia cheltuielilor totale are o pantă ascendentă de
200 (lei) unităţi (pe ordonată) la o unitate fabricată şi vîndută (pe abscisă). De aceia,
cheltuielile totale, adică suma dintre cheltuielile fixe şi cele variabile, este reprezentată
grafic ca o linie dreaptă AC cu punctul de intersecţie al ordonatei la valoarea de 800000 lei
şi panta de 200.
Fiecare unitate de produs se vinde la un preţ de 300 lei. Pentru reprezentarea acestui
lucru vom utiliza o a doua linie dreaptă OV, cu o pantă de 300 (lei). Panta liniei veniturilor
este mai abruptă decît cea a liniei cheltuielilor, deoarece întreprinderea cîştigă 300 lei
venituri pentru fiecare 200 lei pe care îi plăteşte pentru forţa de muncă şi materiile prime
folosite pentru fiecare unitate de produs. Punctul de intersecţie dintre cele doua linii
reprezintă punctul unde cheltuielile totale sînt egale cu veniturile totale, şi volumul de
vînzări pentru care întreprinderea devine rentabilă. Atîta vreme cît volumul vînzărilor este
mai mic decît cel al punctului critic, întreprinderea lucrează în pierdere, dar la volume ale
vînzărilor mai mari, întreprinderea are un profit din ce în ce mai mare.
Sintetizînd, se poate afirma că managementul unei întreprinderi trebuie să se
preocupe, permanent, de a asigura un volum al producţiei – şi, automat, al vînzărilor – care
să conducă afacerea către un nivel ce garantează obţinerea de profit, depăşind astfel
nivelul corespunzător pierderilor operaţionale.
În acest sens, plecînd de la ultima relaţie prezentată evaluarea profitabilă a preţului
pentru un produs se poate realiza adăugîndu-se dimensiunea probabilă, sau dorită, a
profitului.
Deoarece profitul reprezintă o mărime uşor cuantificabilă, pe baza unei rate
pronosticate de revenire a investiţiei (exprimată în procente), se va obţine o nouă ecuaţie
ce va include profitul dorit:
CC  Pb
q= p  cv
,
unde:
Pb– profitul total scontat.
Pentru situaţia în care există certitudinea că se va vinde numai un anumit număr de
produse, determinarea preţului unitar de vînzare – ce menţine constantă mărimea dorită a
profitului total – se calculează astfel:
CC  Pb
p* = q crt . + cv,
unde:
qcrt. – volumul exact al vînzărilor (număr de produse);
p* - preţul unitar de vînzare, ce ar menţine constantă mărimea dorită a profitului total.
Spre exemplificare se vor folosi datele exemplului precedent. În cazul în care se
urmăreşte obţinerea unui profit total de 30000 lei, iar volumul cert al vînzărilor ar fi de
7000 unităţi, atunci preţul unitar de vînzare ar trebui să fie:
p* = (800000 + 30000) / 7000 + 200 = 318,6 lei
Un alt mod de a aborda problematica punctului critic este acela care consideră că
acest punct reprezintă valoarea vînzărilor nete pentru care suma cheltuielilor fixe este
egală cu marja de contribuţie (marja de contribuţie este diferenţa dintre vînzări nete şi
cheltuieli variabile totale).
Există deci egalitatea: marja de contribuţie m = cheltuieli fixe sau
m x VVcrt. = CC,
sau
CC
VVcrt. = m
,
unde:
VVcrt. – valoarea vînzărilor corespunzătoare punctului critic.
Folosindu-se exemplul anterior prezentat, determinarea punctului critic se va face
astfel:
Se calculează marja de contribiţie:
a) în mărimi absolute: 300 x 9000 = 2700 mii lei - vînzări nete,
200 x 9000 = 1800 mii lei - cheltuieli variabile,
2700 – 1800 = 900 mii lei - marja de contribuţie.
b) în procente faţă de vînzări nete:
900
m= 2700
x 100 = 33,33%
Se calculează punctul critic:
CC 800000
VVcrt. = m
= 0,3333
= 2400 mii lei.
 La masa vînzărilor nete de 2400 mii lei veniturile sînt egale cu cheltuielile, iar profitul
este nul. În acest caz întreprinderea analizată se situează la 12,5% deasupra punctului
critic.
2700
2400
x 100 – 100 = 12,5%
Literatura economică de specialitate oferă informaţii potrivit cărora o întreprindere se
află într-o situaţie instabilă atunci cînd masa vînzărilor nete se situează la mai puţin de
10% deasupra punctului critic, o masă a vînzărilor nete de 20% deasupra punctului critic
este o situaţie relativ stabilă, iar peste 20% exprimă o situaţie de confort financiar.

36. Analiza rentabilităţii economice a activelor

Rata rentabilităţii economice a activelor (Re) caracterizează eficienţa elementelor

materiale angajate în activitatea întreprinderii.
PPI
Re = TA
100 ,
unde:
TA – valoarea medie a activelor.
Relaţia poate fi scrisă şi astfel:
VV PPI
Re = ( TA  VV
)  100 ,
unde:
VV
raportul TA
– viteza de rotaţie a activelor (nr. de rotaţii);
PPI
VV
– rata rentabilităţii veniturilor din vînzări.
Din model rezultă factorii care determină modificarea ratei rentabilităţii economice a
activului:
a) viteza de rotaţie a activelor;
b) rata rentabilităţii veniturilor din vînzări.
Calculul şi aprecierea influenţei acestor factori se efectuează prin metoda substituirii în
lanţ sau metoda diferenţelor absolute.

a) vitezei de rotaţie a activelor:

 VV1 PPI 0
Ra = ( TA x VV ) 100  Re0
1 0

b) rentabilităţii veniturilor din vînzări:

VV1 PPI 0
Rb = Re1  ( TA x VV )100
1 0

Rentabilitatea activelor este utilizată în calitate de:

- indicator al estimării calităţii şi eficienţei gestionării întreprinderii;
- indicator al aprecierii capacităţii întreprinderii de a obţine suficient profit de la
fiecare leu mijloace investite;
- metodă de prognozare a mărimii profitului;
- indicator al aprecierii raţionalităţii atragerii surselor împrumutate.

