PORTOFOLIU CHIMIE

ELEV: DIACONU ROXANA-MIHAELA

CLASA: A X-A I
COLEGIUL ECONOMIC, CALARASI
PROFESOR COODRONATOR: BOBEICA IULIAN
 CUPRINS
 METANOLUL 1
 MASELE PLASTICE 3
 CAUCIUCUL NATURAL 8
 PETROLUL 11
 CARBUNII 12
 PROTEINELE 14
 MONOZAHARIDELE SI POLIZAHARIDELE 19
 ESENTE.AROME.PARFUMURI 24
 MEDICAMENTE.DROGURI.VITAMINE 26
 FIBRE NATURALE,ARTIFICIALE SI SINTETICE 29
 COLORANTI NATURALI SI SINTETICI. VOPSELELE 31
 BIBLIOGRAFIE 34
 METANOLUL
Metanolul este un alcool care se sintetizează prin substituirea în molecula de metan a unui atom
de hidrogen cu o grupare - OH (hidroxilică). În natură metanolul poate fi întâlnit în plante
ca: bumbacul, brânca-ursului, ierburi sau semințe care conțin uleiuri eterice. Metanolul mai poate fi
obținut prin fermentarea siropului produs din sfecla de zahăr. În procesele de fermentare a fructelor se
poate forma metanol prin descompunerea pectinelor. Consumul de metanol poate produce intoxicații
grave, acesta poate lua naștere prin distilarea fracționată în mod particular a alcoolului.
OBTINERE:
Metanolul este un produs de bază al chimiei organice și o cantitate semnificativă de alcool este
produsă la o scară largă. În 2008, consumul global de metanol a fost de 45 milioane de tone, iar până
în 2012 este de așteptat să se ajungă la la o capacitate de producție apropiată de 85 milioane de
tone. China este în prezent cel mai mare producător și consumator de metanol. Este de așteptat ca
producția chineză în următorii câțiva ani să depășească 60 milioane de tone. În timp ce în prezent
metanolul este cel mai utilizat în sectorul chimic, folosirea sa în cel al combustibililor înregistrează
creșteri importante. În 2008, în China au fost comsumate aproximativ trei milioane de tone de metanol
ca un amestec de combustibil. Problemele ce implică extinderea pe scară largă și folosirea în proporții
mai mari de metanol în combustibil determină dezvoltarea și a altor componente care sunt compatibile
cu acesta.
STRUCTURA:
Molecula de metanol este alcătuită dintr-un atom de carbon, unul de oxigen si patru
de hidrogen. Ca unități structurale, are o grupare metil ce prezintă o simterie trigonală și una hidroxil.
Aceasta este constituită dintr-un atom de hidrogen și unul de oxigen hibridizat sp3 ce are două perechi
de electroni liberi.
În stare lichidă, metanolul se prezintă sub forma unor asociații moleculare legate între ele prin
intermediul legăturilor de hidrogen, lucru indicat de valori mai mari ale punctelor de fierbe, de topire
și a forțelor de dispersie London decât a altor substanțe cu același număr de electroni și cu o structură
similară.
PROPIETATI TERMOCHIMICE:
La temperatura camerei, metanolul este un lichid cu miros pătrunzător, eterat și este toxic.
Punctul de fierbere este de 65 °C, iar cel de solidificare este de -97 °C, formând cristale
incolore. Densitatea în stare lichidă este de 791 kg/m3, iar căldura de vaporizare este de 35278
kJ/kmol. La 25 °C, presiune de vapori are valoarea de 126 mm Hg, căldura de combustie de 19,930
kj/kg și coeficientul de difuzie a lichidului de 1.65 x 10−9 m2/sec. La 30 °C, căldura latentă este de
1155 kj/kg, conductivitatea termică de 0,203 W/m° C, vâscozitatealichidului de 0,521 cP, iar cea a
vaporilor de 0,98 102 cP. Căldura specifică a vaporilor este de 1,47 kj/kg°C, iar tensiunea de suprafață
a lichidului de 2,18*102N/m. Se amestecă cu apa în orice proporții.
În stare lichidă metanolul este format din asociații moleculare de forma (CH3-OH)x legate între
ele prin legături de hidrogen, fapt datorat polarității grupei hidroxil. În timp ce punctul de topire este
aproape egal cu cel de clorurii de metilen, punctul de fierbere este relativ ridicat în comparație cu
această halogenură. energia de disociere a legăturilor de hidrogen este de 20 kJ/mol. Metanolul
cristalizează în sistemul de cristal ortorombic cu parametrii a = 6,43 Å, b = 7,24 Å și C = 4.67 Å.
Structura sa poate fi descrisă și ca un polimer legat prin punți de hidrogen. La o răcire semnificativă
are loc o pliere a lanțului de polimer într-un sistem de cristal monoclinic. Este solubil în apă (0,789) și
în alți compuși organici, cum ar fi acetonitril, benzen, cloroform, ciclopentan, metacrilat de metil și
tetrahidrofuran.
Polaritatea grupării hidroxil determină amestecarea cu apa în orice proporții, fapt reflectat prin
solubilitatea clorurii de calciu și a sulfatului de cupru în metanol. Alcoolul este de asemenea, solubil
în eter dietilic, în hidrocarburi și mulți alți solvenți organici. Se amestecă ușor în grăsimi vegetale și
uleiuri.
RASPANDIREA IN NATURA
Metanolul este întalnit in fructe, unde este produs de către metilestaraza prin atacul pectinei
metoxilate, existand in concentratii diferite in functie de fruct.
 Masele plastice
Se numesc mase plastice materialele produse pe baza de polimeri, capabile de a capata la
incalzire forma ce li se da si de a o pastra dupa racier. Dupa cantitatea in care se produc ele ocupa
primul loc printer materialele polimere. Ele se caracterizeaza printr-o rezistenta mecanica mare,
densitate mica, stabilitate chimica inalta, proprietati termoizolante si electroizolante etc. Masele
plastice se fabrica din materii prime usor accesibile, din ele pot fi confectionate usor cele mai felurite
articole. Toate aceste avantaje au determinat utilizarea lor in diversele ramuri ale economiei nationale
si ale tehnicii, in viata de toate zilele.
Aproape toate masele plastice contin, in afara de polimeri (denumiti adesea rasini), componenti
care le confera anumite calitati; substanta polimere serveste in ele in calitate de liant. O masa plastica
este constituita din materialul de implutura ( faina de lemn, teseturi,azbest, fibre de sticla s.a.), care ii
reduc costul si ii imbunatatesc proprietatile mecanice, plastifianti( de exemplu esteri cu punctual de
fierbere inalt), care le sporesc elasticitaea, le reduc fragilitatea, stabilizatori (antioxidanti,
fotostabilizatori), care contribuie la pastrarea proprietatilor maselor plastice in timpul proceselor de
prelucrare si in timpul utilizarii, coloranti, care le dau culoarea necesara, si alte substante.
Polimerii termoplastici( de exemplu polietilena) la incalzire devin moi si in aceasta stare isi
schimba usor forma. La racire ele se solidifica din nou si isi pastreaza forma capatata. Din polimerii
termoplastici pot fi formate prin incalzire si presiune diferite articole care in caz de necessitate pot fi
din nou supuse aceluias mod de prelucrare.
Polimerii termoreactivi la incalzire devin plastici, apoi isi pierd plasticitatea devinind nefuzibili
si insolubili, deoarece intre macromoleculele lor liare au loc interactiuni chimice, formindu-se o
structura tridimensionala ( ca in cazul vulcanizarii cauciucului). Un astfele de material nu mai poate fi
supus prelucrarii a doua oara: el a capatat o structura spatiala si si-a pierdut plasticitatea - proprietate
necesara pentru acest scop.

POLIETILENA
In drumul mereu ascendent al materialelor plastice, o deosebita importanta a avut descoperirea
facuta de Karl Ziegler, in anul 1954, si anume ca amestecul de combinatii organo-aluminice si
tetraclorura de titan catalizeaza polimerizarea etilenei la presiuni joase. Pana la acea data, polietilena
se obtinea numai prin polimerizarea radicalica la presiuni de ordinul catorva mii sau chiar zeci de mii
de atmosfere (5000-20.000 atmosfere, conducand la asa numita polietilena de presiune inalta si foarte
inalta sau polietilena de densitate joasa (0,92 g/cm3). Macromoleculele acestui polimer prezinta
numeroase ramificatii, ceea ce face ca materialul plastic sa aiba o cristalinitate de numai 40-50%. Ca
urmare, polietilena de densitate joasa se caracterizeaza prin rezistenta termica si mecanica relativ
scazute (polietilena moale).
Procedeul Ziegler a revolutionat tehnologia de obtinere a polietilenei, permitand obtinerea
industriala a acesteia la presiuni de numai cateva atmosfere. 
Polietilena obtinuta prin procedeul Ziegler este cunoscuta sub numele de polietilena de mare densitate,
(0,97 g/cm3) sau polietilena dura. Pe langa utilizarile clasice in domeniul ambalajelor, ea are si alte
intrebuintari, cum ar fi: conducte de presiune, izolatii electrice, rezervoare foarte mari, ambarcatiuni
usoare sau chiar roti dintate.

Descoperirea lui Karl Ziegler a fost dezvoltata cu succes de lucrarile lui Giulio Natta si ale
scolii sale. In anul 1955 Giulio Natta pune bazele polimerizarii stereospecifice care permite obtinerea
polimerilor stereoregulati, folosind drept catalizator de polimerizare produsii de reactie ai
combinatiilor organo-aluminice cu compusii materialelor traditionale (asa numitii catalizatori
Ziegler-Natta). Importanta acestor descoperiri rezulta si din faptul ca in 1963, celor doi savanti le-a
fost decernat premiul Nobel pentru chimie.
Cu acesti catalizatori au fost polimerizati cei mai diversi momomeri, obtinnandu-se materiale
plastice cu proprietati noi. Una din proprietatile de baza este aceea ca sunt apte de a cristaliza,
datorita aranjamentului spatial regulat al monomerilor si ai substituentilor acestora, faptul acesta
conferindu-le o rezistenta mecanica si termica superioara celor ale materialelor plastice atactice
(nestereoregulate). In acest sens o mare realizare a constituit-o obtinerea polipropilenei izotactice cu
structura cristalina a carei temperatura de topire este de circa 165°C, pe cand polipropilena atactica,
amorfa are intervalul de inmuiere la 100-120°C. Deosebit de interesanta este obtinerea unor polimeri
de propilena stereobloc. Sinteza decurge astfel incat in macromolecule se gasesc blocuri cristaline si
amorfe. Un asemenea material plastic se topeste intr-un interval larg de temperatura, (100-170°C)
ceea ce ii faciliteaza prelucrarea.
Pentru a imbunatati calitatile maselor plastice se recurge si la alte procedee. Materialele plastice
izotactice se utilizeaza atat ca atare, cat si sub forma compozitiilor lor ranforsate (cu fibre de sticla,
grafit, fibre de azbest etc). Ranforsarea (armarea) materialelor plastice mareste mult rezistenta
mecanica si greutatea specifica, dar in acelasi timp creste si pretul lor.
Alte cai e modificare a proprietatilor materialelor plastice constau in formarea de aliaje intre ele,
grefari de macromolecule pe un material dat etc. (- CH2-CH2-)n este o substanta solida, de culoare
alba, termoplastica, putin grasoasa la pipait, asemanatoare cu parafina. Acesta asemanare poate fi
inteleasa daca vom lua in consideratie faptulca acest polimer prezinta prin structura sa o idrocartbura
saturata (parafina) cu o masa moleculara mare. De aci se poate trage concluzia despre inflamabilitatea
polietilenei si despre stabilitatea ei chimica fata de reagenti. Polietilena arde cu o flacara albastrie
luminoasa. Solutiile de acizi, baze si oxidanti( permanganat de caliu) asupra ei nu influenteaza.
Acidul azotic concentrat o distruge.

