Masele Plastice2

Portofoliu Chimie Clasa a X-a
Masele plastice
e numesc mase plastice materialele produse pe baza
capabile
de polimeri,
de a capata la incalzire forma ce li se da si de a o pastra
dupa racier. Dupa cantitatea in care se produc ele ocupa primul loc printer
materialele polimere. Ele se caracterizeaza printr-o rezistenta mecanica mare,
densitate mica, stabilitate chimica inalta, proprietati termoizolante si electroizolante etc. Masele plastice
se fabrica din materii prime usor accesibile,
din ele pot
fi confectionate
usor cele mai felurite articole. Toate aceste avantaje au determinat utilizarea
diversele ramuri ale economiei nationale si
lor in
ale tehnicii, in viata
de toate
zilele.
Aproape toate masele plastice contin, in afara
de polimeri (denumiti adesea
rasini), componenti care le confera anumite calitati; substanta polimere serveste in ele in calitate
de liant. O masa plastica este constituita
de implutura ( faina
din materialul
de lemn, teseturi,azbest, fibre
de sticla s.a.), care ii
reduc costul si ii imbunatatesc proprietatile mecanice, plastifianti(
de exemplu esteri cu
punctual
de fierbere inalt), care le sporesc elasticitaea, le reduc fragilitatea, stabilizatori

(antioxidanti, fotostabilizatori), care contribuie la pastrarea proprietatilor maselor plastice in timpul
proceselor
de prelucrare si in timpul utilizarii, coloranti, care le dau culoarea necesara, si
alte substante.
Pentru a ne comporta correct cu masele pastice, trebuie sa stim
ce fel
de polimeri au fost produse ele termoplastici sau termoreactivi.
Polimerii termoplastici(
de exemplu polietilena) la incalzire devin moi si in
aceasta stare isi schimba usor
isi pastreaza
din
forma. La racier ele
forma capatata. Fiind
din nou se solidifica si
din nou incalzite, ele iarasi devin moi,
pot capata o noua
forma si tot asa mai departe.
termoplastici pot
fi formate prin incalzire si presiune diferite articole care in caz
de necessitate pot
fi
Din polimerii
din nou supuse aceluias mod
de prelucrare.
Polimerii termoreactivi la incalzire devin plastici, apoi isi pierd plasticitatea devinind nefuzibili si
insolubili, deoarece intre macromoleculele lor liare au loc interactiuni chimice, formindu-se o structura
tridimensionala ( ca in cazul vulcanizarii cauciucului). Un astfele
de material nu mai
poate fi supus prelucrarii a doua oara: el a capatat o structura spatiala si si-a pierdut plasticitatea
2

proprietate necesara pentru acest scop. Vom examina in continuare cele mai raspindite feluri
de mase plastice.
POLIETILENA
In drumul mereu ascendent al materialelor plastice, o deosebita importanta a avut descoperirea

facuta
de Karl Ziegler, in anul 1954, si anume ca amestecul
combinatii organo-aluminice si tetraclorura
de
de titan catalizeaza polimerizarea etilenei la
presiuni joase. Pana la acea data, polietilena se obtinea numai prin polimerizarea radicalica la presiuni
de ordinul catorva mii sau chiar zeci
de mii
(5000-20.000) atmosfere, conducand la asa numita polietilena
inalta sau polietilena
de atmosfere
de presiune inalta si foarte
de densitate joasa (0,92 g/cm3). Macromoleculele acestui polimer
prezinta numeroase ramificatii, ceea
ce face ca materialul plastic sa aiba o cristalinitate
de numai 40-50%. Ca urmare, polietilena
caracterizeaza prin rezistenta termica si
de densitate joasa se
mecanica relativ scazute (polietilena moale).
Procedeul Ziegler a revolutionat tehnologia
de obtinere a polietilenei, permitand

obtinerea industriala a acesteia la presiuni
este formata in principal
de numai cateva atmosfere. Aceasta polietilena
din macromolecule liniare, cu foarte putine ramificatii, ceea
ce permite impachetarea usoara a macromoleculelor. Drept urmare, creste continutul in
faza cristalina pana la 94%, iar proprietatile termomecanice
ale acestui material plastic
sunt considerabil imbunatatite.

Polietilena obtinuta prin procedeul Ziegler este cunoscuta sub numele
de
de polietilena
mare densitate, (0,97 g/cm3) sau polietilena dura. Pe langa utilizarile
clasice in domeniul ambalajelor, ea are si alte intrebuintari, cum ar
fi: conducte
de presiune, izolatii electrice, rezervoare foarte mari, ambarcatiuni usoare sau chiar roti
dintate.
Descoperirea lui Karl Ziegler a fost dezvoltata cu succes
si
ale scolii sale. In anul 1955 Giulio Natta pune bazele polimerizarii stereospecifice care
permite obtinerea polimerilor stereoregulati, folosind drept catalizator
produsii
de lucrarile lui Giulio Natta
de polimerizare
de reactie ai combinatiilor organo-aluminice cu compusii materialelor

traditionale (asa numitii catalizatori Ziegler-Natta). Importanta acestor descoperiri rezulta si
din faptul ca in 1963, celor doi savanti le-a fost decernat premiul Nobel pentru chimie.
Cu acesti catalizatori au fost polimerizati cei mai diversi momomeri, obtinnandu-se materiale
plastice cu proprietati noi. Una
sunt apte
din proprietatile
de baza este aceea ca
de a cristaliza, datorita aranjamentului spatial regulat al monomerilor si ai
substituentilor acestora, faptul acesta conferindu-le o rezistenta
superioara celor
mecanica si termica
ale materialelor plastice atactice (nestereoregulate). In acest sens o
mare realizare a constituit-o obtinerea polipropilenei izotactice cu structura cristalina a
carei temperatura
de topire este
atactica, amorfa are intervalul
de circa 165C, pe cand polipropilena
de inmuiere la 100-120C. Deosebit
interesanta este obtinerea unor polimeri
de
de propilena stereobloc. Sinteza decurge astfel
incat in macromolecule se gasesc blocuri cristaline si amorfe. Un asemenea material plastic se topeste
intr-un interval larg
de temperatura, (100-170C) ceea
ce ii faciliteaza
prelucrarea.
Pentru a imbunatati calitatile maselor plastice se recurge si la alte procedee. Materialele plastice
izotactice se utilizeaza atat ca atare, cat si sub
forma compozitiilor
lor

ranforsate (cu fibre
de sticla, grafit, fibre
de azbest etc). Ranforsarea
(armarea) materialelor plastice mareste mult rezistenta
dar in acelasi timp creste si pretul
mecanica si greutatea specifica,
lor.
Alte cai e modificare a proprietatilor materialelor plastice constau in formarea
intre ele, grefari
de aliaje
de macromolecule pe un material dat etc.
(- CH2-CH2-)n este o substanta solida,
de culoare alba, termoplastica, putin grasoasa la
pipait, asemanatoare cu parafina. Acesta asemanare poate
fi inteleasa daca vom lua in
consideratie faptulca acest polimer prezinta prin structura sa o idrocartbura saturata (parafina) cu o masa
moleculara
mare.
De aci se poate trage concluzia despre inflamabilitatea
polietilenei si despre stabilitatea ei chimica fata
albastrie luminoasa. Solutiile
de reagenti. Polietilena arde cu o flacara
de acizi, baze si oxidanti( permanganat
caliu) asupra ei nu influenteaza. Acidul azotic concentrat o distruge.
POLIPROPILENA
de

(-CH2-CH-)n este foarte asemanatoare cu polietilena. Ea
material solid, grasos la pipait,
de asemenea este un
de culoare alba, termoplastic. Ca si polietilena ea poate
fi considerate hidrocarbura macromoleculara saturata (masa moleculara 80 000 200
000). Este un polimer stabil la mediile agresive. Spre deosebire
moale la o temperatura mai inalta(
mare. La prima vedere aceasta pare
grupe laterale - CH3 ar
de polietilena, ea devine
de 160-170 C) si are o rezistenta mai
de neinteles. Prezenta in prolipropilena a numeroase
fi trebuit sa impiedice la alipirea macromoleculeleor una
de alta. Rezistenta polimerului si temperatura lui
de topire in acest caz ar
fi trebuit nu sa creasca, ci sa descreasca. Pentru a intelege aceasta contradictie, este
necesar sa examinam mai profound structura acestei substante.

In procesul de polimerizare moleculele de propilena(sau de alt monomer cu o structura
asemanatoare)pot sa se uneasca unele cu altele in diferite moduri, de exemplu:
CH2 CH CH2 CH CH2 CH CH2 CH -
CH3 CH3 CH3 CH3
CH2 CH CH CH2 CH2 CH CH CH2
CH3 CH3 CH3 CH3

Primul procedeu se numeste cap-coada, cel de-al doilea procedeu-coada-cap. E posibila si o varianta
mixta de combinare.
Polimerizarea propilenei se realizeaza in prezenta de catalizatori, ceea ce contribuie la formarea
dintre toti polimerii posibili a polimerului cu o structura regulata corespunzatoare principiului capcoada, caracterizata printr-o succesiune dreapta a grupelor metil in catena.
Grupele- CH3 capata in cazul unei polimerizari de acest fel o orientare spatiala regulata. Daca ne vom
inchipui ca atomii de carbon, care formeaza macromolecula zigzag, sint situati intr-un singur plan, atunci
grupele metil vor fi situate sau de una si aceeasi parte a acestui plan, sau se vor succeed regulat de ambele
parti ale lui.
Polimerul capata, duap cum se spune o structura sterioregulata. La un asemenea polimer
macromoleculelesint strins lipite una de alta( au un inalt grad de cristalitate), fortele de atractie reciproca
dintre ele cresc, ceea ce influenteaza asupra proprietatilor.
Clorura de polivinil(- CH2 CH -)n este un poilimer termoplastic, ale
carui macromoleculele au o structura de tipul cap-coada(Mr de la 10 000 pine la 150 000). Ea se obtine
prin polimerizarea prin radicali a clorurii de vinil CH2=CH
In prezenta de initiatori, din a caror dezintegrare rezulta radicali liberi pentru inceputul cresterii catenei.
Faceti schema unei macromolecule crescinde de polimer prin formarea successive de radicali liberi.
Dupa pozitia si structura sa clorura de polivinil poate fi considerate un clor-derivat al poilietilenei. Atomii
de clor, care substituie o parte din atomii de hydrogen, sint legati trainic de atomii de carbon, de aceea
clorura de polivinil este stabila la actiunea acizilor si a bazelor, areproprietati dielectrice bune, o rezistenta
mecanica mare. Ea de fapt nu arde, dar se descompune usor la incalzire, elimminind clorura de hidrogen.
Pe baza de clorura de polivinil se obtin mase plastice de doua tipuri: viniplast , care are o regiditate
considerabila, si plasticat, care e un material ceva mai moale. Pentru a preveni descompunerea acestui
polimer, in masele plastice fabricate pe baza lui se introduc stabilizatori, iar pentru a obtine plasticate moi
se introduc si plastifianti.
Din viniplast se fabrica tevi nrezistente la actiunea agentilor chimici, piese pentru aparatajul chimic, cutii
de accumulator si multe altele.
POLISTIRENUL
(- CH2 CH - )n. Monomerul acestui polimer este stirenul CH2=CH. El reprezinta

o imbinare de hidrocarburi nesaturate cu hidrocarburi saturate, ca si cum ar fi etilena, in a carui molecula
un atom de hydrogen este substituit cu un radical de fenil C6H5, sau benzen, in a carui molecula atomul
de hydrogen este substituit cu un radical de vinil CH2=CH-.
8

Polisterenul are o structura liniara, masa moleculara de la 50 000 pina la 300 000. Se obtine prin
polimerizarea monomeruluiin prezenta de initiatori.
Spre deosebire de polimerii examinati mai inainte, polistirenul la incalzire se depolimerizeaza foarte usor,
adica se dezintegreaza, formind monomerul initial:
-CH2 CH CH2 CH CH2 CH - nCH2=CH
C6H5 C6H5 C6H5 C6H5
Un astfel de process poate fi realizat si in laboratorul scolii: la incalzirea polimerului in aparatul pentru
distilarea lichidelor in receptor se va acumula monomerul format. Prezenta legaturii dublein stiren poate fi
usor demonstrata pe cale experimentala.
Unul din dezavantajele polistirenului este rezistenta relativ mica la lovire, ceea ce-I reduce
domeniile de utilizare. In present datorita cauciucului la sintetizarea polimerului se obtine polistiren
rezistent la lovire. Acest polistiren este acum cel mai raspindit.
O varietate de polimer este penopolistirenul. El se obtine, adaugind in timpul prepararii materialului a
unei subtante de spumare. Ca rezultat polistirenul capata o structura asemanatoare cu o spuma solidificata
cu porii inchisi. Acesta este un material foarte usor. Penopolistirenul se utilizeaza in calitate de material
termo- si fonoizolator, la constructii, in tehnica frigorifica, industria mobilei.
MASELE PLASTICE FENOLFORMALDEHIDE
Rasina fenol- formaldehidicaeste o substanta macromoleculara care constituie baza maselor

plastice ea se sintetizeaza nu prin polimerizare, ci prin reactia de policondensare si dupa proprietati nu e
termoplastica, ci termoreactiva. Prin aceste doua particularitati si se deosebeste de celelalte mase plastice.
Aceasta rasina se sintetizeaza prin incalzirea fenoluluiimpreuna cu aldehida formica in prezenta de acizi
sau de baze in calitate de catalizatori.
Stim de acum ca in fenol se produc usor reactii la atomii de hidrogen din pozitiile 2, 4, 6. In acest
caz policondensarea are loc acolo unde se gasesc atomii de hydrogen din pozitia 2 si 6. in prezenta unei
cantitati suficiente de aldehida formica la reactie participa si atomi de oxygen din pozitia 4, si atunci
moleculele liniare se unesc prin intermediul grupelor CH2 una cu alta, formind un compus
macromolecular cu o structura spatiala. Acest process secundar, in timpul caruia se manifesta caracterul
reactive al polimerului, areloc de acum in timpul procesului de prelucrarein scopul obtinerii articolului
necesar.

Rasinele fenolformaldehidice se utilizeaza, de regula, ca parti componente ale diferitelor
materiale artificiale. In afara de poilimeri care joaca rolul de lianti, in compozitia lor intra materiale de
umplutura, substante de solidificare, coloranti si altele. In procesul de prelucrare la executarea articolelor
din ele, de exemplu in timpul presarii la cald, o astfel de masa plastica la inceput e termoplastica, umple
bine forma, apoi in timpul incalzirii si sub actiunea presiunii in ea se formeaza structura spatiala si ea
devine articol solid monolit.
Articolele produse pe baza de mase plastice fenolformaldehidice se caracterizeaza printr-o
rezistenta mecanica, rezistenta termica si stabilitate mare la actiunea acizilor, prin proprietati dielectrice
bune. Din masele plastice fenolformaldehidice, la cre in calitate de material de umplutura serveste faina
de lemn, se prepara pulberi de presare, iar din acestea - prin presare la cald un larg asortiment de
articole electrotehnice, precum si multe aparate de uz casnic.
Utilizind in calitate de material de umplutura materiale fibroase, de exemplu linters de bumbac, se obtin
materialele cu fibre.
Daca in calitate de material de umplutura se foloseste tesatura de bumbac, se obtine o masa
plastica rezistenta denumita textolit ( piatra textila). Din ea se executa piese deosebit de importante pentru
masini. Sint larg cunoscute materialele plastice cu straturi lemnoase. Ele se obtin prin prelucrarea
furnirului de lemn cu rasina formaldehidica si prin presarea lui ulterioara. Fiind un material rezistent si
ieftin, se folosesc in industria constructoare de masini, in transport, in diverse ramuri ale tehnicii, precum
si pentru fabricarea mobilei.
O larga intrebuintare isi gaseste textolitul de sticla. El este o masa plastica la care in calitate de
material de umplutura serveste tesatura din fibre de sticla. Acesta este un material de o rezistenta
deosebita, are o stabilitate termica sporita, proprietati electroizolante bune.
Iata pe scurt cateva dintre cele mai interesante domenii de aplicare a materialelor plastice.
Industria de ambalaje este si va ramane si in viitor in lume principalul consumator de materiale
plastice. Se estimeaza ca rata de dezvoltare a ambalajelor din plastic va fi in continuare in medie de 10%
anual in lume, iar pe tari o dezvoltare proportionala cu produsul national brut. Materialele plastice au
patruns adanc in domeniile de utilizare ale sticlei, tablelor si foliilor metalice, extinderea si perfectionarea
sistemelor de ambalaje.
In domeniul materialelor de constructii, masele plastice isi vor continua de asemenea ascensiunea,
pe plan mondial atingandu-se ritmuri de crestere a productiei si consumului de 10-15%. Principalele
categorii de produse sunt profilele din materiale plastice ca inlocuitor ai tablelor ondulate si profilelor
metalice, panourile stratificate, elementele prefabricate cu izolatie termica si fonica din spume
poliuretanice, retele sanitare si electice cuprinzand tevi din policlorura de vinil si poliolefine, instalatii
sanitare din poliesteri armati, polimeri acrilici sau aliaje din diferite materiale plastice cum ar fi
acrilonitrilul, butadiena si stirenul(ABS).
Electrotehnica si electronica, beneficiari traditionali ai materialelor polimere, au cunoscut o
patrundere relativ importanta a maselor plastice, in special polmerii traditionali ca policlorura de vinil,
10

polietilena, polistirenul dar si unele mase plastice speciale cum sunt policarbonatii, poliacetalii,
polifenilen oxidul etc.
Industria constructiilor de masini si autovehicule a inregistrat cel mai inalt ritm de asimilare a
mateeialelor plastice: in medie, pe plan mondial, 44% anual. Principalele tipuri de polimeri folositi sunt
policlorura de vinil, poliolefinele si polimerii stirenici. Directiile de utilizare a materialelor plastice in
constructia de masini se diversifica si se multiplica continuu.
Cauciucul Sintetic i natural

Istoria descoperirii cauciucului. Obinerea cauciucului sintetic nu a fost ntimpltoare.Mai nti a
fost cunoscut cauciucul natural, obinut din sucul ce se scurgea din arborii de hevea brazilian (creterea
n America de Sud).Aborigenii fceau din sucul coagulat mingi sritoare. Ei numeau acest material
cauciuc,ceea ce n limba lor nseamn cau-copac i uciu-curge,plnge.
Cu 500 de ani n urma Christofor Columb , care a descoperit America de Sud, a vzut minunatele
mingi de cauciuc i le-a adus n Europa. Mult mai trziu, la nceputul secolului al XIX-lea,savanii au
studiat compoziia cauciucului natural. n cele din urm ei au constatat c acesta este un polimer al unei
hidrocarburi dienice, numite izopren C5H8. Izoprenul se aseaman cu butadiena:
CH2=CH-CH=CH2
CH2=C-CH=CH2
butadien/
izopren
n anul 1928 S.Lebedev propune metoda de producere a cauciucului sintetic butadilenic din alcool.n
1930 a nceput s funcioneze prima fabric de producere a cauciucului.
Proprietile cauciuculu i. Cea mai important caracteristic a
cauciucului sintetic este elasticitatea, adic proprietatea de a-i schimba forma ( a
se ntinde sau contracta) sub aciunea unei fore i de a reveni la starea iniial.
Elasticitatea mare a cauciucului se datoreaz jonciunii macromoleculelor n
forma de spirale neregulate i gheme.Cauciucul nu se dizolv n ap. Primul
care a beneficat de aceasta proprietate a cauciucului natural a fost englezul
Macintosh. Vrsnd soluie de cauciuc peste o bucat de pnz, el a descoperit
c a obinut un material ce respinge apa.
Astfel, n 1832 a nceput confecionarea impermeabilelor de ploaie, numite Macintosh,mai apoi a
galoilor. ns confeciile din cauciuc natural brut(neprelucrat) nu rezistau la temperatur; la cldur
deveneau lipicioase, iar la frig- frmicioase. Problema a fost soluionat o dat cu descoperirea
procesului de vulcanizare a cauciucului. Acum toi tiu care este sensul i importana atelierelor de
vulcanizare a anvelopelor, ns puini tiau cum a fost descoperit vulcanizarea.
n anul 1839, americanul Ch. Goodyear studia cauciucul. Odat ntimpltor, a scpat pe o plit fierbinte
o bucat de cauciuc presat cu sulf. A doua zi a constatat c acel cauciuc rmsese elastic, dar era rezistent
la fierbinte i la rece. Astfel , printr-o ntmplare a fost descoperit vulcanizarea, un proces chimic care i
a lrgit cu mult sfera lui de utilizare. Vulcanizarea este procesul de tratare a cauciucului cu sulf (pn la
8%.).
11

Prin vulcanizare se obine un material mai elastic, mai rezistent i mai stabil la variaiile de
temperatur. n procesul fabricrii cauciucului se mai adaug diferite ingrediente pentru a-i conferi
culoare: funingine ( culoare neagr), praf de cret (culoarea alb) etc. Dac la vulcanizare se adaug mai
mult sulf (20-40%), se obine ebonit, un material dur, cu proprietile izolante.
Dup importana sa practic, cauciucul poate fi comparat cu aluminiu,petrol, crbunele pe pmnt.
Din cauciuc se produc anvelope pentru mijloacele de transport, furtunuri, centuri, materiale
electroizolante,esturi impermeabile, nclminte etc.
12

