TEMA 7

Capitolul 6: Managementul producţiei din activităţile auxiliare şi de

servire
 Managementul activităţilor de întreţinere şi reparaţii

 Obiective:

 menţinerea în bună stare de funcţionare a tuturor echipamentelor,

 Lucrările de întreţinere şi reparaţii trebuie să restabilească şi să conserve o
perioadă cât mai îndelungată parametrii tehnico-funcţionali,
 reducerea la minim a cheltuielilor şi pierderilor provocate de întreruperi
datorate avariilor şi staţionărilor pentru revizii şi reparaţii planificate;
 optimizarea cheltuielilor de exploatare prin adoptarea unor programe
adecvate de revizii şi reparaţii;
 creşterea durabilităţii şi siguranţei în exploatare a unor piese şi
subansamble principale.
 Mentenabilitatea este proprietatea pe care o are o maşină, utilaj,

instalaţie, ca pe durata vieţii sale să-şi poată restabili funcţionalitatea şi

indicatorii de performanţă, cu minimum de cheltuieli.

 Mentenanţa cuprinde ansamblul lucrărilor de întreţinere, revizii şi

reparaţii, care au scopul de a înlătura defecţiunile unor piese şi

subansamble şi a readuce întregul echipament în funcţiune.

 Structura organizatorică a sectorului de întreţinere şi reparaţii cuprinde
două compartimente specializate:

— un compartiment de producţie mecanoenergetic: secţie, atelier de producţie,

formaţie de lucru;

— un compartiment funcţional (serviciu sau birou).

 Activităţile care au loc în aceste compartimente, au ca obiective

întreţinerea preventivă şi execuţia lucrărilor de reparaţii.
 Prevenirea defecţiunilor se face printr-o întreţinere şi control și cuprinde
activităţile:

 examenul zilnic şi săptămânal care se execută, de către personalul de

servire din secţia de producţie pentru căutarea şi descoperirea cauzelor care
ar putea conduce la defectarea utilajelor, şi remedierea operativă a
acestora;

 mica inspecţie care se face la intervale de 1-3 luni de zile, de către un

specialist, bun cunoscător al maşinilor şi utilajelor, fără a necesita oprirea
acestora, urmărindu-se curăţirea, ungerea, reglaje, zgomote etc.
 inspecţia generală se execută de către o echipă de specialişti,la intervale mai

mari de timp, cu maşina şi utilajul oprit şi urmăreşte obţinerea unui mare

volum de informaţii care se înscriu în cartea tehnică a maşinii, servind la

stabilirea programului de reparaţii;

 controlul de calitate se execută în cazul montării maşinilor şi utilajelor noi sau

care au suferit modificări prin reparaţii.

 Controlul de calitate se efectuează şi la cererea secţiei de producţie, când

unele maşini şi utilaje provoacă frecvent discontinuităţi ale procesului de

producţie.
 Organizarea execuţiei lucrărilor de reparaţii cuprinde totalitatea
măsurilor de natură tehnică şi tehnologică pentru menţinerea prin
reparaţii a fiabilităţii maşinilor şi utilajelor.
 Aceasta presupune:

 pregătirea anticipată a intervenţiilor prin realizarea sau aprovizionarea

pieselor de schimb, pregătirea echipelor de intervenţie;
 realizarea în termen şi de calitate a intervenţiilor cu respectarea
planificării acestora;
 asigurarea fiabilităţii mijloacelor fixe între două intervenţii prin
realizarea unor lucrări de calitate.
 Lucrările de reparaţii se realizează prin operaţiuni ierarhizate din punct de vedere tehnic şi
economic pe trei nivele:

 întreţinerea cuprinde un complex de lucrări care asigură menţinerea utilajelor în bună stare
de funcţionare: curăţirea generală a utilajului, ungerea suprafeţelor de lucru, protecţia
anticorozivă, înlocuirea unor piese de valoare mai mică;

 revizia tehnică cuprinde lucrări menite să asigure verificarea modului în care utilajul
respectiv s-a comportat în exploatare, să constate nivelul uzurii principalelor componente,
oportunitatea lucrărilor de reparaţii planificate pentru perioada următoare;

 reparaţiile prezintă totalitatea lucrărilor de demontare şi remontare a maşinilor şi utilajelor