37. Analiza rentabilităţii financiare a capitalului

Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf), calculată ca raport dintre profitul
net(PN) şi capitalul propriu (CP).
PN
Rf = ( CP )100;
sau ca produsul dintre rata rentabilităţii economice a activului (Re) şi nivelul pârghiei
financiare (Pf)şi al presiunii fiscale (I).
Rf = I  Pf Re;
Pârghia financiară este un indicator care caracterizează structura activelor întreprinderii
şi se calculează ca raportul dintre totalul activului şi capitalul propriu.
TA
Pf = CP
; TA = CP + D;
unde:
TA – totalul activelor;
CP – capitalul propriu;
D – datoriile întreprinderii.
Presiunea fiscală se determină potrivit relaţiei:
PN
I= PPI
,
unde:
PN – profitul net
Aşadar, rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este influenţată de:
a) modificarea ratei rentabilităţii economice a activelor;
b) modificarea pârghiei financiare;
c) modificarea presiunii fiscale.
Calculul influenţei acestor factori asupra modificării ratei rentabilităţii financiare a
capitalului propriu se efectuează prin metoda substituirii în lanţ sau metoda diferenţelor
absolute.

38. Analiza rentabilităţii financiare a capitalului permanent

Rentabilitatea capitalului permanent, ca şi rentabilitatea capitalului propriu, este o
caracteristică a politicii de finanţare a întreprinderii.
Capitalul permanent = CP + DTL,
unde:
DTL – sursele atrase pe termen lung.
RCPerm.=PN(PPI) / CPerm*100% =PN (PPI) /CP+DTL*100%
Modelul analizei capitalului permanent este acelaşi ca şi al analizei capitalului
propriu.

39. Însemnătatea, sarcinile şi sursele informaţionale ale analizei

Situaţiei financiare. Analiza dinamicii şi structurii activelor.

Pentru desfăşurarea activităţii economico-financiare, întreprinderea îşi formează

patrimoniul, care reprezintă totalitatea resurselor economice (în Rapoartele financiare se
aplică noţiunea de „active”) controlate de agentul economic.
Analiza situaţiei patrimoniale presupune examinarea activelor controlate de
întreprindere, indiferent de sursele de finanţare a acestora.
În activitatea curentă se foloseşte frecvent termenul de “situaţie financiară“, cu
referire la un anumit subiect care realizează operaţiuni economice. Nu sînt rare cazurile
cînd se utilizează formulări de genul “are o situaţie financiară bună, extraordinară etc.” sau
dimpotrivă “este într-o criză financiară“ sau alte aprecieri asemănătoare.
Situaţia financiară reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al
existenţei, componenţei materiale şi a rezultatelor obţinute;
- o premisă şi în acelaşi timp o consecinţă a desfăşurării proceselor care formează
obiectul de activitate a întreprinderii;
- constituie cadrul financiar al acesteia, respectiv fluxurile de numerar pe care le
implică şi le degajă.
Necesitatea analizei situaţiei patrimoniale şi financiare rezultă din importanţa
informaţiei obţinute în urma analizei pentru elaborarea deciziilor de diferit gen din partea
utilizatorilor numeroşi ai Rapoartelor financiare.
În general, interesaţi în cunoaşterea situaţiei financiar-patrimoniale sînt:
 proprietarii (acţionarii), care vor să cunoască evoluţia averii şi cîştigul pe care-l
aşteaptă; (În funcţie de situaţia dată vor adopta măsurile corespunzătoare referitoare la
politica de investiţii, dividende şi, în ultimă instanţă, la modul de administrare a
întreprinderii);
 managerii întreprinderii, pentru detectarea unor eventuale situaţii de dezechilibru
financiar care afectează securitatea financiară, cu consecinţe care decurg dintr-o astfel de
stare;
 băncile cu care întreprinderea este în relaţii, sînt interesate să cunoască bonitatea
acesteia în operaţiuni de creditare, garanţiile pe care le prezintă în recuperarea
împrumuturilor acordate;
 partenerii de afaceri, sînt interesaţi să amplifice operaţiile pe care le derulează în
măsura în care le măreşte profitul propriu;
 concurenţa, este interesată să cunoască potenţialul tehnico-economic şi financiar,
pentru a-şi elabora politica de consolidare a poziţiei proprii;
 organele administrative locale şi centrale, pentru care fiecare întreprindere constituie o
sursă de venit şi un mijloc de a soluţiona anumite probleme economico-sociale;
 organele judecătoreşti, în operaţiuni de vînzare, fuzionare, lichidare, sechestru etc;
 sindicatele, pot fi şi ele interesate în cunoaşterea situaţiei financiar-patrimoniale, în
cadrul negocierilor privind majorarea de salarii şi încheierea contractului colectiv de
muncă.
Principalele sarcini ale analizei situaţiei patrimoniale şi financiare sînt:
◙ aprecierea componenţei şi structurii patrimoniului întreprinderii;
◙ aprecierea surselor de constituire a patrimoniului întreprinderii;
◙ aprecierea duratei de folosire a activelor în circuitul economic al
întreprinderii;
◙ analiza creanţelor şi datoriilor pe termen scurt;
◙ calculul şi aprecierea mărimii fondului de rulment;
◙ aprecierea gradului lichidităţii activelor, controlate de întreprindere;
◙ aprecierea fluxurilor mijloacelor băneşti.
Sursele informaţionale:
◙ Bilanţul contabil al întreprinderii (formularul nr.1);
◙ Raportul privind rezultatele financiare (formularul nr.2);
◙ Raportul privind fluxul capitalului propriu (formularul nr.3);
◙ Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti (formularul nr.4);
◙ Anexele 1 şi 2 la Raportul financiar anual;
◙ Rezultatele analizei precedente.

Analiza structurală a patrimoniului.