Alfred i Dinamita
nventarea dinamitei este opera savantului suedez Alfred Nobel. El s-a nascut in anul 1833, la
Stockholm. A studiat chimia in orasul natal, apoi in Rusia, la Petersburg. Intre anii 1853 si 1855 a
lucrat in S.U.A., la santierele navale ale suedezului Ericsson. Inca din anul 1847, un chimist italian
din Torino, Ascanio Sobrero (1812-1888), descopera un nou compus, pe care il produce prin
tratarea glicerinei cu acid azotic, in prezenta acidului sulfuric concentrat: este trinitratul de glicerina sau,
pe scurt, nitroglicerina. Nitroglicerina este un lichid galben, uleios, care explodeaza la cea mai mica
lovire. Desi se vadea importanta acestui nou explozibil, manipularea sa pur si simplu nu era posibila.
In 1862, Alfred Nobel face primul pas spre "imblanzirea" nitroglicerinei si experimenteaza
explozibilul intr-o mina, folosind ca fitil praful de pusca. Peste doi ani efectueaza cercetari sistematice in
laboratorul sau din Helenborg, apoi in fabrica din Vinterviken, dar o explozie ii distruge cladirea cu toate
instalatiile. A murit atunci si fratele sau, Emil ( avea 23 de ani). La protestele vecinilor, guvernul suedez
nu mai aproba reconstruirea laboratorului . In 1865, Nobel se va muta in Germania unde isi va construi, la
Krumell, lanaga Hamburg, un alt laborator. Un an mai tarziu, o alta explozie ii distruge si acest laborator.
Au murit 15 oameni. Intre timp, un vapor ce transporta explozibilul in America de Sud , in Peru, sare in
aer, cu 50 de marinari la bord. Oamenii au inceput sa-l ocoleasca pe savantul Alfred Nobel. Era privit ca
un mesager al infernului . Hotelurile nu-l mai primeau. Era supranumit "regele mortii".
Totusi Nobel nu a disperat, ci a continuat sa lucreze cu incapatanare mai departe pentru a obtine
un explozibil sigur. A experimentat amestecarea nitroglicerinei cu diferite materiale inerte ( pietris, faina,
cocs...) Dupa multe incercari, descopera faptul ca impregnarea nitroglicerinei in rocile diatomeice, de
tipul kieselgur, care se exploatau din belsug in zona Hanovrei, conduce la o foarte buna fixare a lichidului
exploziv ( kieselgurul absoarbe foarte bine cantitati mari de nitroglicerina) si, in plus, materialul astfel
produs nu mai explodeaza prin simpla lovire. Explozia se putea amorsa doar sub actiunea unei scantei. El
a numit noul material explov dinamita.
Actul de nastere a dinamitei este 1867, anul in care Nobel si-a inregistrat brevetul. Dinamita
brevetata era alcatuita din 75% nitroglicerina si 25% kieselgur. Pentru amorsarea exploziei, Nobel
foloseste fulminatul de mercur , descoperit de Howard inca din anul 1800. Fulminatul este folosit si in
vremurile noastre, pe scara larga la capse de cartuse.
Nitroglicerina putea fi folosita in siguranta si oriunde era nevoie de puterea uriasa a detonatiei. Nobel
continua sa lucreze si sa realizeze aproape 200 de brevete de inventie, multe dintre ele aplicate in
industrie; din aceste brevete realizeaza o avere de zeci de milioane de coroane.
In 1875, Alfred Nobel descopera asa-numita "guma de dinamita" sau pulberea fara fum. Este un
amestec de doi explozivi ( nitroceluloza si nitroglicerina) cu forta de detonatie sporita. Incepand cu anul
1888, acest nou explozibil va inlocui total pulberea neagra cunoscuta de secole. Datorita aplicatiilor
militare la grenade, proiectile si torpile, in Europa Occidentala se construiesc rapid fabrici de explozibil
pe baza brevetelor lui Alfred Nobel.
Sigur, desi foarte bogat, Nobel, cu cat inainta in varsta, avea tot mai multe remuscari pentru atatea vieti
pierdute, datorita dinamitei ( rude, prieteni si colaboratori pieriti sub ochii sai), precum si pentru zecile de
mii morti in razboaie de dupa descoperirea sa.
13

In anul 1895, cu un an inainte de moarte, a facut un testament unic, de o imensa filantropie. El lasa
intreaga sa avere de 30 de milioane de coroane aur ( 9,2 milioane de dolari) cu dispozitia expresa ca, in
fiecare an, din dobanzile rezultate din aceasta suma garantata de statul suedez, sa se acorde cinci premii
pentru: fizica, chimie, fiziologie ( medicina), literatura si pace. Din anul 1968, Comitetul Fundatiei Nobel
mai adauga un premiu: cel pentru economie. Fiecare premiu are astazi o valoare de peste 200 000 dolari.
Aceste premii, numite Premii Nobel, se acorda sub Egida Academiei de Stiinte a Suediei, iar cel pentru
pace este acordat sub egida Academiei de Stiinte a Norvegiei. Premiile Nobel sunt acordate anual pentru
cele mai mari descoperiri stiintifice indreptate spre binele omenirii. Primele Premii Nobel s-au acordat in
anul 1901.
14
Zaharide
Glucoza (C6H12O6)
I. Istoric
Glucoza a fost izolat pentru prima dat n 1747 din rini de Andreas Marggraf. Numele glucoz a fost
dat n 1838 de Jean Dumas. Etimologia acestui cuvnt este "glycos" (grac) i nseamn dulce, zahr.
Structura acesteia a fost ns descoperit de Emil Fischer. Glucoza este o substan care face parte din
clasa glucidelor sau zaharidelor. Denumirea de zaharuri sau de zaharide provine de la numele zahrului
(sakkharon, n limba greac), adus n Europa n anul 1492 i descoperit mai trziu, n 1747 n sfecla de
zahr.
Fig.1: Rodii (fructele dulci contin

glucoza)
II. Surse de glucoza
Glucoza este monozaharida care apare n compoziia multor oligozaharide (zaharoz, maltoz,
lactoz) i polizaharide (amidon, celuloz). n stare liber se gsete n fructe dulci, n mierea (amestec de
fructoz i glucoz) de albine, n snge.
Este prezent n organismul uman datorit alimentelor, dar i faptului c acesta i produce singur aceast
substan. Alimentele bogate n glucoz sunt dulciurile (zahrul, produsele zaharoase, mierea), precum i
alimentele care conin amidon (cartofii, fina de cereale). Ajunge n snge prin peretele intestinal. Doar
monozaharidele precum (glucoza, fructoza) sunt absorbite de oameni. Acestea sunt produsele finite ale
digestiei carbohidrailor. Glucoza este absorbit cu ajutorul ionilor de Na+ n peretele celular ducndu-se
direct la celulele nervoase, iar restul la ficat, muchi unde e nmagazinat ca glicogen i transformat n
15

glucoz cnd e nevoie de energie. Un adult are n snge 5-6 g (aproximativ o linguri) care vor da o
energie sufucient pentru 15 minute.
III. Otinerea glucozei
Sinteza glucozei are loc i n ficat i rinichi prin procesul numit gluconeogenez. Poate fi obinut
din acidul piruvic, din grsimi, acizi carboxilici i aminoacizi transformndu-i n primul rnd n acetai.
Pe cale artificaial se obine prin sintetizare din amidon n urma recoltrii cartofului, porumbului, grului.
Acestea sunt principalele surse de glucoz n diferite tri, dar unele folosesc exclusiv porumbul precum
SUA. Este un proces enzimatic i are dou etape: prima este hidrolizarea enzimelor timp de 1 - 2 ore la o
temperatur de 1000C transformnd amidonul n carbohidrai care conin 5-10 uniti de glucoz fiecare.
A doua etap const n zaharificare. Amidomul parial hidrolizat se transform complet n glucoz
folosind glicoamilaza (o enzim provenit din fungi - Aspergillus niger). Reacia are loc la 600C, ph = 4
i o cancentraie de carbohidrat de 30 - 35%. Amidonul se transform n glucoz n 1 - 4 zile n procent de
96% apoi este filtrat pentru a se purifica.
IV. Structura glucozei
Glucoza este monozaharida (din punct de vedere chimic monozaharidele sunt

polihidroxialdehide, numite aldoze sau polihidroxicetone) cea mai important, este o aldohexoz cu
formula molecular C6H12O6 care conine n molecula ei o grupare carbonil de tip aldehid, o grupare
alcool primar (-CH2 - OH) i patru grupri alcool secundar.
Fig.2: Structura glucozei

(formul de proiecii Fischer).
16

Locul atomilor de hidrogen i hidroxil (OH) este important astfel formula se va scrie vertical cu
grupul aldehid n vrf deoarece este mai uor de recunoscut dac este alfa- sau beta-glucoz. Studiul
proprietilor glucozei arat c glucoza adopt o structur ciclic rezultat din adiia gruprii hidroxil din
poziia 5 la gruparea carbonil. Se formeaz astfel o heterocaten ciclic cu ase atomi, dintre care unul
este de oxigen. n urma ciclizrii apare o grupare hidroxil, numit hidroxil glicozidic, care prezint o
reactivitate deosebit. Aceast grupare poate fi orientat la nchiderea ciclului de aceeai parte a catenei
fa de gruparea hidroxil din poziia 4, n izomerul beta-glucoz.
Modelul standard al monozaharidelor - fructoza - arat c 5 molecule de carbon plus un atom de O2
formeaz un inel foarte puternic i stabil. n acest inel fiecare carbon este legat de un hidroxil. n glucoz
acesta este mai reactiv cu un ph=7. Conine un grup aldehid (CHO). Alfa i beta-glucoz sunt cei doi
anomeri ai glucozei, izomeri de un tip special. Formulele de mai jos indic orientarea n spaiu a atomilor
din molecula glucozei. Structura glucozei poate fi reprezentat mai corect de formulele Haworth. n
aceste formule catena ciclic este reprezentat printr-un hexagon orientat perpendicular pe planul foii, cu
atomul de oxigen n poziie opus privitorului. Celelalte dou valene ale fiecrui atom de carbon sunt
orientate perpendicular pe acest plan, de o parte i de alta a lui.
Fig.3: Molecula de
glucoza (in stanga
forma compacta)
n aceste formule hidroxilul glicozidic i hidroxilul din poziia 4 se afl de aceeai parte a
planului n alfa-glucoz i de o parte i de alta a planului n beta-glucoz. La scrierea formulelor Haworth
se ine seama ca substituenii atomilor de carbon care se afl n formula Fischer de aceeai parte a catenei
(spre dreapta) s fie dispui n formula Haworth de aceeai parte a planului (n partea de jos), cu excepia
substituenilor atomului de carbon din poziia 5 a cror poziie este inversat.
Cei 5 atomi de carbon explic faptul c glucoza este o surs de energie deoarece sunt uor oxidai
rezultnd dioxid de carbon i eliminnd energie. Gruprile de OH fac glucoza solubil n ap permind
transportul energiei cu uurin n organism. De asemeni moleculele de glucoz se pot uni pentru a forma
un lan. Dou monozaharide unite se numesc dizaharide, de exemplu lactoza (zahrul din lapte). La
dizolvarea glucozei n ap, n soluie se stabilete un echilibru ntre formele alfa i beta ale glucozei prin
intermediul formei aciclice. Compoziia soluiei de glucoz este de 36% alfa-glucoz i 64% betaglucoz. Procesul se numete mutarotaie. Poate fi transformat n galactoz prin schimbarea locului
17

gruprii de hidroxil sau oxidnd un carbon i reducnd altul prin schimbarea locaiei atomilor de H2
formnd fructoza.
V. Proprietati fizice si chimice
Glucoza (Proprietati)
Formula: C6H12O6
Compozitia: C (40%), H
(6.71%), O (53.29%)
Numar de atomi: 24
Masa moleculara: 180.156
g/mol
Densitate: necunoscuta
Starea de agregare: solida,
cristalina
Culoare: alba
Gust: dulce
Punctul de topire pentru glucoza: 1460C
Punctul de topire pentru glucoza: 1500C
Solubilitate: ridicata in apa,
puin solubil n alcool i
insolubil n solveni organici
Cea mai important reacie chimic a glucozei este fermentaia alcoolic. Prin fermentaia alcoolic
glucoza se transform n alcool acetic i dioxid de carbon.
C6H12O6 = 2CH3-CH2-OH (alcool etilic) + CO2
18

n organismele vii glucoza particip la diferite procese de biosintez a oligozaharidelor i a
polizaharidelor, de degregare i constituie sursa de energie a acestor organisme. Glucoza are 75% din
puterea de ndulcire a fructozei, considerat ca unitate.
Zaharidele sunt componente eseniale ale hranei alturi de grsimi, proteine, vitamine i sruri minerale.
Organismele vii utilizeaz zaharidele n special pentru obinerea energiei necesar proceselor vitale. Ele
i fac rezerve de substan energetic sub form de polizaharide (glicogenul n regnul animal i amidinul
n regnul vegetal). Procesele de sintez a zaharidelor i de oxidare a lor cu eliberare de energie, care au
loc n organismele vii, sunt foarte complexe. Se poate spune c zaharidele sunt sintetizate de plante din
dioxid de carbon i ap, n procesul de fotosintez, folosind energia furnizat de soare:
nCO2 + nH2O + energie = CnH2nOn + nO2
i degradate oxidativ de dioxid de carbon i ap, cu eliberare de energie, n organismele animale:
CnH2nO2 + nO2 = nCO2 + nH2O + energie
Unul din procesele chimice la care particip glucoza este gluconeogeneza care const n transformarea
oricrui nutriment (proteine, grsimi) n glucoz de ctre organismul uman. Din arderea unui gram de
glucoz rezult 4 calorii.
Prin glicoliz se formeaz ap i CO2 sub form de ATP.
VI. Izomeri
Glucoza prezint doi izomeri: -glucoza i -glucoza, dar n organismele vii este prezent doar glucoza.
VII. Utilizari
n industria alimentar la obinerea produselor zaharoase, a siropurilor, ca nlocuitor al zahrului;

n industria medicamentelor la obinerea vitaminei C, a serului glucozat. Este cea mai folosit
monozaharid deoarece este principala surs de energie i poate fi numit "combustibilul biologiei". Se
19

folosete la fabricarea proteinelor i n metabolismul lipidelor. Este folosit ca precursor n sinteza
substanelor ca celuloza i glicogenul.
VIII. Diabetul
Diabetul zaharat este o boal cronic de metabolism, care se motenete sau se dobndete n
cursul vieii i care afecteaz predominant metabolismul glucidic, manifestndu-se prin hiperglicemie
(creterea peste limitele normale a nivelului zahrului din snge) i glicozurie (eliminarea zahrului prin
urin). Glucoza reprezint zahrul din snge astfel diabetul nseamn un nivel ridicat, peste normal, al
acesteia n snge.
Diabetul apare cnd transportul de glucoz ctre celule este distrus. Sngele are rolul de a duce glucoza la
toate celulele i acestea l fofosesc drept combustibil. Dup ce ajunge n celul este metabolizat sau
"ars" dnd celulei energie. Pentru toate celulele este principalul combustibil i singurul pentru celulele
nervoase (neuroni). Dac glucoza nu ajunge n celul n cantiti normale se acumuleaz n snge ducnd
la hiperglicemie. Cnd ajunge la un nivel ridicat se numete diabet.
Cauzele care duc la deficitul de insulin sunt factorii ereditari, infecie cu virusuri (virusul urlian,
Coxackie), alimentaie neraional, traumele psihice. Exist dou forme principale de diabet: tipul 1, n
care tratamentul cu insulin este obligatoriu i tipul 2 n care nu este necesar tratamentul insulinic.
Simptomele hiperglicemiei sunt pierderea rapid n greutate, vom, lein, iar ale hipoglicemiei foame,
tremurat, dureri de cap, comportament schimbtor, transpiraii, paloare. Nivelul normal de glucoz n
snge este 60 - 120 mg/dL.
IX. Sanatatea
S-a dovedit c a mnca zahr sau a consuma buturi dulci cu o jumtate de or naintea efecturii
exerciiilor fizice stimuleaz secreia de insulin, proces care determin scderea brusc a nivelului de
glucoz dinsnge (i deci a energiei necesare). Cercetri n domeniu au demonstrat c, la nceperea
exerciiilor fizice, rspunsul insulinic este inhibat, ceea ce explic faptul c atleii pot consuma buturi
dulci care conin o anumit form de glucoz.
Vitamina B17 (letril) este una dintre cele mai controversate "vitamine" ale acestui deceniu. Din punct de
vedere chimic este o combinaie a dou molecule de glucoz (una de benzaldehid i una de acid
cianhidric) numit amigdalin. n reetele medicale e cunoscut sub numele de nitrilozid i se extrage din
smburii de cais. n majoritatea statelor americane nu este acceptat ca tratament pentru cazurile de
20

cancer. A fost respins de Food and Drug Administration pe motiv c poate fi otrvitoare din cauza
coninutului de acid cianhidric.
S-a demonstrat c usturoiul este eficient n reducerea nivelului de colesterol i a excesului de glucoz din
snge.
21

Zaharoza
Analiza realizat de chimiti a stabilit c formula brut de compoziie a zahrului este:
C 12 H 22O 11
Zaharoza este un compus ternal, alctuit numai din urmtoarele trei elemente: carbon, hidrogen i
oxigen.
Oxidarea zahrului se poate scrie prescurtat astfel:
Zahr + oxigen = bioxid de carbon + ap + cldur
Pentru aflarea coninutului n substana uscat a unei zemi se folosete zaharometrul sau refractometrul.
Zaharometrul este un aparat simplu de sticl, care are forma unui termometru mult mai umflat n partea
de jos. n unfltura de jos a aparatului se afl mercur sau cteva alice, care l ngreuneaz i l face s stea
vertical n zeam. Introducnd zaharometrul n zeam, el se va afunda mai mult sau mai puin n ea, dup
cum zema conine mai puin sau mai mult substan uscat. Citim atunci cifra care corespunde linioarei
ce se gsee la locul de ieire al evii de sticl din zeam i avem dintr-o dat gradele Brix ale zemei, adic
tocmai coninutul ei n substane uscate.
22
Cu ajutorul zaharimetrului i prin metode simple, se poate determina rapid ct substan uscat, ct
zahr i ce puritate au zemurile din fabric sau sfecla; putem de ci controla mersul fabricaiei sau aprecia
calitatea sfeclei, att la intrarea ei n fabric ct i la selecionarea sfeclelor pentru seminceri.
Purificarea zemii, adic ndeprtarea nezahrului din zahr, nu se obine dintr-o dat, ci n urma a dou
aperaii: defecaie i saturaie. Aceste operaiuni mbinate au fost introduse pentru prima dat la
fabricarea zahrului de savantul rus G. G. Hess.
Defecaia const n tratarea zemei cu lapte de var, iar saturaia, n trataea zemei defecate cu gaze
coninnd dioxid de carbon. Ca purificarea s fie ct mai perfect, se fac mai multe defecri i saturaii.
Rafinarea zahrului const n dou operaii principale: decolorarea clersei i n recristalizarea zahrului
din ea.
23

Fabricarea zahrului din clersa decolorat cu crbune activ poate fi realizat ndou feluri: pentru
obinerea zahrului cubic presat, sau pentru obinerea zahrului cubic turnat.
Amidonul
idratii de carbon care alcatuiesc grupa polizaharidelor au structura macromoleculara.

Polizaharidele sunt mult raspandite in natura, mai ales in vegetale. Prin hidroliza,
polizaharidele se transforma in monozaharide. Se gasesc in natura polizaharide compuse din
hexose, din pentoze si din derivati ai celor dintai. Cele mai insemnate sunt cele doua
polizaharide derivand de la D-glucoza, celuloza si amidonul.
Nu toate polizaharidele au aceeasi functiune in planta: unele servesc ca rezerve de hidrati de
carbon pentru embrion sau chiar pentru planta insasi. Printre acestea se inumara amidonulk si fructozanii.
Alte polizaharide, numite ,,de schelet, au rolul de a conferi soliditate mecanica organelor in care se
gasesc. Cea mai importanta dintre acestea este celuloza.
Cea de-a doua polizaharida , dupa celuloza, raspandita universal in regnul vegetal este amidonul.
Ca si celuloza, amidonul este compus numai din D-glucoza. Plantele isi constituie in fructe, seminte si
tubercule, rezerved e amidon, insolubil in apa, dar putand fi usor transformat in glucoza sau in derivati ai
acesteia, prin reactii enzimatice.
Glicogenul (descoperit de Claude Bernard, 1855), mult asemanator amidonului ca structura,
indeplineste in organismul animal aceeasi functiune ca acesta in organismul vegetal. Glicogenul este
depozitat in ficat (pana la 20%) dar se transforma prin hidroliza enzimatica in glucoza, care este
transportata pe calea sangelui in muschi si alte tesuturi. Aici se refac mici rezerve de glicogen, care sunt
apoi consumate in cursul activitatii acestor organe.
Izolare. Aspect. Semintele plantelor contin pana la 70-80% amidon; continutul tuberculelor este,
in general mai mic (16-19%, la cartofi cu 25% substanta uscata). Ca materie prima, la fabricarea
amidonului servesc de obicei cartofii sau faina de porumb; procedeul consta in framantare in apa
curgatoare, care antreneaza mai usor amidonul decat celalalte componente.
Aspectul amido nului este deosebit de al celulozei. In loc de fibre, amidonul se prezinta sub
forma de granule, a caror forma si marime, caracteristica pentru fiecare specie vegetala (grau, porumb,
orez, cartofi, tapioca etc.) permite o usoara identificare la microscop. Diametrul granulelor este de 20-100
, dupa provenienta. Ele sunt construite din straturi, vizibile la microscop, depuse concentric in jurul
unui nucleu de condensare. Granulele de amidon, privite prin microscopul de polarizatie, intre nicoli
incrucisati, arata fenomenul birefrigentii (cruce neagra). Cu ajutorul razelor X se constata semne de
cristalizare ce dispar insa daca se elimina prin uscare apa absorbita higroscopic.
In apa rece amidonul este insolubil (cand granulele sale sunt intacte). Apa calda produce o
umflare a granulelor care, la temperatura suficient de inalta, se sparg si formeaza solutii vascoase sau
geluri. La racire acestea se transforma (la temepraturi fixe, variind intre 57-87, dupa specia vegetala)
intr-un gel rigid, omogen, translucid: coca. Temperatura de fromare a cocai este coborata de prezenta
anumitor electroliti, cum sunt: NaOH, CaCl 2,KSCN si ZnCl2. Formarea cocai se datoreste pierderii
mobilitatii moleculelor dizolvate, un fenomen comparabil cu cristalizarea, avand loc, ca si aceasta, la
temperatura fixa. Spre deosebire de o retea cristalina, agregatul de macromolecule rigide, imobile, ce ia
nastere este neregulat si inglobeaza mari cantitati de apa.
Amiloza si amilopectina
Amidonul nu este o substanta unitara, ci un amestec de doua polizaharide, numite amiloza si
amilopectina (L. Maquenne, 1904)
Separarea, nu tocmai completa, a acestor componente poate fi realizata lasand amidonul sa se
umfle in apa de circa 70, astfel incat granulele sale sa nu se sparga. _n aceste conditii amiloza se dizolva
si difuzeaza, din interiorul granulelor, in solutie. O metoda moderna mai eficace consta in dizolvarea
amidonului integral in apa, la temperatura ridicata, sI adaugarea unu agent de precipitare a amilozei (The
24