în vederea recondiţionării sau înlocuirii pieselor uzate şi deteriorate, precum şi a operaţiilor
pentru reglajele şi rodajele necesare în vederea pornirii lor din nou.
 Elementele tehnice de capacitate din cadrul secţiei mecano-
energetic sunt constituite din:

 maşini, utilaje, instalaţii specifice ramurii construcţiei de maşini;

 suprafeţe de producţie pentru activităţile de demontare-montare;

 locuri de muncă pentru activităţile manuale.

 Sisteme şi metode de organizare a execuţiei lucrărilor de întreţinere şi
reparaţii

 Prin sistem de reparaţii se înţelege ansamblul măsurilor cu caracter

organizatoric, tehnic şi economic în vederea menţinerii capacităţii de lucru
a utilajelor.
 Se cunosc două sisteme de întreţinere şi reparaţii:

 1. Sistemul de reparaţii după nevoi -intervenţia se face atunci când utilajul

nu mai poate funcţiona datorită uzurii avansate.

 Dezavantaje:

— produce perturbaţii în procesul de producţie deoarece nu se cunoaşte

(planifică) momentul scoaterii din funcţionare;

— imposibilitatea organizării muncii şi aprovizionării cu piese de schimb din

timp;

— durată mare a lucrărilor de reparaţii datorită uzurii avansate a unor piese şi

 2. Sistemul de reparaţii preventiv planificate -ansamblu de lucrări de
întreţinere, control şi reparaţii având un dublu caracter:

 profilactic, care pune accent pe lucrările de întreţinere şi control;

 planificat, care exclude perturbările în producţie prin scoaterea din

funcţiune a maşinilor pentru reparaţii.
 Metodele de aplicare a acestui sistem sunt:

 a) Metoda pe bază de constatări caracterizată prin efectuarea de revizii

(post-revizii) periodice pentru verificarea stării tehnice a utilajului şi
aprecierea faptului dacă acesta poate funcţiona normal, în continuare până la
revizia (constatarea) următoare sau trebuie reparat înainte de acea dată.

 pe baza constatărilor făcute cu prilejul reviziei, se stabilesc termenele şi

conţinutul reparaţiei.
 b) Metoda reparaţiilor standard face posibilă planificarea pe termen lung

(an de zile) şi organizarea superioară a lucrărilor de reparaţii,

 Pentru toate maşinile de un anumit tip constructiv, prin sistemul standard

sunt stabilite:

 timpul de funcţionare a maşinii între două reparaţii succesive;

 conţinutul reparaţiei: piesele şi subansamblele care obligatoriu trebuie

înlocuite sau recondiţionate;

 succesiunea operaţiilor de dezasamblare-asamblare.

 c) Metoda reparaţiilor periodice cu planificare controlată reprezintă
o combinaţie a celor două metode: pe bază de constatări şi standard,
eliminând neajunsurile lor.

 Ca şi la metoda standard se precizează prin normative:

 felul şi succesiunea reparaţiilor;

 timpul normat de funcţionare între reparaţii;

 durata maximă admisă de staţionare în reparaţii.

 În practica executării reparaţiilor există două metode:

 Metoda reparaţiilor individuale -pe fiecare utilaj supus reparaţiei se

asamblează aceleaşi subansambluri care au fost dezasamblate, reparate şi
completate cu piese noi.

 Se foloseşte în cazul în care există puţine utilaje de acelaşi fel ,

 Metoda reparaţiilor în flux pe subansambluri prin care utilajul se

dezmembrează, subansamblele şi piesele cu defecţiuni sunt înlocuite cu
altele existente în stoc, ulterior subsansamblele şi piesele uzate sunt
reparate şi intră în stocul de rezervă.
 Avantaj

 reducerea duratei de imobilizare în reparaţii, datorită posibilităţii realizării în

flux a întregului proces:

demontare - curăţire - reasamblare - verificare.

