Tăbăcirea vegetală

În coaja, lemnul, frunzele, rădăcinile şi excrescenţele patologice ale unor plante se acumulează
substanţe tanante, care au proprietatea de a transforma pielea animală într-un produs imputrescibil, cu
proprietăţi fizico-mecanice şi chimice valoroase. Părţile plantei care conţin substanţe tanante se numesc
materiale tanante. Ele pot fi utilizate ca atare în procesul de tăbăcire sau pot constitui materia primă
pentru obţinerea extractelor tanante. Dintre extractele utilizate mai frecvent se prezintă următoarele
exemple: extractul de quebracho, de castan, stejar, molid, mimoza etc.
Cea mai importantă proprietate a substanţelor tanante din extracte este capacitatea acestora de a
se combina cu pielea gelatină, formând în acest fel un produs cu proprietăţi noi. Pentru a se realiza
acestă combinare este necesar ca iniţial substanţele tanante să pătrundă, prin difuzie, în microstructura
pieilor. Viteza de difuzie a substanţelor tanante în piele este foarte mică. Pentru a se produce colorarea
pielii, menţinută în contact static cu soluţii de tanin, este necesar un timp de 15 zile. În aceste condiţii
substanţa tanantă este repartizată în mod neuniform în piele. Straturile exterioare conţin mai mult tanin
decât cele interioare. Uniformizarea cantităţii de tanin în toată grosimea pielii se realizează după un
timp mai îndelungat.
Există diferite metode de tăbăcire vegetală: tăbăcirea lentă, semilentă, rapidă, etc., care diferă
între ele prin valoarea parametrilor utilizaţi şi prin modul de execuţie.
Tăbăcirea lentă se realizează static în bazine, prin presărarea pieilor cu materiale tanante
măcinate sau cu soluţii diluate de tanin. Tăbăcirea se realizează în mai multe luni până la 1,5 – 2 ani şi
asigură obţinerea unor piei pline, ferme, cu o culoarea rezistentă la lumină. Pieile pentru talpă obţinute
prin tăbăcire lentă sunt rezistente le uzură, au rezistenţe mecanice superioare şi sunt puţin permeabile la
apă.
Tăbăcirea semilentă se realizează în bazine şi butoaie rotative cu soluţii de extracte vegetale sau
cu amestecuri de tananţi vegetali sau sintetici. Folosind soluţii mai concentrate, temperaturi mai
ridicate şi actiunea mecanică a butoaielor, s-a reuşit reducerea considerabilă a duratei de tăbăcire.
Diferite sortimente din piei se tăbăcesc timp de 25-45 zile. Prin metoda de tăbăcire semilentă se obţin
piei de bună calitate, rezistente la uzură, cu greutate specifică mică şi conţinut redus de substanţe
solubile.
Tăbăcirile rapide se execută folosind numai butoaie rotative în care pieile sunt tratate cu soluţii
concentrate de tanin, la temperaturi mai ridicate, sub agitare continuă.
În urma tăbăcirii cu taninuri vegetale, pieile sunt mai rezistente la acizi şi la acţiune enzimelor
proteolitice, iar temperatura de contracţie creşte.
În condiţii similare, pieile tăbăcite cu taninuri vegetale au o mai bună stabilitate a volumului
decât pieile tăbăcite cu alte substanţe.
Pieile tăbăcite vegetal au, în general, culoarea maron-roşcată. Culoarea pieilor este determinată
însă de natura tanantului şi de pH-ul soluţiilor. Aproape fiecare tip de tanin, folosit singur, poate
imprima o culoare specifică. În cazul folosirii unor buchete de taninuri, se caută să se diminueze
culoarea prea închisă, urâtă şi instabilă la lumină prin introducerea în amestec a taninurilor cu efect
invers. Pieile tăbăcite la valori scăzute de pH (pH=3) sunt mai deschise la culoare şi au rezistenţă mai
bună la lumină decât cele tăbăcite la pH=5,5. Rezistenţa culorii la lumină depinde într-o mare măsură
de natura extractului. De exemplu, folosirea extractelor de sumac, mirobolame, valonee şi lemn de
castan asigură obţinrea unor piei tăbăcite cu o bună rezisenţă la lumină.
Din cauza conducerii incorecte a procesului de tăbăcire vegetală (coeficientul de flotă mic,
viteza şi durata de rotire mari, pH prea acid, variaţii bruşte de temperatură şi concentraţie a soluţiilor
etc.) pe pieile finite pot apărea un mare numă de defecte, ca de exemplu: rosături, cutarea feţei,
contracţia feţei, crăparea feţei, tăbăcirea incompletă, tăbăcirea moartă, etc.