J. Schoch). Un asemenea agent este n-butanolul, dar se obtin rezultate bune sI cu n-pentanol,
ciclohexanol, timol, acizi grasI sI nitro-alcani. Solutia de amidon, saturata cu agentul de precipitare, se
tine 1-2 zile la temperatura camerei, in care timp se precipita complexul uneori microcristalin al amilozei
cu alcoolul. Acesta se separa si se descompune prin extragerea agentului de precipitare cu dizolvanti.
Amilopectina ramane nedizolvata.
Amiloza obtinuta pe aceasta cale este pura (sI a fost obtinuta in stare cristalizata)
Structura amidonului Primele cercetari nu au tinut seama de faptul ca amidonul nu este un compus
unitar. Vom examina cateva din rezultatele cercetatorilor mai vechi. Formula ruta a amidonului,
determinata prin analiza elementara, este (C 6H10O5)n, la fel ca a celulozei. Prin hidroanaliza cu acizi,
amidonul trece in D-glucoza, cu randament cantitativ.
Prin hidroliza cu enzime se formeaza dizaharida maltoza, cu un randament ce poate ajunge pana
la 80%. Se poate obtine din amidon un derivat al maltozei si pe cale pur chimica: tratand amidon cu
bromura de acetil se formeaza acetobrommaltoza (un compus asemanator acetobromoclucozei); acesta a
fost transformat prin hidroliza in heptaacetil-maltoza.
Fiecare rest C6H10O5 din amidon contine ( in prima aproximatie) trei frupe OH, ce se pot metila ,
acetila etc. tocmai ca la celuloza. Pornindu-se de la un amidon perfect metilat si hidrolizandu-se acest
compus cu acizi, se formeaza ca produs principal 2,3,6- trimetilglucoza. S-a tras de aici concluzia ca
macromoleculele de amidon sunt compuse din resturi de D-glucopiranoza, legate intre ele in pozitiile 1,4,
la fel ca in celuloza.
In maltoza cele doua resturi de glucoza sunt unite printr-o legatura -glicozidica. Deci cel putin
jumatate din legaturile care
unesc resturile de glucoza in
macromolecula sunt legaturi glicozidice. Si celalalte legaturi
dintre resturile de glucoza sunt
-glicozidice, caci, dupa cum se stie,
celobioza (cu legatura glicozidica) se hidrolizeaza mult mai
incet decat maltoza; daca in
macromolecula amidonului ar exista
si legaturi -glicozidice, ar trebui
sa ramana la hidroliza incompleta a
amidonului legaturi -glicozidice
nehidrolizate, cu alte cuvinte ar
trebui sa se formeze si celobioza, ceea ce nu se intampla.
La hidroliza blanda cu acizi, a amidonului, se formeaza, in afara de maltoza, o trizaharida, o tetra
zaharida si oligo zaharide superioare ( dextrine) in care s-a putut dovedii ca resturile de glucoza sunt
legate -glicozidic.
Structura amilopectinei. In cursul masuratorilor mai vechi ale greutatii moleculare a amidonului
s-au constatat nepotriviri considerabile intre rezultatele metodelor fizice si chimice. In timp ce primele
( metoda presiunii osmotice, a viscozitatii solutiilor si a ultracentifugarii), duceau la valori foarte mari
( de ordinul 1000000), metoda grupelor marignale indica greutati moleculare mici. De fapt, toate aceste
determinari se refereau la amilopectina din care erau constituite 4/5 din materialul cercetat.
Daca moleculele amidonului ar avea grade de polimerizare mici, asa cum rezulta in mod aparent
din determinarea grupelor marginale nereductoare, ar trebui sa se poata pune in evidenta si grupa
marginala reducatoare (aldehidica) a moleculelor. Incercarile de doza aceasta grupa la amidonul nativ,
prin titrare cu iod, prin reducerea solutiei Fehling si prin alte metode au dus la concluzi ca puterea
reducatoare a amidonului este foarte mica de peste 1000 de ori mai mica ca a maltozei.
Singura interepretare a faptelor experimentale este ca macromoleculele amilopectinei sunt
ramificate, si anume ca ele sunt compuse din lanturi de 18-26 resturi de glucoza, legate unele de altele
25

prin intermediul grupelor lor aldehidice, in asa fel incat marginile nereducatoare sa ramana libere
( Staudinger , 1936: Haworth si Hirst, 1937).
Pentru reprezentare structurii macromoleculei de amilopectina au fost propuse trei tipuri de
formule.
Structura amilozei. Aplicarea metodei metilarii la o amiloza din porumb a dat un randament de
0.3% tetrametil-glucoza, de unde rezulta un grad de polimerizare de circa 330 ( K.H.Meyer, 1940).
Cercetarile cristalografice cu raze X au aratat ca, in combinarile amidonului cu iodul, moleculele I-I sunt
asezate cap la cap in siruri lungi. Este probabil ca aceasta orientare a moleculelor de iod se datoreste
faptului ca ele se afla in interiorul elicei macromoleculei de amidon ( Rundle, 1943), formand un asanumit compus de incluziune. Compusii amilozei cu alcoolii superiori sunt probabil tot compusi de
incluziune.
Structura glicogenului. Glicogenul, polizaharida de rezer va din organismele animale, este mult
asemanator amilopectinei. Spre deosebire de aceasta este insa usor sulubil in apa si nu formeaza coca. Cu
iodul da o coloratie rosie brun, iar unele specii nu se coloreaza de loc.
Analiza elementara duce la formula C6H10O5 . Prin hidroliza cu acizi se formeaza numai glucoza.
Metoda determinarii marginale, prin metilare, da circa 9% tetrametil-glucoza. Aceasta corespunde unor
catene de circa 12 resturi de glucoza, mai scurte deci decat acelea din amilopectina.
Greutatea moleculara a glicogenului este de ordinul 10 6 . De aceea se admite ca glicogenul are o
structura analoaga cu a amilopectinei, dar mai ramificata, fiind alcatuita din catene scurte. Cercetarea
enzimatica confirma aceasta structura.
Hidroliza enzimatica a polizaharidelor de tipul amidonului. Existenta unor enzime care transforma
amidonul in zahar este cunoscuta de mult. Amilaza (diastaza) din bobul de orez a fost obtinuta sub forma
de extract apos, de Kirchhoff (1811) si studiata de Payen si Perzos ( 1833), iar ceea din saliva de Leuchs
(1831).
Amilazele sunt mult raspandite in natura. In regula generala ele apar oriunde se gaseste si
amidon, de exemplu in cartofi, in faina cerealelor, in fasolea soia. De asemenea se gasesc amilaze in
tesuturi si lichide animale ca ficatul, pancreasul, saliva, sucul intestinal, sangele si urina.
Actiunea hidrolitica a amilazelor asupra amidonulu se recunoaste prin doua semne exterioare:
amidonul se ,,lichefiaza adica se dizolva in apa, si se ,,zaharifica, adica se transforma in maltoza, care
se recunoaste prin gustul ei dulce, reducerea solutie Fehling si fermentare cu drojdie de bere.
Transformarea in maltoza nu este niciodata completa; reziduul de de circa 40% este numit ,,dextrina
limita.
Exista doua amilaze: -amilaza care transforma amidonul in dextrine (amilaza dextrinogena) si
-amilaza, care il transforma in maltoza (amilaza zaharogena). Printre observatiile mai vechi care au
condus la descoperirea dualitatii amilazelor vom mentiona inactivarea selectiva a celor doua enzime: la
pH acid (circa 3,3) este suprimata actiunea dextinogena ( prin inactivarea -amilazei); incalzirea la 70 de
grade suprima actiunea zaharogena (prin inactivarea -amilazei).
Desi in multe cazuri cele doua enzime se gasesc impreuna in natura, unele surse contin o singura
amilaza, aproape neamestecata cu cealalta. Astfel, tuberculele de Batatas edulis si soia contin aproape
numai -amilaza, iar sucul pancreatic si saliva aproape numai -amilaza.
Stadiul acesta se recunoaste printr-o scadere brusca a viscozitatii si a puterii de colorare cu iod
(actiune de dextrinizare). Urmeaza apoi un stadiu lent de hidroliza al -dextrinelor, in cursul caruia se
26

formeaza maltoza, izomaltoza ( cu legatura 1,6-) si maltotrioza (actiune de zaharificare); compozitia
produsului final variaza cu natura substratului si cu provenienta enzimei. Amiloza se transforma in acest
stadiu final aproape complet in maltoza si glucoza; la hidroliza amilopectinei mai raman insa si dextrine
ramificate cu 5-8 resturi de glucoza, deoarece -amilaza nu hidrolizeaza legaturile 1,6-.
Aceste legaturi sunt hidrolizate de enzimele specifice de deramificare, cum este enzima R din
cartofi, care actioneaza asupra amilopectinei, precum si a -dextrinei, provenite din ea ( S. Peat, 1951).
Pentru hidroliza completa a amidonului s-au a glicogenului, pana la maltoza si glucoza, sunt
necesare 4 enzime:
Enzima:
Legaturi atacate:
-amilaza
-amilaza
enzima Z
enzima R, din vegetale
amilo-1,6-glucozidaza, din muschi
1,4-
1,4- (marginale)
1,3-
1,6-
Amidonul este un amestec de doua substante, numite amiloza si amilopectina. Numai ultima
formeaza coca. Unele plante sunt mai bogate in amiloza, altele in amilopectina; de obicei
ambelecomponente sunt impreuna. Prin hidroliza cu acizi, atat amiloza cat si amilopectina dau numai
glucoza.
27
Celuloza
I. Catacteristici generale
eluloza a fost prezent pe Terra de cnd au aprut copacii i plantele fiind constituentul
principal al pereilor celulari vegetali. Datorit acestui
fapt nu exist o dat anume pentru descoperirea ei; a
aprut nainte de naterea omului. Recunoaterea
celulozei ca fiind un constituent principal al peretelui celular
vegetal a fost n anul 1838 datorit descoperirilor botanistului
francez Anselme Payen care a izolat celuloza pentru prima dat din
lemn. Atunci a fost neleas structura sa. n prezent celuloza este
polizaharida cea mai rspndit n natur i se afl sub observaia
Fig.1: Hartia (cea mai utilizata
oamenilor de tiin producndu-se schimbri n procesul de
celuloza) Supplyed by
prelucrare, utilizri i genetica plantelor (muli fermieri fiind
comteche.com
interesai de mutaiile genetice pentru a produce cantiti mai mari
de bumbac).
II. Surse de celuloz
Apare n stare pur n componena bumbacului. Din acesta se obine cea mai pur celuloz prin
ndeprtarea seminelor i splarea vatei din capsulele de bumbac, iar celuloza rezultat este folosit n
industria textil deoarece are un procent de 91% celuloz. Se gsete n combinaie cu lignina n lemn
(40-60%). Fibrele de celuloz prezente n lemn sunt sub forma unui polimer complex: lignina. Acesta
tratat cu substane alcaline duce la formarea hrtiei. Alte surse sunt inul, cnepa, stuful (50%). Formarea
celulozei n plante este rezultatul unui proces de biosintez fotochimic. Peretele celular vegetal este
alctuit din celuloz cu excepia ctorva tipuri de alge. Celuloza este organizat n microfibre. Structura
confer rigiditate plantei i un mediu poros favorabil circulaiei apei, mineralelor i altor substane
nutritive. Celuloza formeaz prile de susinere ale plantelor mpreun cu lignina i alte substane
necelulozice, i confer acestora elasticitate. Multe din speciile de plante care conin un nivel ridicat de
celuloz sunt benefice omului.
Numeroasele grupri hidroxil existente de-a lungul lanulului, n resturile glucozice, formeaz
ntre ele un numr uria de legturi de hidrgen care mpacheteaz foarte strns lanurile macromoleculare
i confer celulozei structua macroscopica de fir. Dei este considerat ca fiind produs de plante i unele
bacterii produc celuloza.
28

III. Structura celulozei
Timp de multi ani s-a acceptat ca celuloza este un lant lung de
polimeri, alcatuit din glucoza. n anii 1900 celuloza a fost descrisa mai
amanuntit de Cross si Bevan. Ei au ndepartat partile vegetale prezente n
mod normal n celuloza prin dizolvarea lor n solutie concentrata de dioxid de
sodiu. Partea care nu s-a dizolvat a fost numita a-celuloza. Materialul solubil
(-celuloza si -celuloza) s-a dovedit mai trziu a nu fi celuloza ci zaharuri si
carbohidrati.
Astfel -celuloza descoperit de Cross i Bevan este ceea ce numim
Fig.2: Molecula de
noi
astzi
celuloz. Formula chimic este (C6H10O5)n unde n variaz ntre
celuloza
700 - 800 i 2500 - 3000. Celuloza este format din molecule de glucoz
unite n poziia 1-4. Este o substan organic, un polimer sau mai specific o polizaharid care este
format din peste 3 000 de molecule de glucoz. Un polimer este o macromolecul format din molecule
mai mici care se repet (glucoza n acest caz). Acest lucru explic faptul c structura celulozei este
format din molecule de glucoz sau C6H12O6.
Glucoza este o substan care are rol foarte important n respiraia celular i n fotosintez:
CO2 (g) + H2O (l) + lumin = C6H12O6 (s) + O2 (g) (ecuaia
fotosintezei).
Atomii de hidroxil sunt grupai ordonat precum structura
cristalului n lanul de celuloz. Legturile de hidrogen n
regiunile cristaline sunt puternice ducnd la insolubilitate n
majoritatea solvenilor. Ei mpiedic celuloza s se topeasc. n
Fig.3: Structura moleculei de celuloza
regiunile mai puin ordonate lanurile sunt mult mai deprtate i
(in dreapta - forma compacta). Este
mai dispuse la combinarea hidrogenului cu alte molecule precum
foarte asemanatoare cu cea a
apa. Deoarece elemntele componente ale celulozei sunt nemetale
moleculei de glucoza.
celuloza prezint legturi covalente. Rezulta astfel o structura
filiform a lanului macromolecular celulozic. Datorit structurii (celuloza este format dintr-un singur
monomer) este numit polizaharid i nu poate fi digerat de oameni. Din punct de vedere chimic este un
carbohidrat, adic o polizaharid. Hidroxilii celulozei reacioneaz cu aldehidele i formeaz acetaii.
Aceast reacie duce la stabilitate. Animalele precum vacile, oile, caii i alte ierbivore au enzimele
necesare digerrii acestui material mrind viteza hidrolizei celulozei i transformnd-o n glucoz. Omul
nu are aceste enzime.
IV. Producerea celulozei
Polizaharidele, precum celuloza sunt produse eliminnd apa coninut n moleculele
monozaharoase. n acest caz glucoza este monozaharida. Companiile de bumbac i alte fabrici de
materiale textile mpreun cu alte metode folosesc acest proces pentru a rafina celuloza. Cea mai pur
varietate de celuloz se obine din bumbac prin egrenarea (ndeprtarea seminelor) i apoi splarea vatei
din capsulele plantei de bumbac. Aceasta varietate este folosit aproape exclusiv n scopuri textile.
O celuloza mai puin pur se obine din lemn, stuf sau paie. n aceste celuloz este amestecat cu
diferii componeni necelulozici, numii irecruste (lignina, oligozaharide, ceruri, rini.), care trebuie
29

ndeprtai. Separarea se poate face cu ajutorul unor reactivi acizi sau bazici care dizolv incrustele,
elibernd cea mai mare parte a materialului celulozic util. Printre reactivii folosii, cel mai ntrebuinat
este bisulfitul de calciu, Ca(HSO3)2 (n procedeul bisulfitic) sau amestecul de sulfat de sodiu i hidroxid
de sodiu (n procedeul sulfat). Celuloza rezultat este supusa albirii i servete la fabricarea hrtiei sau la
chimizare.
V. Producerea celulozei
Celuloza este o substanta amorfa, de culoare alba, insolubila n apa sau n solventi organici. Desi
se umfla nu se dizolva n apa. Este solubila n hidroxid de tetraaminocupru [Cu(NH 3)4](OH)2, numit si
reactiv Schweizer.
Nu are gustul dulce caracteristic zaharidelor. Prin hidroliz enzimatic celuloza formeaz
celobioza (dizaharid) care, hidrolizat enzimatic, conduce la glucoz. Organismul uman nu are enzimele
necesare hidrolizrii celulozei. De aceea celuloza nu este o substan nutritiv pentru om.
Structura filiform a macromoleculelor de celuloz a permis orientarea lor paralel i realizarea
unui numr mare de legturi de hidrogen ntre gruprile hidroxil din macromoleculele nvecinate. n felul
acesta macromoleculele de celuloz sunt foarte strns mpachetate iar firul de celuloz este rezistent.
Celuloza este hidroscopic, reine apa prin legturi de hidrogen i de aceea se recomnd purtarea
lenjeriei de corp confecionat din bumbac.
VI. Proprietati fizice
Celuloza este o substanta amorfa, de culoare alba, insolubila n apa sau n solventi organici. Desi
se umfla nu se dizolva n apa. Este solubila n hidroxid de tetraaminocupru [Cu(NH 3)4](OH)2, numit si
reactiv Schweizer.
Nu are gustul dulce caracteristic zaharidelor. Prin hidroliz enzimatic celuloza formeaz
celobioza (dizaharid) care, hidrolizat enzimatic, conduce la glucoz. Organismul uman nu are enzimele
necesare hidrolizrii celulozei. De aceea celuloza nu este o substan
nutritiv pentru om.
Celuloza (proprieti)
Structura filiform a macromoleculelor de Formula: (C6H10O5)n
celuloz a permis orientarea lor paralel i
Culoarea: poate fi opac sau transparent;
realizarea unui numr mare de legturi de hidrogen deoarece este foarte stabil poate rezista la
ntre gruprile hidroxil din macromoleculele
umezeal sau la contactul cu alte grsimi foarte
nvecinate. n felul acesta macromoleculele de
bine, dar fiind uor distrus la contactul cu acizii.
celuloz sunt foarte strns mpachetate iar firul de Punctul de topire: necunoscut
celuloz este rezistent.
Punctul de fierbere: necunoscut
Celuloza este hidroscopic, reine apa prin Temperatura de descompunere: 2600C
legturi de hidrogen i de aceea se recomnd
Densitatea (n stare natural): ntre 1,27 - 1,60
purtarea lenjeriei de corp confecionat din
g / ml
bumbac.
Masa: 162g
Compozitia: 44,4% din componena celulozei
VII. Proprietati chimice
este carbon; 6,2% hidrogen; 49,4% oxigen.
Deoarece conine un numr mare de grupri de hidroxil reacioneaz cu acizi i formeaz esteri
sau cu alcool i formeaz eteri. Din modul n care celuloza reacioneaz cu diferii reactivi s-a dedus c n
30

macromolecula sa fiecare rest de glucoz prezint trei grupari hidroxil capabil s reacioneze chimic.
Gruprile hidroxil din celuloz au reactivite normal i particip la reaciile specifice lor: formarea de
eteri, de esteri, de alcooli. Dup numrul gruprilor hidroxil dintr-un rest glucozic, care particip la
asemenea reacii se obin produi cu diferite grade de transfer.
Tratat cu amestec de acid acetic i anhidrid acetic, celuloza poate forma mono-, di- sau triacetatul de celuloz. Prin tratare cu soluii concentrate de hidroxid de sodiu, celuloza formeaz un produs
de tip alcoolat (alcoxid), denumit alcoliceluloz, ce poate avea, de asemenea, diferite grade de
transformare. Asemenea produi sunt obtinui i folosii direct la fabricarea fibrelor artificiale. Fibrele de
celuloza din bumbac au lungimi de 20-30 mm i de aceea pot fi toarse n fire care apoi se es. Fibrele
celulozice din lemn sunt foarte scurte, 3-5 mm i ncercarea de a le toarce nu a condus la nici un rezultat.
Prin prelucrare fizico-chimic a acestora s-au realizat fibrele artificiale, denumite curent mtase artificial
(au luciu asemanator cu cel al mtsii naturale).
Se cunosc astzi mai multe procedee de fabricat mtase artificial. Procedeul vscoz se bazeaz
pe relaia ce are loc ntre alcoliceluloza i sulfura de carbon, CS2 prin care se obtine xantogenatul de
celuloz. Acesta este solubil n soluie de hidroxid de sodiu, formnd o solutie coloidal, vscoas,
vscoza (de unde i numele procedeului ). Trecut prin orificii foarte fine ntr-o baie de acid sulfuric
diluat (filare umed) soluia de vscoza se neutralizeaz, iar xantogenatul se descompune n celuloz i
sulfura de carbon. Pe aceast cale celuloza se regenereaz sub forma unui fir continuu, dei provine din
fibre foarte scurte din lemn. Dac celuloza este supus fierberii cu un acid mineral (acid clorhidric sau
sulfuric) concentrat, ea se descompune ntr-un produs care se dovedeste a fi glucoz.
VIII. Derivai ai celulozei
Nitratul de celuloz a fost primul material plastic realizat cu succes n 1869 prin transformarea
celulozei n nitrat. Este folosit n industrie pentru confecionarea lacurilor (1920 - folosit pentru prima
dat), pieselor de tualet. Este folosit i la explozibili.Tratat duce la formarea vscozei sau celuloza
acetat folosit pentru lacuri.
Acetatul de celuloz a fost produs din reacia celulozei cu acidul acetic, anhidrid acetic i
catalizatori. A fost folosit pentru prima dat n 1930. E utilizat n confecia materialelor de mpachetat,
a jucriilor, uneltelor, izolatorilor i ochelarilor. Este cel mai ieftin material produs. Este solubil n
solveni organici precum acetona i poate fi modelat n forme diferite sau tras n fire. Procedeul acetat
realizeaz mtasea acetat, folosind acetatul de celuloz. Soluia acestuia n acetona este supusa filrii la
cald (uscat). Solventul se evapor i este recuperat, iar firul de acetat de celuloza coaguleaz i se
intreste. esturile de mtase acetat sunt mai rezistente dar mai puin higroscopice dect cele din mtase
vscoz. La noi n ar fibrele artificiale se fabric prin procedeul vscoz la Braila, Lupeni i PopetiLeordeni.
Celuloza etilic rezult atunci cnd celuloza este tratat cu sulf sau clor etilic. Este folosit n
comer, pentru extinctoare i n industria electronicelor. Este cea mai scump celuloz.
Mtasea artificial a fost produs n 1884 pentru a fi folosit n industria confeciilor dar a fost
scoas repede de pe pia deoarece era inflamabil. Acum mtasea artificial e folosit ca materie prim
pentru haine i este fibra cea mai util omului.
Celuloidul (primul plastic).
31

