3.6.

FINISAREA CHIMICĂ A
MATERIALELOR DE LÂNĂ
 Finisajele chimice sunt finisaje care implică folosirea
substanţelor chimice, pentru a modifica suportul textil
astfel încât utilitatea acestuia creşte.

 Finisajele chimice pentru materialele de lână pot fi

grupate astfel:

 finisaje antimolii,

 finisaje de antiâmpâslire,

 finisaje ignifuge.
3.6.1. FINISAJELE ANTIMOLII

 Multe din produsele de lână sunt distruse anual atât de

molii cât şi de gândacii de covor sau de alte insecte. De
fapt, nu insectele sunt cele care distrug lâna ci larvele
acestora, care se hrănesc cu cheratină.
 Primele preocupări de tratare a produselor de lână
împotriva acestor dăunători datează din timpuri
străvechi şi orice gospodină punea naftalină, frunze de
tutun sau levănţică, pentru a îndepărta insectele din
locurile unde erau depozitate produsele de lână.
 Adesea acest lucru era ineficace şi au fost căutate alte
mijloace care să asigure protecţia produsului, respectiv
care să facă cheratina insolubilă pentru enzimele
secretate de larve.
 Problema s-a pus cu deosebită acuitate în timpul
Primului Război Mondial, când s-a descoperit că
colorantul Galben de Manchester (C.I. Acid Yellow 24),
folosit la vopsirea materialelor pentru haine a făcut ca
lâna să fie nedigerabilă pentru respectivele larve.
C.I. Acid Yellow 24
 Multă vreme s-au sintetizat coloranţi cu proprietăţi
similare, dar în timp s-a înţeles că adesea cerinţele de
culoare erau în contradicţie cu concentraţiile
colorantului necesare pentru asigurarea protecţiei
antimolii şi ca urmare, această soluţie a fost abandonată.
 Primii produşi necoloraţi care au asigurat finisaje
antimolii au fost insecticidele de tipul Dieldrin:
Dieldrin
 Problemele de mediu ridicate în ultimele decenii, au
făcut ca astfel de produse să fie interzise şi înlocuite cu
altele, ca piretroizii sintetici, majoritatea cu toxicitate
redusă faţă de animale. Chiar şi acestea, ridică însă,
probleme privind toxicitatea faţă de peşti, lucru pus în
discuţie la deversarea efluenţilor rezultaţi de la tratarea
lânii.
 Produsele cele mai uzuale astăzi, pentru tratamentele
antimolii sunt derivaţii cloruraţi (Mitin FF, Eulan U33,
Eulan WA New, Pyretherin I, Permethrin).
 Metoda de aplicare a agenţilor antimolii prevede că pe
fibra de lână trebuie să se găsească 0,01- 0,02% agent
pentru un tratament eficace.
 În realitate se folosesc concentraţii de 10 ori mai mari.
  Agenţii antimolii se pot aplica astfel:

 la vopsire,

 în baia finală de clătire, întrucât are nevoie de pH 5-6 şi de

temperaturi de 50-600C pentru a difuza în fibră,

 la spălare (în ultima baie din leviatan, pentru lâna puf sau
împreună cu agenţii de spălare, pentru spălarea firelor de covor),

 prin spreiere la filare sau chiar în depozite (tratament superficial,

nerezistent la curăţarea chimică a materialului de lână).
3.6.2. FINISAJUL DE NEÎMPÂSLIRE

 Împâslirea este o proprietate caracteristică fibrei de lână,

fenomen care stă la baza operaţiei de piuare.
 Dar, aşa cum efectul de împâslire este necesar pentru
obţinerea efectului de “postav”, în alte cazuri el este un
efect nedorit.
 Aceasta se întâmplă mai ales în procesul de întreţinere
casnică a materialelor de lână, când efectul de împâslire
duce la contracţii nedorite ale confecţiei.
Mecanismul tratamentului de neîmpâslire