Tăbăcirea combinată
Pin tăbăcire combinată se înţelege aplicarea a două sau mai multe moduri de tăbăcire pentru
aceeaşi piele. Tăbăcirea se execută cu tananţi diferiţi fie într-un singur stadiu (prin tăbăcirea pielii cu
amestecul soluţiilor tanante), fie în stadii succesive.
Tăbăcirea combinată permite îmbunătăţirea calităţii pieilor, prin cumularea de către aceeaşi
piele a proprietăţilor imprimate de modurile de tăbăcire folosite, prin evidenţierea unor proprietăţi
favorabile şi prin diminuarea proprietăţilor defavorabile. Uneori, tăbăcirea combinată se realizează în
vederea accelerării proceselor de tăbăcire sau pentru diminuarea consumului de substanţe tanante
scumpe, în condiţiile în care se asigură respectarea indicilor de calitate ai pieilor.
Ca tăbăciri combinate trebuie considerate numai tăbăcirile care se execută cu taninuri de natură
diferită, de exemplu, tăbăcirea cu taninuri vegetale, în amestecuri cu tananţi sintetici, tăbăcirea cu
taninuri vegetale precedată sau urmată de tăbăciri cu săruri de crom (evantual şi cu alte săruri
minerale), tăbăcirea cu formol precedată sau urmată de tăbăciri vegetale, minerale, cu grăsimi etc. Deşi
se întrebuinţează diferite taninuri, tăbăcirea cu amestecuri de diferite extracte vegetale (diferite
buchete) nu este considerată ca tăbăcire combinată.
Există multe procedee de tăbăcire combinată, diferenţiate între ele prin natura materialelor
tanante folosite, prin numărul materialelor şi al stadiilor de tăbăcire, prin ordinea în care se introduc
tananţii în piele.
Una dintre cele mai întrebuinţate metode de tăbăcire combinată este tăbăcirea crom-tanin.
Prin această tăbăcire se asigură imprimarea unor proprietăţi favorabile, caracteristice substanţelor
tanante folosite, precum şi accelerarea procesului de tăbăcire vegetală.
În cele mai frecvente cazuri, tăbăcirea combinată crom-tanin se realizează în două stadii: la
început o pretăbăcire cu complecşi cationici de crom, urmată de tăbăcirea cu soluţii concentrate de
taninuri vegetale. În aceste condiţii se realizează nu numai o accelerare a procesului de tăbăcire
vegetală, ci şi o fixare mai durabilă a taninului în piele.
Proprietăţile pieilor tăbăcite combinat crom-tanin depind de cantitatea de crom întrebuinţată. S-
a constatat că la un conţinut de 0,5 – 1% oxid de crom, pielea păstrează caracterul tăbăcirii vegetale,
având încă fibra mai moale şi mai plină şi o rezistenţă la uzură mai mare. Pentru a păstra în măsură mai
mare caracteristicile pieilor tăbăcite în crom, se asigură conţinutul normal de 2,5 – 3% oxid de crom,
administrându-se o cantitate mai redusă de tanin vegetal, în special prin retanare.
Modificând proporţiile de oxid de crom şi de tanin vegetal (sau sintetic) se pot obţine piei finite
cu caracteristici prestabilite, ceea ce reprezintă un avantaj al metodei. Cu toate acestea, din cauza
conducerii incorecte a procesului de pregătire a pielii în operaţiile premergătoare tăbăcirii (temperatură
ridicată, variaţii prea bruşte ale concentraţiei soluţiilor, neconcordanţa dintre aciditatea pielii şi a
soluţiilor etc.), pot apărea unele defecte ca, de exemplu: piei tinicheloase, strângerea feţelor, creţuri
mărunte, crăparea feţei etc.
Finisarea pieilor
Imediat după tăbăcire, pieile nu sunt apte pentru a fi utilizate la confecţionarea încălţămintei sau
a altor produse din piele. Ele conţin substanţe tanante legate superficial, care pot provoca rigiditatea
pieilor, au o culoare mai închisă, din cauza produselor de oxidare a taninurilor, substanţele tanante nu
sunt încă repartizate în mod uniform în piele, aspectul exterior nu este suficient de plăcut, au o cantitate
prea mare de apă care trebuie îndepărtată, unele caracteristici ca: moliciunea, grosimea, suprafaţa,
desimea etc. nu sunt corespunzătoare.
Pentru a le definitiva proprietăţile care au fost imprimate anterior şi pentru a le conferi
proprietăţi noi, inclusiv un aspect exterior plăcut, pieile tăbăcite sunt supuse unor prelucrări de finisare
într-o serie de operaţii cu caracter fizico-chimic sau mecanic.
Se poate afirma că prin operaţiile de finisare, pieile capătă însuşirile reclamate de domeniul lor
de întrebuinţare şi, în general, li se îmbunătăţeşte calitatea prin corectarea anumitor defecte.