POLIPROPILENA
(-CH2-CH-)n este foarte asemanatoare cu polietilena.
CH3
Ea de asemenea este un material solid, grasos la pipait, de culoare alba, termoplastic. Ca si
polietilena ea poate fi considerate hidrocarbura macromoleculara saturata (masa moleculara -80 000 -
200 000). Este un polimer stabil la mediile agresive. Spre deosebire de polietilena, ea devine moale la
o temperatura mai inalta( de 160-170 C) si are o rezistenta mai mare. La prima vedere aceasta pare de
neinteles. Prezenta in prolipropilena a numeroase grupe laterale - CH3 ar fi trebuit sa impiedice la
alipirea macromoleculeleor una de alta. Rezistenta polimerului si temperatura lui de topire in acest
caz ar fi trebuit nu sa creasca, ci sa descreasca. Pentru a intelege aceasta "contradictie", este necesar
sa examinam mai profound structura acestei substante.In procesul de polimerizare moleculele de
propilena(sau de alt monomer cu o structura asemanatoare)pot sa se uneasca unele cu altele in diferite
moduri, de exemplu:

CH2 - CH - CH2 - CH - CH2 - CH - CH2 - CH -

CH3 CH3 CH3 CH3
CH2 - CH - CH - CH2 - CH2 - CH - CH - CH2 - 
CH3 CH3 CH3 CH3
Primul procedeu se numeste "cap-coada", cel de-al doilea procedeu-"coada-cap". E posibila si o
varianta mixta de combinare.Polimerizarea propilenei se realizeaza in prezenta de catalizatori, ceea ce
contribuie la formarea dintre toti polimerii posibili a polimerului cu o structura regulata
corespunzatoare principiului "cap-coada", caracterizata printr-o succesiune dreapta a grupelor metil
in catena.Grupele- CH3 capata in cazul unei polimerizari de acest fel o orientare spatiala regulata.
Daca ne vom inchipui ca atomii de carbon, care formeaza macromolecula zigzag, sint situati intr-un
singur plan, atunci grupele metil vor fi situate sau de una si aceeasi parte a acestui plan, sau se vor
succeed regulat de ambele parti ale lui.Clorura de polivinil(- CH2 - CH -)n - este un poilimer
termoplastic, ale carui macromoleculele au o structura de tipul "cap-coada"(Mr de la 10 000 pine la
150 000). Ea se obtine prin polimerizarea prin radicali a clorurii de vinil CH2=CH. In prezenta de
initiatori, din a caror dezintegrare rezulta radicali liberi pentru inceputul cresterii catenei. Faceti
schema unei macromolecule crescinde de polimer prin formarea successive de radicali liberi.Pe baza
de clorura de polivinil se obtin mase plastice de doua tipuri: viniplast , care are o regiditate
considerabila, si plasticat, care e un material ceva mai moale. Pentru a preveni descompunerea acestui
polimer, in masele plastice fabricate pe baza lui se introduc stabilizatori, iar pentru a obtine plasticate
moi se introduc si plastifianti.Din viniplast se fabrica tevi rezistente la actiunea agentilor chimici,
piese pentru aparatajul chimic, cutii de accumulator si multe altele.

POLISTIRENUL

(- CH2 - CH - )n. 
C6H5 C6H5
Monomerul acestui polimer este stirenul CH2=CH. El reprezinta o imbinare de hidrocarburi
nesaturate cu hidrocarburi saturate, ca si cum ar fi etilena, in a carui molecula un atom de hydrogen
este substituit cu un radical de fenil - C6H5, sau benzen, in a carui molecula atomul de hydrogen este
substituit cu un radical de vinil CH2=CH-. Polisterenul are o structura liniara, masa moleculara de la
50 000 pana la 300 000. Se obtine prin polimerizarea monomeruluiin prezenta de initiatori.
Spre deosebire de polimerii examinati mai inainte, polistirenul la incalzire se depolimerizeaza foarte
usor, adica se dezintegreaza, formind monomerul initial:
-CH2 - CH - CH2 - CH - CH2 - CH - . nCH2=CH

C6H5 C6H5 C6H5 C6H5

Unul din dezavantajele polistirenului este rezistenta relativ mica la lovire, ceea ce-I reduce
domeniile de utilizare. In present datorita cauciucului la sintetizarea polimerului se obtine polistiren
rezistent la lovire. Acest polistiren este acum cel mai raspindit.O varietate de polimer este
penopolistirenul. El se obtine, adaugind in timpul prepararii materialului a unei subtante de spumare.
Ca rezultat polistirenul capata o structura asemanatoare cu o spuma solidificata cu porii inchisi. Acesta
este un material foarte usor. Penopolistirenul se utilizeaza in calitate de material termo- si
fonoizolator, la constructii, in tehnica frigorifica, industria mobilei.

MASELE PLASTICE FENOLFORMALDEHIDE

Rasina fenol- formaldehidica este o substanta macromoleculara care constituie baza maselor
plastice ea se sintetizeaza nu prin polimerizare, ci prin reactia de policondensare si dupa proprietati nu
e termoplastica, ci termoreactiva. Prin aceste doua particularitati si se deosebeste de celelalte mase
plastice.Aceasta rasina se sintetizeaza prin incalzirea fenolului impreuna cu aldehida formica in
prezenta de acizi sau de baze in calitate de catalizatori.Rasinele fenolformaldehidice se utilizeaza, de
regula, ca parti componente ale diferitelor materiale artificiale. In afara de poilimeri care joaca rolul de
lianti, in compozitia lor intra materiale de umplutura, substante de solidificare, coloranti si altele. In
procesul de prelucrare la executarea articolelor din ele, de exemplu in timpul presarii la cald, o astfel
de masa plastica la inceput e termoplastica, umple bine forma, apoi in timpul incalzirii si sub actiunea
presiunii in ea se formeaza structura spatiala si ea devine articol solid monolit.
Articolele produse pe baza de mase plastice fenolformaldehidice se caracterizeaza printr-o
rezistenta mecanica, rezistenta termica si stabilitate mare la actiunea acizilor, prin proprietati
dielectrice bune.Din masele plastice fenolformaldehidice, la care in calitate de material de umplutura
serveste faina de lemn, se prepara pulberi de presare, iar din acestea - prin presare la cald - un larg
asortiment de articole electrotehnice, precum si multe aparate de uz casnic.Utilizind in calitate de
material de umplutura materiale fibroase, de exemplu linters de bumbac, se obtin materialele cu
fibre.Daca in calitate de material de umplutura se foloseste tesatura de bumbac, se obtine o masa
plastica rezistenta denumita textolit ( piatra textila). Din ea se executa piese deosebit de importante
pentru masini. Sunt foarte cunoscute materialele plastice cu straturi lemnoase. Ele se obtin prin
prelucrarea furnirului de lemn cu rasina formaldehidica si prin presarea lui ulterioara. Fiind un
material rezistent si ieftin, se folosesc in industria constructoare de masini, in transport, in diverse
ramuri ale tehnicii, precum si pentru fabricarea mobilei.

Domenii de aplicare a materialelor plastice:

- Industria de ambalaje este si va ramane si in viitor in lume principalul consumator de materiale
plastice. Se estimeaza ca rata de dezvoltare a ambalajelor din plastic va fi in continuare in medie de
10% anual in lume, iar pe tari o dezvoltare proportionala cu produsul national brut. Materialele
plastice au patruns adanc in domeniile de utilizare ale sticlei, tablelor si foliilor metalice, extinderea si
perfectionarea sistemelor de ambalaje.
- In domeniul materialelor de constructii, masele plastice isi vor continua de asemenea
ascensiunea, pe plan mondial atingandu-se ritmuri de crestere a productiei si consumului de 10-15%.
Principalele categorii de produse sunt profilele din materiale plastice ca inlocuitor ai tablelor ondulate
si profilelor metalice, panourile stratificate, elementele prefabricate cu izolatie termica si fonica din
spume poliuretanice, retele sanitare si electice cuprinzand tevi din policlorura de vinil si poliolefine,
instalatii sanitare din poliesteri armati, polimeri acrilici sau aliaje din diferite materiale plastice cum ar
fi acrilonitrilul, butadiena si stirenul(ABS).
- Electrotehnica si electronica, beneficiari traditionali ai materialelor polimere, au cunoscut o
patrundere relativ importanta a maselor plastice, in special polmerii traditionali ca policlorura de vinil,
polietilena, polistirenul dar si unele mase plastice speciale cum sunt policarbonatii, poliacetalii,
polifenilen oxidul etc.
- Industria constructiilor de masini si autovehicule a inregistrat cel mai inalt ritm de asimilare a
mateeialelor plastice: in medie, pe plan mondial, 44% anual. Principalele tipuri de polimeri folositi
sunt policlorura de vinil, poliolefinele si polimerii stirenici. Directiile de utilizare a materialelor
plastice in constructia de masini se diversifica si se multiplica continuu.

- In agricultura ponderea ce mai mare o detin filmele de polietilena de joasa presiune, folosite
pentru mentinerea umiditatii solului, protejarea culturilor in sere si solarii, impermeabilitatea
rezervoarelor si canalelor. 
- Industria aerospatiala. Conditiile principale impuse materialelor plastice utilizate in acest
domeniu sunt: sa reziste la temperaturi ridicate si scazute, sa nu arda, iar daca ard sa nu produca fum.
Astfel hublourile avioanelor se confectioneaza din policarbonat rezistent la foc si care are si o
exceptionala rezistenta la soc. Pentru cabinele de pasageri se fosesc laminate din rasina epoxidica sau
fenolica ranforsate cu fibre de sticla si acoperite cu un strat metalic subtire pentru o cat mai buna
rezistenta la foc. La constructia navelor spatiale se utilizeaza placi cu structura sandwich de grafit-
rasina epoxidica-bor-aluminiu care rezista la temperaturi ridicate.
- Industria nucleara. Politetrafluoretilena si politriclorfluoretilena, care rezista la compusii
fluorurati agresivi cum este si hexaflurura de uraniu, se utilizeaza la instalatiile industriale destinate
separarii izotopice a uraniului, ca elemente de legatura pentru pompe si compresoare, conducte, clape
de vane etc. Pentru imbunatatirea rezistentei fata de radiatiile beta sau de amestecurile de radiatii si
neutroni provenite de la pilele nucleare se utilizeaza polimeri fluorurati (fluoroplaste) grefati
radiochimic cu monomeri de stiren, metil-metacrilat etc.
In sfarsit, cea mai interesanta aventura a materialelor plastice, pare sa devina in viitor,
biocompatibilitatea. Prin grefarea pe lantul polimerului a unor grupari chimice adecvate se spera ca
acesta nu va mai fi considerat strain de organismul uman. Cat de utila ar fi o asemenea proprietate pe
langa medicina viitorului este usor de imaginat, la nivelul actual de cunostinte de care dispunem.
 CAUCIUCUL
Cauciucul natural se extrage din sucul laptos al unor arbori tropicali de genul Hevea
brasiliensis, Ficus elastica, ori din sucul unor plante care cresc in zona temperata, cum sunt: tau-
sacazul, coc-sacazul, si cram-sacazul, in care latexul este depus in radacini.
Din punct de vedere chimic, cauciucul natural este o hidrocarbura macromoleculara, cu formula
bruta (C5H8)n, unde n variaza intre 1000 si 5000. Moleculele cauciucului sunt formate din catene
lungi ce au ca si component structural de baza izoprenul:
CH3                            CH3
|                                  |
-CH2-C=CH-CH2-CH2-C=CH-CH2-
Izoprenul, produs in celulele arborelui de cauciuc in urma unor procese biochimice
asemanatoare celor prin care se formeaza rasina in conifere, are formula bruta: C5H8 sau 2-metil-
butadiena:
CH2=C-CH=CH2
                                                                      |
                                                                    CH3
  Cauciucul natural obtinut din latex este ambalat in baloturi si expediat fabricilor pentru
prelucrare.
Proprietati:
 Cauciucul brut are o culoare slab galbuie, este insolubil in apa, alcool, acetona, dar solubil in
benzen, benzina, sulfura de carbon etc. Cea mai importanta proprietate a cauciucului este elasticitatea,
care este optima intre 0 si 300.
            Cauciucul brut prezinta o serie de inconveniente: elasticitatea sa variaza cu temperatura, si
anume peste 300 el se inmoaie (curge), iar sub 00 devine casant. Sub actiunea oxigenului cauciucul
'imbatraneste', adica devine sfaramicios si inutilizabil.
            Prin vulcanizare, la dublele legaturi ale catenei se aditioneaza sulf, ceea ce duce la o cuplare
intre molecule, prin punti de sulf. Vulcanizarea transforma cauciucul dintr-un material plastic intr-un
material elastic modificandu-si comportarea la actiunea dizolvantilor:
Practic, vulcanizarea se face tratand cauciucul cu sulf sau cu protoclorura de sulf, S2Cl2 in proportie
de 0,3-3% in greutate fata de cauciuc si in conditii speciale de temperatura si de presiune.
            Un procedeu modern il constituie vulcanizarea radioactiva, care consta in expunerea
cauciucului influentei radiatiilor emise de izotopul radioactiv al cobaltului, obtinandu-se un cauciuc
vulcanizat de calitate superioara. Prin vulcanizare, cauciucul isi imbunatateste proprietatile: i se
mareste elasticitatea pe care  si-o mentine intre limite mult mai mari de temperatura, devine mai
rezistent la agenti mecanici, la frecare, la agenti chimici si la apa, nu lasa gazele sa treaca prin el si
dobandeste calitati de bun izolator electric.
            Prin incalzire, sub presiune redusa, cauciucul se descompune cu formare de izopren.
            Datorita dublelor legaturi existente in lantul macromoleculelor, cauciucul are proprietatea de a
da reactii de aditie, caracteristice hidrocarburilor nesaturate.
            Cauciucul aditioneaza brom si acid bromhidric; de asemenea, prin hidrogenare catalitica
rezulta hidrocauciucul [C5H10]n, care nu mai contine duble legaturi si prezinta caracter saturat.
 