În practica analitică, în dependenţă de faptul din ce surse sînt constituite elementele

patrimoniale, se deosebesc:
 valoarea reală a patrimoniului întreprinderii;  şi
valoarea netă a acestuia.
Valoarea reală a patrimoniului cuprinde bunurile economice create atît din surse
proprii, cît şi din cele împrumutate.
Valoarea netă a patrimoniului reprezintă partea averii proprii a întreprinderii creată
numai din surse proprii.
 Analiza structurală a patrimoniului are ca obiectiv dinamica acestuia precum şi a
raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale şi a schimbărilor intervenite în situaţia
mijloacelor şi surselor, determinate de activitatea desfăşurată în cursul exerciţiului.
În practica mondială sînt răspîndite mai multe metode de analiză a situaţiei
patrimoniale:
 analiza orizontală – această metodă cuprinde calcularea ritmul creşterii pe posturi
aparte a bilanţului contabil. Rezultatele calculelor se compară şi se fac concluzii despre
schimbările în structura activelor.
 analiza pe verticală – această metodă cuprinde calcularea ponderii fiecărui capitol şi
subcapitol în suma totală a patrimoniului întreprinderii la valoarea reală.
 metoda ratelor – în acest caz se calculează şi ser interpretează sistemul de coeficienţi
privind structura patrimoniului întreprinderii
Analiza structurii patrimoniului întreprinderii
(analiza pe orizontală şi pe verticală)
La finele anului La finele anului Abaterea(+;) Ritm
Indicatori precedent de gestiune ul
suma, pond suma, pond lei % creş-
lei erea lei erea terii,
% % %
1 2 3 4 5 6 7 8
1. Active pe termen
lung 1297796 74,21 1243133 70,93 -546629 -3,28 95,79
1.1.Valoarea de bilanţ 3 4
a activelor nemateriale
1.2.Valoarea de bilanţ 0,09 0,15 +9922 +0,06 162,1
a activelor materiale pe 15973 25895 2
termen lung
1.3.Active financiare 73,92 70,56 -559822 -3,36
pe termen lung 1292630 1236648 95,67
1.4.Alte active pe 8 0,20 6 0,20 - -
termen lung 100
2. Active curente 35682 35682 0,02 +3271 +0,02
2.1.Stocuri de mărfuri 100
şi materiale - 25,79 3271 29,07 +585629 +3,28
2.2.Creanţe pe termen 112,9
scurt 4509237 16,33 5094866 23,03 +118095 +6,70 9
2.3.Investiţii pe termen 7
scurt 2855326 8,83 4036283 5,79 -3,04 141,3
2.4.Mijloace băneşti -528988 6
2.5.Alte active pe 1544528 1015540
termen scurt 0,09 0,09 - 65,75
Valoarea reală a 0,51 0,16 - -0,35
patrimoniului 15000 15000 -60707
întreprinderii(1 + 2). 88750 0,03 28043 - -0,03 100
-5633 31,60
 5633 -
100 100 x -
+39000
1748720 1752620
0 0 100,2
2

În procesul unei analize mai aprofundate aprecierea structurii activelor întreprinderii

se poate efectua şi prin metoda ratelor:
ATL rd .180 f .1
Rata imobilizărilor = TA
sau rd .470 f .1
,
unde:
ATL – active pe termen lung.
Rata imobilizărilor reflectă cota activelor pe termen lung în suma totală a
patrimoniului întreprinderii. La aprecierea acestui indice este necesar să ţinem cont de
nivelul de însuşire a capacităţilor de producţie. În particular, creşterea în dinamică a ratei
imobilizărilor în condiţiile unui grad scăzut de utilizare a capacităţilor existente reflectă o
compoziţie fragilă a utilizării patrimoniului întreprinderii. Ponderea ridicată (mai mare de
2/3 din activ) a imobilizărilor poate crea dificultăţi privind achitarea datoriilor curente.
AC rd .460 f .1
Rata activelor curente = TA
sau rd .470 f .1
,
unde:
AC – active curente.
Modificările structurale ale patrimoniului în favoarea activelor curente se explică, de
obicei, prin depăşirea ritmului creşterii activelor curente asupra ritmului creşterii activelor
pe termen lung.
Rata patrimoniului cu Mijloace fixe la + Stocuri de mărfuri
destinaţie de producţie = valoarea de bilanţ şi materiale
Total active
sau
rd .060 f .1  rd .250 f .1
rd .470 f .1
Această rată reflectă ponderea activelor care pot fi direct utilizate în cadrul
întreprinderii pentru fabricarea producţiei, comercializarea mărfurilor, prestarea
serviciilor, executarea lucrărilor. Creşterea acestui indicator în dinamică se apreciază
pozitiv, fiindcă contribuie la sporirea volumului activităţii pentru desfăşurarea căreia a fost
formată întreprinderea.
De regulă, pentru unităţile de producţie din ramura industriei şi de prelucrare acest
indicator trebuie să fie mai mare decît 0,5 (sau 50%).

Pentru caracterizarea mai detaliată a potenţialului productiv al întreprinderii se

studiază rata compoziţiei tehnice a activelor:
MF
Rata compoziţiei tehnice a activelor = AC
,
unde:
MF - mijloace fixe la valoarea de bilanţ.
 În condiţiile crizei economice şi inflaţiei acest raport are o tendinţă negativă de
descreştere condiţionată de majorarea preţurilor pentru mărfuri şi materiale stocate,
scăderea gradului de reînnoire a mijloacelor fixe din cauza scumpirii lor şi lipsei surselor
de finanţare etc.

40. Calculul şi analiza patrimoniului net.

Patrimoniul întreprinderii poate fi analizat nu numai la valoarea de bilanţ, dar şi la
valoarea netă a acestuia. În ultimul caz se foloseşte noţiunea patrimoniului net (activelor
nete). În practica economică internaţională se aplică două variante de definire şi, respectiv,
de calculare a patrimoniului net.
Prima abordare defineşte patrimoniul net ca valoare a activelor, diminuată cu
mărimea datoriilor (pe termen lung şi scurt).