 Acest tratament se bazează pe reducerea coeficientului

frecării unidirecţionale fibră-fibră, coeficient a cărui
mărime este datorată prezenţei solzilor de pe suprafaţa
fibrelor de lână.
 Pentru acest scop, se utilizează:
- tratamente chimice care să micşoreze dimensiunile
solzilor sau chiar să-i reducă de tot, făcând suprafaţa
fibrei netedă (reacţii de oxidare),
- tratamente de acoperire cu polimeri a fibrei, astfel încât
solzii să nu se poată desface sau fibrele să nu se poată
mişca una faţă de alta, împiedicându-se procesul de
împâslire.
  Realizarea operaţiei de tratare de neâmpâslire se face, aşa
cum s-a menţionat, prin distrugerea solzilor şi prin acoperirea
fibrei cu un polimer.
 Tehnologic, acest lucru se face prin una din următoarele căi:

 oxidare,

 utilizarea de polimeri,

 oxidare şi utilizare de polimeri,

 tratamente neconvenţionale.
 Oxidarea se poate realiza cu diferiţi agenţi, dar cei mai
folosiţi sunt halogenii sau oxigenul activ.
 Agentul de oxidare cel mai folosit este clorul,
tratamentul numindu-se clorurare.
 Pentru tratamentul respectiv se poate folosi fie clorul
gazos (Cl2), fie hipoclorit de sodiu (NaClO), fie
dicloroisocianurat de sodiu sau potasiu (DCCA).
 Alţi agenţi oxidanţi folosiţi sunt monoperoxisulfatul de
sodiu ( caroat de sodiu: Na2SO5) sau permanganatul de

potasiu (KMnO4).
  Atacul oxidativ al HClO respectiv al [O], se desfăşoară atât
asupra cistinei transformând-o în acid cisteic cât şi asupra lanţului
peptidic la nivelul reziduurilor tirosinice.

 De asemenea, grupele aminice reacţionează cu clorul formând

N-cloramine:

R-NH2 + Cl2 → R-NHCl + HCl

care se pot descompune în cursul etapelor ulterioare, sub influenţa

căldurii, punând în libertate clorul care poate ataca fibra în
continuare.
 Utilizarea de polimeri este un tratament care, funcţie
de tipul polimerului folosit, are următoarele acţiuni:
- acoperă ca o teacă fibra de lână, nepermiţând
solzilor să acţioneze,
- leagă între ele, fibrele de lână prin punţi elastice,
reducând mult mişcarea reciprocă a fibrelor,
- o combinaţie a celor două acţiuni.
 Datorită acţiunii diverse pe care diferiţii polimeri o
au, ei pot fi împărţiţi în două clase:

 polimeri care se aplică după realizarea unui tratament

oxidativ,

 polimeri care se aplică fără nici un tratament prealabil.

 Polimerii care cer un tratament oxidativ prealabil sunt, în
general, soluţii apoase de 12,5% poliamid-epiclorhidrină
(comerciale sunt răşinile Hercosett - ale firmei Hercules
Chemical Company, răşina Polymer G - a firmei Dylan şi
răşina Basolan SW - a firmei BASF), unde poliamida este un
derivat din dietilentriamină şi acid adipic iar grupele reactive
sunt cele epoxi sau clorhidrinice, grupe autoreticulante în
scheletul poliamidic.
 Polimerii care nu necesită tratament prealabil sunt
pre-polimerii reactivi, solubili în soluţii acide şi capabili
de a se autoreticula în condiţii alcaline.
Reticularea are loc în prezenţa unor alcalii (adaos de
bicarbonat sau carbonat de sodiu) .
 Tratamentele neconvenţionale mai cunoscute sunt:

 tratamentul cu ajutorul descărcărilor electrice,

 tratamentul enzimatic.
 Tratamentele prin descărcări electrice au fost
iniţiate de cercetări franceze, existând două variante:
Kassenbeck şi Levaux (Disruptex).
 Tratamentul Kassenbeck este un proces de descărcare
electrică silenţioasă.
 Pala de lână trece printre 2 electrozi ai unui tub de
descărcări în gaz la presiune scăzută (50…100 mm Hg) şi
un voltaj de 2…5 kV, la 500 cps pe electrozi, timp de 1…
5 minute.
 Tratamentul Disruptex este o descărcare Corona,
fiind similară tratamentului Kassenbeck, doar că
presiunea de lucru este cea atmosferică.
 În cazul ambelor tratamente se presupune că efectul
obţinut este datorat ozonului (O3) format în timpul
descărcării electrice, ozon care produce reacţia de
oxidare a cuticulei.
 Tratamentul enzimatic foloseşte papaina, care are
calitatea de a transforma cistina în acid cisteic doar la
nivelul solzilor, pe care îi înmoaie şi reduce astfel
coeficientul de frecare unidirecţională.
 Realizarea tehnologică a tratamentul de neâmpâslire se
poate face prin aplicarea pe pală, fir, tricot sau ţesătură.
 Ponderea cea mai mare (75% din totalul tratamentelor) o
are tratamentul în pală, cu avantajul că neuniformităţile
posibile din timpul tratamentului sunt mascate de
melanjările ulterioare ale fibrelor (în procesul de
repieptănare şi filare).
 Tratamentul în fir are avantajul că, permite un răspuns
rapid la cerinţa pieţii, dar are dezavantajul că, orice
neuniformitate produsă în timpul operaţiilor respective
duce la neuniformităţi ale suprafeţei produsului finit
(porţiuni ale suprafeţei produsului care sunt mai
împâslite).
  Tratamentul în tricot sau metraj, are avantajele
răspunsului rapid şi al faptului că suprafaţa materialului
este mai întâi finisată, după care nivelul prelucrării este
stopat. Totuşi, orice neuniformitate a tratamentului va
apărea la întreţinerea ulterioară a produsului, prin
formarea unor suprafeţe cu aspect mai împâslit.
  În toate cazurile materialul care se tratează trebuie să
fie foarte bine curăţat, cu un conţinut de grăsimi de sub
0,5%, în caz contrar tratamentul pierzându-şi eficacitatea.

 Tratarea în pală se face cel mai des, prin clorurare şi

acoperire cu polimer.
  Utilajul este compus din 5 bazine în care au loc următoarele

procese:

 1. clorurare,

 2. anticlorurare (neutralizare),

 3. clătire,

 4. aplicare polimer (de regulă Hercosett),

 5. aplicare emolient,

 6. uscare.
 Există şi varianta oxidării cu permanganat de
potasiu, dar tratamentul respectiv nu este foarte popular.
 Clorurarea se face fie cu clor gazos (tehnologia Kroy),
fie cu hipoclorit de sodiu şi acid sulfuric, care pun în
libertate clorul activ (tehnologia IWS).
 Tratarea în fir se face, de regulă, după tehnologia
menţionată mai sus pentru pale prin oxidare cu acidul
monoperoxisulfuric.
 Tratarea în produs este diferită pentru tricotaje faţă
de ţesături, tricotajele tratându-se mai ales prin epuizare
iar ţesăturile mai ales prin fulardare.
 Tratarea tricoturilor se face în padel, prin epuizare,
folosind oxidarea (fie cu DCCA, fie cu caroat de sodiu)
şi acoperirea cu polimer (Polymer G, sau Basolan SW).
 Utilizarea DCCA (Basolan DC) prezintă unele diferenţe
faţă de clorurarea cu clor ori cu hipoclorit de sodiu.
 Având în vedere că producerea de clor prin
descompunerea DCCA are loc la pH acid şi temperaturi
scăzute, produsul poate fi introdus în flotă la pH neutru
şi reglând pH-ul spre 4 se controlează degajarea de clor.
Această precauţie este necesară, pentru că se pare că
DCCA difuzează în fibră şi reacţia de clorurare nu are
loc pe suprafaţa fibrei.