TEMA 8

Capitolul 7: Organizarea activităţii de control tehnic a calităţii

produselor
 Conceptul de calitate. Caracteristici de măsurare
 Calitatea reprezintă expresia gradului de utilitate socială a

produsului, măsura în care — prin ansamblul caracteristicilor sale

satisface nevoia pentru care a fost creat şi respectă restricţiile

impuse de interesele generale ale societăţii privind eficienţa

social-economică, protecţia mediului material şi social.

 Calitatea producţiei reprezintă proprietatea procesului de

fabricaţie, de a realiza produse cu însuşiri calitative în

conformitate cu cele stabilite în documentaţia tehnică sau cu

cea fixată prin contractul dintre beneficiar şi furnizor.

 Calitatea produselor reprezintă suma tuturor proprietăţilor şi

atributelor care reflectă măsura satisfacerii normale a cerinţelor

beneficiarului în legătură cu utilizarea produselor

 Pentru aprecierea cantitativă a calităţii se impune, în primul rând,

identificarea tuturor caracteristicilor unui produs şi apoi formarea de

grupe tipologice în funcţie de diferite criterii:

 natura şi efectul pe care îl au în procesul de utilizare ;

 importanţa lor la utilizare;

 modul de exprimare.
 În practică, pentru măsurarea nivelului calităţii se folosesc următoarele

metode:

 Metoda experimentală se foloseşte pentru evaluarea caracteristicilor

produselor pe baza unor încercări sau determinări mecanice, fizico-chimice

etc. efectuate cu ajutorul diferitelor mijloace şi procedee tehnice. Ea se

aplică numai acelor caracteristici de calitate ale produsului care pot fi

măsurate cu ajutorul aparatelor destinate acestui scop.

 Metoda expertizei se foloseşte în completarea metodei

experimentale, pentru evaluarea valorilor caracteristicilor de

calitate care nu se pot măsura. În acest caz nivelul calităţii se

evaluează de către experţi.

 Metoda sociologică are la bază rezultatele obţinute în urma

anchetelor efectuate în rândul beneficiarilor. Părerile acestora

referitoare la calitatea produselor sunt exprimate printr-un

chestionar de anchetă, apoi acestea sunt prelucrate şi interpretate.

 Metoda statistică are la bază teoria probabilităţilor şi statistica

matematică, folosind un complex de tehnici, procedee şi metode.

Esenţa metodelor statistice de control al calităţii produselor,

constă în aprecierea unui lot de produse pe baza studierii unei

părţi a acestuia.
 Determinarea nivelului tehnic şi calitativ al produselor
industriale

 Nivelul tehnic şi calitativ al produselor este un indicator global

obţinut prin luarea în considerare a tuturor caracteristicilor care

determină calitatea şi compararea lor cu cele similare ale altor

produse faţă de care se face determinarea.

 Determinarea nivelului tehnic şi calitativ, necesită efectuarea unor lucrări

ce se pot grupa astfel:

a) stabilirea caracteristicilor ce urmează a fi folosite, precizarea celor strict

necesare, specifice fiecărui produs şi a mărimilor absolute maxime

(minime) ce trebuie îndeplinite conform documentaţiilor tehnice în vigoare;

b) alegerea produselor similare, din ţară şi străinătate, cu cele mai bune valori

ale caracteristicilor de calitate;

c) stabilirea valorilor de referinţă ale caracteristicilor produselor
luate pentru comparaţie şi a mărimilor medii realizate de produsul
pentru care urmează să i se calculeze nivelul tehnic şi calitativ;

d) determinarea ponderii importanţei pe care o are fiecare

caracteristică în asigurarea nivelului calităţii produsului. Ponderile
de influenţă se determină prin consultarea unui grup de experţi (cel
puţin 5 persoane).

e) calculul nivelului tehnic şi calitativ al produselor.

Deoarece caracteristicile pot fi considerate ca fiind indicatori de utilitate care-i determină valoarea de
întrebuinţare şi care contribuie la aceasta prin ponderea fiecăreia, pentru stabilirea nivelului tehnic şi
calitativ al unui produs se poate folosi relaţia de calcul:
Kij Kir
Nt j   i   i (8.3)
ic1 Kir ic 2 Kij
în care:
Ntj reprezintă nivelul tehnic şi calitativ al produsului
- j - pentru care se face calculul;
Kij — mărimea caracteristicii - i - pentru produsul - j
Kir — mărimea caracteristicii - j - aferentă produsului de referinţă;
c1 — submulţimea caracteristicilor care influenţează pozitiv
nivelul tehnic şi calitativ pe măsură ce au o valoare mare;
c2 — submulţimea caracteristicilor care influenţează pozitiv
nivelul tehnic şi calitativ în măsura în care acestea au o
valoare mică.
 În funcţie de baza de comparaţie a caracteristicilor se pot calcula următorii
indicatori ai nivelului tehnic de calitate:

 de conformanţă, comparaţia făcându-se faţă de valorile caracteristicilor din

documentaţia de proiectare;

 mondial, comparaţia făcându-se faţă de media valorilor caracteristicilor

similare ale produselor străine, alese de referinţă care definesc nivelul
mondial;

 de vârf, comparaţia făcându-se faţă de cel mai bun produs realizat pe plan
mondial.
 Metode şi forme ale organizării controlului tehnic de calitate

 În cadrul întreprinderilor industriale se folosesc două grupe de metode de control al

calităţii produselor.

 a) Metode de control deterministe, folosite pentru piesele şi produsele de

mare importanţă, care presupun un control total (bucată cu bucată). Ele sunt

specifice producţiei individuale şi de serie mică.