Patrimoniul net = Total active – (Datorii pe termen lung + Datorii pe termen scurt)

Din formulă se observă că rezultatul calculului efectuat în baza datelor Bilanţului

contabil va fi egal cu valoarea capitalului propriu.
A doua abordare determină patrimoniul net ca valoare a activelor, diminuată cu
mărimea datoriilor pe termen scurt.

Patrimoniul net = Total active – Datorii pe termen scurt

Rezultatul obţinut în urma aplicării acestei formule conform datelor Bilanţului

contabil va coincide cu valoarea capitalului permanent (suma capitalului propriu şi
datoriilor pe termen lung).
În practica Republicii Moldova se aplică prima dintre cele două modalităţi existente
de definire şi calculare a patrimoniului net. În aceste condiţii conţinutul economic al
indicatorului în cauză poate fi expus astfel: patrimoniul net reflectă mărimea activelor
controlate de întreprindere care sunt formate numai pe seama surselor proprii de finanţare
şi nu sunt împovărate de datorii.
În mod normal mărimea patrimoniul net creşte în dinamică în urma desfăşurării
activităţii economico-financiare eficiente. Tendinţa de scădere a activelor nete
semnalizează existenţa aspectelor dificile în dezvoltarea întreprinderii. Situaţia financiară
în acest caz se caracterizează ca instabilă.
 Apariţia valorii negative a patrimoniului net confirmă o stare de criză, cînd
întreprinderea ni dispune de active formate pe seama surselor proprii şi activitatea pe
deplin se finanţează datorită surselor împrumutate. Deci, se constată dependenţa financiară
absolută a întreprinderii de creditorii acesteia.
Pentru a depista cauzele scăderii (creşterii) valorii patrimoniului net, se efectuează
analiza factorială au aplicarea metodei balanţiere.

Calculul şi analiza factorială a patrimoniului net

Indicatori La La sfîrşitul Abaterea Influenţa
începutul anului (+, -) asupra
anului patrimoniului
net
A 1 2 3 4
1. Total active 17487200 17526200 +39000 +39000
2. Datorii pe termen
lung 918512 789206 -129306 +129306
3. Datorii pe termen
scurt 2252118 3087552 +835434 -835434
4. Patrimoniul net (rd.1
– rd.2 – rd.3) 14316570 13649442 -667128 x

Din calculele efectuate în tabelul 7.2. rezultă că la sfîrşitul perioadei de gestiune

întreprinderea analizată dispune de patrimoniul net în valoare de 13649442 lei. În
dinamică se atestă o tendinţă de reducere a activelor nete cu 667128 lei. Reducerea
menţionată s-a produs din cauza creşterii considerabile a datoriilor pe termen scurt. Sub
influenţa acestui factor patrimoniul net a scăzut cu 835434 lei. Totodată, majorarea valorii
activelor controlate de întreprindere şi micşorarea datoriilor pe termen lung a diminuat cu
39000 lei şi, respectiv, 129306 lei influenţa negativă a creşterii datoriilor pe termen scurt.
 41. Analiza ratelor de rotaţie a activelor

Ratele de rotaţie a activelor măsoară viteza de transformare a activelor întreprinderii

în lichidităţi. Viteza de rotaţie a activelor în diferite ramuri şi întreprinderi este diversă: în
unele sectoare ale economiei, activele se rotesc mai repede, în altele mai încet.
Analiza vitezei de rotaţie a activelor vizează în principal următoarele probleme:
a) dinamica indicatorilor vitezei de rotaţie;
b) analiza factorială a accelerării sau încetinirii vitezei de rotaţie;
c) evidenţierea căilor posibile de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor.
În teoria şi practica economică sunt utilizate trei modalităţi de apreciere a ratelor de
rotaţie a activelor prin determinarea:
 numărul de rotaţii (n), exprimat prin relaţia:
VV
n= TA
,
unde:
VV – venitul din vînzări;
TA – valoarea medie a activelor.
Acest indicator arată de cîte ori mijloacele plasate în activele întreprinderii au fost
recuperate din vînzări. În literatura de specialitate se recomandă ca numărul de rotaţii ale
activelor la întreprinderile industriale să fie mai mare de 2,5. Un nivel mai mic decît
nivelul recomandat, semnifică faptul că întreprinderea nu comercializează suficiente
produse faţă de activele pe care le utilizează.
 rata înzestrării veniturilor din vînzări cu active (Rîva):
TA
Rîva = VV
.
Această rată caracterizează de cîte active are nevoie întreprinderea pentru generarea
veniturilor din vînzări în valoare de un leu.
 durata de rotaţie a activelor (Dz)
TAxT
Dz = VV
,
unde:
T – numărul de zile calendaristice în perioada analizată.
(T = 360 zile, 180 zile sau 90 în funcţie de perioada pentru care se face calculul).
 Dinamică vitezei de rotaţie poate fi urmărită atît în raport de prevederile planului de
afaceri, cît şi faţă de realizările perioadei precedente sau alte criterii care pot constitui
mărimi normative sau orientative specifice domeniului în care activează întreprinderea
respectivă.
Asupra accelerării sau încetinirii vitezei de rotaţie influenţează următorii factori:
a) modificarea venitului din vînzări;
b) modificarea valorii medii a activelor.
Influenţa acestor factori asupra vitezei de rotaţie se determină prin metoda substituţiei
în lanţ.
TA 0 x360 TA 0 x360
DzVV = ( VV1
)  ( VV0
)
TA1 x360 TA 0 x360
DzTA = ( VV )  ( VV )
1 1