 Intrebuintari
 Cantitati importante de cauciuc se consuma pentru fabricarea anvelopelor, in industria
constructoare de masini. Se fabrica tuburi, garnituri, curele de transmisie, articole sanitare, parti din
aparate si din instalatii necesare industriei chimice, cleiuri de lipit, incaltaminte de cauciuc, izolatoare
electrice, obiecte de uz casnic etc.

Cauciucul sintetic
Cauciucul sintetic este un compus macromolecular cu proprietati asemanatoare celor ale
cauciucului natural, care se obtine prin polimerizarea izoprenului sau prin polimerizarea butadienei ori
prin copolimerizarea lor cu stiren sau cu nitril-acrilic etc. Vulcanizarea cauciucului sintetic se face
analog cu a cauciucului natural. Fabricarea cauciucului sintetic comporta doua operatii:
·  Prepararea monomerului; ca monomeri se pot folosi: izoprenul, butadiena, stirenul metil-stirenul,
acrilonitrilul, cloroprenul etc.;
·Polimerizarea sau copolimerizarea monomerilor enumerati.
Ca procedee de polimerizare se utilizeaza astazi:
·Polimerizarea termica in prezenta de sodiu metalic;
·Polimerizarea in bloc (masa) si in emulsie.

Vom descrie cateva din cele mai importante tipuri de cauciucuri sintetic:
Cauciucul polibutadienic (Buna). In anul 1923, S.V. Lebedev a fabricat in U.R.S.S. acest tip
de cauciuc sintetic prin polimerizarea, sub actiunea sodiului metalic, a butadienei, obtinute pe atunci
din alcool etilic. Astazi, butadiena se polimerizeaza in emulsie, folosind ca initiatori hidroperoxidul de
izopropil-benzen.
            In procesul de polimerizare, moleculele de butadiena se pot lega in pozitiile 1, 4 rezultand
polimeri liniari nesaturati conform schemei:
1         2         3         4                         1
nCH2=CH-CH=CH2-CH2-CH=CH-CH2-CH2-CH=CH-CH2-
                   Butadiena                                                               Polibutadiena
                                                                                          (polimer liniar nesaturat)
            In realitate, procesul de polimerizare nu poate fi condus in intregime in acest sens, astfel ca o
parte din moleculele de butadiena se leaga in pozitiile 1, 2 rezultand polimeri cu catene laterale
nesaturate, conform schemei:
                                 1          2      3       4                   1                    2      1       2
nCH2=CH-CH=CH2-CH2-CH-CH2-CH-…
                        1, 3 - Butadiena               |               |
                                                         3CH         3CH
                                                         ||               ||
                                                          4CH2      4CH2
                                                                                     Polibutadiena
                                                                    (polimer cu catene laterale nesaturate)
          Cauciucul butadienic se cunoaste sub denumirea de cauciuc Buna (butadien-natrium), nume ce
deriva de la procedeul lui Lebedev (polimerizarea butadienei cu sodiu metalic).
            Cauciucul butadienic se foloseste in amestec cu altele, la fabricarea anvelopelor, a tesaturilor
cauciucate etc.
 Cauciucul poliizoprenic
  Se obtine prin polimerizarea izoprenului in emulsie, sub actiunea unor catalizatori organo-
metalici, rezultand un produs macromolecular identic cauciucului natural:
                        CH3                           CH3                          CH3
                              |                              |                                  |
nCH2=C-CH=CH2-CH2-C=CH-CH2-CH2-C=CH-CH2-
                                        Izopren                                                Cauciuc poliizoprenic
In viitor dezvoltarea industriei cauciucului va tinde catre fabricarea acestui produs.
Cauciucul butadiena-stiren (butadien-stirenic). 
Catenele laterale nesaturate de la cauciucul polibutadienic pot deveni la randul lor punctul de
plecare al unor noi ploimerizari, tot cu molecule de butadiena, ceea ce ar duce la obtinerea unui
polimer cu catena ramificata. Acest neajuns a putut fi in parte evitat prin copolimerizarea butadienei
cu circa 20% stiren (CH2=CH-C6H5 sau vinil-benzen). Copolimerul rezultat, butadiena-stiren, este
constituit din macromolecule de forma:
-CH2-CH=CH-CH2-CH-CH2-CH2-CH=CH-CH2-
                                                         |
                                                        C6H5   
        Productia mondiala de cauciuc butadiena-stiren este de 2000000 tone/an. In tara noastra, la
combinatul de cauciuc sintetic din orasul Gheorghe Gheorghiu-Dej, se fabrica cauciuc butadien-metil-
stirenic, prin coplimerizarea
                                                      CH3
butadienei cu metil-stirenul (CH2=C-C6H5), raportul copolimerilor fiind de 70% butadiena si 30%
metil-stiren. Copolimerul rezultat (butadiena-metil-stiren) avand macromoleculele de forma:
                                                                             CH3
                                                                               |
-CH2-CH=CH-CH2-CH2-C-CH2-CH=CH-CH2-
                                                                               |
                                                                              C6H5    
            Datorita proprietatilor superioare pe care le prezinta, acest sortiment de cauciuc se foloseste in
special la fabricarea anvelopelor.
             Cauciucul butadien-acrilonitrilic. 
Acest cauciuc sintetic se obtine prin copolimerizarea in emulsie a butadienei CH2=CH-
CH=CH2 cu acrilonitril CH2=CH-CN: si poarta denumirea de SKN, Buna N sau Perbunan. Se
foloseste la confectionarea garniturilor si a furtunurilor pentru transportul produselor petroliere,
deoarece este insolubil in alcani.
            Realizarea cauciucurilor sintetice a creat posibilitatea nelimitata de a se mari capacitatile de
producere si a dus la obtinerea unor sortimente de caucicuri superioare celor naturale, cu utilizari
speciale in anumite domenii.
            In tara noastra, fabricarea cauciucului sintetic in cantitati necesare industriei in plina dezvoltare
constituie o preocupare importanta a statului nostru.
            La noi in tara, cauciuc sintetic se fabrica la Combinatul Petrochimic din orasul Gheorghe
Gheorghiu-Dej. Productia  acestui mare combinat, 50000 tone/an, asigura nevoile consumului intern
de cauciuc.
            Prelucrarea cauciucului (incorporarea in cauciuc a unor materiale ca, acceleratori de
vulcanizare, negru de fum etc., inainte de vulcanizare) se face la uzinele prelucratoare, cum sunt:
combinatul de la Jilava, 'Cauciucul Quadrat' din Bucuresti, uzinele 'Victoria' Floresti-Prahova si Uzina
de Anvelope 'Danubiana', Popesti-Leordeni-Bucuresti.
 Petrolul
1. Definitie
Petrolul brut (numit si titei) este un produs de natura organica, care se gaseste in scoarta
pamantului, formand zacaminte . El este un lichid vascos, a carui culoare variaza de la galben-verde
pana la negru, avand reflexe colorate diferit. Mirosul petrolului este caracteristic. Densitatea lui este
cuprinsa intre 0,750 si 0,970. Petrolul nu este solubil in apa. Petrolul brut este considerat la fel de
valoros ca si aurul, de aceea a fost numit aurul negru. 
Petrolul, care este un amestec de hidrocarburi solide si gazoase dizolvate intr-un amestec de
hidrocarburi lichide, este un amestec de substante lipofile. Titeiul in stare bruta (nerafinat) contine
peste 17 000 de substante organice complexe, motiv pentru care este materia prima cea mai
importanta pentru industria chimica (vopsele, medicamente, materiale plastice, etc.) si producerea
carburantilor. 

2. Originea petrolului
Petrolul a fost descoperit in urma cu cateva mii de ani. Avand densitatea mai redusa decat a apei
sarate, s-a gasit in caverne si zone cu straturi sedimentare calcaroase, argiloase, sau nisipoase de la
suprafata, (in Germania, de exemplu, in jurul Hanovrei si Braunschweig). In cazul in care straturile
impermeabile de argila sunt deasupra, nepermitand iesirea la suprafata a petrolului, acesta se va gasi in
straturile profunde de unde va fi extras prin sonde petroliere.
Asupra modului de formare a titeiului in scoarta pamantului s-au emis mai multe teorii. Unele
dinte acesteconsidera titeiul ca fiind de origine anorganica ,altele ii atribuie origine organica.
* Teoria anorganica asupra originei titeiului a fost formulata de M.Berthelot si a fost
completata si sustinuta de D.I. Mendeleev.
Aceasta teorie afirma faptul ca titeiul s-a format in straturile adanci ale scoartei prin actiunea
apei asupra carburilor metalice: CaC2 ,Al4C3 etc.,care in contact cu apa se descompun rezultand
acetilena ,metan si alte hidrocarburi si sub actiunea temperaturii si presiunii inalte din interiorul
pamantului si in prezenta catalizatorilor naturali(oxizi si saruri metalice),hidrocarburile nesaturate s-au
polimerizat formand titeiul de astazi.
* Teoria organica se fundamenteaza pe mai multe ipoteze , si anume :
- titeiul este de origine vegetala (Figuier),formandu-se din plante prin putrezirea acestora si
transformarea lor in metan,dioxid de carbon si acizi grasi etc.
- titeiul este de origine animalica (Engler),rezultand din transformarea grasimilor animalelor
marine ,in special a pestilor ,la temperaturi si presiuni mari in scoarta pamantului ;
- titeiul este de origine mixta ,vegetala –animala (Potonie) si prin transformarea unor plante si
animale marine microscopice (microplanton), acoperite de namol ,si sub actiunea unor bacterii
anaerobea rezultat o materie organica ,numita ‘sapropel’ care a imbibat namolul.Datorita
transformarilor geologice ale scoartei pamantului ,namolul cu ‘sapropropel’ a fost acoperit cu alte
straturi de pamant. Sub influenta temperaturii si a presiunii inalte ‘sapropelul’ din namol a suferit apoi
transformari chimice rezultand titeiul.

3. Compozitia petrolului 
Petrolul brut este un amestec complex a carui compozitie difera de la un zacamant la altul.
 Principalele clase de compusi care se gasesc in orice zacamant de petrol brut sunt:
hidrocarburile (alcani, cicloalcani si arene), compusii organici cu oxigen, azot sau sulf si unele metale
(vanadiu, molibden, nichel). 
a) Alcanii intra in proportia cea mai mare in petrol. Ei se gasesc mai ales in fractiunile usoare.
Astfel, gazele de sonda sunt alcatuite aproape numai din alcani inferiori, care se gasesc amestecati in
zacamant (adeseori ei erup din pamant formand gaze naturale). In fractiunile cu puncte de fierbere mai
inalte (fractiuni medii), proportia de alcani scade. In schimb, parafina care este formata din alcani cu
un numar mare de atomi de carbon, peste 16 se gaseste in proportii ridicate in fractiunile de ulei. 
b) Cicloalcanii (naftenele) se gasesc de asemenea in proportie mare. In petroluri exista numai
naftene cu cicluri de C5 si C6. In fractiunile inferioare se gasesc derivati ai ciclopentanului si
ciclohexanului cu una sau mai multe catene alchilice de lungimi diferite. In fractiunile superioare sunt
prezente naftene policiclice cu 2-6 cicluri, in ale caror molecule se gasesc si catene alchilice.
c) Hidrocarburile aromatice se gasesc in proportie mai redusa decat celelalte hidrocarburi. Totusi,
proportia lor in petrol variaza in limite foare largi. Astfel in fractiunile usoare se gasesc in proportie de
4-20% hidrocarburi aromatice monociclice; in fractiunile care fierb peste 2000 C, creste continutul in
compusi cu mai multe nuclee aromatice. Cu cat continutul in hidrocarburi aromatice din fractiunile
grele este mai mare, cu atat petrolul respectiv contine mai mult asfalt. 

Carbunii
1) Carbunele este o roca foarte neobisnuita,din doua motive. In primul rând ,este formata din
materii organice tesuturi odinioara vii, si in al doilea rând spre deosebire de alte roci, arde si degaja
caldura.
Carbunele a reprezentat primul combustibil utilizat in timpul revolutiei industriale si a jucat un
rol foarte însemnat in dezvoltarea marilor tari industrializate.Carbunele contine carbon, care-i si
confera acea culoare neagra,caracteristica,si gaze inflamabile cum ar fi hidrogen, azot si oxigen.
Cea mai mare parte a carbunelui s-a format in urma cu aproximativ 360-286 de milioane de ani,
intr-o perioada numita de geologi era carbonifera tocmai din cauza cantitatilor imense de carbune care
s-au format atunci. Acesta a luat nastere din padurile tropicale preistorice, ce cresteau pe pamânturile
mlastinoase. Padurile se compuneau din arbori foarte diferiti de cei care traiesc in zilele noastre. Cea
mai mare parte a lor erau arbori-feriga giganti.Existau,de asemenea, si arbori de coada calului giganti,
dar si multe alte plante mai mici. Dupa moarte, ferigile uriase celelalte plante cadeau in apele
mlastinoase. 