IX. Utilizri
Celuloza este utilizat la obinerea substanelor explozibile de tip pulbere fr fum; a mtsii
artificiale de tip vscoz (milanez) i a mtsii acetat; a nitrolacurilor i nitroemailurilor (lacuri de
acoperire cu uscare rapid i luciu puternic); a celofanului. Este o materie prim de mare valoare
economic i constituie punctul de plecare n fabricarea unor produse importante, dintre care cea de hrtie
ocup un loc principal (a fost folosit pentru obinerea hrtiei nc din secolul 2).
Se ntlnete n cantiti mari n aproape toate plantele i este o principal surs de hran. Are
proprieti de reducere a valorii calorice a unor alimente dac n acestea se adaug celuloza cristalizat.
Mtasea vscoz este ntrebuinat la fabricarea diferitelor esturi precum i a cordului pentru anvelope.
Dac soluia de vscoz este filat, printr-o fonta fina n baie de acid sulfuric diluat i glicerin, se obin
folii dintr-un produs larg folosit-celofanul. Produse care conin celuloz: burei, spray-uri pentru alergie
sau pudre, benzi medicale. Celuloza este foarte ieftin pentru c este foarte abundent.
32

Proteinele
S
e numesc proteine produsii naturali cu structura macromoleculara care se transforma prin hidroliza in L-aminoacizi. Proteinele sunt componente esentiale, alaturi de apa, saruri anorganice, lipide, hidrati de carbon, acizi
nucleici, vitamine, enzime, ale materialelor lichide si gelificate din celule, in care se petrec interactiunile chimice
si fizice intense cuprinse sub denumirea de viata.
De proteine depind multe functiuni importante ale organismelor vii. Sunt proteine unele substante cu puternica
activitate biologica ale celulelor ca: enzimele, pigmentii respiratori, multi hormoni si anticorpii. Substanta
contractila din fibrele musculare, din cilii si din flagelele organismelor inferioare, care poseda proprietatea de a
transforma energia chimica in energie mecanica, este de asemenea o proteina.
Proteinele care asigura functiuni se bucura de proprietatea neintalnita la alte combinatii, specificitatea.
Proteinele diferitelor specii de animale si vegetale sunt tipice pt aceste specii si se deosebesc de proteinele altor
specii, in timp ce, de exemplu amidonul, glicogenul si grasimile nu difera decat putin de la o specie la alta. Deci,
numarul proteinelor care se observa in natura este extrem de mare.
Pe baza de solubilitate se disting doua clase de proteine : proteine insolubile si solubile. Cele dintai, numite
proteine fibroase, se gasesc in organismul animal in stare solida si confera tesuturilor rezistenta
mecanica( proteine de schelet) sau protectie impotriva agentilor exteriori. De exemplu, keratina din par, unghii,
copite, epiderma, colagenul din piele, oase si tendoane,miosina din muschi si fibroina din matase. In vegetale nu
se gasesc proteine fibroase; functiunea lor este indeplinita in plante de celuloza. Proteinele fibroase se dizolva
numai in acizi si baze concentrate, la cald, dar aceasta dizolvare este insotita de o degradare a macromoleculelor;
din solutiile obtinute nu se mai regenereaza proteina initiala.
Proteinele solubile sau globulare apar in celule in stare dizolvata sau sub forma de geluri hidratate.
Albuminele sunt solubile in apa si in solutii diluate de electroliti (acizi, baze, saruri); globulinele sunt solubile
numai in solutii de electroliti. Din categoria aceasta fac parte toate proteinele cu proprietati fiziologice specifice :
poteinele din serul sanguin, enzimele, hormonii proteici, anticorpii si toxinele.
O categorie importanta sunt proteidele sau proteinele conjugate, combinatii ale unei proteine cu o componenta
neproteica.
IZOLARE SI PURIFICARE
Proteinele insolubile pot fi usor separate de compusii care le insotesc in organismele animale, grasimi, hidrati de
carbon sau proteine solubile, asa ca izolarea lor nu prezinta dificultati. Din cauza insolubilitatii lor, nu pot fi
purificate prin dizolvare.
Proteinele solubile sufera usor la incalzire, sau sub actiunea acizilor, a bazelor, a dizolvantilor organici
si a altor compusi chimici, o transformare numita denaturare, prin care se pierde activitatea biologica specifica.
Proteina se extrage din materialele biologice in care se gaseste cu o solutie salina, mai rar cu dizolvanti
organici ca glicerina sau acetona, diluate cu apa. Solutiile acestea cintin si substante neproteice; indepartarea
acestora se face cu ajutorul dializei prin membrane permeabile pt aceste substante dar impermeabile pt proteine.
Proteinele insolubile in apa distilata se precipita la sfarsitul dializei. Indepartarea ionilor straini poate fi accelerata
prin suprapunerea unei electrolize, intr-un dispozitiv special (electrodializa).
Metoda obisnuita pt obtinerea proteinelor din solutiile purificate prin dializa consta in precipitare cu saruri
neutre, sulfat de amoniu sau sulfat de sodiu, in stare solida sau in solutie saturata. Dupa un alt procedeu,
precipitarea proteinei se face cu etanol.
COMPOZITIA PROTEINELOR
Toate proteinele contin elementele: C, H, O, N SI S; in unele proteine se mai gasesc, in cantitati mici:
P, FE, Cu, I, Cl, si Br. Continutul procentual al elementelor principale este de: C 50-52 %, H 6,8-7,7 %, S 0,5-2
%, N 15-18 %.
33

Prin hidroliza, proteinele se transforma in amino-acizi. Hidroliza proteinelor se poate efectua cu acizi, cu baze
sau cu enzime. Hidroliza acida se face prin fierbere indelungata (12-48 ore) cu acid clorhidric de 20% sau mai
bine cu acid formic continand HCl (2 ore). Hidroliza cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu are loc intr-un
timp mai scurt. Prin hidroliza se obtine un amestec care poate sa contina circa 20 L-amino-acizi. Se formeaza si
amoniac prin hidroliza grupelor CONH2 ale asparaginei si glutaminei.
STRUCTURILE PROTEINELOR NATURALE
Se disting patru grade structurale sau niveluri de organizare dupa complexitatea lor. Acestea au fost numite
structuri primare, secundare, tertiare si cuaternare.
Structura primara a unei proteine este determinata prin numarul si succesiunea specifica a amino-acizilor din
catena polipeptidica. Structura secundara a unei proteine este determinata de aranjarea in spatiu a catenei
polipeptidice si de legaturile care se stabilesc intre catene. Cercetarile in domeniu au sugerat ca macromolecula
peptidica nu are forma extinsa, ci adopta o forma rasucita sau incretita. Structurile tertiare : structurile secundare
sunt determinate de legaturile de hidrogen dintre grupele CO si NH ale catenelor polipeptidice. Intr-o elice L
foarte lunga , se pot stabili legaturi slabe, dar numeroase , si intre grupele R proeminente spre exterior , ale aminoacizilor. Sunt folosite 4 feluri de legaturi intre grupe R apartinand aceleiasi catene polipeptidice prin care se poate
realiza o structura tertiara. La adoptarea si mentinerea unei anumite conformatii tertiare contribuie uneori ioni
metalici sau, in proteide, grupele prostetice.
Un model de structura tertiara este aceea a mioglobinei; iar un model de structura secundara este acela al
keratinei.
Mai multe asemenea structuri tertiare sunt asociate intre ele formand structuri cuaternare. Fortele de atractie
sunt aceleasi ca in structurile tertiare, dar ele actioneaza la acest caz intermolecular, unind catene polipeptidice sau
elice L-diferite. Un exemplu de structura cuaternara este acela al hemoglobinei.
ASIMILATIA SI SINTEZA PROTEINELOR
Se gasesc proteine in fiecare celula vie. Pentru sinteza lor, respectiv a amino-acizilor care le compun, plantele
se folosesc de combinatii anorganice ale azotului, amoniac si azotati, pe care le extrag din sol. Unele vietuitoare
inferioare, bacteriile de sol, pot folosi chiar azotul molecular.
Animalele nu au facultatea de a asimila combinatiile anorganice ale azotului, ci sunt nevoite sa utilizeze
proteinele de origine animala sau vegetala, continute in hrana lor. Proteinele nu pot fi intrebuintate ca atare, ci
sunt hidrolizate in timpul digestiei, pana la amino-acizi. Acestia difuzeaza prin peretele intestinului in sange si
servesc apoi celulelor pentru sinteza proteinelor proprii ale organismului. Numai datorita acestui mecanism,
fiecare celula isi poate construi proteina ei specifica.
Organismul animal nu poate sintetiza decat anumiti amino-acizi; altii provin din proteinele hranei. De aceea,
nu este suficient ca hrana animalelor sa contina o anumita cantitate de proteine, ci acestea trebuie sa cuprinda o
cant. suficienta din fiecare amino-acid esential. Proteinele din lapte, carne, peste, oua, creier, serum, fibrina, soia
si din embrionul de grau contin amino-acizii esentiali in proportie adecvata. In schimb, hemoglobina, gelatina si
multe proteine din vegetale sunt deficiente in unul sau altul din amino-acizii esentiali. Folosirea exclusiva in
alimentatie a acestor proteine duce la tulburari grave. Lipsa amino-acizilor esentiali din proteinele hranei se
manifesta la animalele tinere a caror crestere inceteaza sau este incetinita. Simptomele de deficienta dispar daca se
completeaza dieta cu lapte.
PROTEINE SOLUBILE. ALBUMINE SI GLOBULINE ANIMALE.
Proteinele din aceste doua clase, mult raspandite in natura, apar adesea impreuna si se diferentiaza greu unele
de altele. Albuminele se definesc de obicei ca proteine solubile in apa curata si in solutii diluate de acizi, baze,
saruri, iar globulinele ca proteine solubile numai in solutii de electroliti.
Proteinele din sange . Sangele este o suspensie a unor corpuscule mari, vizibile la microscop, globulele albe si
rosii, intr-un lichid omogen numit plasma. Globulele rosii contin toata proteina colorata rosie, hemoglobina.
34

Plasma contine in solutie fibrinogenul, globuline si albumine. Lichidul ramas la indepartarea globulelor si a
fibrinogenului se numeste serul sanguin. Coagularea sangelui se datoreste transformarii fibrinogenului intr-un gel
ireversibil, fibrina.
Globulinele din ser pot fi separate in trei fractiuni, L-, B si y. o importanta deosebita o cinstituie y-globulinele,
care s-au dovedit identice cu anticorpii din serul sanguin.
Se stie ca in urma infectiilor cu bacterii sau virusuri, organismul animal devine imun, un timp mai lung
sau mai scurt, fata de o noua infectie cu acelasi germen patogen. Imunitatea se datoreste aparitiei de anticorpi in
serul animalului infectat. Substantele care determina formarea anticorpilor, numite antigeni, sunt proteine,
produse de bacteriisau provenite din acestea sau din virusuri prin dezagregarea lor. Orice proteina straina
introdusa prin injectie in organism actioneaza ca antigen.
Proteinele din muschi. Muschii vertebratelor contin 15-20% proteine. Au fost izolate : miogenul, miosina,
globulina X, stroma musculara, tropomiosina si actina.
Miogenul este un amestec de cel putin 3 proteine, cu caracter de albuminesi globuline. Miogenul contine enzimele
esentiale ale muschiului: fosforilaza, fosfoglucomutaza, etc..
Miosina si actina sunt proteinele care asigura functiunea contractila a muschiului. Tropomiosina este o proteina
unitara.
PROTEINE VEGETALE. Globulinele vegetale sunt mult raspandite in natura, alaturi de albumine.de exemoplu
globulinele din semintele oleaginoase :edestina, din samanta de canepa, excelsina din nuca braziliana, amandina
din migdale si corilina din alune, apoi globulinele din leguminoase, de ex.: faseolina din fasole, legumina din
mazare, precum si globulinele din cartofi, tomate, spanac,etc. Toate au configuratii globulare.
Proteine din cereale. Proteina graului de a da o faina panificabila se datoreste caracterului special al
proteinelor din endospermul, bogat in amidon, al semintelor acestei cereale. Proteina din grau, glutenul, se obtine
prin framantarea fainei intr-un curent de apa; acesta antreneaza granulele de amidon, lasand glutenul sub forma
unei mase lipicioase. Spre deosebire de celelalte proteine vegetale, glutenul este insolubil in apa si in solutii
saline. Cercetarea clasica a glutenului a dus la concluzia ca el este un amestec de doua proteine : glutenina si
gliadina. Cea din urma este singura proteina solubila in alcool de 70 % si poate astfel fi separata de glutenina.
PROTEINE FIBROASE (INSOLUBILE).
KERATINELE- proteinele din epiderma, par, pene, unghii, copite si coarne se disting printr-un
continut mare de sulf. Keratinele sunt insolubile in apa atat rece cat si calda, precum si in solutii saline. Din cauza
aceasta keratinele prezinta o mare inertie fata de agentii chimici, precum si fata de enzime.
FIBROINA, componenta fibroasa din matasea naturala, se gaseste in acest material inconjurata cu o
componenta amorfa, cleioasa, sericina, care reprezinta cca. 30 % din greutatea totala. In cele doua glande ale
viermelui de matase, proteinele sunt continute sub forma de solutie concentrata, vascoasa.
COLAGENUL, este componenta principala a tesuturilor conjunctive, tendoanelor, ligamentelor,
cartilajelor, pielii, oaselor, solzilor de peste. Exista numeroase varietati de colagen. Colagenul are o compozitie
deosebita de a keratinei si fibroinei, caci este bogat in glicol, prolina si hidroxiprolina, nu contine cistina si
triptofan. Prin incalzire prelungita cu apa, colagenul intai se imbiba,apoi se dizolva transformandu-se in gelatina
sau clei.
ELASTINA constituie tesutul fibros, cu o elasticitate comparabila cu a cauciucului, a arterelor si a
unora din tendoane, cum este de exemplu tendonul de la ceafa boului. Elastina nu se transforma in gelatina la
fierbere cu apa si este digerata de tripsina. Ca si colagenul, fibrele de elastina sunt compuse din amino-acizi
simpli, mai ales leucina, glicocol si prolina.
CLASIFICAREA NUTRIIONAL A PROTEINELOR
Dei proteinele din clasa I sunt cele mai valoroase, proteinele din clasa II au un aport important n
asigurarea cu proteine a organismului, deoarece omul are o alimentaie mixt.
Ideal este ca prin consum de alimente diferite s se realizeze o prezen i o proporionalitate optime ale
aminoacizilor.
MIXTURI PROTEICE combinarea proteinelor cu efect de cretere a VB.
35

De ex.:
- prin combinarea proteinelor din clasa II cu proteine din clasa I se realizeaz un efect
corector pentru primele (de ex. combinarea cerealelor cu lapte);
- prin combinarea proteinelor din clasa a II-a ntre ele, se realizeaz un efect compensator
reciproc (de ex. combinarea cerealelor cu leguminoase).
Pe acest principiu se bazeaz FORTIFIEREA PROTEIC a alimentelor.
NECESARUL DE PROTEINE
Meninerea unui raport constant ntre sinteza i degradarea proteinelor, ntre aportul de P cu alimentele i
eliminarea produselor de degradare ale P, reprezint BILANUL AZOTAT AL ORGANISMULUI.
Bilant azotat =Ningerat Neliminat
-Bilanul N reprezint corelaia dintre catabolismul i anabolismul proteic.
-La omul adult sntos, bilanul N este n echilibru (N ingerat=N eliminat).
-La copii i adolesceni bilanul N trebuie s fie > 0 pentru a se realiza sinteza intens a proteinelor
tisulare (predomin anabolismul proteic).
Cnd bilanul N este < 0, fie aportul proteic este insuficient, fie predomin catabolismul se
instaleaz o stare patologic
NECESARUL DE PROTEINE
Cantitatea minim de proteine necesar meninerii echilibrului bilanului azotat la om este de 0,35
g/kcorp i zi (proteine etalon) i se numete MINIM PROTEIC.
Pentru asigurarea funcionrii optime a organismului, FAO/OMS a stabilit un APORT DE
SIGURAN:
BRBAI 0,57 g proteine etalon/kcorp i zi (37 g pentru un brbat de 65 kg)
FEMEI - 0,52 g proteine etalon/kcorp i zi (29 g pentru o femeie de 55 kg)
RAIA DE PROTEINE este:
- cantitativ: aprox. 1,2 g proteine alimentare oarecare/kcorp i zi
Ep = 11-14% din E total
- calitativ: 60% P animale: 40% P vegetale
SURSE ALIMENTARE DE PROTEINE
Dei P au o rspndire larg n natur, exist relativ puine alimente bogate n P.

Toate alimentele conin o cantitate oarecare de P, cu excepia unor alimente puternic rafinate,
precum zahrul i uleiurile rafinate.
Alimentele de origine animal, precum carnea, petele, laptele, brnza i oule conin P de
calitate superioar i n suficiente cantiti pentru a fi considerate surse proteice de prim
importan.
O parte considerabil din P zilnice este asigurat pe seama alimentelor de origine vegetal,
precum cerealele i leguminoasele uscate.
Soia conine o cantitate mare de P (aprox. 40%), reprezentnd o surs bun de proteine ieftine, de
calitate medie.
36

SOIA este utilizat n alimentaie ca atare, dar i sub form de derivate proteice (finuri degresate
cu aprox. 50%P, concentrate proteice cu aprox. 65%P i izolate proteice cu 95%P), utilizate
la obinerea simulatelor de carne.
Avantejele simulatelor din carne pe baz de soia:
- au caracter dietetic (nu conin grsimi animale i nici colesterol)
- sunt mai ieftine
- permit o diversificare a gamei sortimentale, precum i realizarea produselor vegetariene.
CONSECINELE APORTULUI NEADECVAT DE PROTEINE
Aportul neadecvat se refer la DEFICIT dar i la EXCES.
Cnd raia este srac n P, organismele n cretere sufer imediat. Se instaleaz
malnutriia proteic, nsoit de malnutriie caloric, boal numit KWASHIORKOR (afeciunea copiilor
subnutrii).
DEFICITUL de P afecteaz creierul i sistemul imunitar al copiilor.
La aduli, deficitul proteic afectez, n primul rnd, imunitatea.
EXCESUL de proteine perturb metabolismul azotului, ceea ce conduce la acumulari de
acid uric n articulaii (boal numit GUT) i la afeciuni renale i cardiovasculare.
37
Parfumuri i esente
ana nu demult, parfumurile noastre se datorau florilor, iar esentele, fructelor. Mirosurile florilor
si fructelor se datoresc unor substante organice simple: eteri, esteri, alcooli nesaturati, etc., care
se pot obtine si in laborator. Astfel: parfumul iasomiei este mirosul propionatului de benzil si
acetatului de benzil, parfumul florilor de portocal si de lacramioare se datoreste nerolinei
(metil-b-naftileterul), acetatul de linalil este parfumul de levantica, geranionul (dimetiloctadionol) este
parfumul trandafirului, formiatul de etil este esenta de rom, butiratul de etil este esenta de ananas,
butiratul de izoamil este esenta de pere.
La grecii antici, esentele si parfumurile au jucat un mare rol in medicina, acestea avand un rol
antiseptic. De la greci parfumurile au trecut la romani si apoi obtinerea si folosirea lor s-a extins.
Progresul neincetat al chimiei a permis extragerea de esente si arome, dar si producerea lor pe cale
artificiala. Florile, frunzele, fructele si radacinile mirositoare isi datoresc parfumul lor caracteristic unor
substante organice volatile,
numite uleiuri volatile,uleiuri eterice
(esente). Uleiurile volatile se
gasesc in celulele secretoare
epidermice, cum sunt cele din
partea inferioara si superioara a
petalelor de salcam. Aceste celule
secreta uleiul volatil,care difuzeaza
prin membrana si se raspandeste
in aer. La unele plante este
parfumata radacina, la altele
florile si frunzele. Compozitia
uleiurilor eterice (sau esentiale)
sunt amestecuri de substante cu
diferite functiuni chimice: eteri,
esteri, alcooli nesaturati, aldehide,
cetone etc. Din cauza mirosului
lor placut, uleiurile eterice se
folosesc in industria parfumurilor.
Nu orice substanta mirositoare este
parfum. Pentru ca o substanta sa fie un parfum, trebuie sa indeplineasca doua conditii: sa fie volatila la
temperatura obisnuita si sa produca asupra simturilor o senzatie placuta.
Metodele folosite pentru extragerea uleiurilor volatile din plante sunt: presarea, antrenarea cu
vapori de apa (distilare), extragerea cu grasimi, extragerea cu ajutorul solventilor volatili, maceratia si
descompunerea fermentativa.
- Presarea se foloseste la extragerea uleiurilor volatile din coji si fructe (exemple: lamaile si
portocalele).
- Metoda obisnuita pentru extragerea uleiurilor eterice consta in distilarea plantelor sau partilor din
planta cu vapori de apa. Aceasta metoda este folosita pentru obtinerea esentelor de trandafir, de iasomie,
de levantica, flori de portocal etc.
- Extractia cu solventi volatili se foloseste cand plantele au un continut mic de uleiuri volatile sau
cand uleiurile isi schimba compozitia chimica. Cei mai utilizati solventi sunt: eterul de petrol (pentru
flori), benzina (pentru obtinerea rasinilor ), alcoolul etc.
- Extractia cu solventi grasi, nevolatili (cu grasimi), se foloseste pentru florile de iasomie si
tuberoza (practicat de Grasse in Franta de Sud). Prin aceasta metoda se obtin produsele cele mai fine si
mai delicate, dar este inceata si costisitoare. Florile se aseaza pe suprafete netede , unse cu o grasime
animala solida si se aseaza noi straturi de flori pana ce grasimea se satureaza cu uleiul eteric. Uleiul
eteric se extrage apoi din grasime cu alcool.
- Extractia cu adsorbanti solizi.
Florile se aseaza pe niste rame, cu plase deasupra adsorbantului. Ramele, puse unele peste altele,
formeaza dulapuri inchise ermetic, care nu dau voie uleiului volatil sa se raspindeasca in aer .
Uleiul eteric se extrage cu alcool. Daca solutia alcoolica se supune distilarii, se obtine uleiul volatil pur.
38