 Controlul bucată cu bucată prezintă următoarele dezavantaje, cunoscute sub

denumirea simbolică de cei patru "n", adică: neeconomic, neaplicabil în cazul

controlului distructiv, nefiabil, nestimulativ pentru executanţi.

 b) Metode de control probabilistic sau statistic constau în aprecierea

calităţii unui lot de produse pe baza studierii unei părţi a acestui lot.

 Aceste metode se folosesc în cazurile în care:

 costul controlului este relativ mare iar pierderile datorită trecerii unor

produse (piese) defecte nu sunt mari. Într-o situaţie limită aceasta poate

însemna renunţarea totală la control;

 verificarea cere uneori distrugerea produsului.

 În cadrul unităţilor industriale marea varietate a operaţiilor de
control se pot clasifica după următoarele criterii:
 a) În raport cu numărul de produse controlate, deosebim:
 pentru întreaga producţie;
 prin sondaj, folosit în producţia de serie şi masă, constatările
rezultate pe această bază generalizându-se la întreaga producţie;
 pentru primul produs sau piesă prin care se urmăreşte asigurarea
verificării respectării prescripţiilor referitoare la dimensiuni,
calitatea prelucrării etc. pentru a se evita rebutarea întregului lor.
 b) În funcţie de personalul care efectuează controlul:
 - Autocontrolul se bazează pe efectuarea controlului la fiecare operaţie
tehnologică de către muncitorul care a efectuat-o.
 Când pentru executarea aceleaşi piese sau produs participă mai mulţi
muncitori se poate folosi controlul în lanţ
 - Controlul efectuat de controlorii tehnici de calitate ai unităţii unde se
execută piesele şi produsele.
 — Controlul volant;
 — Controlul la puncte fixe;

 c) După relaţia cu procesul de producţie, deosebim:

—Controlul de recepţie a materiilor prime, materialelor,

componentelor şi subansamblelor.

—Controlul procesului de fabricaţie

—Controlul produselor finite (control final).

 Efectele şi eforturile economice ale îmbunătăţirii calităţii produselor

 Efectele economice generate de îmbunătăţirea calităţii se concretizează în:

 Creşterea rentabilităţii care se poate cuantifica prin intermediul profitului

ce se obţine din vânzări. Se apreciază că prin îmbunătăţirea calităţii

produselor creşterea preţului de vânzare este superioară creşterii costului

ducând, astfel, la o rată mai înaltă a rentabilităţii;

 Creşterea productivităţii muncii. Nivelul mai ridiat al calităţii

generează un spor de producţie cu acelaşi personal şi deci, creşterea

productivităţii muncii. Pe de altă parte produsele de calitate

superioară generează în activitatea de consum a lor economii la

resursele materiale şi de muncă vie, precum şi condiţii tehnice

necesare ridicării performanţelor produselor care se execută cu

ajutorul acestora.
 Efectele economice ale îmbunătăţirii calităţii produselor se pot stabili
separat, atât la producător cât şi la beneficiar.
 La producător îmbunătăţirea calităţii determină:

 economii la resursele consumate prin reducerea rebuturilor, remanierilor,

a cheltuielilor cu materiile prime şi materialele;
 economii valutare prin reducerea importului ca urmare a asimilării în
fabricaţie a unor subansamble, piese etc.;
 creşterea competitivităţii datorită faptului că produsele sunt apreciate în
primul rând după performanţele lor tehnico-funcţionale şi estetice şi în al
doilea rând după preţul de vânzare.
 La beneficiarii produselor industriale creşterea calităţii determină:

 economii de resurse materiale şi de muncă pentru fabricaţia

produselor executate cu produsul îmbunătăţit calitativ;

 economii de resurse consumate prin reducerea cheltuielilor de

întreţinere, reparaţii şi de exploatare, măsurarea perioadelor de
stagnări datorită căderilor accidentale;

 economii valutare prin achiziţionarea acestor produse din alte ţări.