Dacă în locul activelor totale a întreprinderii introducem în formulă părţile

componente ale activelor, atunci obţinem indicatorii particulari ai vitezei de rotaţie :
 pentru stocuri de materiale
(Sm  T) / Cheltuieli cu materiale.
 pentru producţia în curs de execuţie
(Sm  T) / Costul producţiei exerciţiului.
 pentru produse finite şi semifabricate destinate livrării
(Sm  T) / Venituri din activitatea operaţională
unde:
Sm – soldul mediu al elementului respectiv
Consecinţele accelerării sau încetinirii vitezei de rotaţie se materializează în eliberări
sau imobilizări de active.
Suma eliberării sau imobilizării de active se stabileşte pe baza relaţiei:
VV1
(Dz1 – Dzo)  ( ).
360
 42-43. Aprecierea structurii şi dinamicii capitalului propriu şi a surselor
împrumutate

Deşi patrimoniul unei întreprinderi determină capacitatea de producţie şi posibilităţile

reale de utilizare a acesteia pe viitor, este necesar de efectuat şi analiza surselor de
constituire a activelor, de care dispune întreprinderea la un moment dat.
De regulă, orice unitate economică, ce desfăşoară o anumită activitate, foloseşte atît
sursele financiare proprii, cît şi cele împrumutate.
Analiza structurală a surselor financiare ale întreprinderii poate fi efectuată în
următorul tabel:
Analiza structurii surselor de constituire a patrimoniului întreprinderii
Indicatori La finele anului La finele anului de Abaterea(+;).
precedent gestiune
suma, lei ponder suma, lei ponder lei %
ea, % ea,%
A 1 2 3 4 5 6
3.Capital propriu 14316570 81,87 13649442 77,88 -667128 -3,99
3.1.Capital statutar şi
suplimentar 7300928 41,75 7300928 41,66 - -0,09
3.2.Rezerve 6521630 37,29 5139748 29,33 -1381882 -7,96
3.3.Profit nerepartizat 387537 2,22 1208766 6,89 +821229 +4,67
3.4.Capital secundar 106475 0,61 - - -106475 -0,61
4.Datorii pe termen lung
4.1.Datorii financiare pe 918512 5,25 789206 4,50 -129306 -0,75
termen lung
4.2.Datorii pe termen lung
calculate 417670 2,39 - - -417670 -2,39
5.Datorii pe termen scurt
5.1.Datorii financiare pe 500842 2,86 789206 4,50 +288364 +1,64
termen scurt
5.2.Datorii comerciale pe 2252118 12,88 3087552 17,62 +835434 +4,74
termen scurt
5.3.Datorii pe termen scurt - - 1008915 5,76 +1008915 +5,76
calculate
Total surse 572728 3,28 899584 5,13 +326856 +1,85

1679390 9,60 1179053 6,73 -500337 -2,87

17487200 100 17526200 100 +39000 x
 Este necesar de menţionat că structura surselor de constituire a patrimoniului depinde
în mare măsură de particularităţile activităţii desfăşurate de întreprindere şi de starea
relaţiilor economico-financiare cu partenerii săi la un moment dat.
În practica analitică se consideră o situaţie normală, cînd raportul dintre sursele
proprii şi cele împrumutate este de 50 la 50%.

44. Analiza creanţelor şi datoriilor pe termen scurt

Pentru activitatea financiară a întreprinderii este importantă cunoaşterea evoluţiei

corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii, întrucît acestea influenţează capacitatea de plată.
Apariţia creanţelor este determinată în principal de relaţiile care se formează între
întreprindere, în calitate de furnizor şi clienţii săi.
Soldul creanţelor reflectă valoarea mijloacelor întreprinderii care sunt scoase din
circuitul economic şi se utilizează temporar de către alte persoane fizice sau juridice.
Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile întreprinderii către terţi,
formate în cadrul relaţiilor acesteia cu furnizorii, acţionarii, salariaţii proprii, bugetul
statului, bănci etc.
În cadrul analizei se cercetează în primul rînd evoluţia creanţelor şi obligaţiilor, în
raport cu veniturile sau cifra de afaceri (pentru a pune în evidenţă raportul dintre
imobilizarea capitalului întreprinderii şi cel care priveşte folosirea surselor atrase).
Aprecierea evoluţiei creanţelor şi datoriilor pe termen scurt,
în raport cu venitul din vînzări
Indicatori La începutul La sfîrşitul anului Abaterea Ritmul
anului (+, -) creşterii,
suma, lei ponde- suma, lei ponde- lei % %
rea, % rea, %
A 1 2 3 4 5 6 7
1. Creanţe pe
termen scurt, 1544528 100 1015540 100 -528988 x 65,75
total inclusiv:
1.1.Creanţe
comerciale 659976 42,73 370367 36,47 -289609 -6,26 56,12
1.2.Creanţe ale
părţilor legate - - 20514 2,02 +20514 +2,02 100
1.3. Avansuri
acordate 377637 24,45 146948 14,47 -230689 -9,98 38,91
1.4.Creanţe
privind
decontărilor cu 51124 3,31 187672 18,48 +136548 +15,17 367,09
bugetul
1.5.Creanţe ale 22704 1,47 32091 3,16 +9387 +1,69 141,35
personalului
1.6. Creanţe 4324 0,28 31177 3,07 +26853 +2,79 721,02
privind
veniturile 428763 27,76 226771 22,33 -201992 -5,43 52,89
calculate
1.7.Alte creanţe
pe termen scurt
2. Datorii pe
termen scurt, 2252118 100 3087552 100 +835434 x 137,09
total
inclusiv:
2.1.Datorii - - 1008915 32,68 +1008915 +32,68 100
financi-are pe
termen scurt 572728 25,43 899584 29,14 +326856 +3,71 157,07
2.2.Datorii
comerci-ale pe 1679390 74,57 1179053 38,18 -500337 -36,39 70,21
termen scurt
2.3.Datorii pe
ter-men scurt
calculate
3. Venitul din
vînzări 14763000 x 20633000 x +5870000 x 139,76
4. Corelaţia
creanţe/obligaţii 0,6858 x 0,3289 x -0,3569 x 47,86