 O mare importanţă o au operaţiile de finisare pentru îmbunătăţirea randamentului de suprafaţă.
Creşterea suprafeţei pieilor şi, în special, creşterea suprafeţei utilizabile, va permite executarea unui
număr mai mare de produse din piele, de calitate superioară şi la un preţ de producţie mai scăzut.
Numărul, felul şi repetarea operaţiilor de finisare depind de tipul pielii brute, de metoda de
tăbăcire, precum şi de procesul tehnic (apariţia unor utilaje şi maşini noi sau procedee moderne de
finisare). Pentru fiecare sortiment de piele se alcătuieşte o succesiune de operaţii de finisare, cuprinsă
în caietele tehnologice, în care se precizează parametrii fiecărei operaţii.
Operaţiile de finisare pot fi împărţite în două grupe: operaţii bazate pe procese fizico-chimice şi
operaţii mecanice.
Din grupa operaţiilor de finisare bazate pe procese fizico-chimice fac parte: spălarea,
decolorarea şi blaichuirea (înălbirea), degresarea, neutralizarea, vopsirea, ungerea, impregnarea,
retanarea (retăbăcirea), vopsirea , apretarea, lăcuirea, uscarea etc.
Spălarea se execută în vederea îndepărtării din piei a unor substanţe care nu contribuie la fomarea
proprietăţilor produselor finite şi care, menţinute în piele, ar provoca îngreunarea executării operaţiilor
următoare de finisare.
Decolorarea se execută numai pentru pieile tăbăcite vegetal. Prin decolorare se urmăreşte îndepărtarea
mai mult sau mai puţin totală din straturile superficiale sau din straturile profunde, a substanţelor
tanante necombinate, a sărurilor minerale, acizilor etc.
Blaichuirea, cunoscută şi sub denumirea de înălbire, este o operaţie de deschidere a culorii pieilor, prin
tratarea cu substanţe chimice, care, alese în funcţie de sistemul de tăbăcire, produc efectul de albire prin
reacţii de oxidare sau de reducere, prin modificarea pH-ului, prin formarea unor precipitate pe suprafaţa
pieilor, sau prin efectul fotochimic al razelor solare (ultraviolete). Prin blaichuire de obţine o
îmbunătăţire a aspectului exterior a pieilor, care uneori se realizează în dauna calităţii.
Pieile care conţin cantităţi mai mari de grăsime nu se pot vopsi normal (apar pete colorate
diferit) iar feţele acestor piei au adezivitate redusă faţă de peliculele de finisare. Pentru a evita aceste
deficienţe, pieile sunt degresate prin extracţii cu solvenţi (benzină, petrol lampant, tetraclorură de
carbon etc.). În acest fel, locurile din strucuta pielii în care au existat aglomerări de substanţe grase
rămân goale, ceea ce va asigura o creştere a absorbţiei de substanţe de finisare. De asemenea,
eliminarea grăsimii va permite o creştere a capacităţii de udare a pieilor.
Neutralizarea se aplică pieilor tăbăcite cu săruri de crom, în scopul îndepărtării acidităţii libere
şi a celei legate de fibra dermică, ceea ce va permite executarea mai uşoară a ungerii cu emulsii, care
sunt instabile în mediul acid.
Vopsirea este o operaţie care urmează neutralizării; poate fi vopsire de bază (vopsire de fond) sau
vopsire de suprafaţă (de acoperire). Vopsirea de bază este operaţia prin care pielea tăbăcită se tratează
cu o soluţie apoasă de substanţe colorante naturale sau de sinteză, în vederea obţinerii unor produse
finite colorate. Vopsirea este una dintre operaţiile principale de finisare a pieilor şi se execută asupra
tuturor pieilor care trebuie să prezinte un aspect exterior mai plăcut.
Vopsirea pielii este un proces complex în care intervin substanţe cu structură chimică complicată,
reprezentând rezultatul acţiunilor reciproce dintre sistemul colagen-tanant şi colorant. Se poate admite
că vopsirea este un proces chimic însoţit de absorbţia colorantului de către fibră.
Pentru a mări rezistenţa coloranţilor fixaţi pe piele, precum şi pentru a îmbunătăţi intensitatea,
uniformitatea, profunzimea, puritatea şi vioiciunea culorilor, în tehnologiile moderne de vopsire se
întrebuinţează diferite substanţe de mordansare (săruri metalice, taninuri vegetale etc.), substanţe de
fixare (săruri neutre, acizi, baze) şi substanţe de egalizare (substanţe cu caracter bazic ca, de exemplu,
amine alifatice, aromatice sau heterociclice, preparate ionice tensioactive, preparate cationice şi
anionice).