Aceste ape erau foarte sarace in oxigenul care favorizeaza actiunea bacteriei ce produce
putrefactia, astfel încât arborii-feriga au putrezit foarte încet si s-au transformat in turba, primul stadiu
de formare al carbunelui. In timpul formarii turbei apare o degajare de gaz de mlastina numit gaz
metan. Pentru a se transforma in carbune , turba trebuie sa fie presata. Un strat de turba cu o grosime
de 10 si 15 metri va forma un strat de carbune de doar un metru grosime. Primul stadiu al comprimarii
a avut loc in mlastinile primitive, o data cu depunerea unor straturi succesive de vegetatie intrata in
putrefactie, comprimând straturile inferioare sub greutatea lor. 

In perioada carbonifera scoarta Pamatului a suferit o serie de transformari. In timpul uneia

dintre aceste perioade, turba a fost acoperita cu nisip si mal. Straturile de pamant si turba au fost
îngropate sub mari pentru ca mai apoi sa revina din nou la suprafata.. In timp se formau noi mlastini
si noi straturi de turba. Acest proces numit sedimentare ciclica s-a produs de mai multe ori.
In regiunile carbonifere exista un numar de zacaminte situate unul deasupra celuilalt, cuprinsa
intre straturi de roca sedimentara. Unele straturi de carbune au o grosime de doar cativa milimetri,
altele au grosimi de cativa metri.
Exista trei categorii de carbune .Tipurile acestora depind de gradul in care carbunele s-a
modificat in timp. Lignitul numit si carbune brun dupa culoarea lui, este cel mai putin modificat si are
cel mai mic continut de carbon de aproximativ 30%. In timpul arderii acesta degaja mult fum si relativ
putina caldura.
Huila este cea mai raspândita si degaja cea mai multa caldura.Acest carbune are de obicei
straturi alternante întunecoase si lucioase. Benzile lucioase erau la baza material lemnos, iar straturile
întunecoase s-au format din ramasitele plantelor mai mici. Huila contine si un alt compus, mai putin
dur, asemanator cu mangalul :acesta face carbunele sa murdareasca in timpul manipularii. 
Carbunele superior este antracitul. Se compune din 98% carbon si este foarte greu de extras ,
dar este curat la manipulare. Arde cu o flacara foarte mare si fierbinte, degaja putin fum, insa este
foarte greu de aprins. 
Carbunele este utilizat cel mai des ca si combustibil. Pana nu de mult, o cantitate mare de
carbune era arsa pentru încalzirea locuintelor. In zilele noastre este ars pentru a genera electricitate sau
in procese industriale. Înainte de exploatarea pe scara larga a gazelor naturale, unele tari isi produceau
întreaga cantitate de gaze din carbune.
Tarile fara resurse de gaze naturale, recurg inca la acest procedeu. Producerea gazelor din
carbune este asociata cu producerea cocsului, un combustibil esential in producerea si topire
metalelor. Producerea cocsului carbunele este ars in cuptoare etanse. Carbunele nu arde din cauza
oxigenului, dar odata cu caldura se degaja amoniac, gudroane, gaze si uleiuri usor volatile lasând in
urma un reziduu dur. Acesta este cocsul. Carbunele este si materia prima pentru procesele chimice.
Amoniacul, gudroanele si uleiurile usor volatile rezultate din cocsificare sunt utilizate pentru
realizarea altor produse cum ar fi: vopsele pentru tesaturi, antiseptice, medicamente, parfumuri,
fertilizatori, pesticide, insecticide, sau chiar lac de unghii. Din carbune se poate produce chiar si
zaharina. 
Carbunele este zacamantul cel mai bogat de combustibil fosil. Rezervele mondiale cunoscute
sunt estimate a fi suficiente pentru 200 de ani, la o rata de consum cu cea actuala, si multi experti sunt
de parere ca exista cam de 15 ori mai mult carbune ramas nedescoperit. Trei tari detin doua treimi din
rezervele mondiale descoperite. SUA are 30%, Rusia si statele aliate cam 25% etc.
 Proteinele
Proteinele sunt componente de baza ale tuturor celulelor vii, alaturi de lipide, zaharide,
vitamine, enzime, apa si saruri anorganice, formand impreuna un sistem complex in cadrul caruia se
petrec o serie de reactii chimice care asigura reproducerea, dezvoltarea si functionarea normala a
fiintelor vii. 
Sunt componente ale structurilor celulare si au functii biologice fundamentale : enzimatice,
hormonale , imunologice. Sunt proteine unele substante cu puternica activitate biologica ale celulelor
ca: enzimele, pigmentii respiratori, multi hormoni si anticorpii. Substanta contractila din fibrele
musculare, din cilii si din flagelele organismelor inferioare, care poseda proprietatea de a transforma
energia chimica in energie mecanica, este de asemenea o proteina. Ele intra in structura tuturor
celulelor, si ajuta la cresterea si refacerea celulelor.
 Ca aspect , la microscop , proteinele sunt subtiri , ca niste bastonase gelatinoase. In organele
animale apar sub forma de muschi , piele ,par . Ele se gasesc si in plante , in cantitati mai mici . Toate
sunt amestecuri de compusi complecsi , continand carbon , hidrogen , azot , oxigen , uneori si fosfor ,
fier , iar de multe ori sulf . Proteinele sunt principali constituenti ai corpului animalelor . Indeplinind o
mare varietate de functii , se descopera o diversificare deosebita in alcatuirea lor . S-a demonstrat ca
proteinele constituie partea cea mai insemnata din substanta uscata a celulelor . In corpul omenesc , 15
% din greutate se datoreaza proteinelor. Analiza lor elementara a fost facuta de chimistul olandez
Gerardus Iohannes Mulder ( 1802 - 1882 ) , extragandu-le din tesuturi animale si vegetale . Acesta le-a
dat , in anul 1838 , la sugestia fostului sau profesor J.J. Berzelius , numele de proteine , de la grecescul
'protos' , care inseamna primul , in prima linie . Mulder publica aceasta denumire in 1840 ( in unele
tratate apare anul 1843 ) , in limba olandeza , tradusa apoi si
in limba franceza .
Caracteristica cea mai importanta a proteinelor este specificitatea: proteinele diferitelor specii
vegetale si animale se deosebesc intre ele, existand deosebiri chiar si intre proteinele indivizilor din
aceeasi specie. Se apreciaza ca intr-un organism animal exista circa 100.000 de proteinele specifice.
Fiecare macromolecula de proteina este alcatuita din 50 pana la 10.000 de unitati de α- aminoacizi,
unite prin legaturi peptidice.
Clasificarea proteinelor
1. Dupa sursa de provenienta :
 -  proteine de origine vegetala
 - proteine de origine animala
2.  Dupa solubilitatea in apa si in solutii de electoliti 
- insolubile (fibroase)
-  solubile (globulare)            
3. Dupa produsii rezultati la hidroliza totala :
- proteine propriu-zise ( dau prin hidroliza totala numai α- aminoacizi)
- proteine conjugate sau proteide ( prin hidroliza totala se obtine, pe langa α- aminoacizi, si o alta
substanta, care in structura proteinei apare ca grupa prostetica)
 Proteinele fibroase se gasesc in organismul animal in stare solida si confera tesuturilor
rezistenta mecanica (proteine de schelet) sau protectie impotriva agentilor exteriori.
KERATINELE- proteinele din epiderma, par, pene, unghii, copite si coarne se disting printr-un
continut mare de sulf. Keratinele sunt insolubile in apa atat rece cat si calda, precum si in solutii
saline. Din cauza aceasta keratinele prezinta o mare inertie fata de agentii chimici, precum si fata de
enzime.
FIBROINA, componenta fibroasa din matasea naturala, se gaseste in acest material inconjurata
cu o componenta amorfa, cleioasa, sericina, care reprezinta cca. 30 % din greutatea totala. In cele doua
glande ale viermelui de matase, proteinele sunt continute sub forma de solutie concentrata, vascoasa.
COLAGENUL, este componenta principala a tesuturilor conjunctive, tendoanelor, ligamentelor,
cartilajelor, pielii, oaselor, solzilor de peste. Exista numeroase varietati de colagen. Colagenul are o
compozitie deosebita de a keratinei si fibroinei, caci este bogat in glicol, prolina si hidroxiprolina, nu
contine cistina si triptofan. Prin incalzire prelungita cu apa, colagenul intai se imbiba,apoi se dizolva
transformandu-se in gelatina sau clei.
ELASTINA constituie tesutul fibros, cu o elasticitate comparabila cu a cauciucului, a arterelor
si a unora din tendoane, cum este de exemplu tendonul de la ceafa boului. Elastina nu se transforma in
gelatina la fierbere cu apa si este digerata de tripsina. Ca si colagenul, fibrele de elastina sunt compuse
din aminoacizi simpli, mai ales leucina, glicocol si prolina.
 In regnul vegetal nu se gasesc proteine fibroase; functia lor este indeplinita in plante de
celuloza. Proteinele fibroase se dizolva numai in acizi si baze concentrate, la cald, dar aceasta
dizolvare este insotita de o degradare a macromoleculelor; din solutiile obtinute nu se mai regenereaza
proteina initiala. Proteinele fibroase nu sunt hidrolizate de enzimele implicate in digestie si deci nu au
valoare nutritiva.
Proteinele solubile sau globulare apar in celule in stare dizolvata sau sub forma de geluri
hidratate. Ele au insusiri fiziologice specifice si se subimpart in albumine si globuline. Albuminele
sunt solubile in apa si in solutii diluate de electroliti (acizi, baze, saruri),iar globulinele sunt solubile
numai in solutii de electroliti.
Exemple de proteine solubile:
 - albuminele din oua
-  caseina din lapte
- globulinele si albuminele din sange (hemoglobina, fibrinogenul)
-  proteinele din muschi (miogenul si miosina)
- proteinele din cereale (gluteina din grau, zeina din porumb)
- proteinele produse de virusi (antigeni) si bacterii                  
-  anticorpii
- nucleoproteidele
- enzimele
- hormonii proteici (insulina)
Proteinele din sange 
Sangele  este o suspensie a unor corpuscule mari, vizibile la microscop, globulele albe si rosii,
intr-un lichid omogen numit plasma. Globulele rosii contin toata proteina colorata rosie, hemoglobina.
Plasma contine in solutie fibrinogenul, globuline si albumine. Lichidul ramas la indepartarea
globulelor si a fibrinogenului se numeste serul sanguin. Coagularea sangelui se datoreaza
transformarii fibrinogenului intr-un gel ireversibil,  fibrina.
          
 Globulinele din ser pot fi separate in trei fractiuni, L-, B si z. O importanta deosebita o
constituie z-globulinele, care s-au dovedit identice cu anticorpii din serul sanguin.
Se stie ca in urma infectiilor cu bacterii sau virusuri, organismul animal devine imun, un timp
mai lung sau mai scurt, fata de o noua infectie cu acelasi germen patogen. Imunitatea se datoreaza
aparitiei de anticorpi in serul animalului infectat. Substantele care determina formarea anticorpilor,
numite antigeni, sunt proteine, produse de bacterii sau provenite din acestea sau din virusuri prin
dezagregarea lor. Orice proteina straina introdusa prin injectie in organism actioneaza ca antigen.
Proteinele din muschi
Muschii vertebratelor contin 15-20% proteine. Au fost izolate : miogenul, miosina, globulina X,
stroma musculara, tropomiosina si actina.
Miogenul este un amestec de cel putin 3 proteine, cu caracter de albumine si globuline.
Miogenul contine enzimele esentiale ale muschiului: fosforilaza, fosfoglucomutaza, etc..
Miosina si actina sunt proteinele care asigura functiunea contractila a muschiului. Tropomiosina
este o proteina unitara.

PROTEINE VEGETALE
Globulinele vegetale sunt mult raspandite in natura, alaturi de albumine.de exemoplu
globulinele din semintele oleaginoase :edestina, din samanta de canepa, excelsina din nuca braziliana,
amandina din migdale si corilina din alune, apoi globulinele din leguminoase, de ex.: faseolina din
fasole, legumina din mazare, precum si globulinele din cartofi, tomate, spanac,etc. Toate au
configuratii globulare.

Proteine din cereale

Proprietatea graului de a da o faina panificabila se datoreaza caracterului special al proteinelor
din endospermul, bogat in amidon, al semintelor acestei cereale. Proteina din grau, glutenul, se obtine
prin framantarea fainei intr-un curent de apa; acesta antreneaza granulele de amidon, lasand glutenul
sub forma unei mase lipicioase. Spre deosebire de celelalte proteine vegetale, glutenul este insolubil in
apa si in solutii saline. Cercetarea clasica a glutenului a dus la concluzia ca el este un amestec de doua
proteine : glutenina si gliadina. Cea din urma este singura proteina solubila in alcool de 70 % si poate
astfel fi separata de glutenina.
Din punct de vedere al constitutiei, majoritatea proteinele solubile fac parte
din categoria proteinelor conjugate, in care grupa prostetica poate fi o lipida (lipoproteide), acid
fosforic (fosfoproteide), un metal (metaloproteide) sau un acid nucleic (nucleoproteide).
 