 Efortul necesar îmbunătăţirii calităţii cuprinde totalitatea

consumurilor de resurse efectuate pentru îmbunătăţirea calităţii

produsului respectiv cu utilizarea acestuia. Costul calităţii unei

întreprinderi producătoare sau beneficiare se poate grupa astfel:

a) Costul prevenirii defectelor şi asigurării calităţii:

 cheltuieli cu reproiectarea constructivă şi tehnologică a unor componente;

 cheltuieli cu achiziţionarea de echipamente, aparate şi standuri pentru

măsurarea şi controlul calităţii;

 cheltuieli cu perfecţionarea pregătirii personalului de execuţie şi control;

 cheltuieli pentru proiectarea şi execuţia S.D.V.-urilor;

 cheltuieli privind creşterea dotării tehnice a întreprinderii pentru modernizarea

proceselor de producţie, de control şi de depozitare a produselor.
a) Costul de identificare (control) a calităţii:

 salariile personalului C.T.C;

 cheltuieli cu materiale şi energia necesare efectuării operaţiilor de

control de calitate;

 alte cheltuieli ale departamentului de control a calităţii necesare

desfăşurării normale a activităţii acestuia.

  c) Costul pierderilor datorate noncalităţii pot fi identificate atât la producător

cât şi la beneficiar, astfel:

 costuri aferente rebuturilor şi lucrărilor de remaniere;

 cheltuieli cu produsele înlocuite în termen de garanţie şi de "service" în această

perioadă;

 cheltuieli cu reparaţiile efectuate de beneficiar la produsele defecte;

 pierderi de profit la beneficiari datorită defecţiunilor produselor din lipsă de calitate.

 Nivelul de calitate care realizează echilibrul între efortul suplimentar şi efectele

economice reprezintă calitatea optimă.
 La producător, cheltuielile pentru calitate cuprind:

A. costul de prevenire şi asigurare a calităţii;

B. costul de identificare (control) a calităţii;
C. costul pierderilor datorită noncalităţii şi remedierii defectelor
înregistate.
 La beneficiar cheltuielile totale pentru calitate sunt rezultanta a
două grupe de costuri:
A. cheltuieli cu achiziţia produsului;
B. costul întreţinerii şi exploatării pe perioada de funcţionare.
 Fundamentarea măsurilor de îmbunătăţire a calităţii
produselor

 1. Analiza produselor din nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii,

care se face în funcţie de criteriile:

 a) În raport cu durata de viaţă economică. Durata de viaţă economică a

unui produs reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul apariţiei pe

piaţă a produsului şi cel în care acesta îşi încetează existenţa comercială ca

urmare a dispariţiei necesităţilor care l-au generat sau datorită înlocuirii lui

cu alt produs similar, dar cu caracteristici superioare.

 b) În funcţie de ponderea pe piaţă a produselor. Această pondere se poate

calcula în două moduri:

 prin raportarea volumului vânzărilor întreprinderii la totalul vânzărilor pe

piaţă;

 prin raportarea volumului vânzărilor întreprinderii la volumul vânzărilor

realizate de principalul concurent sau de liderul de pe piaţa produsului
analizat.

 c) Gradul de atractivitate a produsului ce se poate evalua prin ritmul de

creştere a vânzărilor.
 2. Stabilirea direcţiilor principale ale îmbunătăţirii calităţii

produselor. Uzura morală a unui produs este determinată de apariţia unor

produse similare cu caracteristici superioare.

 3. Elaborarea documentaţiei de proiectare pentru îmbunătăţirea

calităţii produselor. Pe baza rezultatelor din etapele precedente urmează a

se elabora soluţii constructive, metodele şi procedeele tehnologice care să

asigure îmbunătăţirea performanţelor produsului.

 4. Determinarea eficienţei economice a îmbunătăţirii calităţii

produsului. Ca orice activitate economică, îmbunătăţirea calităţii

produselor trebuie să fie analizată în strictă corelaţie cu indicatorii

eficienţei economice.

 Un prim indicator care se poate folosi în acest scop este cheltuieli

specifice ce revin ridicării nivelului tehnic şi calitativ.

 Chm
cs  (8.4.)
Nt1  Nt0  100
în care:
cs reprezintă cheltuielile specifice;
Chm — cheltuieli necesare pentru modernizarea produsului
(îmbunătăţirea calităţii);
Nt1, Nt0 — Nivelul tehnic şi calitativ al produsului înainte şi după
modernizare.
Ţinând cont de efortul, respectiv efectele acţiunii de îmbunătăţire a calităţii, aprecierea eficienţei economice
la producător se poate face cu ajutorul indicatorului durata de recuperare a cheltuielilor.
Chm Chm
Drp   (8.5.)
Ep Q1  pv1  c1    pv0  c0 
unde:
Drp reprezintă durata de recuperare a cheltuielilor la
producător;
Chm — cheltuieli cu modernizarea produsului (îmbunătăţirea calităţii);
Ep — economii la producător;
Q1 — volumul producţiei ce urmează a se executa;
pv — preţul de vânzare;
c — costul produsului.
Ţinând cont de efortul şi efectele folosirii produsului modernizat, eficienţa economică la utilizator se va
putea aprecia cu ajutorul duratei de recuperare a cheltuielilor la beneficiar.
Ib
Drb  (8.6.)
Cp1 cu 0  cu1 
Drb reprezintă durata de recuperare la beneficiar;
Ib — investiţii la beneficiar;
Cp1 — capacitatea de producţie a produsului modernizat;
cu — costul unitar al produselor ce se obţin la beneficiar.