Vopsirea de acoperire se aplică pentru a conferi pielii un ascpect frumos, o culoare mai intensă,
mai strălucitoare, mai uniformă şi un liciu corespunzător.În acest scop pieile se vopsesc cu pigmenţi,
coloranţi, substanţe peliculogene, plastifianţi, solvenţi, diluanşi, agenţi de lustru, agenţi de conservare
etc., care, amestecaţi în diferite proporţii, alcătuiesc reţeta vopsirii de acoperire.
In mod practic, pe suprafaţa pieilor se aplică un strat subţire de soluţie sau de dispersie de
substanţă peliculogenă cu toate componentele reţetei şi apoi se favorizează procesul de întărire a
stratului aplicat. Pentru obţinerea unei pelicule suficient de uniforme şi de rezistenţă este necesară
aplicarea mai multor straturi.
Ungerea este operaţia de introducere în pielea tăbăcită a unor substanţe grase, fie ca atare, fie sub
formă de emulsie. Scopul principal al ungerii este de a izola, într-o anumită măsură, fibrele de colagen,
prin depunerea pe suprafaţa lor a unor filme subţiri de grăsimi, care să împiedice lipirea fibrelor între
ele şi să uşureze alunecarea acestora. Datorită acestor fenomene, pieile tăbăcite şi unse rămân şi după
uscare flexibile şi suple. În acelaşi timp, grăsimea din piele modifică absorbţia şi permeabilitatea pielii
faţă de apă, plasticitatea şi rezistenţa la eforturi de tracţiune şi flexiune, precum şi stabilitatea pieilor
faţă de anumiţi agenţi din mediul exterior.
Efectul operaţiei de ungere depinde, în primul rând, de calitatea şi de cantitatea grăsimilor
utilizate, fiind influenţat şi de alţi factori ca, de exemplu, felul pieilor brute, modul de executare a
operaţiei, materialele auxiliare întrebuinţate etc.
Grăsimile întrebuinţate la ungerea pieilor sunt de natură animală, vegetală sau minerală şi
uneori, produse sintetice.
Impregnarea este operaţia prin care se introduc în pielea tăbăcită anumite substanţe, cu scopul de a
conferi însuşiri fizice sau mecanice speciale, ca: hidrofobie, rezistenţă la uzură, rigiditate,
impermeabilitate, etanşeitate la aer, durabilitate în exploatare etc.
Pieile care după tăbăcirea propiu-zisă nu au o plinătate suficientă, nu sunt ferme şi prezintă
unele proprietăţi fizico-mecanice scăzute (rezistenţă mică la uzură, absorbţie mare faţă de apă), se
supun operaţiei de retăbăcire. Prin operaţia de retanare (retăbăcire) se realizează introducerea în piei a
unei cantităţi suplimentare de taninuri vegetale, sintetice sau minerale şi precipitarea acestora în spaţiile
interfibrilare ale dermei. În felul acesta se realizează de fapt mai mult o umplere şi o impregranre decât
o tăbăcire suplimentară. Pentru executarea retăbăcirii se folosesc extracte tanante, săruri minerale,
substanţe zaharoase, substanţe grase şi materiale de fixare.
Apretarea pieilor se face pentru a îmbunătăţi aspectul exterior al pieilor, pentru a le conferi
lustru şi impermeabilitate şi pentru a le proteja împotriva acţiunilor mediului înconjurător. Pieile se
acoperă pe faţă sau pe partea cărnoasă cu apreturi. Acestea sunt soluţii sau emulsii de proteine,
substanţe mucilaginoase, răşini, ceruri sau grăsimi la care se mai adaugă plastifianţi, coloranţi şi agenţi
de conservare.
Lăcuirea pieilor constă în aplicarea pe suprafaţa pieilor a unor pelicule, în general mai groase decât
peliculele formate prin vopsire sau apretare, foarte netede şi lucioase. Aceste pelicule modifică într-o
măsură mai mare caracteristicile pieilor, din cauza proprietăţilor iniţiale diferite ale substanţelor
peliculogene. Pentru ca pielea lăcuită să-şi menţină într-o măsură cât mai mare supleţea naturală şi
celelalte proprietăţi fizico-mecanice, este necesară pregătirea unei pelicule cât mai suple şi moi.
Se cunosc două metode de lăcuire a pieilor:
1. lăcuirea la cald cu uleiuri de in oxidate;
2. lăcuirea la rece cu nitoceluloză sau poliuretan.
Uscarea are drept scop îndepărtarea excesului de umiditate din piei, astfel încât acestea să
conţină în final între 12-18% apă. Excesul de umiditate provine de la operaţiile umede, în
urma cărora pieile conţin până la 60% apă, dar care poate fi micşorat prin operaţia de
stoarcere până la 35-40%.
Îndepărtarea apei din piele se bazează pe principiile generale ale evaporării apei şi ale
proceselor de uscare a materialelor poroase.