COMPOZITIA PROTEINELOR
Toate proteinele contin elementele: C, H, O, N si S; in unele proteine se mai gasesc, in cantitati
mici: P, Fe, Cu, I, Cl, si Br. Continutul procentual al elementelor principale este de: C 50-52 %, H 6,8-
7,7 %, S 0,5-2 %, N 15-18 %.
          Prin hidroliza, proteinele se transforma in aminoacizi. Hidroliza proteinelor se poate efectua cu
acizi, cu baze sau cu enzime. Hidroliza acida se face prin fierbere indelungata (12-48 ore) cu acid
clorhidric de 20% sau mai bine cu acid formic continand HCl (2 ore). Hidroliza cu hidroxizi alcalini
sau cu hidroxid de bariu are loc intr-un timp mai scurt. Prin hidroliza se obtine un amestec care poate
sa contina circa 20 L-aminoacizi. Se formeaza si amoniac prin hidroliza grupelor CONH2 ale
asparaginei si glutaminei.
 
 ASIMILATIA SI SINTEZA PROTEINELOR
            Se gasesc proteine in fiecare celula vie. Pentru sinteza lor, respectiv a aminoacizilor care le
compun, plantele se folosesc de combinatii anorganice ale azotului, amoniac si azotati, pe care le
extrag din sol. Unele vietuitoare inferioare, bacteriile de sol, pot folosi chiar azotul molecular.
          Animalele nu au proprietatea de a asimila combinatiile anorganice ale azotului, ci sunt nevoite
sa utilizeze proteinele de origine animala sau vegetala, continute in hrana lor. Proteinele nu pot fi
intrebuintate ca atare, ci sunt hidrolizate in timpul digestiei, pana la aminoacizi. Acestia difuzeaza prin
peretele intestinului in sange si servesc apoi celulelor pentru sinteza proteinelor proprii ale
organismului. Numai datorita acestui mecanism, fiecare celula isi poate construi proteina ei specifica.
          Organismul animal nu poate sintetiza decat anumiti aminoacizi; altii provin din proteinele
hranei. De aceea, nu este suficient ca hrana animalelor sa contina o anumita cantitate de proteine, ci
acestea trebuie sa cuprinda o cant. suficienta din fiecare aminoacid esential. Proteinele din lapte,
carne, peste, oua, creier, serum, fibrina, soia si din embrionul de grau contin aminoacizii esentiali in
proportie adecvata. In schimb, hemoglobina, gelatina si multe proteine din vegetale sunt deficiente in
unul sau altul din aminoacizii esentiali. Folosirea exclusiva in alimentatie a acestor proteine duce la
tulburari grave. Lipsa aminoacizilor esentiali din proteinele hranei se manifesta la animalele tinere a
caror crestere inceteaza sau este incetinita. Simptomele de deficienta dispar daca se completeaza dieta
cu lapte.

STRUCTURILE PROTEINELOR NATURALE

Se disting patru grade  structurale sau niveluri de organizare dupa complexitatea lor. Acestea au
fost  numite structuri primare, secundare, tertiare si cuaternare.
          Structura primara a unei proteine este determinata prin numarul si succesiunea specifica a
aminoacizilor din catena polipeptidica. Structura secundara a unei proteine este determinata de
aranjarea in spatiu a catenei polipeptidice si de legaturile care se stabilesc intre catene. Cercetarile in
domeniu au sugerat ca macromolecula peptidica nu are forma extinsa, ci adopta o forma rasucita sau
incretita. Structurile tertiare : structurile secundare sunt determinate de legaturile de hidrogen dintre
grupele CO si NH ale catenelor polipeptidice. Intr-o elice L foarte lunga , se pot stabili legaturi slabe,
dar numeroase , si intre grupele R proeminente spre exterior , ale aminoacizilor. Sunt folosite 4 feluri
de legaturi intre grupe R apartinand aceleiasi catene polipeptidice prin care se poate realiza o structura
tertiara. La adoptarea si mentinerea unei anumite conformatii tertiare contribuie uneori ioni metalici
sau, in proteide, grupele prostetice.
Un model de structura tertiara este aceea a mioglobinei; iar un model de structura secundara este acela
al keratinei.
          Mai multe asemenea structuri tertiare sunt asociate intre ele formand structuri cuaternare.
Fortele de atractie sunt aceleasi ca in structurile tertiare, dar ele actioneaza in acest caz intermolecular,
unind catene polipeptidice sau elice L-diferite. Un exemplu de structura cuaternara este acela al
hemoglobinei.
 
IZOLARE SI PURIFICARE
  Proteinele insolubile pot fi usor separate de compusii care le insotesc in organismele animale,
grasimi, hidrati de carbon sau proteine solubile, asa ca izolarea lor nu prezinta dificultati. Din cauza
insolubilitatii lor, nu pot fi purificate prin dizolvare.
          
 Proteinele solubile sufera usor la incalzire, sau sub actiunea acizilor, a bazelor, a dizolvantilor
organici si a altor compusi chimici, o transformare numita denaturare, prin care se pierde activitatea
biologica specifica. Denaturarea proteinelor consta in modificarea ireversibila a formei lor spatiale,
naturale, in urma desfacerii unor legaturi din structura moleculei proteice. Aceste modificari se produc
fie sub actiunea unor agenti fizici (caldura, radiatii, ultrasunete) fie sub actiunea unor agenti chimici
(solutii de acizi, baze sau saruri, solventi organici, etc.)
          Proteina se extrage din materialele biologice in care se gaseste cu o solutie salina, mai rar cu
dizolvanti organici ca glicerina sau acetona, diluate cu apa. Solutiile acestea contin si substante
neproteice; indepartarea acestora se face cu ajutorul dializei prin membrane permeabile pentru aceste
substante dar impermeabile pentru proteine. Proteinele insolubile in apa distilata se precipita la
sfarsitul dializei. Indepartarea ionilor straini poate fi accelerata prin suprapunerea unei electrolize,
intr-un dispozitiv special (electrodializa).
          Metoda obisnuita pentru obtinerea proteinelor din solutiile purificate prin dializa consta in
precipitare cu saruri neutre, sulfat de amoniu sau sulfat de sodiu, in stare solida sau in solutie saturata.
Dupa un alt procedeu, precipitarea proteinei se face cu etanol.
 
ROLUL PROTEINELOR IN ORGANISMUL UMAN:
1.  Plastic.
2.  Functional (realizeaza presiunea oncotica; participa la echilibrul acido-bazic; participa la
constituirea enzimelor; hormonilor; constituie receptori membranari, intra in constitutia altor substante
active etc.).
3.  Aparare (refacerea tesuturilor lovite, anticorpi; troficitate a celulelor sistemelor de aparare specific
si nespecific; creste rezistenta fata de actiunea nociva a unor substante toxice: Pb, Hg, Cd, Cr, Se, As,
benzen, toluen, amine, nitrobenzen, cloroform, CCl4, pesticide organoclorurate, sulfamide, antibiotice
toxice - tetraciclina, saruri de Au s.a.).
4.  Energetic - prin ardere dau 4,1 Kcal/g proteine; nu ard complet dand nastere unor substante toxice
(amine toxice: indol, triptamina, histamina) care cer un efort hepatic suplimentar.
 
NECESARUL DE PROTEINE
Depinde de necesitatile organismului:
1.Cantitativ:
Copii:     0-6 ani - 3-4 g prot/kg corp/24 h 
              7-12 ani - 2-3 g prot/kg corp/24 h 
            12-20 ani - 1,5-1,7 g prot/kg corp/24 h
Adulti:   1,2-1,5 g/kgc/zi         (ex: 75 kg ® 85-105 g proteine/zi)
Gravide si mame care alapteaza: 2 g/kgc/zi
Sportivi, mucitori, refaceri musculare: 2-3 g/kgc/zi
 
SURSE DE PROTEINE
- Produse animale: lapte, branzeturi (100g branza = 25-30 g proteine), carne (20% proteine),viscere
(ficat, rinichi, inima, splina, peste), oua.
- Leguminoase: fasole (20-25%), mazare, soia (35%).
- Cereale : paine (8%).
- Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci, legume, fructe (ultimele 2 mai putin).
 MONOZAHARIDELE
GENERALITĂŢI:

Glucidele, numite şi zaharide sau hidraţi de carbon, sunt o clasă importantă de substanţe, care
intră în compoziţia tuturor celulelor vii.
Alături de proteine, vitamine, lipide şi unele săruri minerale, glucidele sunt componente
importante ale hranei.
Glucidele sunt utilizate de către organismele vii, în principal la obţinerea energiei necesare
proceselor vitale.
Organismele vii îşi fac rezerve de substanţe energetice sub formă de polizaharide: glicogen (în
regnul animal) şi amidon (în regnul vegetal), care sunt utilizate în caz de nevoie.
Monozaharidele sunt sintetizate în organismele vegetale în procesul de fotosinteză din dioxid de
carbon şi apă, prin intermediul clorofilei, folosind energia de la lumina solară. Procesul are loc cu
degajare de oxigen. Ulterior acestea sunt transformate în polizaharide.
Fotosinteza este un proces chimic complex, care simplificat poate fi reprezentat prin următoarea
ecuaţie chimică:

nCO2 + nH2O + energie → CnH2nOn + nO2

În organismele animale, glucidele sunt degradate oxidativ, în procesul de oxidare celulară, la

dioxid de carbon şi apă, cu eliberare de energie. Reprezentarea simplificată a acestui proces este:
CnH2nOn + nO2 → nCO2 + nH2O + energie

Energia rezultată este transformată parţial în căldură, iar restul este înmagazinată în acidul
adenozintrifosforic (ATP) şi este utilizată ulterior la sintezele din organism.

Glucidele pot fi clasificate, în funcţie de capacitatea lor de a hidroliza, în:

– Monozaharide, care nu pot hidroliza;
– Oligozaharide, formate din 2 până la 10 resturi de monozaharide unite între ele prin
punţi eterice (C–O–C), care prin hidroliză conduc la monozaharidele constituente;
– Polizaharide, care sunt formate dintr-un număr mare de resturi de monozaharide,
legate prin punţi eterice, în lanţuri liniare sau ramificate, care prin hidroliză formează
monozaharidele constituente.

MONOZAHARIDELE – definiţie
Monozaharidele sunt compuşi polihidroxicarbonilici, conţinând o grupare carbonil (>C=O), şi
mai multe grupări hidroxil (–OH).
MONOZAHARIDELE – clasificare
 După natura grupării carbonil, monozaharidele se împart în:
• polihidroxialdehide (aldoze) CH O
• polihidroxicetone (cetoze)
CH2OH
CHOH n
C O
CH2OH CHOH n

2
CH OH
După numărul de atomi de carbon din moleculă, monozaharidele se împart în:
• trioze, care conţin trei atomi de carbon în moleculă; acestea nu se găsesc libere în natură, dar
esterii acestora cu acidul fosforic sunt intermediari în procesele de transformare biochimică a
monozaharidelor.
• tetroze, care conţin patru atomi de carbon în moleculă; nu se găsesc în natură.
• pentoze, au cinci atomi de carbon în moleculă; cele mai importante pentoze sunt D–riboza, D–
ribuloza, şi D–xiloza.
• hexoze, care au şase atomi de carbon în moleculă; importanţă biologică deosebită prezintă D–
glucoza, D–fructoza, D–galactoza şi D–manoza.
CH O CH2OH
D–glucoza este o aldohexoză, iar D –fructoza este o H C OH C O
cetohexoză, care se găsesc libere în sucul fructelor dulci HO C H HO C H
şi în mierea de albine şi intră în compoziţia unor di–, tri–
şi polizaharide. H C OH H C OH
MONOZAHARIDELE – izomerie H C OH H C OH
Monozaharidele cu acelaşi număr de atomi de carbon în
moleculă sunt izomere, indiferent de natura grupării carbonil, CH2OH CH2OH
diferind între ele prin modul de dispunere a grupărilor
hidroxil în moleculă. D - glucoză D - fructoză
Litera D din faţa denumirii indică configuraţia atomului de carbon vecin cu gruparea –CH2OH.