Ueiurile eterice se utilizeaza fie ca atare, fie se separa in componente, care apoi se amesteca cu alte
substante pentru obtinerea parfumurilor.
Dupa ce s-a cunoscut compozitia chimica a uleiurilor eterice, s-a trecut la obtinerea lor pe cale
artificiala.Primele esente obtinute in laborator au fost esenta de gaultheria (salicilatul de metil) si esenta
de migdale amare (aldehida benzoica). Astazi se cunosc metode pentru obtinerea substantelor naturale
gasite in uleiurile parfumate si chiar se obtin unele inexistente in natura. Exista si unele parfumuri ce se
obtin prin extragerea uleiurilor volatile si amestecarea lor cu alti compusi naturali sau sintetici, rezultatul
fiind un parfum cu o valoare superioara celui natural.
Exemplu: esenta de trandafiri are patru constituienti principali: geranionul, citronelolul, alcoolul
feniletilic si nerolul. Geranionul se extrage din uleiul de citronela Java, din esenta de palmarosa etc.
Citronelul se obtine pornind de la esenta de citronel. Alcoolul feniletilic este obtinut prin sinteza, iar
nerolul, tratand chimic geraniolul sau apa de flori de portocala.
Arome
Aroma este un ansamblu se senzatii gustative si olfactive provocate de

anumite substante pure sau in amestec din alimente in timpul consumarii
acestora.Substantele care induc senzatii olfactive de aroma sunt substante de
aroma!Acestea au structuri chimice si calitati senzoriale bine definite.Nu trebuie
confundati compusii organici cu caracter aromatic (arene si heterocilci cu structura
si proprietati chimice similare benzenului )cu substantele de aroma sau
aromatizante.
Aromatizantii sunt produse sau preparate care se adauga in alimente la
elaborarea lor cu scopul de a le conferi ,modifica sau intensifica o anumita aroma.
Aroma si savoarea alimentelor este rezultatul actiunii simultane a celor 3 grupe
de substante si anume :1 substante de gust actioneaza asupra receptorilor
gustativi din cavitatea bucala
2 substante de aroma (miros) care actioneaza asupra receptorilor olfactivi
din cavitatea nazala
3 componente de textura care creaza senzatii specifice in timpul
masticatiei
Substantele de aroma sau aromele actioneaza direct asupra receptorilor olfactivi ,care le detecteaza si le
indentifica ,fie nazal (miros la inaltimea capului) fie retronazal (cu eliberare in timpul masticatiei
alimentelor)
Aromele nu se pot clasifica in tipare stricte .Ele se diferentiaza prin calitate si profil aromatic ,intensitate
,persistenta ,efecte colaterale cuplate cu gustul alimentului s.a
39

Clasificarea substantelor de aroma se face dupa mai multe criterii.
Clasificarea dupa structura chimica este anevoioasa pentru ca ar trebui reluata intreaga clasificare a
compusilor organici.De aceea in lucrarile de specialitate se prezinta arome reprezentative din grupa
compusilor organici cu functiuni simple (alcooli ,mercaptani,eteri ,compusi carbonilici,esteri etc)sau
compusi cu functiuni mixte (lactone ,cetoacizi)
Dupa provenienta substantele de aroma se aromatizantii sunt:naturali ,sintetici si artificiali.Cei
naturali se separa exclusive din surse naturale nemodificate chimic sau enzymatic.Cand asupra
substratului se intervine cu reactii chimice sau enzimatice rezulta aromatizanti de sinteza sau de
biosinteza.Enzimele microbiene conduc la preparate biotehnologice.
Aromatizantii artificiali rezulta la reformularea celor naturali prin amestecarea convenabila a
diferitelor substance de aroma!Acesti aromatizanti pot fi obtinuti integral sau numai partial din compusi
sintetici.In toate cazurile aromatizantii artificiali trebuie sa fie identici aromelor naturale.
Dupa efectul aromatic ,aromatizantii sunt :de reconstituire a aromei (de carne,cafea
etc),complementari ,pentru restabilirea aromei alimentelor inalt procesate si suplementari pentru
fortifierea sau modificarea aromei de baza fara a crea falsuri.
Cea mai mare cantitate de arome se formeaza la prelucrarea tehnologica si la maturarea alimentelor pe
seama precursorilor de aroma(lipide ,proteine ,zaharuri)folosind adeseori aditivi si tehnici potrivite pentru
dirijarea proceselor formatoare de arome si pentru retinerea lor eficienta in masa produslui finit!
Calitatile aromatice sunt subiective pentru ca devin o reflectare particulara a actiunii substantelor de
aroma farte mica ,ca stimuli asupra receptorilor olfactivi.Definitia subliniaza calitatile de baza ale
substantelor de aroma:
1) numai anumite substante singulare sau in amestec sunt stimuli aromatici si deci ,se gasesc in relatie cu
raspunsul fiziologic
2 )substanele de aroma sunt fixate in alimente pe support,unde actioneaza asupra receptorilor olfactivi
3)intre produsul alimentar si consummator se stabilesc relatii de interdependent ce se regasesc in analiza
organoleptica ,in instalarea senzatiei de apetenta sau inapetenta si in ierarhizarea calitativa a alimentelor
preparate prin aceleasi tehnici ,din materii prime identice ,asa se explica acceptabilitatea produselor cu
aroma caracteristica ,respingerea celor cu aroma straina sau cu defecte de aroma si diferentierea
aliemetelor naturale de cele artificiale,sintetice si de falsuri.
Proprietatile senzoriale le revin 40 -70% din suma calitatilor care conditioneaza succesul de piata al
anumitor produse alimentare in detrimentul altora.Principalele caracteristici prin care se definesc calitatile
aromatice sunt:
1) Pragul de detectie (pd)care reprezinta concentratia minima de substanta ce poate fi identificata fara
dubii prin detectie nazala din solutie apoasa sau din aer .Aceasta depinde de volatilitate si de structura
chimica si mai cu seama de geometria moleculara.
2) Valoarea aromatica (va)este raportul dintre concentratia unei arome intrùn aliment sau intrùn amestec
si pragul de detectie.
3) Intensitatea perceptiei este dependenta de concentratia compusilor de aroma
4) Relevanta aromatica este proprie amestecurilor de cel putin 2 substante de aroma prezentate in acelasi
aliment.
O metoda obiectiva de cercetare a aromelor indviduale si in amestec o ofera olfactometria.Aceasta
consta in separarea aromelor dintrùn extract obtinut cu aparatul Likens-Nikerson,pe coloana capilara a
unui gaz-cromatograf la care se cunosc deja timpii de retentie.
40

In literature (Belitz si Grosch) Fd a devenit o marime curenta de apreciere a relevantei aromelor
naturale ,artificiale si sintetice in amestec.Cu cat Fd a unui amestec este mai mare cu atat mai mult acesta
isi pune amprenta in mod mai intens asupra aromei produsului la concentratii sufficient de mici.
Deosebirea unei esente de o aroma naturala!!!!
Obisnuit esentele de rom .portocale ,bananaetc sunt sintetice;cel mai adesea fin esteri sau combinatii
carbonilice .In aceasta situatie natura eentei se poate stabili prin reactii specificefunctiei ester sau functiei
carbonil din chimia organica.
Aromele naturale sunt amestecuri de diversi compusi organici.Acestea se deosebesc de esente prin
reactii analitice cum sunt: determinarea indicelui de saponificare ,a indicelui de nesaturare ,a indicelui de
carbonil si hidroxil.Din indicele de saponificare se gaseste masa moleculara medie ,care se transforma in
formula moleculara a unui ester ce se verifica ulterior prin indicele de aciditate.
Arome de uz alimentar!
O substanta care are gust si este recunoscuta de anumite proteine (receptori) aflate la suprafata limbii,
organul de simt al gustului.
Moleculele care determina senzatia de gust aromele
Arimele naturale au fost folosite din cele mai vechi timpuri ,atat pentru savoarea felurilor de mancare si
bauturilor cat si in scop therapeutic.
1) Gustul Dulce este dat de molecule care au toate grupari hidroxil,-OH (alcool):glicerina
,zagaroza,glucoza si fructoza.Industria alimentara a creat arome artifiale ca zaharoza si aspartamul.Acesti
compusi au structura mai complicata .dar care este recunoscuta de aceeasi receptori care conduc la
senzatia de dulce
2) Gustul acru (acid) este dat in special de existenta in cavitatea bucala a ionilor H3O+ ,proveniti din
ionizarea acizilor.Unele soiuri de mere sunt acide :ele contin acid malic,un acid organic care are trei atomi
de C .2 grupari carboxilice si o grupa OHLamaile ,sontin acid citric si sunt folosite la prepararea ceaiurilor si a bauturilor racoritoare.
3) Gustul amar este asociat cu compusi organici numiti alcaloizi ;acestia au in molecula cel putin un
ciclu format din atomi de C si unul sai mai multi atomi de Azot.Multe dintre moleculele alcaloizilor suntr
otravitoare si capacitatea de a le detecta dupa gust este rezultatul unei adaptari la mediu a
organismelor.Chinina este folosita in concentratii mici pentru a da savoare unor bauturi racoritoare (apa
tonica)sau a unor bauturi alcoolice (gin tonic),este componenta principala a medicamentelor antimalarie ;in cantitati mari provoaca contractii musculare la nivel abdominal si varsaturi.Hameiul ,folosit la
fabricarea berii contine humolona ,molecula care asociaza berii gustul usor amar.
4) Gustul piperat ,iute si aromat-specifice pentru condimente apar in urma excitarii stimulilor
durerii.Pentru a elimina durerea creierul comanda sinteza in organism a unor compusi cu actiune
calmanta;acestia determina senzatia de calm resimtita dupa o masa foarte condimentata.Gustul
piperat,atribuit varietatilor de piper negru si alb este determinat de interactia altui alkaloid,piperina cu
receptori ai durerii.Gustul iute specific ardeiului iute verde sau rosu se explica prin existenta in
compozitia sa a capsaicinei .Atat piperina cat si capsaicina stimuleaza secretia salivara si ajuta digestia.
5) Gustul proaspat rece-atribuit mentei se explica prin actiunea mentolului asupra receptorilor termici de
la nivelul limbii.
41

MEDICAMENTUL: formulare, forme de prezentare
i de conservare
M
-
edicamentul este o substan natural sau sintetic folosit n practica medical pentru
prevenirea, ameliorarea sau vindecarea bolilor. Sunt considerate medicamente i substanele
folosite pentru investigaii de diagnostic. Medicamentul va fi administrat bolnavului numai de
ctre cadrele medicalele specializate, iar formularea terapiei medicamentoase trebuie s
ndeplineasc anumite condiii, si anume: substana medicamentoas s aib drept efect vindecarea bolnavului,
iar administrarea s fie fcut inndu-se seama de vrsta i sexul pacientului.
Medicamentele sunt prezentate sub diferite forme farmaceutice:
pulberile se absorb repede din tubul digestiv, datorit marii suprafee de contact. Prezint avantajul c bolnavul
beneficiaz de toi factorii activi din plant. Au dezavantajul c se conserv mai greu, datorit descompunerii lor
n contact cu aerul i umiditatea;
capsule sunt nveliuri folosite pentru acoperirea medicamentelor solide, moi sau lichide, cu scopul de a le masca
gustul sau mirosul neplcut, ct i pentru a dirija aciunea medicamentului (nveliul rezist la sucurile gastrice i
se desface numai n intestin);
pilule sunt forme farmaceutice solide sferice i cu greutate ntre 0,10-0,50g, obinute din una sau mai multe
substane active i cu diferii excipieni. Se nghit fr a fi mestecate. Se conserv mai bine, i aciunea lor poate fi
dirijat;
comprimate sunt forme farmaceutice de consisten solid, cu aspect de cilindru sau disc. Sunt administrate oral
sau dizolvate ntr-o anumit cantitate de ap. Sunt dozate cu precizie;
drajeurile sunt forme farmaceutice solide, acoperite de un strat protector pentru a masca gustul si mirosul
neplcute al substanei active i de a-i dirija aciunea spre intestin;
soluiile sunt forme medicamentoase active repartizate uniform ntr-un lichid (de obicei apa).Soluiile pot fi
simple sau compuse.
Medicamentele vor fi pstrate n vase de culoare nchis pentru a fi ferite de lumin i, de asemenea,
de umiditate (mai ales, drogurile vegetale i animale).
Antibiotice
Se obin prin extracia, semisintez sau sintez chimic. Au activitatea asupra unor ageni infecioi, dar n
concentraii care nu sunt toxice pt. organism. Aciunea lor depinde de activitatea biologic a bacteriilor crora
le modific metabolismul, oprindu-le dezvoltarea sau chiar distrugndu-le. Antibioticele au marele dezavantaj
c produc rezistena germenilor fa de ele. Rezistena dobndit la antibiotice, foarte important pt. practic,
are mai multe mecanisme : mutaii genetice ale bacteriei, care din sensibil se transform ntr-una rezistent ;
transmiterea de la o bacterie la alta a factorului de rezisten.
Antibioticele se folosesc in scop curativ, n toate infeciile cauzate de germeni sensibili (de exemplu :
scarlatina, febra tifoid etc.) ; n infecii cu germeni necunoscui, dac viaa bolnavului este n pericol sau sunt
posibile sechele foarte grave ; infecii cu evoluie cronic, n care antibioticele fac parte dintr-un tratament
complex ( tuberculoza ). Folosirea antibioticelor n scop profilactic este limitat.
Antibioticele nu sunt indicate pt. tratamentul bolilor virale ; pt. bolile uoare cu tendin de vindecare
spontan fr complicaii, infeciile localizate accesibil tratamentului chirurgical ; la bolnavii sensibilizai, unde
pot aprea fenomene adverse foarte grave.
42

Penicilinele
Antibiotice bactericide, puin toxice i cu bun toleran. Sunt antibiotice naturale obinute prin
extracie sau prin semisintez. Nucleul lor de baz este acidul 6-aminopenicilanic, de care se leag un radical
diferit pt. fiecare tip de penicilin.
Penicilna G este solubil n ap, dar soluia fiind instabil, trebuie folosit n 24 h. administrat
intramuscular, se reabsoarbe complet, dnd niveluri sanguine maxime dup 20-30 min. Administrat pe cale oral,
este inactivat de sucul gastric acid. De asemenea, este inactiv de betalactamaza ( penicilinaza ) produs de unele
tulpini de stafilococ sau de bacili gram-negativi. Se elimin prin urin sub form activ. Spectrul de activitate a
antibioticului cuprinde :
coci gram-pozitivi ( streptococ, pneumococ, stafibcoc ) ;
coci gram-negativi ( meningococ )
bacili ( tetanic, crbunos, perfningens ).
Este indicat pt. tratamentul anginelor, otitelor, sinuzitelor, pneumonii sau bronhopneumonii ; erizipel, antrax,
gangren gazoas; lues; leptospiroze. Nu se recomand a fi administrat n infeciile cu germeni rezisteni sau
la cei sensibilizai la antibiotic ( uneori accidentele de sensibilizare sunt foarte grave, ducnd la moarte ).
Inainte de administrarea penicilinei, bolnavul va fi interogat cu grij cu privire la alte tratamente i la modul
cum le-a suportat. Doza zilnic de penicilin variaz de la 1,2 milioane pe zi la cteva zeci de milioane u.i pe
zi, i anume m septicemii, endocardite etc.
Penicilina V ( fenoximelil penicilin ) se administreaz oral i nu este inactivat de sucul gastric acid.
Este prezentat n comprimate de 200.000 u.i. care se administreaz cu 30 min. nainte de mas sau dup 3h de la
mas. Se absoarbe bine din tubul digestiv. Are aceleai caracteristici farmacologice ca Penicilina G, precum i
indicaiile i contraindicaiile acesteia. Uneori pot aprea greuri i dureri abdominale. Dozele de Penicilina V vor
fi cu 50% mai mari dect cele de Penicilin G.
Moldaminul prezentarea n flacoane de 600.000 i 1.200.000 u.i. este o penicilin depozit, de
administrare parenteral. Administrat intramuscular se absoarbe lent, realiznd niveluri sanguine mici, dar de
lung durat ( 4-6 zile ), suficiente pt. a mpiedica streptococul beta-hemditic din gripa A. este folosit pt.
profilaxia reumatismului poliarticular, a luesului ct i pt. tratamentul unor infecii streptococide uoare. Se
administreaz intramuscular profund, n doz de 600.000-1.200.000 u.i. la interval de 4-6 zile.
Penicilinele semisintetice. Ampicilina ( aminobenzilpenicilina ) este o penicilin semisintetic
rezistent la acizi, dar inactivat de penicilinaz ( ca i penicilina G i V ). In spectrul su de aciune se cuprind i
uniigermeni gram-negativi, iar fa de cocii gram-pozitivi este mai slab dect penicilina G. Este prezentat sub
form de capsule operculate ( 0,25 gr ) pt. administrare oral i flacoane de 0,25 i 0,5 gr. Pt. administrare
parenteral. Se absoarbe bine dup administrarea oral i parental, se concentreaz foarte bine n cile biliare.
Eliminarea se face pe cale renal, nemetabolizat. Prezint dezavantajul c sensibilizeaz organismul mai mult
dect alte antibiotice. Doza zilnic pt. adult este ntre 2-6 gr. ( dup severitatea i localizarea infeciei ).
Carbenicilina (Pyopen), penicilin semisintetic pt. administrare parenteral ( este inactivat de acizi )
nu este rezistent la penicilinaz, dar are spectrul larg. Este folosit pt. tratamentul infeciilor severe ( meningite,
infecii urinare ), dar contraindicat la bolnavii sensibilizai la late peniciline. Produce dureri dup administrarea
intramuscular.
Meticilina este penicilin semisintetic pt. administrare parenteral ( nu rezist la aciditatea sucului
gastric ). Rezist la penicilinaz, de unde i indicaia ei pt. tratamentul infeciilor cu stafilococi
penicilinazopozitivi. Se elimin n cea mai mare parte prin rinichi. Este bine tolerat local i general. Doza zilnic
pt. adult variaz ntre 4-6 gr., la interval de 4-6h.
43

Oxacilina ( este prezentat n flacoane de 0,25 gr. Si capsule de 0,25gr. Substan activ ). Este
rezistent l apenicilinaza stafilococilor ca i meticilina. Se administreaz oral, pt. c rezist la aciunea aciditii
gastrice. Este bine tolerat local i general. Doza zilnic pe cale oral este 2-4 gr., preferabil pe nemncate. In
bolile severe i cnd calea digestiv nu este accesibil, se administreaz intravenos sau intramuscular, la intervalle
de timp egale.
Cefalosporinele
Sunt antibiotice semisintetice, bactericide i cu mecanism de aciune asemntoare penicilinelor. Sunt
rezistente la penicilinaza stafilococilor i la unele enzime ale bacililor gram-negativi. Sunt inactive fa de
piocinic i proteus, dar active pe cocii gram-pozitivi. Si unele tulpini de germeni gram-negativi. Nu se vor
administra bolnavilor sensibilizai la cefalosporine, ct i la cei sensibilizai la penicilin.
Cefalotina (Keflin) este o cefalosporin care se administreaz parenteral (intramuscular, realiznd niveluri
sanguine pt. 4-6 h. ). Este greu tolerat, intramuscular (dureri) i intravenos, producnd iritaii ale andovenei.
Doza pt. adult i pe zi variaz n limitele foarte largi ( 2-6-10 gr. ) dup severitatea i localizarea i localizarea
infeciei.
Cefaloridina este o cefalosporin carese administreaz parenteral, superioar cefalotinei, dar cu efecte
importante nefrotoxice.
Aminoglicozidele
Sunt antibiotice bactericide cu spectru larg, dar relativ toxice ( ato- i nefrotoxice ). Cuprind n spectrul lor
germeni gram-pozitivi i gram-negativi, ct i bacilialcooloacidorezistente ( de exemplu, bacilul Koch ).
Streptomicina nu se absoarbe pe cale digestiv i nici nu este distrus de sucurile digestive. Administrat
parenteral, se absoarbe i difuzeaz bine n esuturi. Este un antibiotic relativ toxic, mai ales pt. nervul
acusticovestibular, producnd surditate. In caz de insuficien renal, streptomicina este foarte periculoas. Se
folosete n tratamentul tuberculozei ( asociat cu alte tuberculostatice ) ; n infecii severe ( endocardit ) n
asociere cu penicilina. Este prezentat n flacoane de 1 gr. Doza zilnic pt. adult este de 1-2gr./zi, la intervale
de timp egale.
Kanamicina este prezentat n flacoane de 1gr. de sulfat de kanamicin. Administrat intramuscular, se
absoarbe bine i repede, realiznd niveluri sanguine eficiente pt. 8h. Nu se absoarbe pe cale oral. Se
concentreaz foarte mult n urin ( ntre 30-700 ori ). Este activ pe coci gram-pozitivi ( stafilococ,
pneumococi ) bacili gram-negativi ( Salmonella, Shigella, Klebsiella, Hemofili i bacilul Koch ). Este bine
tolerat pe cale intramuscular, dar este un antibiotic nefrotoxic. Se folosete pt. tratamentul septicemiilor,
meningitelor, endocarditelor i al infeciilor urinare. Doza zilnic pt. adult este de 1gr, repartizat n 4 prize.
Durata tratamentului este de 10-14 zile, urmrindu-se diureza, creatinina sanguin, auzul.
Gentamicina este prezentat n fiole de 2 ml care conin 40 mg de sulfat de kanamicin pe ml. Administrat
pe cale oral nu se absoarbe, dar dup administrarea intramuscular se absoarbe bine. Se concentreaz foarte
bine n rinichi de unde se elimin sub form de activ. Este activ fa de germenii gram-pozitivi (stafilococ,
enterecoc, pneumococ), gram-negativi (E.coli, Klebsiella, Salmonela, piocianic). Tolerana local este bun.
Nu va fii administrat la bolnavii cu nefropatii acute sau cronice i la gravide. Doza zilnic pentru un adult este
de 240 mg (3 fiole), la interval de 8h.
44