 Dezavantaj

 constă în necesitatea existenţei unui stoc de piese şi subansamble şi drept

urmare un volum de mijloace băneşti imobilizate.

 metoda se recomandă în cazul unităţilor industriale care au un număr relativ

mare de utilaje de acelaşi tip.
 Managementul activităţii de modernizare a utilajelor

 Modernizarea utilajelor reprezintă acţiunea de adaptare a sistemelor

tehnice de producţie aflate în funcţiune, la condiţiile nou create de
progresul ştinţei şi tehnicii, în scopul îmbunătăţirii unor parametrii tehnici
şi funcţionali, atenuării sau chiar înlăturării efectelor negative determinate
de uzura morală.
 Direcţiile principale de acţiune a activităţii de modernizare a utilajelor sunt:

 a. Măsuri de modernizare care au ca scop creşterea randamentului utilajelor

 b. Aplicarea unor măsuri de modernizare în vederea reducerii consumurilor

materiale

 c. Modernizarea utilajelor în vederea îmbunătăţirii calităţii produselor.

 d. Măsuri de modernizare care au în vedere îmbunătăţirea condiţiilor de

exploatare.

 e. Modernizarea utilajelor în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de lucru.

 Principalele etape necesare modernizării utilajelor sunt:

 a) Analiza parcului de maşini şi utilaje aflate în funcţiune, se face o primă selecţie, în funcţie
de gradul de uzură fizică şi morală.

 b) Alegerea utilajelor ce vor fi supuse modernizării

 Analizele care se fac pentru fiecare utilaj în parte trebuie să aibă în vedere următoarele:

 starea de uzură fizică a utilajului şi defecţiunile sistematice constatate în exploatare.

 nivelul tehnic al fiecărui utilaj analizat comparativ cu cel al utilajelor similare din fabricaţia
curentă.

 importanţa verigii de producţie în cadrul fluxului tehnologic şi influenţele ei asupra nivelului

cantitativ şi calitativ al producţiei.
 c) Elaborarea documentaţiei de proiectare pentru modernizare prin
care se analizează în detaliu modificările constructive, cinematice, ce se
vor aduce utilajului, metodele şi procesele tehnologice se vor folosi
pentru executarea componentelor originale.

 d) Execuţia lucrărilor de modernizare se face, de regulă, odată cu

reparaţia capitală, ceea ce asigură reducerea substanţială a unor categorii
de cheltuieli legate de dezasamblare, asamblare, vopsire, rodaj etc.
 Efectele modernizării utilajelor se pot concretiza în:

- Creşterea randamentului, ca urmare a îmbunătăţirii unor parametrii tehnici şi

funcţionali şi care au ca rezultat reducerea unor componente ale normei de
timp:

- Creşterea capacităţii de producţie a utilajului modernizat ca urmare a

îmbunătăţirii randamentului şi a reducerii timpului de staţionare în reparaţii;

- Reducerea costului produselor, pieselor sau reperelor - operaţii, atât pe seama

cheltuielilor directe cât şi a celor indirecte;

- Efecte sociale şi ecologice, legate de îmbunătăţirea condiţiilor de exploatare,

 Efortul total cuprinde o serie de cheltuieli privind proiectarea şi execuţia
lucrărilor de modernizare a utilajelor, care se concretizează în:

 cheltuieli privind elaborarea soluţiilor de modernizare şi a documentaţiei de

proiectare necesară,

 cheltuieli necesare pentru executarea pieselor, subansamblelor necesare

modernizării utilajelor în cadrul întreprinderii;

 cheltuieli necesare pentru aprovizionarea cu unele piese, subansamble tipizate

sau standardizate, folosite pentru efectuarea lucrărilor de modernizare;

 cheltuieli privind punerea în funcţiune a utilajelor modernizate.

 aprecierea eficienţei economice se poate face cu ajutorul unor indicatori
specifici lucrărilor de investiţii.