PENTOZE

CH O CH O CH2OH

H C OH H C OH C O

H C OH HO C H H C OH

H C OH H C OH H C OH

CH2OH CH2OH CH2OH

D - riboză D - xiloză D - ribuloză

 HEXOZE

MONOZAHARIDELE – structură
Triozele şi tetrozele au structură aciclică. Monozaharidele cu 5 sau mai mulţi atomi de carbon
în moleculă, adoptă structuri ciclice, mai stabile, prin adiţia unei grupări hidroxil la gruparea carbonil.
Se formează catene heterociclice (catene ciclice care conţin pe lângă atomi de carbon şi atomi
ai altor elemente organogene), cu 5 atomi (formă furanozică) sau 6 atomi (formă piranozică).
CH O CH2OH CH O CH O
O
H C OH C O H C OH HO C H O
HO C H HO C H HO C H HO C H

H C OH H C OH HO C H H C OH

H C OH H C OH H C OH H C OH

CH2OH CH2OH CH2OH CH2OH

furan piran
D - glucoză D - fructoză D - galactoză D - manoză

Aceste structuri ciclice explică unele proprietăţi chimice, cum ar fi reactivitatea mărită a unei
grupe hidroxil faţă de celelalte, precum şi lipsa reactivităţii monozaharidelor faţă de unii reactivi
specifici compuşilor carbonilici.
În urma reacţiei de ciclizare rezultă o nouă grupare hidroxil, care se numeşte hidroxid
glicozidic, care este mai reactivă decât celelalte grupări –OH din moleculă.

La închiderea ciclului, hidroxilul glicozidic poate fi orientat de aceeaşi parte cu hidroxilul din
poziţia 4 (forma a), sau în partea opusă faţă de acesta (forma b). Formele a şi b se numesc anomeri, şi
pot trece una în cealaltă prin intermediul formei aciclice.

Glucoza ciclizează în formă piranozică, prin adiţia grupării hidroxil de la atomul de carbon 5 la
gruparea carbonil.
1
CH O
HO C H H C OH
1 H C OH 1

H C OH 2
H C OH
2 2
HO C H
HO C H O
3
HO C H O
3 3
H C OH
H C
4
OH 4
H C OH
4
H C OH
H C
5
5
H C
5
CH2OH
CH2OH 6
CH2OH
6 6

-D-glucopiranoză D - glucoză
-D-glucopiranoză
-glucoză) -glucoză)
 Fructoza liberă adoptă structură piranozică prin adiţia grupării hidroxil de la atomul de carbon
6 la gruparea carbonil.
1
1 CH2 OH 1
HO C CH2OH HOCH2 C OH
2 2 C O 2
HO C
3
H HO C H
HO C H 3

H C OH O
3
H C OH
4
H C OH 4
O
H C OH 4
H C OH
5
H C OH 5

CH2 5
CH2
6
CH2OH 6
6

-D-fructopiranoză D - fructoză -D-fructopiranoză

Fructoza din di- sau polizaharide adoptă structură furanozică, prin adiţia grupării hidroxil de la
atomul de carbon 5.
1
1 CH2 OH 1
HO C CH2OH HOCH2 2C OH
2 2 C O
HO C H HO C H
3 O O
HO C H 3

H C OH 3
H C OH
4
H C OH 4

H 5
C 4
H C
H C OH 5

6
CH2OH 5
CH2OH
CH2OH 6
6

-D-fructofuranoză D - fructoză -D-fructofuranoză

Formele ciclice pot fi reprezentate prin formule Fisher, sau prin formule Haworth, în care
catena ciclică este reprezentată printr-un hexagon (în formele piranozice) sau pentagon (în formele
furanozice) perpendicular pe planul foii, cu atomul de oxigen aflat în planul opus privitorului.
Celelalte două valenţe ale carbonului se reprezintă în planul foii. Trebuie avut în vedere ca
substituenţii care sunt de aceeaşi parte în formula Fisher să se găsească tot de aceeaşi parte şi în
formula Haworth, cu excepţia celor de la atomul de carbon 5 care sunt inversaţi.
D - glucoză
1
CH O
H 2
C OH
H
HO C H 5
3 H CH2OH O
6
OH
H C OH 4 H 1
4 OH
H C OH HO 3 2 H
5
H OH
CH2OH
6

CH2OH CH2OH CH2OH

H O H OH H O OH
H O
H H H
OH H H OH H
OH
HO OH HO H HO H

H OH H OH H OH

-D-glucopiranoză
-D-glucopiranoză
-glucoză)
-glucoză)
 MONOZAHARIDELE – proprietăţi fizice
Monozaharidele sunt substanţe solide, cristaline, incolore, cu gust dulce. Gustul dulce se
intensifică la creşterea numărului de grupări hidroxil din moleculă.
Monozaharidele sunt solubile în apă, parţial solubile în alcool şi insolubile în solvenţi nepolari.
La încălzire puternică, monozaharidele
D - se descompun în carbon şi apă.
fructoză

H
Polizaharide1

2
CH2 OH
C O H

H O CH OH H O OH
HO C H
HCARACTERISTICI:
2
3 H
H OH H OH
-sunt raspandite atat in regnul vegetal, cat
H si 4in
C celOH
animal, avand o mare importanta biologica. Dintre
polizaharidele vegetale se mentioneaza amidonul si celuloza, iar dintreHcele
HO OH O CH2OH
de origine animala se
mentioneaza
OH glicogenul. 
H H 5C OH OH H
-Polizaharidele se obtin prin eliminarea a ,,n” molecule de apa intre mai multe molecule de
-D-fructopiranoză CH2OH -D-fructopiranoză
monozaharide :  C6H12O6 – nH2O [C6H10O5 6 ] n monozaharida --> polizaharida
PRINCIPALELE POLIZAHARIDE
1
CH OH
1. Celuloza – are ca monom celobioza ; intra2 in componenta tesuturilor de sustinere la
2C O
organismele vegetale 
2.Amidonul
HO CH2 –Oconstituie
OH rezerva deH energie
O C a plantelor
H si sursa primara
HOCH2
de carbohidrati
CH2OH
a
O
animalelor 
H HO
3
H HO
3. Glicogenul
H
– esteCH
rezerva
OH
temporaraH deCenergie
OH a animalelor, putand fi usor depolimerizat la
2 4 H OH
glucoza care, apoi, are cai specifice de metabolizare
OH H H C OH OH H
5

AMIDONUL - [ C6H10O5 ] CH2OH

Este un amestec de doua polizaharide : amiloza6
si amilopectina
Structura macromoleculara n C6H12O6
-D-fructofuranoză D -->fructoză
[ C6H10O5 ] n -D-fructofuranoză
Industrial, amidonul se obtine din cartofi sau faina de grau 
Se prezinta ca o pulbere fina, de culoare alba, mai mult sau mai putin stralucitoare
In industrie, hidroliza acida a amidonului este folosita la prelucrarea glucozei, iar hidroliza
enzimatica, la obtinerea etanolului 
Insolubila in apa si in solventi organic

  CELULOZA
Se prezinta sub forma de macromolecule filiforme 6nCO2+5nH20 -> [ C6H10O5 ]n+6nO2
In stare pura, celuloza se obtine din fibrele de bumbac 
Celuloza este o substanta alba, cu structura macromoleculara fibroasa, fara gust si fara miros,
insolubila in apa, in acizi minerali diluati, cat si in dizolvanti organici 
Studiul de esterificare a dus la concluzia ca in fiecare grupa C6H10O5 sunt continute trei grupe
hidroxili, pe aceasta baza, formula moleculara a celulozei se poate scrie astfel : [ C6H7O2(OH)3 ]
C6H6O2 ─ OH
Glicogenul - [ C6H10O5  ]
Este numit ,,amidonul’’ regnului animal 
Se gaseste in toate celulele organismului
Este o pulbere alba, solubila in apa, dar insolubila in alcool 
Prin hidroliza acida, glicogenul se scindeaza in glucoza
 Esenţe. Arome. Parfumuri
În chimie,  recepţia informatie gustative de la nivelul limbii se bazează pe o recunoaştere a
moleculelor din mediul extern de către proteinele organelor de simţ, aşa cum pentru a fi deschisă, o
yală recunoaşte o singură cheie. Cu toate că o echipa de chimişti au luat premiul Nobel pentru
elucidarea mecanismului de recunoaştere moleculară , relaţia între structura moleculelor şi senzaţia
pe care acestea o produc rămâne încă un mister.