Macrolidele
Eritromicina este un antibiotic care se absoarbe bine dup administrarea oral, difuzeaz bine n esuturi i se
concentreaz n ficat i n rinichi. Are un spectru de aciune asemntoare Penicilinei G, cuprinznd unii
stafilococi rezisteni la penicilin. Are o toleran digestiv buna. Este mai greu tolerat pe cale intramuscular
sau intravenoas. Dup doze foarte mari, are efecte toxice hepatice. Este folosit pentru tratamentul bolnavilor
sensibilizai la peniciline.
Produsul romnesc Eritromicin proprionil este prezentat sub form de comprimate de 0,2g, care se
administreaz cu 30 min. nainte de mas sau cu 3h dup mas. Doza zilnic la adult este de 2-3g. Produsul
pentru administrare parenteral Eritromicin lactobionat este prezentat n flacoane de 0,3g, fiind folosit cnd
calea oral nu este accesibil. Doza zilnic pe cale parenteral este de 0,9g, n perfuzie venoas lent.
Nu se solubilizeaz n soluie clorurosodica, deoarece precipitat.
Tetraciclinele
Sunt antibiotice bacteriostatice cu spectru larg de aciune. Se absorb bine pe cale digestiv i difuzeaz bine n
esuturi. Ptrund bine n pleur, peritoneu i pericard. Se concentreaz n ficat, rinichi, plmni i splin. Sunt
active pe gremeni gram-negativi, rickettsii, microplasme. Dau frecvente reactii adverse, ca: greuri, vrsturi,
anorexie. Nu vor fi administrate bolnavilor sensibilizai la tetracicline, bolnavilor ulceroi, celor care au colit
ulceroas i insuficien renal.
Produsul romnesc Tetraciclina este prezentat n drajeuri de 0,25g, pentru administrarea oral. Doza zilnic
pentru adult este de 2-4g, dndu-se la intervale de timp egale.
Doxicilina (Vibramicina) este prezentat sub form de capsule (0,1g pe capsul) i flacoane injectabile
(0,1g/flacon). Se absoarbe foarte bine din tubul digestiv. Are aciune antimicrobian prelungit, permind
administrarea de doze mici i la intervale mari de timp.
Doza zilnic pentru adult este de 0,2g (2 capsule) n prima zi, apoi 0,1g (o capsul) pe zi, timp de 7-10 zile.
Pentru administrarea permanent se solubilizeaz coninutul unui flacon n 5 ml de ap distilat steril.
Reaciile adverse sunt rare: greurile, vrsturile, diaree.
Aspirina
( asprin, acesal, acetysal, asprocolfarit, istopzrin, rhonal, ruspirin )
Prezentare
-comprimate: conin acid acetilsalicilic 500mg ( cutie cu 20 buci; benzi de celofan);
-comprimate pentru uz pediatric: conin acid acetilsalicilic 100mg ( Flacoane cu 30 buc.).
Aciuni farmacologice i terapeutice
Efect analgezic, antiinflamator i antireumatic, antipiretic, antiagregant plachetar,
inhibator al contraciilor uterinei; efectele se datoreaz, n principal, inhibrii
formrii prostaglandinelor.
Indicaii terapeutice:
45

Reumatism poliarticular acut, poliartrit reumatoid i alte boli reumatismale; nevralgii, mialgii, dureri
dentare, cefalee; stri febrile ( n boli infecioase, grip, rceal comun etc. ); profilaxia i tratamentul bolilor
tromboembolice, ndeosebi a trombozelor arteriale ( eventual n asociaie cu anticoagulante sau dipiridamol,
dup caz ), combaterea tulburrilor provocate de agregarea plachetelo n trombocitemie; dismenoree;
profilaxia arsurilor solare.
Mod de administrare:
Aduli: pt. aciunea analgezic i antipiretic un comprimat de 0,5g o dat, repetnd eventual la fiecare 6-8 ore;
ca antiinflamator n bolile reumatice cronice 3-5g/zi n cele acute 4-7g/zi n 4-6 prize; ca antiagregant
plachetar, pt. profilaxia trombozelor, 1 comprimat o dat la 2-3 zile.
Copii: pn la 2 ani; 0,1-0,2g/zi; 2-9 ani 0,2-1g/zi ( dup vrst ) peste 9 ani 1-1,5 g/zi ( n 2-3 prize ); n boli
reumatice 60-100mg/kilo-corp i zi ( n 4-6 prize ). Comprimatele se desfac n ap i se iau imediat dup mese;
la copii comprimatele se desfac n puin lapte.
Reacii adverse i alte efecte nedorite
Epigastralgin, grea, vom, microhemoragii digestive, uneori cu anemie, rareori hematemez sau melen, alte
hemoragii (prin insuficien plachetar, eventual hipoprotrombinemic); ocazional
creterea transaminazelor ( la doze mari, administrate prelungit ); reacii alergice
diverse: erupii cutanate, bronhospasm ( mai ales la asmatici ; rareori reacie
anafilactoid grav, cu asfixie sau colaps ( intoleran ncruciat pt. toate inhibitoarele
sintezei prostaglandinelor ); dozele mari pot provoca fenomene de salicism: ameeli,
tinitus, cefalee, sudoraie, grea, vom, stare confuzional, tahicardie, tahipnee; poate
prelungi travaliul, ntrzia naterea i favoriza hemoragia post-partum.
Contraindicaii i precauii, probleme de interaciuni medicamentoase
Alergie la salicitai, intoleran la salicitai i la antiinflamatoarele nesteroidiene ( inhibitoare ale sintezei
prostaglandinelor ); ulcergastro-duodenal n evoluie, boli hemoragice i risc de hemoragii; pruden n boala
ulceroas, astm, la renali ( administrarea ndelungat ) i n timpul sarcinii ( se evit n primul trimestru i n
ultima lun ). Pruden sau se evit ( dup caz ) asocierea cu anticoagulante cumarinice ( risc crescut de
hemoragii ), cortizoni ( risc de ulcer i hemoragii ), metotrexat ( toxicitatea acestuia este crescut ), sulfamide
anhidiabetice ( risc de hipoglicemie ), probenecid i sulfinpirazon ( efect uricozuric sczut ), spironolacton
( efect diuretic sczut ).
Antinevralgic
Prezentare:
- comprimatele conin acid acetilsalicilic 250mg, fenacetin 150mg i cafein 50mg (benzi de celofan).
Aciuni farmacologice i terapeutice:
- analgezic i antipiretic prin acidul acetilsalicilic i fenacetin; stimulant psihomotor slab i antimigrenos
prin cafein.
- cefalee, nevralgii, mialgii, dureri postoperatorii, stri febrile, grip.
Cte un comprimat la nevoie, se poate repeta de 3-4 ori/zi.
Reacii adverse i alte efecte nedorite:
- epigastralgii, grea, vom, microhemoragii digestive, uneori cu anemie, rareori hematemez sau
melen, alte hemoragii; ocazional creterea transaminazelor; erupii cutanate, bronho spasm; rareori reacie
46

antilactoid grav, cu asfixie sau colaps; administrarea prelungit de doze mari poate fi cauz de leziuni renale,
leziuni hepatice, anemie hemelitic i methemoglobinemie ( prin fenacetin ); dozele mari pot produce palpitaii,
insomnie i tremor
( prin cafein ).
Contraindicaii i precauii, probleme de interaciuni medicamentoase
- alergie la salicilai, intoleran la salicilai i la antiinflamatoarele nesteroidiene; ulcer gastro-duodenal
n evoluie, boli hemoragice i risc de hemoragii. Prezena fenacetinei contraindic preparatul la sugarii sub 3 luni,
la bolnavii cu insuficien renal i n caz de deficit de G-6-PD; pruden la hepatici, anemici i n condiii de
hipoxie. Atenie la asocierea cu anticoagulante cumarinice (risc de hemoragii) i sulfamide hipoglicemiante ( risc
de hipoglicemie).
Paracetamol
Paracetamol, acetaminophen actophen, doliprane, panadol, tyrenol.
Prezentare
comprimatele conin paracetamol 500mg ( benzi de celofan cu 10buc.);
supozitoare rectale conin paracetamol 250mg i 125mg ( cutie cu 6 buc. ).
Aciuni farmacologice i terapeutice:
- analgezic i antipiretic cu aciune de intensitate moderat, similar fenacetinei.
- cefalee, dureri dentare, nevralgii, mialgii, stri febrile.
Aduli: 1-2 comprimate ( 0,5-1g ) sau un supozitor rectal a 250mg, se poate repeta, dup nevoie, de 4
ori/zi.
Copii: peste 6 ani: -1 comprimat ( dup vrst ) sau un supozitor a 250mg; copii de 1-6 ani: -
comprimat sau un supozitor a 125mg ; doza se poate repeta, dup nevoie, de 4 ori/zi.
Reacii adverse i alte efecte nedorite:
- este mai puin toxic dect fenacetina; provoac rareori erupii cutanate algerice, trombocitopenie,
anemie, agranulocitoz, leziuni renale, necroz hepatic ( la doze toxice ).
Contraindicaii i precauii; probleme de interaciuni medicamentoase:
- alergie specific, insuficien hepatic, insuficien renale grav; pruden n timpul sarcinii
( mai ales n primul trimestru ).
47
Drogurile
ultivate n special n Mexic, din fericire, nu foarte rspndite. O rspndire rapid i un

consum relativ mare l-a avut un derivat de acid lisergic descoperit sintetizat ntmpltor de
firma de medicamente Sandoz, numit LSD-25; consumul lui e n scdere azi, lucru
important, el fiind numit bomba atomic a drogurilor. Doza activ a acestuia este de sute
de ori mai mic dect a altor droguri; LSD este cel mai puternic halucinogen, se administreaz pe cale
bucal sau intravenos. Dup administrare se constat o depersonalizare (individul este o alt persoan, din
afara prorpiului corp, senzaie trit ca realitate), tulburri vizuale trite ca reale: lume grotesc colorat n
culori de verde i albastru, diformiti; episodul este urmat de un somn cu amnezie (uitarea faptelor reale).
Halucinogenul cel mai rspndit i cel mai vechi cel mai ieftin de altfel este cnepa indian
(Canabis indica). Exist azi zeci de milioane de consumatori pe toate continentele. Dac opiul aparine
Orientului ndeprtat, n special China, canabisul este pentru Orientul Mijlociu si apropiat ceea ce
alcoolul este pentru Europa.
Lumea musulman a venit de mult
timp n contact cu aceast
plant, pe care a integrat-o n
civilizaia sa. Produsul care
se
marijuana,
este
mncat se numete hai (numele
de hasasin vine de la
lupttorii din Liban, sec. XIII, care
sub
svreau
dac
influiena
drogului
fumeaz
acte
se
de
numete
mare
cruzime). Acest drog d o
stare de beie, cu euforie, drogatul
rde
supraactivitate motric, n care
sau
zmbete,
cu
judecata nu este afectat, dar controlul faptelor sale este mult mai redus. Haiul folosit timp ndelungat
duce la degradare fizic i psihic.
D. Alte medicamente
Sunt dou clase total opuse de medicamente : excitantele sistemului nervos centra, respectiv
deprimantele lui, adic barbituricele. Acestea au o strns legtur ntre ele, constituindu-se ntr-un cerc
vicios : primele se iau pentru a sta treaz i a avea performane fizice i psihice, celelalte pentru a putea
dormi dup aceea ; pentru a-i reveni a doua zi se iau primele, etc.
Stimulante ale sistemului nervos central sunt si cofeina, teofilina si teobromina, care se gsesc
n plante de cafea (coffea arabica) ceai (Camellia thea) i Teobroma cacao. Dependena de acestea e
limitat (nu pune probleme individuale sau sociale).
Stimulantele sitemului nervos central sunt reprezentate n special de amfetamine, cu efect intens,
senzaie de minte proaspt, bun dispoziie, concentrare mrit, nlturarea senzaiei de oboseal, nevoia
de somn e ndeprtat, mbuntete activitatea sportivilor (este o substan dopant). La acestea se
48

adaug nc unul, foarte marcant : efectul anorexigen (pierderea poftei de mncare). La noi n ar s-au
scos din uz.
La polul opus se situeaz barbituricele deja amintite, care pot da dependen la persoanele
sensibile dup numai 10-12 zile de tratament.
Tratamentul toxicomaniilor este ndelungat i grevat de eecuri ; el se adreseaz organismului ca
fiin biologic i omului ca fiin superioar i social ; reinseria este foarte dificil.
n Romnia problema drogurilor este de o amploare mai sczut dect n alte ri ale lumii, dar n
cretere, ceeae ce se datoreaz deschiderii spre Europa, ara noastr fiind considerat o punte de legtur
ntre pieele mondiale ale lumii.
n paralel cu dezvoltarea rutelor de tranzitare a drogurilor, n Romnia a nceput s se consolideze
i o pia a drogurilor, acestea ncepnd s se vnd la nivelul dozelor n locuinele dealeri-lor, n
discoteci, baruri, coli i pe strad. S-a observat c n mediile universitare se consum mai mult opiaceele,
cocaina i droguri sintetice, n mediul liceal consumatorii prefer cu precdere cannabisul. Pe de alt
parte, categoria de vrst predispus la consumul de droguri este ntre 16 i 28 de ani. n foarte multe
cazuri se sare direct de la droguri uoare (cannabis i marijuana) la heroin i asta datorit preurilor
promoionale practicate de dealeri sau chiar datorit ofertelor gratuite. Un alt fapt ngrijortor este apariia
n Romnia a unor cantiti din ce n ce mai mari de droguri sintetice, sub forma comprimatelor de
amfetamin, LSD i ecstasy a cror provenien este Europa Occidental.
Drogul reprezint o problem social, genernd srcie, hoie, prostituie, antaj, corupie, crim,
terorism.
Decizia de a consuma sau nu droguri i aparine fiecruia, ns nainte de a lua prima doz
individul trebuie s fie contient de riscurile la care se supune pe termen lung.
Vitaminele
Vitaminele sunt substante organice necesare cresterii si bunei functionari a organismului, pe
care organismul le fabrica in cantitate insuficienta pentru a-si acoperi nevoile (vitaminele B6, B8,
D, K) sau pe care nu le poate sintetiza.
itaminele trebuie deci aduse prin alimentatie sau, in lipsa, prin medicamente. Toate sunt
continute in laptele matern, dar nu intotdeauna in cantitati suficiente (vitamina K, in special,
trebuie sa faca obiectul unei suplimentari medicamentoase sistemice la nastere). Structura
chimica si rolul biologic al celor treisprezece vitamine cunoscute in zilele noastre (acid folic,
vitaminele A, B1, B2, B5, B6, B8, B12, C, D, E, K si PP) sunt foarte diferite. De altfel, vitaminele
actioneaza in doza mica, singure sau in mod sinergic, si nu au nici o valoare energetica.
49

Vitaminele se clasifica, de obicei, in doua grupe: vitamine hidrosolubile (solubile in apa), care
grupeaza vitamina C si vitaminele din grupul B (B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP), si vitamine
liposolubilecare grupeaza vitaminele A, D, E si K.
Vitamina A
Mai este cunoscut si sub numele de retinol, vitamina antixeroftalmic sau vitamina cresterii. n
stare pur se prezint sub form de ulei (vit. A2) sau cristale (vit. A1) de culoare galben .
Este extrem de sensibil la lumin, n special la radiatii ultraviolete. n plante se afl sub form de
provitamine A - carotenoidele, dintre care cel mai cunoscut este beta-carotenul. La nivelul ficatului si
intestinului acestea sunt transformate n retinoli.
Beta-carotenul este un colorant natural netoxic, care se foloseste n industria alimentar,
farmaceutic, medicin, cosmetic si n hrana animalelor,el se gseste n toate legumele si fructele, dar n
cantitate mai mare se afl n morcov, spanac, urzici, varz, mcese, rosii, citrice, ctin, pepeni, porumb
etc. Cantitatea zilnic necesar de beta-caroten este de 5000 - 8000 UI.
Vitamina A se gseste ca atare n uleiul de peste, ficat, lapte, glbenusul de ou, unt. Vitaminele A
au un rol important n cresterea organismelor tinere, n protejarea mucoaselor si n procesul vederii.
Hipervitaminozele A provoac fenomene toxice si fragilitate.
Vitamina B
B1
Vitamina B1 este numit si vitamina antiberiberic .A fost izolata n anul 1911 de Funk, din
trele de gru. Windaus i Wiliam i stabilesc n anul 1931 constituia chimic. Vitamina B1 este
solubil n ap, alcool. Solubilitatea ei crete n mediu alcalin. Are un miros caracteristic i obinuit este
stabil la o temperatur, peste 100 grade C se descompune.
Absorbia si metabolismul. Vitamina B1 extras din alimente sau sintetizat de bacteriile
intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subire. Prin resorbia intestinal
ajunge n snge sub fo liber.
E xcreia vitaminei B1 se face pe rm cale renal n cantiti de 50-250 micrograme. Valori mai
mici de 40 de micrograme indic carena vitaminei B1.
Vitamina B1 intervine n procesele metabolice de baz ale organismului, cu rol de coenzime.
Particip la procese generale de oxireducere, regleaz schimburile gazoase, joac un rol important n
funciile sistemului nervos central i periferic i a glandelor endocrine. De asemenea, intervine n
metabolismul apei si regleaz funciile motorii, secretorii i de absorbie digestiva.
Surse: n alimente de origine vegetal (cereale mai puin legume) i animal (carne, peste, lapte,
oua etc). Cele mai mari cantiti de vitamin B1 se gasesc n drojdia de bere, in coaja si germenii boabelor
de gru.
Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.
B2
Vitamina B2 se mai numete i vitamina hidrosolubil de cretere . Este termostabil (rezist si la
120 de grade C), solubil n ap si alcool, cu solubilitate crescut in mediul alcalin.
Vitamina B2 a fost izolat pentru prima oar n anul 1933 si sintetizat de Kareer n 1935.
Absorbia i metabolismul. Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liber,
dup care ajunge n ficat si rinichi. Nu se depoziteaz n organism. Eliberarea se face prin fecale i mai
50

puin prin urin. Intervine n procesele de oxireducere, n metabolismul glucidelor, lipidelor n funiile
sistemului nervos, a aparatului vizual i are rol antitoxic (plumb, mercur).
Surse: alimente de origine animal (lapte, ou, ficat, creier, splina), crustacee i unele vegetale
(spanac, salat verde, roii etc).
Vitamina B2 poate fi sintetizat de unele bacterii.
B3
Vitamina B3 (PP) cuprinde acidul nicotinic i amida acidului nicotinic cu proprieti aproape
identice precum i o serie de derivai ai acidului nicotinic.
Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon i un atom de azot.
Acidul nicotinic i amida nicotinica sunt substane cristaline, incolore, solubile n apa, alcool,
termostabile.
Absorbia si metabolismul. Sunt absorbite la nivelul intestinului de unde ptrund n snge. Se
elimin prin urin, fecale, tranpiraie.
Vitamina B3 previne i vindeca pelagra, caracterizat prin tabloul simptotic a celor trei D
(demena, diaree, dermatita). Ele particip de asemenea la procesele de oxireducere, la metabolismul
glucidelor, proteinelor, a produilor pigmentari si influenteaz sistemul nervos i activitatea unor glande
cu secreie interna. Este binecunoscuta i a aciunea vasodilatatoare a vitaminei B3.
Surse: alimente vegetale mai ales n coaja boabelor de cereale, n drojdia de bere, alimente de
origine animal (carne, rinichi, ficat)
Antivitamina B3 (acetilpirimidina) substan cu structura apropiat de aceea a vitaminei B3 dar
cu aciune antogonist.
B4
Vitamina B4 (adenina) are funcii si indicaii terapeutice, mai puin cunoscute. Ea alturi de alte
vitamine B, intervine n funciile sistemului nervos ct si cele ale sistemului hematopoietic.
Carena vitaminei B4 modific echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei i granulopeniei.
Administrarea sulfamidelor i a antibioticelor crete consumul de vitamin B4. Ea are un rol
important n metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, n funciile suprarenalelorsi a
proceselor creterii.
Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai important surs este drojdia de bere.
Sintetizarea vitaminei B4 de catre flora bacterian intestinal este redus la om.
Absorbia vitaminei B4 se realizeaza la nivelul intestinului subire. n snge, concentraia cea mai
mare de vitamina B4, este n hematii.
Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpiraie.
B6
Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul i piridoxamina. n mediu alcalin i acid sunt
sensibile la lumin.
Regnul vegetal ofer o important surs de vitamin B6.
Sursele de obinere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din aceasta grup.
Absorbia vitaminei B6 se realizeaz la nivelul intestinului sub forma liber i mai bine
combinate cu proteine. n organismul animal predomina piridoxamina. Vitamina B6 intervine n
metabolismul substanelor organice i intr n compoziia unui mare numr de enzime cu funcie de
oxidoreducere. Particip la biosinteza sfingozimei cu rol n metabolismul lipidelor.
Eliminarea vitamine B6 se face n cea mai mare msur pe cale renal i scade cu vrsta.
B12
51