 conceptul de investiţie include şi cheltuielile legate de modernizarea

fondurilor fixe existente.
Pentru activitatea de modernizare, în practică, cel mai frecvent se folosesc indicatorii:
— cheltuieli specifice cu modernizarea:
Chm
Csm  n

Q
j1
j  c1j
(6.5)
în care:
Csm reprezintă cheltuieli specifice cu modernizarea;
Chm — Cheltuieli totale cu modernizarea;
Qj — Volumul producţiei ce urmează a se executa la utilajul
modernizat;
c1j — costul execuţiei sarcinii de producţie după modernizare.

 durata de recuperare a cheltuielilor cu modernizarea:

Chm
Drm  n

Q
j1
j  (c 0j  c1j )
(6.6)
Luând ca bază de apreciere mai mulţi indicatori, determinarea eficienţei economice şi alegerea variantei
optime de modernizare îmbracă forma unei decizii multicriteriale.
 Organizarea activităţii depozitelor

 Depozitul este o clădire, construcţie sau suprafaţă special amenajată,

împreună cu instalaţiile, utilajele şi dispozitivele necesare efectuării
operaţiunilor legate de primirea, manipularea şi păstrarea materialelor sau
produselor finite.

 Magazia sau "magazia de materii prime" este spaţiul de păstrare

pentru materii prime, stocuri sau bunuri în curs de prelucrare.
 Principalii factori care influenţează amplasarea depozitelor pe teritoriul
întreprinderii industriale sunt:

 natura materialelor, cele inflamabile se păstrează în spaţii ferite de foc,

indiferent unde se folosesc în cadrul întreprinderii;

 volumul de material transportat la o cursă. Dacă transportul se face în

cantităţi apropiate de capacitatea mijlocului folosit, distanţa este relativ
neimportantă.
 Potrivit funcţiunilor sale un depozit trebuie să dispună de o serie de
suprafeţe astfel:

 suprafaţa de depozitare propriu-zisă;

 suprafaţa pentru pregătirea materialelor în vederea alimentării

subunităţilor de producţie;

 suprafaţa pentru recepţia şi livrarea produselor;

 suprafeţe ocupate de elementele constructive ale depozitelor.

Suprafaţa de depozitare propriu-zisă se calculează astfel:
Q  Tmp
Sd 
365  qd (6.7)
în care:
Sd reprezintă suprafaţa de depozitare;
Q — cantitatea ce urmează a se depozita;
Tmp — timpul mediu de păstrare în depozit;
qd — norma medie de depozitare.
Pentru a analiza gradul construcţiilor proiectate sau existente se pot folosi următorii indicatori:
— coeficientul de utilizare a suprafeţei depozitului (Kus):
Sd
Kus 
St (6.8)
St reprezintă suprafaţa totală a depozitului.

— coeficientul de utilizare a înălţimii de depozitare (Kuî):

I
Kuî 
Iu (6.9)
în care:
I reprezintă înălţimea medie de depozitare;
Iu — înălţimea utilă maximă de depozitare.
 — coeficientul de utilizare a volumului depozitului (Kuv):
Kuv = Kus · Kuî (6.10)

— suprafaţa necesară pe unitatea de volum (su):

St
su 
V (6.11)
unde V reprezintă volumul depozitului.
 — coeficientul folosirii în timp a capacităţii depozitului (Kt):
tone depozitate  zile efective de functionar e
Kt 
tone capacitate  365 (6.12)

— costul total pe unitatea depozitată (Cud):