Arome
Moleculele care determină senzaţia de gust se numesc generic arome. Aromele naturale sunt
folosite încă de la începuturile timpurilor pentru savoarea mâncărurilor şi a băuturilor, azi folosite
împreună cu aromele artificiale sintetizate în laborator.
Gusturile:
Gustul dulce este dat de molecule care au toate grupe hidroxil, – OH (alcool): glicerina,
zaharoza, glucoza şi fructoza. Industria alimentară a creat arome artificiale ca zaharoza şi aspartamul.
Aceşti compuşi au o structură mai complicată, dar care este recunoscută de aceiaşi receptori care
conduc la senzaţia de dulce.
Gustul acru (acid) este dat în special de existenţa în cavitatea bucală a ionilor H3O+ , proveniţi
din ionizarea acizilor. Unele soiuri de mere sunt acide: ele conţin acid malic, un acid organic care are
trei atomi de carbon, două grupe carboxilice şi o grupă -OH. Lămâile, conţin acid citric şi sunt folosite
la prepararea ceaiurilor şi a băuturilor răcoritoare.
Gustul amar este asociat cu compuşi organici numiţi alcaloizi; aceştia au în moleculă cel puţin
un ciclu format din atomi de carbon şi unul sau mai mulţi atomi de azot. Multe dintre moleculele
alcaloizilor sunt otrăvitoare şi capacitatea de a le detecta după gust este reyultatul unei adaptări la
mediu a organismelor. Chinina este folosită în concentraţii mici pentru a da savoare unor băuturi
răcoritoare (apă tonică) sau a unor băuturi alcoolice (gin tonic), este componenta principală a
medicamentelor anti-malarie; înconcentraţie mare provoacă contracţii musculare la nivel abdominal şi
vărsături. Hameiul , folosit  la fabricarea berii conţine humolonă, moleculă care asociază berii gustul
uşor amar.
Gusturile  piperat, iute si aromat specifice unor condimente par în urma excitării stimulilor
durerii. Pentru a elimina durerea creierul comandă sinteza în organism a unor compușii cu acțiune
calmantă; aceștia determină senzația de calm resimțită după o masă foarte condimentată. Gustul
piperat, atribuit varietăților de piper negru și alb este determinat de interacția unui alt
alcaloid, piperina cu receptori ai durerii. Gustul iute specific ardeiului iute, verde sau roșu(paprika) se
explică prin existența în compoziția acestora a capsaicinei. Atât piperina cât si capsaicina stimulează
secreția salivară și ajută digestia.
Gustul proaspăt și rece atribuit mentei se explică prin acțiunea mentolului asupra receptorilor
termici de la nivelul limbii.
 Esențe și Parfumuri
Pentru a fi mirosită o substanţă trebuie să fie volatilă şi solubilă în apă; ea ajunge mai întâi la
organul mirosului, nasul (unde
se dizolva în mucoasa nazală) şi apoi la receptorii olfactivi. lipsa de miros se explică În unele cazuri
prin faptul că unele molecule, insolubile În apă, nu ajung la aceşti receptori. Moleculele care
generează senzaţia de miros plăcut se numesc generic esenţe; ele activează semnale olfactive
la nivelul sistemului responsabil de producerea emoţiei. Aşa se explică faptul că esenţele volatile sunt
folosite încă din antichitate pentru efectul lor terapeutic şi sunt folosite şi astăzi în proceduri de
aromoterapie.
Esenţele se extrag prin antrenare cu vapori, macerare la cald sau extracţie cu solvenţi , din
diferite părţi ale plantelor.
O singură esenţă sau amestecuri de esenţe se păstrează dizolvate într-un solvent organic cu care
formează o soluţie omogenă cu aspect uleios.
Se comercializează sub numele de uleiuri esențiale. Unele dintre ele sunt folosite la fabricarea
parfumurilor utilizate în cosmetică , iar altele în industria alimentară . Parfumul este un amestec
omogen format din esenţe dizolvate în soluţie alcătuită din alcool etilic şi apă. Industria
parfumurilor prosperă prin crearea de parfumuri noi, prin recombinarea esenţelor naturale tradiţionale
sau prin obţinerea în laborator a unor compuşi organici folosiţi ca esenţe sau amestecuri de esenţe .
Esenţele sunt compuşi organici care au În moleculă legături duble, cicluri aromatice, grupe
funcţionale de tip: alcool, aldehidă
, cetonă, eter, ester sau cicluri care conţin atomi de carbon şi unul sau mai mulţi heteroatomi (N şi O).
 Medicamente. Droguri. Vitamine
MEDICAMENTE
Sunt cuvinte pe care le folosim zi de zi și al cãror sens pare a fi știut de când lumea. Și uneori
chiar așa este! Cu toate acestea puțini știu cã medicament și drog înseamnau pânã nu demult același
lucru: substanțe folosite pentru a ameliora și a trata o boalã. Ele se preparau și se vindeau în drogherii,
sinonim al denumirii folosite azi farmacii.
În prezent este unanim acceptat cã:
– medicament este orice compus sau amestec de compuși
chimici (naturali sau de sintezã) , administrat sub formã de comprimate,
capsule sau soluție cu scopul de a ameliora sau vindeca;
– drog este asociat substanþelor nocive care creeazã dependențã, boalã și moarte.
Pragul de la care un medicament devine drog este greu de precizat; important este ca
administrarea de medicamente sã fie fãcutã cu avizul medicului sau al farmacistului. Primele
sistematizãri în domeniul medicamentului au fost fãcute de preoții egipteni (2000 î. Hr.) și s-au bazat
pe rezultate experimentale precum: folosirea pâinii mucegãite pentru tratarea rãnilor (mucegaiul fiind
materia primã din care Alexander Fleming a obținut în anul 1928 penicilina, primul antibiotic), a
esenței de mac pentru calmarea durerilor (opiul, unul dintre primele anestezice, se extrage din sãmânța
de mac) sau a uleiului de ricin, astãzi component important în industria famaceuticã.
Acțiunea medicamentului se bazeazã pe același mecanism de recunoaștere molecularã , despre
care ai aflat la subcapitolul Arome.
ASPIRINA
Aspirina este primul medicament de sintezã, este cel mai vândut din toate timpurile și are
acțiune antipireticã, analgezicã (calmeazã durerea) și antiinflamatoare. Compusul natural existã în
coaja de salcie.
În cantitãți mari este nocivã: provoacã ulcere stomacale, boli ale ficatului și reduce concentrația
în vitamina A din organism.
MEDICAMENTE ANTIBACTERIENE
Prin descoperirea microbilor, de cãtre Luis Pasteur și a bacilului care provoacã tuberculoza
(numit bacilul Koch, dupã numele descoperitorului sãu, Robert Koch) s-a deschis o nouã direcție
de cercetare: omorârea microbilor prin orice mijloace.
SULFAMIDE
Primul medicament din aceastã clasã, sulfamida aibã a fost descoperitã de un biolog, care a
studiat efectul coloranților asupra
microorganismelor. Sulfamidele au acțiune bacteriostaticã (împiedicã dezvoltarea bacteriilor).
În practica medicală se foloseşte un număr mare de sulfamide care sunt obţinute prin sinteză şi
sunt derivaţi ai sulfamidei albe. Un astfel de produs este sulfatiazolul, utilizat mai ales în tratarea unor
infecţii ale tubului digestiv.
 ANTIBIOTICE
Penicilina a fost descoperită de A. Fleming În anul 1929 din întâmplare: el a uitat descoperite în
atmosfera de laborator culturi de bacterii pe care s-a dezvoltat mucegai. Examinând la microscop
cultura mucegăită a constatat că în vecinătatea zonelor cu mucegai toate bacteriile erau moarte. Faptul
a sugerat ideea că mucegaiul secretă substanţe cu puterinc efect antimicrobian.
Acestea au fost denumite anitbiotice (anti – împotriva, bios – viaţă, cu referire la viaţa
bacteriilor).
Penicilina se obţine industrial prin creşterea unor mucegaiuri de tip Penicillium natatum şi
Penicillium chisogenum pe medii nutritive.
Orice infecţie de origine microbiană se tratează astăzi prin .. administrarea de antibiotice. În
functie de natura infecției se administrează un anumit tip de antibiotic: cu o anumită structură, astfel
încât recunoaşterea moleculară să fie eficientă şi boala să fie
tratată. Abuzul de antibiotice are ca efect diminuarea eficacității lor prin creşterea rezistenţei
bacteriilor la acţiunea acestora.
DROGURI
În urmă cu 6000 de ani, sumerienii foloseau pentru calmarea durerii extractul de mac, care
conţinea opiu. Grecii beau lethe, băutură pe bază de mandragora, plantă care conţine
scopolamină, substanţă care induce stări de uitare de sine şi ameţeală. De la greci a rămas cuvântul
narkotikos (care induce ameţeală), folosit atât pentru extractul de mac cât şi pentru băutura lethe.
În limbajul contemporan cuvintele drog şi narcotic sunt sinonime.
Între aliment, medicament  şi otravă diferenţa constă doar în concentraţie.
Alcaloizii sunt un exemplu: pot fi esenţe alimentare, medicamente (administrate sub formă de
tincturi, extracte şi substanţe pure) sau pot fi droguri.
Morfina al cărei nume derivă din numele Morpheus (zeul roman al viselor) este principalul
constituent al extractului de mac, numit opiu (care în limba greacă înseamnă suc de mac); a fost
izolată pentru prima dată în anul 1803 de farmacistul german Friederich SertDrner. Este calmantul
durerii profunde cu cea mai puternică acţiune . În concentraţii mari devine drog: induce stări de apatie,
de euforie, comă şi deces.
Tot în extractul de mac există codeină , folosită pentru calmarea tusei, precum şi papaverină , folosită
pentru relaxarea musculară , alcalozi care nu sunt droguri.
Canabisul afectează memoria de scurtă durată, logica, abilitatea de mişcare, abilitatea de a
efectua efort fizic complex. Canabisul este şi mai periculos când este combinat cu alcoolul. Efectele
pe termen lung sunt creşterea riscului de apariţie a bronşitei şi a cancerului pulmonar precum şi
apariţia perturbărilor psihice.
Heroina este cel mai periculos drog; starea de euforie indusă de drog durează în mod obişnuit
4-6 ore. Sub influenţa heroinei pupilele sunt contractate, pleoapele sunt căzute, apare depresie, apatie
şi descreşte activitatea fizică. Doze mai mari de heroină pot induce somn, vomă şi
respiraţie superficială. O supradoză poate cauza convulsii, comă şi moarte.
Barbituricele sunt cele mai folosite medicamente prescrise pentru inducerea relaxării şi a
somnului. Administrate fără discernământ şi în concentraţie mare afectează sistemul nervos central:
apar stări de pierdere a echilibrului, vomă, puls accelerat. O supradoză induce coma profundă
şi moarte.
Cocaina este un compus natural care se extrage din frunzele unei plante originare din America
de Sud, numit arborele de coca. Cocaina
este o pulbere albă. Este folosită în medicină ca anestezic puternic. În concentraţii mari devine drog!
O supradoză poate cauza agitaţie extremă, stop respirator, stop cardiac şi moarte.
 Ecstazy, numit şi Adam, MDMA sau X-TC este un drog sintetic, psihoactiv şi halucinogen.
Ecstazy este un aşa-numit „designer drug” (drog proiectat). Efectele asociate consumului de Ecstazy
sunt: probleme psihice, tulburări ale somnului, anxietate severă, nevoia irezistibilă de a
consuma drogul şi paranoia. În doze mari este mortal.
LSD (dietilamida acidului lisergic) este unul dintre cele mai puternice și mai bine studiate
halucinogene. Efectele fizice includ: dilatarea pupilelor, scăderea temperaturii corpului, greaţă, „piele
de găină”, creşterea glicemiei şi a ritmului cardiac. În faza halucinatorie, drogatul are modificări în
percepţia spaţiului şi a timpului, însoţite de percepţia distorsionată a mărimii şi formei obiectelor, a
mişcărilor, culorilor, sunetelor, atingerii şi în abilitatea consumatorului de a percepe obiecte prin
intermediul simţurilor.
VITAMINE
În anul 1912 Casimir Funk, biochimist american de origine poloneză descoperea compuşii
organici esenţiali pentru viaţă şi sănătate.
Deoarece a crezut iniţial că aceştia fac toţi parte din clasa aminelor i-a numit vital amine, nume
care, în timp, prin transformări specifice limbii vorbite şi apoi scrise, a devenit vitamine. Timpul i-a
dat dreptate lui C. Funk şi anume că vitaminele sunt vitale (dar l-a infirmat în privinţa faptul că toate
sunt amine).
Vitaminele sunt compuşi organici pe care organismul nu-i poate sintetiza pe măsura nevoilor
sale, de aceea asigurarea necesarului de vitamine este posibil numai printr-o alimentaţie corectă şi
variată. O alimentaţie monotonă, bazată pe alimente semipreparate şi lipsa legumelor şi a fructelor din
dieta zilnică fac imposibilă asigurarea minimului de vitamine în organism.
Scăderea conţinutului de vitamine din organism determină instalarea bolii cunoscute sub
numele de avitaminoză. Carența în vitamine se regleazã printr-o alimentație echilibratã și printr-o
administrare, sub control medical, a vitaminelor obținute în laborator, prin sintezã ; acestea sunt
condiționate ca și medicamentele și sunt comercializate sub formã de comprimate, comprimate
efervescente, capsule sau fiole.
Luate fără discernământ , unele vitamine nu se elimină din organism şi produc hipervitaminoze,
boli cu efecte grave la nivelul sistemului nervos.
Clasificarea vitaminelor se face după solubilitatea lor, determinată de structura moleculei.
Există vitamine care sunt solubile în apă , numite hidrosolubile  şi vitamine care sunt solubile în
grăsimi şi solvenţi organici, numite liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile se pot pierde uşor în timpul spălării, păstrării, fierberii etc.
produselor alimentare datorită solubilităţii
lor în apă; se absorb uşor în tubul digestiv mai ales în medii acide; excesul se elimină prin urină şi nu
dau decât rar hipervitaminoze;
organismul nu face rezerve importante pentru aceste vitamine; avitaminozele apar imediat.
Vitaminele liposolubile se pierd prin îndepărtarea lipidelor din alimentaţie , dar nu se pierd la
prelucrarea alimentelor; la depăşirea necesarului zilnic excesul se depozitează în lipidele din ţesuturi şi
mai ales în cele din ficat, ceea ce face ca avitaminozele să apară târziu; pot provoca hipervitaminoze.
 Fibre naturale, artificiale și  sintetice
Fibrele
Cele mai multe materiale textile utilizate de om mai ales pentru îmbrăcăminte (ţesături, tricotaje
etc.) sunt confecţionate din fibre textile prin procedee mecanice de prelucrare: ţesut, tricotat, împâslit
etc., după o prealabilă înnobilare prin finisare: vopsire, antistatizare etc.
Fibrele textile se împart după provenienţa lor în:
– fibre naturale – mai importante sunt cele proteice (lâna şi mătasea naturală) şi cele celulozice ,
inul, cânepa, iuta etc.);
– fibre artificiale – denumite astfel întrucât sunt fabricate din materii prime organice naturale.
Reprezentanții mai importanți sunt mãtasea vâscozã și mãtasea acetat ;
– fibre sintetice – sunt cele fabricate din materii prime organice de sintezã, cele mai importante fiind
fibrele poliamidice, poliesterice și poliacrilonitrilice.
Fibre naturale
Fibre proteice naturale
Mătasea naturală şi lâna sunt constituite din catene macromoleculare cu structură de proteină.
Fibre celulozice naturale
Printre fibrele de acest tip se numără cele obţinute din: bumbac, in, cânepă, iută etc.
Bumbacul este constituit din celuloză aproape pură iar celelalte tipuri de fibre conţin în cantităţi
variabile şi alte substanţe străine cu care celuloza este amestecată intim (pectină, lignină, grăsimi,
răşini, substanţe minerale etc.).
Gradul de policondensare diferă de la un material celulozic la altul. Celuloza din bumbac are un
grad de policondensare foarte mare, situat între 1200 şi 1300, având catene macromoleculare lungi,
în timp ce în cazul inului şi cânepii, el se situează între 800 şi 1000.
Fibre artificiale
Fibrele artificiale din celuloză regenerată
Cel mai important produs de acest tip este vâscoza. Vâscoza este constituită din macromolecule
de ceuloză aproape pură cu un grad de polimerizare mai mic decât al celulozei din bumbac şi cu o
rezistenţa mecanică mai scăzută. Fibrele de vâscoză sunt mai hidrofile decât cele de bumbac. O altă
fibră artificială de celuloză regenerată este mătasea cuproxam. Comportarea acestei fibre
artificiale este asemănătoare cu cea a vâscozei.
Fibre artificiale din celulozã modificatã chimic
Importante sunt în prezent fibrele de acetat de celulozã, așa numita mãtase acetat. Țesãturile din
mãtase acetat sunt mai rezistente dar mai puțin higroscopice decât cele din mãtase vâscozã.
Fibre sintetice
Fibrele poliamidice sunt constituite din macromolecule filiforme (fără catene laterale) în
care grupele amidice, care sunt polare şi hidrofile, alternează cu porţiuni de catene
hidrocarbonate nepolare şi hidrofobe, asemănător cu structura fibrelor proteinelor.
Dintre fibrele poliamidice cele mai folosite menţionăm: Nylon 6,6 şi Nylon 6 (Relon, Perlon L,
Capron). Aceste fibre sunt folosite pentru obţinerea: articolelor turnate, a textilelor şi a suturilor
medicale. Fibrele de nylon sunt rezistente şi mult mai elastice decât mătasea şi relativ insensibile la
umezeală şi mucegai.
 Fibrele poliesterice au ca reprezentant important Terilena (Terom, Dacron) care rezultă prin
poliesterificarea (cu eliminare de apă) a acidului tereftalic cu 1,2-etandiol. Acest tip de fibre au
caracter puternic hidrofob şi sunt rezistente la lumină , căldură, şifonare.
Fibrele poliacrilonitrilice (Melană , PNA, Acrilon) se obţin prin polimerizarea
acrilonitrilului.
Fibrele sintetice şi artificiale încearcă în mare măsură să se apropie de aspectul fibrelor naturale.
Astfel, mătasea vâscoză şi mătasea acetat imită mătasea naturală , fibrele poliamidice şi
poliacrilonitrilice, imită lâna, iar fibrele poliesterice, bumbacul. Pentru diminuarea inconvenientelor ce
apar la utilizarea acestora la fabricarea îmbrăcămintei, inconveniente legate mai ales de caracterul lor
hidrofob, ele se utilizează de multe ori în amestecuri cu fibrele naturale al căror aspect îl mimează.
 Coloranți naturali și
sintetici.  Vopselele
Coloranți
Culoarea este o proprietate a materialelor. Noțiunea de colorant este indispensabil legatã de
culoare.
Un colorant este o substanțã organicã sinteticã sau naturalã, care are culoare proprie, și care are
proprietatea de a colora substraturile pe care este aplicatã (textile, ceramicã, piele, hârtie etc.). Pentru
ca o moleculã organicã sã posede o culoare proprie bine definitã , ea trebuie sã includã în structurã
grupe de atomi, numite grupe cromofore sau cromofori.
În general existența culorii este legatã de prezența dublelor legãturi conjugate într-o
moleculã. Substanțele care conțin în molecula lor unul sau mai mulți cromofori se numesc cromogene
și sunt colorate. Pentru ca o substanțã coloratã sã devinã și colorantã (sã poatã colora la rândul ei),
trebuie sã conținã în moleculã , pe lângã cromofori și alte grupe, numite auxocrome. Grupele
auxocrome imprimã substanței proprietatea de a colora, produce totodatã o intensificare a culorii și
dau o nuanțã mai închisã culorii existente în absența lor.
Coloranții organici pot fi clasificați dupã proveniența lor în: coloranți naturali și coloranți de
sintezã .
Coloranți organici naturali
Primii coloranți organici utilizați , au fost produse naturale de origine vegetalã și numai în micã
mãsurã de origine animalã .
Colorantii de origine vegetalã provin din anumite plante, ca de exemplu: garanța (roiba)
obținutã din rãdãcinile plantelor din familia Rubiaceelor, indigoul (extras din plante din
familia Indigofera), colorantul albastru extras din lemnul de bãcan. Garanța și extractele de lemn de
bãcan vopsesc materialele textile numai în prezența unor substanțe numite mordanți (oxizi și hidroxizi
de aluminiu, fier, crom, etc). Dintre coloranții de origine animalã este cunoscutã din
antichitate, purpura, extrasã din unele varietãți de melci rãspândiți pe coastele Mãrii Mediterane și
carminul (extras dintr-un gândac parazit care se dezvoltã pe diverse specii de stejar pitic rãspândit în
Asia și sudul Europei).
Numãrul compuși lor naturali utilizați în decursul timpului drept coloranți a fost foarte mare,
însã numai puțini dintre aceștia sunt valoroși din punct de vedere al rezistenței culorii pe suportul
pe care se aplicã.
Coloranți organici de sinteză
Marea majoritate a coloranților folsiți în prezent în practica vopsirii sunt compuși de sintezã.
Aceștia sunt performanți, atât sub aspectul paletei coloristice cât și al rezistențelor la agenții  exteriori:
lumină , umiditate, gaze industriale, spălare etc.
Primul colorant sintetic, moveina a fost sintetizat în 1856 în Anglia de WH. Perkin.
 Coloranţii organici de sinteză , pot fi grupaţi în câteva categorii, în funcţie de modul general de
fixarea lor pe suport textil:
– coloranţi uşor solubili În apă: au caracter ionic (cationic sau anionic) şi sunt adsorbiţi ca atare din
soluţia apoasă pe materialul textil sau pe piele. În această categorie sunt cuprinşi coloranţii
acizi (vopsesc fibre poliamide), direcţi sau substantivi (vopsesc fibrele celulozice) şi bazici sau
cationici (care vopsesc fibrele PNA);
– coloranţi greu solubili în apă (neionici): sunt adsorbiţi pe materialul textil din suspensii apoase fin
dispersate. Din această categorie fac parte coloranţii de dispersie, folosiţi pentru fibrele de tip acetat şi
triacetat de celuloză şi pentru fibrele sintetice din care se extrage un colorant. (poliesterice,
poliamidice şi în mai mică măsură , pentru cele poliacrilonitrilice). Astfel de fibre acţionează ca un
solvent hidrofob care extrage colorantul greu solubil în apă ;
– coloranţi insolubili în apă (neionici) care nu pot fi preluaţi ca atare de către materialul textil. Ei
trebuie transformaţi provizoriu
într-o formă solubilă în apă , care este absorbită de către materialul textil. Ulterior se reface colorantul
iniţial printr-un tratament
potrivit, el rămânând fixat în suport. Din această categorie fac parte coloranţii de cadă şi coloranţii de
sulf. Majoritatea acestor
coloranţi se utilizează pentru vopsirea fibrelor celulozice şi numai o parte pentru vopsirea lânii;
– coloranţi insolubili în apă şi solvenţi, numiţi pigmenţi . Aceştia se folosesc sub formă de
amestecuri de particule mici dispersate în lichide peliculogene şi se numesc vopsele.
Vopselele sunt folosite pentru colorarea superficială, opacă a diverselor obiecte. Lichidele
peliculogene pot fi uleiuri sicative (de exemplu ulei de in) sau substanţe macromoleculare dizolvate în
solvenţi volatili. După evaporarea solventului aceste lichide lasă pe suprafaţa vopsită , pelicula solidă
în care este înglobat colorantul.
O altă posibilitate de utilizare a pigmenţilor este colorarea în masă a unor materiale plastice,
fibre şi a cauciucului. Operaţia are loc într-un malaxor în care se află materialul care trebuie colorat.
Coloranți alimentari
Coloranții alimentari sunt substanțe care redau sau intensificã culoarea produselor alimentare.
Ei pot fi constituenți naturali ai produselor alimentare și / sau alți compuși naturali, care în mod
normal nu sunt consumați ca alimente și nu sunt utilizați ca ingrediente caracteristice în alimentație.
Coloranții alimentari sunt folosiți în scop comercial, deoarece prin culoare se dã impresia unei calitãți
mai bune și se stimuleazã apetitul. Sunt utilizați în: dulciuri, îngheþate, limonade, margarinã , brânzã
și în diverse produse din carne.
Coloranții alimentari pot fi clasificați dupã urmãtoarele criterii:
– în funcție de proveniența lor, se împart în: coloranți naturali și sintetici;
– în funcþie de culoarea pe care o prezintã și o imprimã produselor, pot fi de culoare: galben, oranj,
roșu, albastru, verde, brun etc;
Unii coloranþi pot fi introduși în produsele alimentare, alții sunt folosiți pentru colorarea unor
textile, mase plastice, vopsele etc.
Coloranți alimentari naturali
Coloranţii alimentari naturali sunt substanţe complexe obţinute prin extracţie din planta întreagă
sau din diferite părţi ale acesteia.
Produşii obţinuţi au proprietăţi tinctoriale bune, fiind solubili în apă sau grăsimi. Coloranţii
naturali au însă dezavantajul că nu sunt rezistenţi la tratament termic şi , ca atare, utilizarea lor
este limitată.
 În cazul clorofilei şi a colorantului din sfeclă sau varză (suc de sfeclă sau varză) , se poate
imprima produsului alimentar şi gust caracteristic colorantului, dacă adaosul este suficient de mare.
Clorofila este colorantul verde din plante şi este folosit şi drept colorant alimentar verde smarald de
mare intensitate. Clorofila este un complex de magneziu cu un ligand heterociclic. Dacă la
prepararea produselor alimentare verzi (murături , dulceaţă de caise verzi, nuci verzi etc.) se adaugă
un cristal de CuSO4 acesta induce o culoare verde strălucitoare, datorată formării complexului de
cupru cu clorofila.
β- carotenul, tinde să fie tot mai mult perceput ca un nutritiv esenţial, care În plus are şi
proprietăţi colorante. Este unul dintre cei mai folosiţi coloranţi în produsele alimentare. Există în
mod natural în fructe şi legume. Odată consumată , substanţa este convertită în vitamina A şi are
calităţi antioxidante.
β-carotenul se adaugă în laptele folosit pentru obţinerea brânzei. În funcţie de culoarea dorită, se
adaugă o cantitate de 6-30 g pentru 1000 kg de brânză . În pastele făinoase se recomandă o doză de β-
caroten de 25-100 mg/kg de făină. Prin utilizarea
cantităţi lor diferite de β-caroten se obţine o gamă de culori de la galben la portocaliu.
β-carotenul a fost obţinut şi prin sinteză , având compoziţie chimică similară celui extras din
fructe şi legume. Şofranul este o plantă cu florile albastre-violacee. Din şofran se extrag uleiuri eterice
şi alte substanţe care sunt folosite drept condiment şi colorant alimentar. El este folosit şi în cosmetică
la obţinerea unor rujuri. Practic, şofranul este mirodenia cea mai scumpă din lume: din 200 de flori
uscate se obţine de-abia un gram de şofran (staminele florii).
Colorați alimentari sintetici
Marea majoritate a coloranþilor alimentari folosiți în industria alimentarã sunt coloranți sintetici.
Un exemplu de colorant alimentar sintetic este caramelul obținut din porumb, trestie de zahãr
sau prin simpla topire a zahãrului și a altor zaharuri în condiții speciale.
E-urile reprezintã codificarea unor aditivi alimentari, inclusiv coloranți alimentari, a cãror utilizare
este permisã și autorizatã din punct de vedere al siguranței alimentare în țãrile Uniunii
Europene. Acest mod de simbolizare sprijinã consumatorii în recunoașterea aditivilor în alimente,
indiferent de limba în care este redactatã eticheta, garantând astfel cã aceștia fac parte din lista celor
autorizați.
 BIBLIOGRAFIE