Rezultă că creanţele şi obligaţiile cresc într-un ritm inferior celui aferent venitului din
vînzări, ceea ce influenţează favorabil fluxul de disponibilităţi.
Această influenţă este accentuată şi de raportul dintre creanţe şi obligaţii, care este
subunitar.
La etapa următoare se determină şi se apreciază evoluţia următorilor indicatori:
 Numărul de rotaţii al creanţelor reflectă viteza de transformare a datoriilor debitoare în
numerar şi se calculează prin relaţia:
VV
NC = CVM ,
unde:
VV – venitul din vînzări;
CVM – valoarea medie a creanţelor.
Orice unitate economică cu activitate de producţie trebuie să tindă spre o performanţă
maximă a acestui indicator, ceea ce reflectă eficacitatea colaborării întreprinderii cu
clienţii săi.
 Durata de rotaţie a creanţelor
CVM xT
DC = ,
VV
unde:
T – numărul de zile în perioada analizată.
Accelerarea rotaţiei creanţelor se interpretează ca o tendinţă pozitivă.
 Numărul de rotaţii a datoriilor pe termen scurt indică viteza de plată a datoriilor
întreprinderii către terţi.
VV
ND = DTSVM ,
unde:
DTSVM – valoarea medie a datoriilor pe termen scurt.
 Durata de folosire a surselor atrase
DTSVM xT
Df = ,
VV
Cunoaşterea evoluţiei acestor indicatori este necesară pentru a putea previziona
necesarul de surse pentru activitatea operaţională, în viitor.
Creanţele şi obligaţiile trebuie să fie analizate şi în raport de gradul de vechime.
Intervalele de vechime utilizate sînt diferite. În mod normal, acestea ar trebui să fie pînă la
30 zile, între30 şi 90 zile şi peste 90 zile.
În Republica Moldova, dată fiind situaţia specifică perioadei, se folosesc următoarele
intervale: pînă la 3 luni, între 3 luni şi un an şi peste un an.
 45. Analiza fondului de rulment net.

Fondul de rulment (FR) reprezintă partea din capitalul permanent destinată şi utilizată
pentru finanţarea activităţii curente operaţionale.
Mărimea absolută a fondului de rulment (FR) poate fi determinată prin două variante
de calcul:
 ca diferenţă între capitalul permanent (Cperm.) şi suma totală a activelor pe termen lung
(TAL);
FR = Cperm. – TAL,
sau pe baza datelor din bilanţul contabil:
FR = (rd.650 + rd. 770) – rd.180
 ca diferenţa între suma totală a activelor curente (TAC) şi total datorii pe termen scurt
ale întreprinderii (DTS);
FR = TAC – DTS,
sau pe baza datelor din bilanţul contabil:
FR = (rd.460 – rd.970)
Prin ambele variante de calcul obţinem unul şi acelaşi rezultat cu
deosebirea că prima variantă creează posibilitatea aprecierii modalităţii de finanţare a
investiţiilor, iar a doua – cea a echilibrului financiar pe termen scurt.
Calculul fondului de rulment net
Indicatori La începutul anului La sfîrşitul anului de
de gestiune gestiune
A 1 2
Prima variantă de calcul
1. Capitalul propriu 14316570 13649442
2. Datoriile pe termen lung
918512 789206
3. Capitalul permanent (rd.1 + rd.2)
15235082 14438648
4. Activele pe termen lung 12977963 12431334
5. Fondul de rulment net (rd.3 –
rd.4) 2257119 2007314
A doua variantă de calcul
1. Activele curente 4509237 5094866
2. Datoriile pe termen scurt
2252118 3087552
3. Fondul de rulment net (rd.1 –
rd.2) 2257119 2007314
Din comparaţia FR existent şi a normativului acestuia, stabilit în baza duratei ciclului
financiar şi a vînzărilor medii zilnice se stabilesc trei situaţii:
- cînd valoarea efectivă a fondului de rulment net coincide cu mărimea programată –
această situaţie ideală se observă destul de rar în viaţa economică.
- excedentul (surplusul) fondului de rulment, în cazul cînd valoarea lui depăşeşte mărimea
necesară.
- deficitul (lipsa) fondului de rulment net, în cazul cînd
valoarea lui este mai mică decît mărimea necesară

(Durata ciclului financiar în zile se calculează potrivit relaţiei:

Durata _ ciclului Durata _ medie Durata _ medie Durata _ medie

financiar = a _ rotatiei _ SMM
+ de _ incasare _ a _ CTS
- de _ achitare _ a _ DTS
,

unde:
CTS – creanţe pe termen scurt;
DTS – datorii pe termen scurt).

Este de menţionat faptul că ambele abateri (excedentul şi deficitul) influenţează

negativ asupra situaţiei financiare a întreprinderii.
Deficitul fondului de rulment este mult mai periculos şi nedorit, pentru că poate crea:
 staţionări în procesul desfăşurării activităţii operaţionale din cauza lipsei resurselor
materiale;
 greve din cauza reţinerii salariilor;
 amenzi, penalităţi de plătit creditorilor, furnizorilor, bugetului în legătură cu
încălcarea termenelor de achitare;
 faliment
excedentul fondului de rulment, cu toate că este mai preferabil, are, de asemenea, o
serie de urmări financiare negative:
 micşorarea rentabilităţii (capitalului investit în stocurile activelor curente peste
norme nu aduce profit);
 învechirea, deteriorarea şi pierderea stocurilor excedente de mărfuri şi materiale;
 cheltuieli suplimentare privind păstrarea şi asigurarea stocurilor excedente de
mărfuri şi materiale.
 46. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii

Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în

bani (aceasta constituie un criteriu de grupare a posturilor de bilanţ).
Solvabilitatea – reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor sale
băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente.
Literatura de specialitate oferă mai mulţi indicatori relativi (uneori cu diverse
denumiri) care caracterizează stabilitatea financiară a întreprinderii:
 Lichiditatea absolută reflectă în ce măsură întreprinderea este capabilă să-şi onoreze
imediat obligaţiile curente:
MB rd .440 f .1
La = DTS
sau rd .970 f .1 ,
unde:
MB – mijloace băneşti;
DTS – total datorii pe termen scurt (+suma datoriilor pe termen lung, care trebuie să fie
achitată în anul de gestiune).
Lichiditatea absolută are valoare optimală între 0,20 şi 0,25.
Aceasta înseamnă că la fiecare leu datorii curente întreprinderea trebuie să dispună de
20-25 bani în numerar.
De regulă, furnizorii caută o valoare cît mai mare a acestui indicator. Însă, lipsa de
mijloace băneşti, cît şi capacitatea slabă de cumpărare a produselor finite din partea
consumatorilor, au creat actualmente o situaţie în care la majoritatea agenţilor economici
cu activitate de producţie pe teren rata lichidităţii absolute s-a redus substanţial. (deaceia
furnizorii cer plata în prealabil).
 Lichiditatea intermediară indică capacitatea întreprinderii de a-şi regla datoriile pe
termen scurt fără a fi obligată să negocieze stocurile.
Acest indicator este solicitat de instituţiile bancare, şi se examinează cînd
întreprinderea pretinde la credite bancare pe termen scurt şi lung.
TAC  SMM rd .460 f .1  rd .250 f .1
Li = DTS
sau rd .970 f .1
,
unde:
TAC – reprezintă suma totală a activelor curente;
SMM – suma stocurilor.
Rata lichidităţii intermediare în condiţiile favorabile pentru activitatea de producţie
trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,7 – 1,0).
 Lichiditatea curentă reflectă posibilitatea mijloacelor curente de care dispune
întreprinderea conform datelor din bilanţul contabil de a se transforma într-un termen scurt
în lichidităţi necesare pentru a satisface obligaţiile de plată curente.
Acest indicator îi interesează mai mult pe proprietari (acţionari).
TAC rd .460 f .1
Lc = DTS
sau rd .970 f .1 .
De regulă, se apreciază o rată a lichidităţii curente favorabilă în condiţiile cînd acest
indice are o mărime supraunitară (între 2,0 şi 2,5)
În cadrul studiilor de evaluare economică, în special în cazul transmiterii dreptului de
proprietate, practica recomandă folosirea următorilor indicatori:
 Rata solvabilităţii generale (Rsg), exprimă gradul de acoperire a capitalului
împrumutat cu activele totale de care dispune întreprinderea şi se determină cu ajutorul
relaţiei:
TA rd .470 f .1
Rsg = DT
sau rd .770 f .1  rd .970 f .1 ,
unde:
TA – total general activ;
DT – total datorii pe termen lung şi pe termen scurt.
 Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp) exprimă gradul de acoperire a datoriilor pe
termen lung cu capitalul propriu şi se determină cu ajutorul relaţiei:
CP rd .650 f .1
Rsp = DTL
sau rd .770 f .1
,
unde:
CP – reprezintă capitalul propriu;
DTL – datorii pe termen lung.

47. Analiza fluxurilor mijloacelor băneşti

 O componentă importantă a analizei situaţiei financiar- patrimoniale, o constituie
cercetarea fluxurilor mijloacelor băneşti întrucît, în practica economică, se consideră că
orice activitate trebuie să “degaje bani”, să rezulte un surplus de capital faţă de cel investit
în afaceri. O întreprindere poate să fie rentabilă, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă,
din cauza lipsei de lichidităţi ca urmare a decalajului dintre încasările şi plăţile pe care le
face în cadrul ciclului financiar.
Principalele componente ale încasărilor:
 încasări din vînzarea produselor, mărfurilor şi serviciilor prestate din perioada curentă
şi precedentă;
 vînzări de valori imobiliare şi mobiliare;
 contractarea de împrumuturi sau vînzări de titluri;
 încasări din chirii, dobînzi, dividende şi alte venituri.
În cadrul plăţilor se cuprind:
 plata pentru cumpărări de mărfuri, materii prime, materiale, prestări de servicii de către
terţi;
 plăţi pentru salarii;
 achitarea impozitelor, taxelor şi altor datorii faţă de buget;
 achiziţii de active pe termen lung;
 plata dobînzilor şi ratelor scadente;
 răscumpărarea acţiunilor emise de întreprindere;
 achitarea dividendelor şi alte plăţi.
Diferenţa între plăţile şi încasările întreprinderii efectuate, de regulă, pe parcursul
unui an (unui exerciţiu financiar) se concretizează la finele exerciţiului financiar într-o
sumă de disponibilităţi nete, denumită Free Cash Flow, pe care întreprinderea poate să o
distribuie parţial furnizorilor de capital (dividende acţionarilor şi dobînzi creditorilor),
restul rămînînd la dispoziţia acesteia, concretizîndu-se prin variaţia trezoreriei nete.
Practic, lucrurile stau altfel datorită operaţiunilor care intervin în cadrul ciclului financiar
al întreprinderii, care presupune luarea în considerare a imobilizărilor şi respectiv
eliberărilor de capital. Aşa de exemplu, o creştere a soldurilor conturilor de creanţe sau de
stocuri reprezintă imobilizări, pe cînd majorarea obligaţiilor se transformă în surse
suplimentare de finanţare.
În consecinţă, analiza fluxului de mijloace băneşti presupune stabilirea rezultatului
acestuia (plus de mijloace băneşti sau deficit) şi evoluţia sa faţă de perioada precedentă.
La etapa iniţială a analizei se studiază modificările survenite în mărimile absolute şi
relative ale fluxurilor mijloacelor băneşti în comparaţie cu perioada precedentă şi nivelul
programat.
Din punct de vedere al tehnicii de calcul la analiza mărimii şi evoluţiei fluxurilor
mijloacelor băneşti pot fi determinate: abaterea absolută a acestora, ritmul creşterii, sporul
creşterii, % îndeplinirii planului şi % abaterii faţă de plan.
Aprecierea informaţiilor obţinute se efectuează pornind de la următoarele
considerente:
 Desfăşurarea reuşită a activităţii operaţionale trebuie să genereze fluxul net pozitiv.
 Menţinerea şi dezvoltarea potenţialului economic al întreprinderii condiţionează
fluxul net negativ din activitatea de investiţii.
  Fluxurile pozitive din activitatea operaţională şi cea financiară trebuie să
compenseze fluxul negativ din activitatea de investiţii.
Nerespectarea primei şi ultimei condiţii provoacă scăderea soldului mijloacelor
băneşti şi insolvabilitatea întreprinderii. Neglijarea celui de-al doilea aspect determină
reducerea potenţialului întreprinderii în perspectivă.
La următoarea etapă se efectuează analiza factorială a fluxurilor mijloacelor băneşti.
Scopul acestei etape constă în determinarea cauzelor principale ce au provocat modificări
esenţiale în fluxurile mijloacelor băneşti. Pentru atingerea acestui obiectiv se foloseşte
metoda balanţieră, întrucît există legătura aditivă dintre indicatorul rezultativ şi factorii
influenţi:
FNMB = (ÎMBO – PMBO) + (ÎMBI – PMBI) + (ÎMBF – PMBF) +
+ (ÎMBE – PMBE),
unde:
FNMB – fluxul net total de mijloace băneşti;
ÎMBO – încasările băneşti operaţionale;
PMBO – plăţile băneşti operaţionale;
ÎMBI – încasările băneşti din activitatea de investiţii;
PMBI – plăţi băneşti din activitatea de investiţii;
ÎMBF – încasările băneşti din activitatea financiară;
PMBF – plăţi băneşti din activitatea financiară;
ÎMBE – încasările băneşti excepţionale;
PMBE – plăţi băneşti excepţionale.