I  A  Ced
Cud 
R (6.13)
unde:
I reprezintă valoarea mijloacelor fixe din investiţie;
A — Cota medie de amortizare;
Ced — Cheltuieli de exploatare a depozitului;
R — Rulajul depozitului.
 Organizarea activităţii energetice
 Prin sursă energetică se înţelege orice purtător de energie sub formă
concentrată,
 prin resursă energetică cantitatea de energie care poate fi exploatată sau
utilizată într-o anumită perioadă de timp prin folosirea surselor energetice.
 Sectorul energetic al întreprinderii industriale cuprinde totalitatea
agregatelor şi instalaţiilor de producere, transformare, transport şi
distribuire a energiei la locurile de consum.
 În cadrul întreprinderilor industriale, componentele sectorului energetic
cuprind:

 instalaţii producătoare de energie;

 instalaţii de acumulare şi transformare a energiei;

 instalaţii de transport şi distribuire;

 instalaţii consumatoare de energie care pot fi legate de procesele

tehnologice şi nelegate de acestea.
 Activitatea energetică comportă unele particularităţi care influenţează organizarea acestui
sector:

a) energia se produce şi se consumă, în general, simultan, nefiind posibilă stocarea, ceea ce

ridică cerinţa unei cât mai judicioase corelări cantitative şi în timp a producţiei şi
consumului acesteia;

b) neuniformitatea consumului de energie, determinată de:

 încărcarea diferită a schimburilor de lucru;

 suprapunerea în timp a unor procese tehnologice cu consum mare de energie;

 intermitenţele care apar în procesul de producţie, la predarea-primirea schimburilor,

întreruperi tehnologice, căderi accidentale etc.;

a) energia trebuie livrată la anumiţi parametrii: temperatură, presiune, tensiune etc.

 Parametrii tehnici de exploatare şi indicatorii caracteristici activităţii
energetice sunt:

 Randamentul energetic este un raport procentual între energia utilă şi energia

consumată de un utilaj, maşină, instalaţie, proces tehnologic. El exprimă în mod
practic gradul de utilizare a energiei..

 Consumul specific de energie reprezintă raportul dintre energia consumată într-o

unitate de timp şi producţia realizată de instalaţia respectivă în aceeaşi perioadă de
timp.

 Rentabilitatea este un parametru cu caracter integral, în dependenţă directă de

randament, de gradul de încărcare a instalaţiei şi consumul specific. Ea exprimă
 Principalii indicatori tehnico-economici ai instalaţiilor energetice (energia electrică) sunt:
 Puterea instalată reprezintă puterea prevăzută prin proiectare pentru fiecare receptor de energie
electrică. În cazul unor consumatori, cum sunt: strunguri, poduri rulante etc. care au mai multe
motoare pentru diferite acţionări, puterea instalată reprezintă suma puterilor nominale ale tuturor
motoarelor cu care aceştia sunt echipaţi.
 Curba de sarcină (consum) este o reprezentare grafică a variaţiei în funcţie de timp, a puterii
produse (absorbită).
 La o curbă de sarcină zilnică se pot deosebi ca mărimi caracteristice:

 puterea maximă;

 puterea minimă;

 puterea medie;

 factorul de aplatizare.
Puterea medie exprimă raportul dintre energia consumată în decursul unei perioade şi perioada de timp
respectivă:
W
Pmed 
T (6.14)
în care:
Pmed reprezintă puterea medie absorbită;
W — energia consumată;
T — perioada de timp.

Factorul de aplatizare (Fa) exprimă raportul dintre puterea medie şi puterea maximă (Pmax):
Pmed
Fa 
Pmax (6.15)
Coeficientul de cerere (Kc) se calculează ca raport între puterea maximă absorbită de un consumator şi
puterea sa instalată:
Pmax
Kc 
Pi (6.16)
Puterea maximă absorbită reprezintă valoarea maximă a unei puteri medii pentru 15 sau 30 de minute.
Coeficientul de încărcare (Kî) reprezintă raportul dintre puterea medie pentru perioada calendaristică şi
puterea instalată:
Pmed
Kî 
Pi (6.17)
Durata de utilizare a puterii maxime (Tmax) reprezintă timpul necesar, în cazul în care consumatorii ar
prelua din reţea o putere constantă egală cu puterea maximă pentru a consuma aceeaşi cantitate de energie
ca în funcţionarea normală după curba reală:
W
Tmax 
Pmax (6.18)
Coeficientul anual de utilizare a energiei (Kau) se calculează ca raport între energia consumată într-un