 https://www.didactic.ro/materiale-didactice/polizaharide
 http://www.referat.ro/referate/Polizaharide_7772.html
 https://www.scribd.com/doc/25150489/Polizaharidele-Sunt-Hidrocarbonate-Compuse-Din-Mai-
Multe
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Monozaharid%C4%83
 http://www.referatele.com/referate/biologie/online8/Monozaharide-referatele-com.php
 http://euinvat.bluepink.ro/wp-content/uploads/2011/08/monozaharide.ppt
 http://www.referat.ro/referate_despre/referat_ppt_polizaharide.html
 https://chemistrywork.wordpress.com/2012/06/10/fibre-naturale-artificiale-si-sintetice/
 https://chemistrywork.wordpress.com/2012/06/10/coloranti-naturali-si-sintetici-vopselele/
 https://www.mygarage.ro/attachments/cafenea/317527d1425825237-total-offtopic-
44389859-coloranti-naturali-si-sintetici.doc
 http://www.scritub.com/stiinta/chimie/FIBRE-NATURALE-ARTIFICIALE-SI-
3214161821.php
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Metanol#R%C4%83sp%C3%A2ndire_%C3%AEn_natur
%C4%83
 https://www.didactic.ro/materiale-didactice/medicamente-droguri-vitamine
 https://chemistrywork.wordpress.com/2012/06/07/12/
 https://chemistrywork.wordpress.com/2012/05/08/esente-arome-si-parfumuri/
 https://organicchemestry.wordpress.com/2012/06/13/aa-a-a-a-a-7-2/
 http://www.referatele.com/referate/chimie/online8/PROTEINELE-referat-referatele-
com.php
 http://www.referatele.com/referate/chimie/online3/Chimia-organica---proteinele--
compozitie--structura--proprietati-referatele-com.php
 http://referat.clopotel.ro/Petrolul-14392.html
 https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83rbune
 http://www.referatul.ro/referate/carbunele.html
 http://referat.clopotel.ro/Carbunii-6770.html
 http://www.referatele.com/referate/chimie/online1/Cauciuc---cauciuc-natural-sintetic-
referatele-com.php
 https://www.scribd.com/doc/75469462/Cauciuc-Natural-Si-Sintetic
 https://www.scribd.com/doc/296322708/CAUCIUCUL-NATURAL-SI-SINTETIC-ppt
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Metanol
 https://www.scribd.com/document/92507580/metanol
 https://biblioteca.regielive.ro/referate/mecanica/alcoolul-metilic-178462.html
 http://www.referat.ro/referate/Masele_plastice_1046.html
 http://www.referatele.com/referate/noi/chimie/masele-plastice18911811.php
 http://www.referat.ro/referate/Masele_plastice_1046.html
 http://www.referatele.com/referate/noi/chimie/masele-
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Mas%C4%83_plastic%C4%83
 Manual pentru clasa a X-a (Luminiţa Irinel Doicin, Luminiţa Vlădescu, Corneliu
Tărăbăşanu Mihăilă)