48. Modele de analiză complexă a efectelor utilizării resurselor asupra

rezultatelor
 Orice model de analiză complexă reprezintă un instrument de cercetare bazat pe
simplificarea realităţii. În modelele de analiză a rezultatelor (în special a producţiei), unul
din aspectele de bază care priveşte simplificarea realităţii se referă la faptul că producţia,
ca rezultat esenţial al activităţii întreprinderii, a fost explicată, în mod izolat, prin prisma
unui singur factor al procesului de producţie. Ca urmare cele trei modele fundamentale,
corespunzătoare celor trei factori ai procesului de producţie, au apărut astfel:
VPF = Th x Wh,
în care sînt puşi în evidenţă cei doi factori (unul cantitativ şi altul calitativ) ai forţei de
muncă:
Th – numătul de ore lucrate de toţi lucrătorii;
Wh – productivitatea medie orară a muncii.
VPF = Nu x ,
în care sînt puşi în evidenţă cei doi factori (unul cantitativ şi altul calitativ) ai mijloacelor
de muncă:
Nu – numărul de utilaje instalate;
 - productivitatea medie anuală a unui utilaj.
Ct
VPF = Cs
,
în care apar cele două variabile ale obiectelor muncii:
Ct – consumul total de materiale;
Cs – consumul specific de materiale.
La prima etapă de analiză este important de a efectua analiza influenţei tuturor
factorilor (forţa de muncă, mijloacele de muncă şi obiectele muncii) izolat unul faţă de
altul asupra volumului de producţie.
Datele pentru analiza respectivă se iau din rapoartele statistice 1-m Munca, 1–P
Producţie, 5–C Consumurile şi cheltuielile întreprinderii, Anexa la Bilanţul contabil din
raportul financiar anual şi altele.
1. Analiza volumului de producţie fabricată în dependenţă de influenţa forţei de
muncă asupra lui se efectuează prin metoda diferenţelor absolute. Modelul analitic este:
VPF = Th x Wh (R = a x b).

Calculul influenţei factorilor de muncă

asupra modificării volumului de producţie
Anul Anul de Abaterea inclusiv sub
Indicatori precedent gestiune (+, -) influenţa
Th Wh
A 1 2 3 4 5
1.Volumul producţiei
fabricate, mii lei 18428 25022 +6594 - 20 +6614
2.Numărul de ore
lucrate de toţi
muncitorii, ore 116000 115874 - 126
3.Productivitatea
medie orară a muncii,
lei 158,86 215,94 +57,08
(- 126) x 158,86 = - 20016lei;
(+ 57,08) x 115874 = +6614088lei.
Balanţa influenţei factorilor: (- 20016) + 6614088 = +6594 (mii lei)

2. Analiza următorului model fundamental, corespunzător mijloacelor de muncă, de

asemenea se efectuează prin metoda diferenţelor absolute. Modelul analitic de calcul este:
VPF = Nu x  (R = a x b).

Calculul influenţei mijloacelor de muncă

asupra modificării volumului de producţie
Anul Anul de Abaterea inclusiv sub influenţa
Indicatori preced. gestiune (+,- ) Nu 
1.Volumul producţiei
fabricate, mii lei 18428 25022 +6594 +147 +6447
2.Numărul de utilaje
instalate, mii lei 250 252 +2
3.Productivitatea medie
anuală a unui utilaj,lei 73712 99294 +25582
(+2) x 73712 = +147 mii lei;
(+25582) x 252 = +6447 mii lei.
Balanţa influenţei factorilor: 147 + 6447 = +6594 (mii lei).

3. Şi, în sfîrşit, analiza ultimului model fundamental, corespunzător obiectelor muncii,

Ct
se efectuează prin metoda substituirii în lanţ. Modelul analitic de calcul: VPF = Cs
(R =
a
b
).
Ct0 = 1314012 lei
Ct1 = 2398974 lei
Cs0 = 7,1305 bani
Cs1 = 9,5875 bani
Influenţa modificării consumului total de materiale se determină astfel:
2398974  1314012
Ra = 7,1305 - = +15216 (mii lei)
Influenţa modificării consumului specific de materiale se determină astfel:
2398974 2398974
Rb = 9,5875 – 7,1305 = 25022 – 33644 = - 8622 (mii lei)
Balanţa influenţei factorilor: 15216 + (- 8622) = +6594 (mii lei)