P
an şi produsul dintre puterea medie a schimbului cel mai încărcat ( med ) şi numărul real de ore de
funcţionare pe an (Tf):
W
Kau 
P*  Tf
med (6.19)
 Coeficientul de simultaneitate se stabileşte pentru două sau mai
multe receptoare, ateliere, secţii de producţie şi exprimă raportul dintre
puterea maximă a curbei de sarcină rezultantă a tuturor receptorilor
(Pmax rez) şi suma factorilor puterilor maxime ale curbelor de sarcină
componente (Pmax comp).
 Principalele căi de creştere a eficienţei economice, a folosirii energiei prin

care se asigură reducerea consumurilor energetice sunt:

 reducerea consumurilor specifice de combustibil şi energie pe unitatea de

produs,;

 recuperarea integrală a resurselor energetice, termice şi combustibile, rezultate

din procesele tehnologice;

 realizarea unor indici optimi de consum de energie

 aplatizarea curbei de sarcină a puterii absorbite din reţeaua sistemului energetic

naţional.
 Organizarea activităţii de transport intern

 Prin transport intern se înţelege activitatea de deplasare cu mijloace de

transport a diferitelor materiale, piese sau produse pe distanţa care separă
două locuri de muncă, care se succed în procesul tehnologic, în interiorul
întreprinderii, cuprinzând operaţiile de încărcare, deplasare propriu-zisă şi
descărcare.

 Manipularea reprezintă activitatea de efectuare a micilor deplasări ale

materialelor, pieselor sau produselor finite în vederea alimentării sau
evacuării locului de muncă, în raza sau imediata apropiere a acestuia.
1. În raport cu locul de efectuare, deosebim:

 transport intern propriu-zis, pentru deplasarea materialelor şi

semifabricatelor, produselor în interiorul întreprinderii;

 transportul exterior care serveşte pentru aprovizionarea şi desfacerea

produselor, efectuându-se cu mijloace ce aparţin întreprinderii.
1. În raport cu modul de realizare, distingem:

a) Transportul pe sol, ocupă o pondere mare în totalul transporturilor interne, putând fi

realizat pe cale ferată sau pe reţeaua de drumuri:

b) Transportul aerian are o mare extindere în cadrul întreprinderilor, prezentând

avantajul economisirii suprafeţei de producţie şi a deplasării materialelor pe traseele
cele mai scurte. Acestea se efectuează cu diferite poduri rulante, monoraiuri, funiculare.

 Transportul la subsol asigură deplasarea continuă a materialelor sau produselor între

diferitele puncte de lucru, într-un timp scurt, în condiţiile unor costuri reduse şi a
economisirii suprafeţelor de producţie. Pentru realizarea acestuia se folosesc frecvent
transporturile pe bandă.
 3. În raport cu direcţiile de deplasare, transporturile sunt:

 pe orizontală: cale ferată, rutieră;

 pe verticală: ascensoare, macarale;

 orizontal-vertical: poduri rulante, macarale;

 înclinate: jgheaburi, monoraie.

 Eficienţa economică a îmbunătăţirii organizării activităţii de
transport intern
 La elaborarea studiilor de îmbunătăţire a organizării activităţii de transport
intern se parcurg etapele:
 1. Alegerea obiectivului de studiat care se face luând în considerare
unele cerinţe economice, tehnice şi sociale.
 2. Observarea şi înregistrarea datelor necesare studiului
 3. Analiza critică a situaţiei existente. În această etapă pe baza datelor
înregistrate şi prelucrate trebuie realizate deficienţele existente, stabilite şi
analizate cauzele care le-au generat.
 4. Elaborarea metodei îmbunătăţite prin care se stabilesc soluţii ce se determină

în urma parcurgerii etapelor

 Principalele elemente ce stau la baza alegerii soluţiei de îmbunătăţire a organizării

transportului intern sunt:

 a) Valoarea totală a investiţiei:

 b) Costul orar de exploatare a mijlocului de transport

 c) Costul unei tone-km transportate:

 d) Durata de recuperare a cheltuielilor de transport