Vitamina B12 este compus din substane cristalizate, de culoare roie, solubile n ap i alcool,
stabile n aer i n mediu acid. Sunt semirele la aciunea oxidanilor, bazelor i acizilor puternici. Rezist
la 120 de grade C, timp de 20 minute.
Vitamina B12 se gsete mai puin n regnul vegetal i mai mult n alimentele de origine animal
(ficat, splin, creier, muchi). Principala surs de vitamin B12 este sinteza microbian.
Biogeneza vitaminei B12 are loc sub aciunea a numeroase bacterii din sol i a bacteriilor
intestinale, mai ales din colon.
Absorbia i metabolismul. Absorbia vitaminei B12 se realizeaz la nivelu mucoasei intestinale,
n prezena unui factot intrisec produs de mucoasa gastric i cu care alctuiesc factorul antipernicios
depozitat n ficat.
Vitamina B12 absorbit i reinut la nivelul intestinului pierd proprietatea de a difuza,
reconstituind prima faz a absorbiei intestinale. Factorul intrisec are rol de protecie n absorbia
intestinal prin formarea unor compui de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrisec activ fixeaz
pn la 264 de micrograme vitamin B12\mg.
Vitamina are rol n hematopoiez i mai ales n eritropoiez. Cea mai important aciune a acestei
vitamine este anemia pernicioas de tip Biernner, unde intervin modificri ale trombocitelor sau chiar
leziuni degenerative nervoase.
B13
Vitamina B13 are structura chimic asemntoare acidului azotic, constituie un principiu
component al complexului B, cu rol n stimularea creterii puilor, porcilor.
B14
Vitamina B14 este extras din urina uman, are rol n hematopoiez.
B15
Vitamina B15 (acidul panganic) se gsete n alimente de origine animal.
Intervine n procesele enzimatice i, n cantitate de 2 mg\zi acoper nevoile organismului.
B17
Nu, nu este vorba de binecunoscutul bombardier american! Este vorba despre o vitamin, mai
puin cunoscut, dar foarte controversat n lumea medical. Dup ani de cercetri, biochimistul dr.
Ernest Krebs a izolat, n 1950, o nou vitamin pe care a denumit-o B17 cunoscut i sub numele de
amigdalin (sau laetrile).
Se face din ce n ce mai auzit opinia conform creia cancerul ar fi o boal cauzat de o deficien
nutriional. Nu ar fi vorba despre o bacterie, un virus sau o toxin misterioas, ci pur i simplu despre
absena unei substane pe care omul modern a eliminat-o din dieta sa: vitamina B17.
Smburii de caise pe care i mncam cu mare plcere cnd eram copii sunt cea mai bogat
surs natural de vitamina B17. n general, seminele fructelor (mai puin citricele) conin aceast
substan, care le confer un gust amrui, specific. Conform studiilor dr. Krebs, consumul zilnic a 7-10
smburi de caise previne apariia cancerului
Vitamina C
52

Este acidul ascorbic, sau vitamina anti-scorbutica. Are o importanta capitala pentru organism,
intervenind in procesele de oxido-reducere. Are rol anti-infectios, tonifiant, participa la detoxifierea
organismului si la folosirea rezervelor de fier, protejeaza vitaminele A si E, economiseste vitaminele din
complexul B.
Vitamina este sensibila la temperaturi ridicate, la actiunea oxigenului si a luminii.
Vitamina C catalizeaza formarea si mentinerea colagenului (component de baza al substantei
fundamentale intercelulare). In lipsa vitaminei C, substanta colagenica dintre celulele endoteliului
capilarelor se degradeaza si apar hemoragii la nivelul gingiilor, muschilor, tegumentelor, etc.
Ca urmare a pierderilor de sange si a diminuarii absorbtiei fierului apare anemia intalnita in scorbut.
Gingiile sangereaza usor, spontan sau la traumatisme minime, dintii devin mobili si cad. Mineralizarea
scheletului este alterata, fracturile se vindeca mai greu, cicatrizarea plagilor se face mai greu sau
defectuos. Scade capacitatea de aparare a organismului fata de infectii, putand apare mai des, de exemplu,
gripa sau tuberculoza pulmonara.
Vitamina C mareste rezistenta organismului fata de efectul toxic al unor medicamente sau substante
chimice din mediul ambiant (plumb, mercur, benzen, etc.).
Efortul muscular, frigul si febra maresc consumul si necesarul de vitamina C. S-a demonstrat ca 10
miligrame zilnic reprezinta aportul necesar pentru prevenirea scorbutului. Ratia zilnica este estimata insa,
pentru un adult normal, la cca. 30 miligrame. Fiind hidrosolubila si usor oxidabila, vitamina C se poate
pierde usor in timpul pastrarii si prepararii alimentelor.
Produsele animale, cerealele, produsele zaharoase sunt lipsite de vitamina C. Singura sursa naturala
este constituita de legumele si fructele proaspete. In Zonele cu clima temperata sau rece, unde productia
de fructe este sezoniera, exista riscul aparitiei hipovitaminozelor in perioada de iarna-primavara, cand se
recomanda un aport medicamentos de vitamina C.
Vitamina D
Vitamina D se prezinta sub forma mai multor substante liposolubile (solubile in grasimi), care au
efecte de prevenire si combatere a rahitismului (la copii) si a osteomalaciei (la adulti). Cele mai
importante sunt vitaminele D2 si D3.
Vitamina D2 (ergocalciferolul) se obtine prin iradiere cu ultraviolete a unei provitamine continuta in
anumite vegetale (ciuperci, drojdii, etc.)
Vitamina D3 (colecalciferolul) se formeaza prin iradierea cu ultraviolete a unui component al
sebumului, secretat de piele.
Dupa absorbtia intestinala, respectiv prin sinteza cutanata, vitamina patrunde in sange si se depoziteaza
preponderent in ficat, unde o parte se transforma in produsi mai activi (o a doua activare avand loc la
nivelul rinichilor).
Datorita acestui comportament (mod de sinteza, activare, mecanism de actiune), vitamina D este
asemanatoare hormonilor; printr-o comparatie la distanta, pielea, ficatul si rinichiul pot fi asemanate cu
glandele endocrine.
Vitamina D intervine in absorbtia calciului si in fixarea lui pe matricea osoasa. In carenta de vitamina D,
scade asimilarea si utilzarea calciului, oasele se pot deforma usor sub influenta factorilor mecanici
(greutatea proprie, tractiuni, mici traumatisme), apar semnele tipice ale rahitismului: modificarea
conformatiei oaselor cu demineralizare,transpiratii, lipsa sau micsorarea fortei musculare, tulburari
digestive si tulburari de crestere. Copiii sunt obositi, prezinta un abdomen voluminos,au o rezistenta
53

scazuta la infectii si fac forme grave de boala (pneumonii, enterocolite,etc.). De fapt, prin aceste
complicatii infectioase este rahitismul mai periculos (decat prin sine insusi).
Hipervitaminoza D (realizata mai ales medicamentos - atentie, ca vitamina liposolubila se acumuleaza
in organism in cazul aportului excesiv, pe mari intervale de timp) se traduce prin manifestari variate, de
tipul tulburarilor digestive (constipatie, greata, varsaturi), pierderea poftei de mancare, oboseala fizica si
intelectuala, deshidratare, tulburari nervoase si de comportament.
Deoarece principala sursa de vitamina D este sinteza cutanata, sub actiunea razelor solare, nu este bine
definita ratia zilnica pentru om. Parerile specialistilor difera, unii considerand ca pentru un adult normal
care isi desfasoara macar o parte din activitate in aer liber, nu este necesar aportul alimentar, fiind
suficiente cantitatile de vitamina D formate la nivelul portiunilor de piele expuse luminii. Altii considera
ca un aport de securitate de cca. 250 - 400 u.i. zilnic este relativ important, si este absolut necesar copiilor
mici si femeilor in perioada maternitatii. Necesarul zilnic de vitamin D pentru adulti este de 100 - 150
UI, iar la copii de 120 - 200 UI. Se recomand ca n cazul unor fracturi sau aparitiei unor tulburri
metabolice ale calciului si fosforului, s se mreasc doza zilnic la 500 - 700 UI.
Vitamina D se gaseste in special in produsele de origine animala, oua, peste, produse lactate grase:lapte
integral, unt, smantana, frisca, branzeturi grase. Ficatul si margarina vitaminizata reprezinta alte surse de
vitamina D. Excesul de vitamine D duce la demineralizarea oaselor.
Vitamina E
Numita si tocoferol, este esential implicata in mentinerea structurii si functionalitatii organelor

genitale, avand si titlul de "vitamina fertilitatii". Cercetari ulterioare au dovedit faptul ca vitamina E
asigura si troficitatea sistemului muscular, a altor organe si tesuturi, lipsa sau carenta ei determinand nu
numai sterilitatea, dar si tulburari cardio-vasculare, in fiziologia neuro-musculara sau in metabolismul
lipidic.
Nevoile organismului se situeaza intre 10 si 20 miligrame zilnic,cele mai bune surse fiind uleiurule
extrase din seminte (soia, germeni de porumb, floarea-soarelui), mazarea, fasolea si painea intermediara si
neagra (mult mai sanatoasa decat cea alba, rafinata).
In articolul urmator va vom oferi informatii despre vitaminele hidrosolubile ( complexul B si vitamina
C).
Vitamina K
Desi ne intereseaza mai putin structura chimica, mentionam ca se cunosc trei vitamine K:
Vitamina K1, fitochinona, este sintetizata de frunzele verzi si prezenta in vegetalele verzi.
Vitamina K2, farnochinona, este sintetizata de catre microorganismele de putrefactie.
Vitamina K3, menadiona, este un produs de sinteza cu proprietatea ca este hidrosolubil (spre deosebire
de celelalte).
54

Carenta de vitamina K se realizeaza fie prin aport alimentar redus, fie prin reducerea florei microbiene
normale intestinale ca urmare a unor tratamente cu doze mari sau / si pe timp indelungat cu antibiotice,
cunoscut fiind faptul ca principala sursa de vitamina este sinteza microbiana intestinala.
Hipovitaminoza K favorizeaza hemoragiile spontane sau dupa traumatisme minore, fiind perturbata
coagularea sangelui.
Nu se cunoaste exact ratia zilnica necesara prin aport alimentar, fiind descrisa doza de 2 miligrame
zilnic, la adult.
Principalele surse de vitamina K sunt legumele verzi, ficatul si, nu in ultimul rand, galbenusul de ou. Nu
ocoliti, asadar, spanacul, salata, loboda, urzicile, mararul, leusteanul, ceapa verde, etc.
55
Fibre naturale i sintetice
ibrele textile sunt cele mai utilizate de om pentru imbracaminte. Daca pna la nceputul
acestui secol necesitatile de mbracaminte erau satisfacute n totalitate de produsele naturale, la
sfrsitul secolului, 70% din aceste necesitati vor fi satisfacute de fibrele chimice. O ramura
mai recenta a fibrelor chimice care s-a dezvoltat n ultimi 40 de ani ntr-un ritm extraordinar o
reprezinta fibrele sintetice. Acest fibre sunt rodul dezvoltari uneia dintre cele mai moderne ramuri ale
chimiei: chimia polimerilor. Sintetizarea lor a fost posibila doar atunci cnd cercetarea a relevat
caracteristicile necesare unui polimer fiabil: sa fie filiform (adica fara ramificari sau reticuli ai catenelor);
sa aiba o masa moleculara potrivita, sa poata fi orientat si cristalizat; sa fie solubil n solventi sau sa se
topeasca fara descompunere.
Tesaturile textile se caracterizeaza prin elasticitate, mladire si porozitate fina. Ele retin particulele
suspensiei atat prin efectul de cermare cat si prin absorbtie. Au rezistenta mecanica redusa si se
colmateaza usor. Sunt folosite ca suprafete filtrante intinse pe rame sau pe un support original si
exceptional, in forma de pungi. Felul tesaturii, porozotatea, grosimea tesaturii, natura materialului tratarea
ulterioara dau panzelor filtrate o mare varietate si adaptabilitate la conditiile de filtrare.
Procedeu de tratare cu polimeri prevede fixarea fibrelor n tesatura, cu ajutorul unor punti
microscopice de masa plastica, unele de altele, pentru a le mpiedica sa se deplaseze si sa se nclceasca.
Astfel desi nu se modifica structura solzoasa a fibrelor, aceste sunt mpiedicate sa se miste una n raport
cu cealalta. Avantajele sunt multiple: procedeu nu necesita tratarea prealabila a fibrei, structura si calitatile
aceste fiind pastrate intacte, iar tratarea se aplica tesaturii sau chiar confectiilor finite, prin simpla
nmuiere ntr-o solutie sau emulsie de polimeri. Pna n prezent au fost testate mai multe tipuri de
polimeri pentru aceasta operatie. Cei mai indicati sunt cei care contin grupari ce permit formarea de
legaturi chimice ntre lanturile moleculare, constituind, dupa aplicare, punti de rasina insolubila, dar
moale si elastica, fapt ce elimina pericolul ca stofa sa devina rigida.
Fibrele textile se impart in mai multe grupe :
Fibre naturale ;
Fibre artificiale ;
Fibre sintetice .
Fibrele naturale
Fibrele naturale se impart in doua mari categorii :

Fibre proteice naturale ;
Fibre celulozice naturale .
Fibrele proteice naturale .
Parul de la animale (lna, parul din blana animalelor) sunt fibre proteice. Acestea ard mai greu
dect matasea. Flama este rapida, dar este dificil sa fie intretinuta arderea. Aceste fibre sunt constituite din
catene macromoleculare cu structura de proteine. Cele mai importante fibre din aceasta grupa sunt : cele
din matase naturala si lana.
Matasea naturala :
56

Matasea naturala este o fibra cu componenta proteica, obtinuta din gogosile (secretia) viermelui de
matase si, n general, arde repede, cu o flacara medie ca intensitate, miroase asmenea parului sau unghiei
arse. Cenusa este usor farmicioasa. Matasea se stinge mai greu. Aceasta este puternic concurata de
fibrele sintetice, ajungnd n unele state sa fie nlocuita complet de fibrele sintetice. Industria matasii este
dezvoltata n statele cu traditii n cresterea viermilor de matase (China, Italia, R.P.D. Coreeana si Coreea
de Sud).
China - tara originala a matasii naturale, renumita prin matasea si adevaratele opere de arta obtinute
din matasea naturala. Centrele sunt concentrate n China de Est si Sud-Est, renumit fiind centrul
Shandong, L'Eshan, Anayang, Gaipeng, Luda, Qingadao. Alte tari producatoare de matase:
- Italia, cu centrele Padova, Como, Florenta;
- Franta, cu vestitul centru Lyon, prelucrnd matasea din import;
- SUA, cu New York, New Jersey.
Un eveniment important l-a constituit introducerea n Europa a matasei din China, fapt care a
generat ideea de a se ncerca imitarea ei pe cale artificiala, idee ce a fost realizata industrial la sfrsitul
secolului al XIX-lea de catre Hilaire de Chardonet. Acesta a patentat n 1885 procedeul de producere a
matasii ce-i poarta numele, prin filtrarea nitrocelulozei urmata de denitrare.
Industria in matasea naturala la noi in tara foloseste ca materie prima matasea naturala importata
din China, ct si matasea sintetica (artificiala). Matasea naturala este obtinuta n sud-vestul tarii; se
prelucreaza la Lugoj, Timisoara, alte centre fiind Bucuresti si Valenii de Munte. Matasea artificiala se
produce la Lupeni, Braila (Chiscani), Popesti-Leordeni (mpreuna cu firele celulozice). Cele doua
categorii de materii prime sunt prelucrate apoi n tesatoriile de la Bucuresti, Lugoj, Timisoara, Iasi,
Codlea, Trgu Mures.
Lana :
Datorita proprietatilor sale binecunoscute (calduroasa, moale, se vopseste si se lucreaza excelent),
lana este ideala pentru confectionarea covoarelor si a mochetelor. Texturile
si modelele in care poate fi folosita sunt, practic, infinite.
In mag azine sunt disponibile acum si covoare din lana in combinatie cu
iuta. Ca element deosebit de design, unele modele au mici bucati de lemn
amplasate in centru.
Una dintre necesitatile vitale ale fiintei umane din toate timpurile a
fost ca, pe lnga asigurarea hranei, sa-si procure si materialele necesare
confectionarii mbracamintei. n acest scop, ca si n alte cazuri, omul s-a
adresat naturii. Prin ncercari, timp de mii si mii de ani, el a reusit sa
identifice diferite materiale adecvate acestui tel si sa elaboreze tehnologiile
necesesare prelucrarii lor.
Desi aproape jumatate din tesaturile din lna rezistente la spalare
produse azi n lume sunt obtinute prin procedeul oxidativ. Procedeul
oxidativ are tendinta de a fi nlocuit rapid de catre tratarea cu polimeri, care are avantajul de a elimina
complet degradarea fibrei.
Astazi, n ntreaga lume, aproximativ 4-5 milioane kilograme de lna sunt tratate anual pentru a fi
ignifiate. Lna tratata poate fi spalata sau curatata prin procedeul uscat, fara a-si pierde rezistenta la
57

flacara, si depaseste chiar cele mai exigente standare referitoare la rezistenta textilelor la solicitarile
termice.
Industria lanii este ramura legata de o ocupatie straveche - pastoritul - care a asigurat materia prima
pentru o gama larga de produse casnice. De fapt, se mai pastreaza obiceiul n mediul rural ca unele piese
vestimentare (itari, camasi) sau de uz gospodaresc (cuverturi, covoare), sa fie lucrate n casa, cu mult simt
artistic. n jurul Brasovului si Sibiului sunt zone traditionale de crestere a ovinelor, favoriznd dezvoltarea
industriei lnii de timpuriu. Materia prima o reprezinta n primul rnd lna fina si semifina obtinuta de la
oile merinos. n ultimii ani se foloseste tot mai mult amestecul cu fire sintetice, obtinndu-se produse de
calitate.
Fibre celulozice naturale
Fibrele celulozice au un grad de policondensare care difera de la un material celulozic la altul.
Celuloza din bumbac are un grad de policondensare foarte mare, situat intre 1200 1300, avand catene
macromoleculare lungi, in timp ce in cazul inului si canepii, el se situeaza intre 800 1000
Printre fibrele celulozice naturale se numara cele obtinute din : bumbac, in, canepa, iuta, etc.
Bumbacul :
Bumbacul este materie prima de baza pentru industria textila.
Bumbacul este o fibra naturala, polimerica, vegetala extrasa din fructul plantei de bumbac. Cnd
este aprinsa, aceasta arde cu o flacara de scurta intensitate si miroase a frunze arse. n timpul arderii,
datorita curentilor de aer, fragmente mici de fibra se desprind si ard, pna la epuizare, n aer. Cenusa
ramasa este fina si sfarmicioasa.
Polimerul natural care sta la baza fibrei este celuloza. Planta de bumbac prefera zonele de clima
temperata si calda, fiind necesare precipitatiile in perioada de crestere si abrenta acestora in perioada de
recoltare.
Bumbacul face parte din famililia GROSSYPIUM. Exista mai multe soiuri de bumbac dintre care:
- Soiul HIRSUTUM (Lf=20-35mm)
- Soiul HERBACOM (Lf=17-26mm) 24992mrz12szn1u
- Soiul BARBADENSIS (Lf=30-51mm)
Fibrele de bumbac se obtin din capsulele plantei de bumbac,in care se afla 2-6 seminte de care sunt
legate fibrele. Fibrele sunt prelungiri epidermice celulare ale semintelor. Dezvoltarea fibrelor are loc de la
scuturarea florii pana la 60 zile. Pana la 20 zile de la caderea petalelor se dezvolta ovarul,devenind
capsula.in interiorul ei se formeaza semintele acoperite cu fibre de bumbac , care au perete subtire numit
perete primar. De la 20 pana la 60 de zile are loc maturizarea fibrei. Peretele primar se ingroasa, se
formeaza peretele secundar prin depunerea de lamele concentrice de celuloza. La maturitate capsulele se
deschide si bumbacul trebuie recoltat. Recoltarea se poate face manual,mecanic sau pneumatic. Dupa
recoltare bumbacul este dus la statia de egrenare unde se efectuaeaza urmatoarele operatii:
- Receptia=preluarea si inregistrarea cantitativa
- Sortarea=separarea in functie de anumite caracteristici
- Curatirea primara=eliminarea impuritatilor mari,vizibile care nu necesita operatii complexe de curatire
- Egrenarea=separarea semintelor de fibre
- Lintersarea=seperarea fibrelor foarte scurte numite linters
58

- Presarea si imbalotare=se preseaza in baloti de 150-200 kg care usureaza transportul si depozitarea
Balotii obtinuti sunt apoi trimisi spre filaturi unde sunt folositi ca materie prima.
Fibra de bumbac este monocelulara si contine intre 90-92 % celuloza,uneori chiar 95-98 %.
Celuloza este un polimer filiform macromolecular cu grad de polimerizare 3000.Catenele moleculare de
celuloza sunt dispuse sub forma de retea formand microfibrile. Microfibrilele formeaza fibrile care
formeaza manunchiuri dispuse concentric, paralele cu axa longitudinala,putin rasucite in jurul acesteia
(aprox 30`). Fibrilele formeaza lamele care intra in structura peretelui fibrei. Fibra este formata din perete
la exterior si lumen la interior.
Bumbacul se intrebuinteaza la articole : vestimentare:tesute(rochii,camasi,fuste,pantaloni), tricotate
(lenjerie, tricouri, ciorapi), tehnice : fitile, furtunuri, benzi...
sanitare:tifon,pansamente,vata.
Materie prima pentru obtinerea fibrelor artificiale.
Industria bumbacului prezinta cea mai mare importanta datorita numeroaselor sale ntrebuintari, ct
si costului mai convenabil, n comparatie cu alte materii prime. Materia prima prelucrata (bumbacul) este
asigurata din import: Uzbechistan, Turkmenistan, Egipt, Sudan, India, ultima fiind principala furnizoare.
n Cmpia Romna s-a ajuns la o suprafata
cultivata de peste 4.000 ha. n anii din urma, bumbacul
se amesteca cu fire si fibre chimice, obtinndu-se
produse "tip bumbac" de foarte buna calitate,
rezistente, cu aspect frumos. n cadrul acestei
subramuri functioneaza filaturi, tesatorii, ntreprinderi
pentru producerea atei.
Industria bumbacului este prezenta si n
Bucuresti, cu peste 26% din productia de ramura, n
vestul tarii, n orasele Timisoara, Arad, Oradea, Satu
Mare. n partea de nord-est a tarii s-au impus prin
productii mai ridicate centrele: Botosani (aici fiind creat primul combinat de bumbac de dupa razboi),
Iasi, Gura Humorului. n partea centrala trebuie mentionate centrele: Talmaciu (lnga Sibiu), pentru ata,
Odorheiul Secuiesc, Medias, Sighisoara, Sfntu Gheorghe (combinate integrate), iar n partea centralsudica: Pitesti, Pucioasa (n ntreprinderi integrate), Galati, Giurgiu, Rosiori de Vede, Buftea, Ciulnita,
Oltenita, Dragasani, Buzau (filaturi si combinate integrate).
Inul :
In india este cea mai dezvoltat productie de in
Inul este de asemenea o fibra naturala obtinuta din tulpina plantei de in. Se caracterizeaza prin doua
tipuri de fibre tehnice si elementare. Fibrele tehnice reprezinta un ansamblu de fibre elementare liate ntre
ele cu o substanta numita lignina. Arde asemeni bumbacului, dar cu mirosul putin modificat.
Inul se cultiva in Romania pentru tulpinile sale din care se scot fibre textile si pentru semintele din
care se extrage un ulei gras, utilizat atat in pictura cat si in medicina. Semintele de in, pe langa uleiul gras
mai contin o cantitate insemnata de mucilagii localizate in membrana celulara a epidermei, glicozide ca
linamarina si linocinamarina, saruri de potasiu si magneziu.
59

O cantitate de 1-2 linguri de seminte de in intregi, luate in cursul unei zile sau seara la culcare,
regleaza constipatiile cele mai rebele prin actiunea mecanica asupra intestinului. Datorta mucilagiilor, ele
au actiune emolienta in inflamatiile tubului digestiv.
O lingura de seminte intregi macerate in 100 g apa, timp de o jumatate de ora, dau o bautura
emolienta si racoritoare, care se foloseste in tratarea inflamatiilor intestinale. Unii autori recomanda ceaiul
preparat din seminte de in, amestecat cu putina lamaie in litiaza renala (piatra la rinichi) si in inflamatiile
vezicii urinare.
Pentru uzul intern se vor folosi numai semintele intregi.
Pentru uzul extern, semintele macinate - Farina Lini - se folosesc sub forma de cataplasme.
Faina de seminte se amesteca cu apa si se fierbe pana devine o pasta. Aceasta pasta se pune intre
doua bucati de panza si se aplica pe locul bolnav. Se mentine in permanenta calda, timp de cateva ore.
Cataplasma de in calmeaza durerile, ajuta la fluidificarea si evacuarea puroiului din abcese si furuncule.
Pentru a se crea o actiune antiseptica, e bine ca la faina de in sa se adauge si flori de musetel pulverizate.
Pentru copii mici, cataplasmele de mustar se fac amestecate cu faina de in pentru a scadea actiunea
iritanta a mustarului.
In cistite (inflamatiile basicii urinare) se fac spalaturi calde sau bai cu fiertura din 2-4 linguri de
seminte la 500 g apa.
In arsuri se foloseste uleiul de in amestecat in parti egale cu apa de var. Se pune totul intr-o sticla
curata si se agita pana se formeaza un lichid alb-laptos, cu care se unge arsura. Aceasta are proprietatea de
a calma durerile, racori si vindeca rana.
Industria inului este n reducere n perioada actuala, folosind doar 3,1% din totalul materiei prime
textile. Inul are o arie de cultura relativ restnsa: vestul si centrul partii europene a CSI (Letonia, Estonia,
Lituania, zona Sankt Petersburg, Bielorusia cu renumitele centre industriale, Smolensk, Kostrona si alte
centre n Siberia de vest). Mentionam culturi de in si n Polonia, Germania - partea de nord-est, Cehia,
Slovacia, Ungaria si pe suprafete mai mici n Belgia, Olanda, nordul Frantei, Anglia.
Canepa :
Canepa este o planta anuala. Aceasta se cultiva pentru fibre textile, pentru funii si sfori. Semintele
de canepa se dau hrana la pasari sau din ele se extrage ulei.
nc din cele mai vechi timpuri cnepa a fost o plant traditional a romnilor obtinndu-se
productii record pe teritoriul trii noastre. ncercm acum relansarea acestei vechi traditii combinnd
tehnologia modern cu vasta experienta dobndit n trecut ncepd de la cercetare, cultur, industrializare
si pn la comercializare.
Stigmatul de drog pus canepii industriale a facut ca o ramura importanta a agriculturii sa se afle
acum in pragul dezastrului. Si daca la noi aceasta planta este considerata non-grata, Uniunea Europeana
este dispusa la a subventiona investitii in realizarea culturilor de canepa.
Din canepa indiana se extrage marijuana sau hasisul. De altfel, canepa cultivata in Romania, cannabis
sativa, se deosebeste fundamental de planta din care se extrage produsul halucinogen THC
(tetrahidrocanabinol), atat prin forma, cat mai ales prin concentratia de drog: maximum 0,2% in canepa
obisnuita, fata de peste 1% in cea indiana. De fapt, canepa are cea mai mare capacitate de industrializare
dintre toate plantele tehnice: nimic nu se arunca, totul e valorificat, iar produsele obtinute sunt folosite de
la fabricarea banalei funii pana in industria cosmetica sau auto. Dar avantajele cultivarii si industrializarii
60

acestei plante nu se opresc aici: cultivarea poate fi facuta in conditii bune in toata tara, iar terenul devine
in anul urmator propice cultivarii cerealelor deoarece canepa ucide buruienile. Nu in ultimul rand,
cantitatea de ingrasamant chimic necesara unei productii bune este mult mai mica decat la alte culturi.
In 1989 au fost insamantate peste 56.000 de hectare cu canepa, dar in anii urmatori productia s-a prabusit.
Motivul principal a fost acela ca industria de prelucrare si-a inchis topitoriile si filaturile de canepa,
afirma Elena Tatomir, director al Directiei Implementare Politici in sectorul vegetal din Ministerul
Agriculturii, Padurilor si Dezvoltarii Rurale. Din cele 31 de unitati de prelucrare ale plantelor textile
existente inainte de revolutie, au ramas doar 4-5 astfel de topitorii, multe fiind inchise pentru ca nu mai au
materie prima. Iar materie prima nu exista pentru ca nu mai are cine sa achizitioneze canepa. Rezulta-tul
nu s-a lasat asteptat - zone specializate odata in cultivarea canepii au uitat acum traditia.
Iuta :
Iuta este o planta anuala cu tulpina inalta pana la 3m si groasa de 1 2 cm, cu frunze galbene,
ovale, cultivata in regiunile tropicale pentru fibrele textile extrase din tulpina (Corchorus olitorius si
capsularis). Aceasta este intrebuintata la fabricarea panzei de sac, a covoarelor, etc.
Fibrele de iuta, care sunt matasoase la atingere si au un usor luciu, provin din scoarta plantei cu
acelasi nume. Au un aspect placut, sunt flexibile si pot fi realizate in diverse texturi si combinatii
coloristice. Intrucat produsele finite sunt foarte moi si nu prea rezistente la un trafic intens, ele sunt
recomandate mai ales pentru dormitoare si camere de zi.
Fibre sintetice
O ramura mai recenta a fibrelor chimice care s-a dezvoltat n ultimi 40 de ani ntr-un ritm
extraordinar o reprezinta fibrele sintetice. Aceste fibre sunt rodul dezvoltari uneia dintre cele mai moderne
ramuri ale chimiei: chimia polimerilor. Sintetizarea lor a fost posibila doar atunci cnd cercetarea a
relevat caracteristicile necesare unui polimer fiabil: sa fie filiform (adica fara ramificari sau reticuli ai
catenelor); sa aiba o masa moleculara potrivita, sa poata fi orientat si cristalizat; sa fie solubil n solventi
sau sa se topeasca fara descompunere.
Fibrele sintetice au unele proprietati superioare celor naturale printre care: rezistenta mecanica
foarte buna, rezistenta chimica excelenta, rezistenta la molii si la putrezire. Fibrelor sintetice li se pot
conferi proprietati pe care nu le au cele naturale: neinflamabilitate, rezistenta la temperaturi mari etc.
Exista nsa si proprietati nesatisfacatoare: absorbtie de umiditate scazuta, ncarcare electrostatica mare,
efecte de scamosare(pilling), colorabilitate mai dificila.
Odata cu aparitia unor noi tipuri de fibre sintetice, la procedeele de filare cunoscute s-au adaugat
altele noi: filarea din topitura si, mai recent, filarea din suspensie, filarea din semitopitura etc.
n general, schema de obtinere a unei fibre sintetice este:
prepararea polimerului -> filare -> etirare -> ncretire -> fixare.
n ultima perioada de timp, foarte utilizata este si cofilarea. Fibrele cofilate au doua structuri:
"coaja-miez" si "una lnga alta"("side by side").
Fibrele coaja-miez au un miez dintr-un polimer care confera fibrei rezistenta, elasticitate etc., si o
coaja din alt polimer pentru scaderea ncarcarii statice, cresterea luciului, reducerea pillingului etc.
Structura "side by side" poate, de exemplu, sa confere o ncretire mare fibrei daca cei doi polimeri
au contractii diferite.
Fibrele poliamidice :
61

Acestea sunt constituite din macromolecule filiforme (fara catene laterale) in care grupele amidice,
care sunt polare si hidrofile, alterneaza cu portiuni de catene hidrocarbonate nepolare si hidrofobe,
asemanator cu structura fibrelor proteinelor.
Nylon :
Aceste fibre sunt folosite pentru obtinerea articolelor turnate, a textilelor si a suturilor medicale. Fibrele
de nailon sunt rezistente si mult mai rezistente decat matasea si relativ insensibile la umezeala si mucegai.
Nylon-ul este o poliamida obtinuta din petrol. Nylon-ul se topeste si apoi arde rapid, daca flacara
ramne pe fibra topita. Daca se poate mentine flacara pe nylon-ul care arde, se simte un miros de plastic
ars.
Fibrele poliesterice :
Acestea au ca reprezentant important Terilena (Terom, Dacron) care rezulta prin poliestificarea (cu
eliminare de apa) a acidului tereftalic cu 1,2 etandiol. Acest tip de fibre au caracter puternic hidrofob si
sunt rezistente la lumina,caldura, sifonare.
Poliesterul este un polimer obtinut dintr-un amestec de carbune, apa si produse petroliere.
Poliesterul se topeste si arde n acelasi timp, topitura si cenusa pot sa adere repede la orice suprafata, se
lipeste inclusiv de pielea omului, genernd arsuri. Fumul de la poliesterul ars este negru, nsotit de un
miros dulceag.
Fibrele poliesterice au la baza tot reactia de policondensare, dar ntre un diacid (sau diester) si un
diol. Reactia decurge n doua etape: esterificarea (sau transesterificarea) si policondensarea. Fibra
poliesterica produsa n cea mai mare cantitate este polietilentereftalatul. Reactia are loc prin agitare n vid,
iar ambele sale etape necesita catalizatori. Polimerul este filat din topitura ca si poliamidele.
Fibrele de acril :
Fibrele de acril sau tehnologic acrilonitrilul sunt obtinute din produse petroliere naturale. Acrilii ard
usor datorita structurii lor specifice. Un chibrit sau o tigareta cazuta pe o patura de acril o poate arde;
viteza de ardere este mare, daca nu se intervine pentru stingere. Cenusa este densa. Mirosul este neplacut,
astringent.
Dintre fibrele preparate prin polimerizare radicala doua au o importanta deosebita: fibrele acrilice si
fibrele polivinilalcoolice. De fapt, fibrele acrilice au la baza copolimeri ai acrilonitrilului cu acetat de
vinil, metil, metacrilat etc. Copolimerul este dizolvat ntr-un solvent potrivit (ca dimetilformamida,
dimetil sulfoxid, carbonat de etilena, solutii de tiocianat) si se fileaza prin filare umeda sau uscata.
Polimerizarea ionica :
Polimerizarea ionica este utilizata la obtinerea fibrelor de polipropilena si polietilena. Fibrele de
polipropilena au avut o dezvoltare dinamica n ultimi ani, datorita rezistentei ia agentii chimici, precum si
datorita greutatii specifice foarte mici. O asemenea structura se obtine doar prin polimerizarea ionica.
Unul dintre sistemele catalitice utilizate este Ziegler-Natta, adica TiCl3 + Al(C2H5)3. Filarea se face din
topitura.
Polimerul :
Polimerul este o substanta macromoleculara a carei molecule este formata prin unirea in lant a doua
sau mai multe molecule de monomer.
Polimerul se dizolva n apa fierbinte si se fileaza ntr-o baie de sulfat de sodiu. Urmeaza tratarea cu
formaldehida, pentru a esterifica o parte din grupele OH. Astfel se confera polimerului rezistenta la apa.
Fibrele obisnuite prin polimerizare sau copolimerizarea clorurii de vinil (CH2=CHCl) au o
importanta mai mica datorita temperaturii joase de topire.
62

Fibrele polivinilalcoolice se obtin prin polimerizarea acetatului de vinil urmata de hidroliza
polimerului cu soda caustica de alcool metili.
Dupa metoda de preparare a polimerului se cunosc:
- Fibre preparate prin policondensare;
- Fibre preparate prin polimerizare radicala;
- Fibre preparate prin polimerizare ionica;
- Fibre preparate prin alte procedee.
63
Colorani
oloranii sunt substane organice naturale sau sintetice colorate, care absorb lumina in
domeniul vizibil al spectrului si au proprietatea de a colora corpurile pe care sunt
aplicate(fibre textile, piele, hrtie, etc.), rezista in timp la lumina, splare, frecare. Culoarea
substanelor se datoreaz prezentei in molecula a unor grupe de atomi, numite grupe
cromofore sau cromofori, care absorb selective diferite radiaii ale luminii, fiecrui cromofor
corespunzndu-i una sau mai multe benzi de absorbie in spectrul vizibil.
Poziia benzilor de absorbie ale fiecrui cromofor este influenata de existenta in molecula a
altor cromofori, nuana culorii unei substane colorate depinznd de ntreaga structura chimica a
substanei.
Cele mai importante grupe cromofore sunt:
a) grupa nitrozo
-N=O
b)grupa nitro
-NO2
c)grupa azo
-N=Nd)grupa cetonica
-C=O
e)dubla legtura
>C=C<
Substanele care conin in molecula lor unul sau mai muli
cromofori si se numesc cromogene si sunt colorate. Pentru ca o substana sa devin si mai colorata,
trebuie sa contina in molecula, pe lng cromofori, si alte grupe, numite auxocrome.
Principalele grupe auxocrome sunt:
a)grupa amino
-NH2
b)grupa hidroxil fenolica ( si derivaii ei alchilati)
Grupele auxocrome, pe lng faptul ca imprima substanei proprietatea de a colora, produc o
nchidere si o intensificare a culorii.
Clasificarea coloranilor
Coloranii se clasifica tinand cont de doua criterii de clasificare:
structura lor chimica si dup proprietatile lor tinctoriale( comportarea lor fata de fibre).
Dup structura lor chimica se deosebesc urmtoarele clase de colorani:
a)colorani azoici---conin in molecula lor drept grupe cromofore una sau mai multe grupe azo,
-N=N- si sunt coloranii cei mai raspanditi si cei mai uor de preparat
b)colorani antrachinonici---care deriva de la antrachinona
c)colorani trifenilmetanici---din clasa trifenil-metanului
d)colorani indantrenici
e)colorani de indigo
f)colorani de sulf
Dup proprietatile lor tinctoriale(comportarea in vopsitorie) se
deosebesc urmtoarele tipuri de colorani:
a)colorani bazici---au un caracter bazic datorita grupelor amino NH 2 libere, pe care le conin in
molecula lor.
64

---ei vopsesc fibrele proteice(lna si mtase) in soluie neutra, fixarea lor
pe fibra fcndu-se prin combinare cu grupele acide COOH ale acestora
---pot vopsi si fibre celulozice(bumbac) tratate in prealabil cu mordani(tanin)
--- cei mai importani colorani bazici sunt coloranii azoici, trifenilmetanici, etc.
b)colorani acizi---au in molecula lor grupe sulfonice SO 3H, hidroxil OH sau carboxil COOH libere,
care le dau proprietati acide
---ei vopsesc fibrele proteice (lna si mtasea) in soluie slab acida,
fixndu-se pe fibre prin combinare cu grupele NH2, cu caracter bazic, ale acestora
---din punct de vedere structural, coloranii acizi fac parte din clasa
coloranilor azoici, antrachinonici, etc.
c)colorani substantivi---au proprietatea de a vopsi direct fibrele proteice(lna si mtasea) si mai ales
cele celulozice(bumbacul) fara o tratare prealabila
---vopsirea cu colorani substantivi se face in baie neutra si se face
mai bine daca in baie se introduc anumite cantitati de sare de buctrie(NaCl).
Dintre aceti colorani cei mai importani sunt cei din clasa coloranilor azoici, tipul reprezentativ fiind
rosul de Congo.
Coloranii de mordant---se fixeaz pe fibre numai prin tratarea in prealabil a acestora cu un
mordant(alaun de aluminiu, de fier, de crom); colorantul aplicat ulterior formeaz cu mordantul un lac
insolubil si rezistent, care adera la fibre
---cei mai muli colorani de mordant suntcoloranii azoici,
antrachinonici, etc., iar reprezentantul principal al acestor colorani
este alizarina
Coloranii de cada---sunt insolubili in apa si nu dau sruri solubile; pentru a fi folosii, ei sunt redui prin
tratare cu ageni reductori(ditionit de sodiu Na 2S2O4*2H2O) si transformai intr-o substana incolora,
solubila in apa
---fibrele sunt apoi introduse in aceste soluii si apoi scoase si expuse la aer;
oxigenul din aer oxideaz colorantul redus, care trece in culoare insolubila
---din aceasta clasa fac parte indigoul si derivaii si, precum si coloranii
antrachinonici si cei de sulf
Coloranii de developare---sunt insolubili in apa si se fixeaz direct pe fibra, in timpul vopsirii, prin
combinarea unor produse solubile; astfel fibra se nmoaie in soluia unui component de cuplare , apoi in
cea a unei sari de diazoniu care da natere la un colorant insolubil ce se fixeaz pe fibra
---din grupa coloranilor de developare mai fac parte coloranii care
rezulta pe fibra prin oxidarea unor compui cu care fibra a fost in prealabil mbibataex. negrul de
anilina, care se obine prin oxidarea anilinei pe fibra si ursolii, colorani pentru par si blanuri
65

Masele Plastice2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masele Plastice2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Portofoliu Chimie Clasa a X-a

e numesc mase plastice materialele produse pe baza

de a capata la incalzire forma ce li se da si de a o pastra

din ele pot

diversele ramuri ale economiei nationale si

ale tehnicii, in viata

de polimeri (denumiti adesea

de lemn, teseturi,azbest, fibre

de sticla s.a.), care ii

reduc costul si ii imbunatatesc proprietatile mecanice, plastifianti(

de fierbere inalt), care le sporesc elasticitaea, le reduc fragilitatea, stabilizatori

Portofoliu Chimie Clasa a X-a

de prelucrare si in timpul utilizarii, coloranti, care le dau culoarea necesara, si

de polimeri au fost produse ele termoplastici sau termoreactivi.

de exemplu polietilena) la incalzire devin moi si in

aceasta stare isi schimba usor

forma. La racier ele

forma capatata. Fiind

din nou se solidifica si

din nou incalzite, ele iarasi devin moi,

pot capata o noua

forma si tot asa mai departe.

fi formate prin incalzire si presiune diferite articole care in caz

din nou supuse aceluias mod

Portofoliu Chimie Clasa a X-a

In drumul mereu ascendent al materialelor plastice, o deosebita importanta a avut descoperirea

de Karl Ziegler, in anul 1954, si anume ca amestecul

combinatii organo-aluminice si tetraclorura

de titan catalizeaza polimerizarea etilenei la

(5000-20.000) atmosfere, conducand la asa numita polietilena

inalta sau polietilena

de presiune inalta si foarte

de densitate joasa (0,92 g/cm3). Macromoleculele acestui polimer

prezinta numeroase ramificatii, ceea

ce face ca materialul plastic sa aiba o cristalinitate

de numai 40-50%. Ca urmare, polietilena

caracterizeaza prin rezistenta termica si

mecanica relativ scazute (polietilena moale).

Procedeul Ziegler a revolutionat tehnologia

de obtinere a polietilenei, permitand

Portofoliu Chimie Clasa a X-a

este formata in principal

de numai cateva atmosfere. Aceasta polietilena

din macromolecule liniare, cu foarte putine ramificatii, ceea

ce permite impachetarea usoara a macromoleculelor. Drept urmare, creste continutul in

faza cristalina pana la 94%, iar proprietatile termomecanice

ale acestui material plastic

sunt considerabil imbunatatite.

mare densitate, (0,97 g/cm3) sau polietilena dura. Pe langa utilizarile

clasice in domeniul ambalajelor, ea are si alte intrebuintari, cum ar

permite obtinerea polimerilor stereoregulati, folosind drept catalizator

de lucrarile lui Giulio Natta

de reactie ai combinatiilor organo-aluminice cu compusii materialelor

Portofoliu Chimie Clasa a X-a

de baza este aceea ca

de a cristaliza, datorita aranjamentului spatial regulat al monomerilor si ai

substituentilor acestora, faptul acesta conferindu-le o rezistenta

ale materialelor plastice atactice (nestereoregulate). In acest sens o

mare realizare a constituit-o obtinerea polipropilenei izotactice cu structura cristalina a

atactica, amorfa are intervalul

de circa 165C, pe cand polipropilena

de inmuiere la 100-120C. Deosebit

interesanta este obtinerea unor polimeri