DETERMINAREA CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE

Obiective de instruire
Scopul acestui capitol este de a oferi studenţilor posibilitatea de a înţelege şi a aplica
corect conceptele şi metodele specifice de determinare a capacităţii de producţie.
O organizaţie trebuie să supravieţuiască pe o piaţă concurenţială. Aceasta depinde într-o
mare măsură şi de modul în care ştie să îşi utilizeze facilităţile existente, dar şi de determinarea
corectă a necesarului de echipamente şi personal, pentru ca oferta să vină în întîmpinarea
cererii prognozate.
După parcurgerea capitolului studenţii trebuie să fie capabili să:
- definească noţiunea de capacitate de producţie;
- cunoască factorii de influenţa ai capacităţii de producţie;
- calculeze capacitatea de producţie la nivelul locului de muncă;
- determine capacitatea de producţie a unei secţii;
- calculeze capacitatea de producţie la nivelul întreprinderii;
- optimizeze capacitatea de producţie.
12.1. Noţiunea de capacitate de producţie
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o anumită structură şi calitate,
pe care o poate realiza o unitate de producţie în decursul unui interval de timp dat, în condiţii
tehnico-organizatorice optime.
Legătura cea mai generală între capacitatea de producţie a unei unităţi (loc de muncă,
atelier, secţie, întreprindere, ramură) şi volumul de producţie realizat este exprimată în relaţia:
Q  C p  Ku (12.1)

unde:
C p – capacitatea de producţie,
K u – indicele de utilizare a capacităţii de producţie,
Q – volumul producţiei realizate.
Capacitatea de producţie nu coincide cu cantitatea de produse realizată, după cum nu
coincide nici cu cantitatea de produse planificată. Indicele de utilizare a capacităţii de producţie
K u este subunitar şi din această cauză cantitatea de produse realizată nu este egală cu
capacitatea de producţie.
Apar două aspecte legate de noţiunea de capacitate de producţie. Primul aspect ar fi
acela că ea este o mărime obiectivă, care semnifică potenţialul de producţie al unităţii,
independent de cantitatea de producţie realizată. În al doilea rând, constatăm prezenţa gradului
(indicelui) de utilizare a capacităţii care arată cît din potenţial este folosit. Este bine ca gradul
de utilizare a capacităţii să fie cît mai mare. Cu toate acestea cazul extrem cu K u = 1 nu este
nici realizabil, dar nici economic, deoarece o încercare de a folosi capacitatea 100% ar antrena
cheltuieli de întreţinere şi reparaţii instantanee, ceea ce, teoretic, necesită resurse infinite.
Cunoaşterea mărimii capacităţii de producţie prezintă o deosebită importanţă practică
deoarece serveşte în principal la:
- elaborarea şi fundamentarea planului de producţie şi planului de investiţii;

1
 - dimensionarea unităţilor de producţie şi stabilirea necesarului sau excedentului de
utilaje, întocmirea planului de dezvoltare;
- descoperirea şi evaluarea corectă a rezervelor interne de producţie. Rezervele
interne sunt proporţionale cu 1- K u ;
- alegerea soluţiei optime de concentrare, profilare, specializare şi cooperare în
producţie;
- fundamentarea tehnico-economică a diferitelor variante de reconstrucţie, reutilare şi
dezvoltare a unităţilor de producţie;
- compararea şi aprecierea rezultatelor obţinute de diferitele unităţi de producţie pe
linia creşterii eficienţei economice.
12.2. Principiile de bază ale calculului mărimii capacităţii de producţie. Factori de
influenţă. Unităţi de măsură
12.2.1. Principiile de bază ale calculului mărimii capacităţii de producţie
Formula de calcul a capacităţii de producţie C p se determină astfel:
C p  A T  I (12.2)

unde :
A – caracteristica dimensională a unităţii productive (volumul util [ m 3 ],
suprafaţă de producţie [ m 2 ], număr de utilaje de acelaşi tip [buc] );
I – indicator de utilizare intensivă ( buc/oră, t/oră, m3 /oră) ;
T – fondul disponibil de timp în perioada considerată ( indicator de utilizare
extensivă ) exprimat de regulă în ore/an.
La baza calculului capacităţii de producţie a întreprinderii stau o serie de principii, pe
care le vom explica în continuare; Printre acestea se numără următoarele:
- capacitatea de producţie a întreprinderii se determină numai în funcţie de unităţile
productive de bază ( turnătorie, forjă, prelucrări mecanice, montaj ). Maşinile şi
utilajele folosite în activitatea de reparaţii, sculărie, nu se iau în calcul, deoarece ele
nu servesc în mod direct la realizarea producţiei de profil a întreprinderii;
- determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii se face de jos în sus, adică se
începe cu efectuarea calculelor la nivel inferior ( locuri de muncă, grupe de maşini)
şi se continuă succesiv cu stabilirea capacităţii de producţie la nivelurile
organizatorice superioare (atelier, secţie, întreprindere);
- stabilirea capacităţii de producţie a fiecărei verigi superioare se face în funcţie de
capacitatea de producţie a unităţii componente principale (conducătoare), cu
explicitarea "locurilor înguste ”;
- la determinarea capacităţii de producţie se admite existenţa unui grad normal de
asigurare al unităţilor de producţie cu resurse materiale, financiare şi umane, fără a
se lua în considerare deficienţele. Capacitatea de producţie este o mărime
obiectivă, independentă de lipsa temporară a resurselor. Deficienţele influenţează
doar gradul de utilizare a capacităţii de producţie şi nu mărimea ei;
- capacitatea de producţie are un caracter dinamic, fiind influenţată de diferiţii factori
ai procesului de producţie, ceea ce implică recalcularea ei odată cu modificarea
acestora în timp.
12.2.2. Factorii de influenţă ai mărimii capacităţii de producţie
Ţinând cont de prezenţa capacităţii de producţie sub dublul aspect, atît ca mărime
concret calculabilă cât şi ca şi grad de utilizare, vom avea factori care acţionează asupra

2
mărimii capacităţii de producţie şi factori care acţionează asupra gradului de utilizare a
capacităţii de producţie.
Factorii care acţionează asupra mărimii capacităţii de producţie sunt:
- valoarea fondurilor de investiţii pentru dezvoltarea şi reutilizarea unităţilor
productive şi respectarea termenelor de punere în funcţiune a noilor obiective;
- mărimea parcului de utilaje, ritmul de înlocuire a maşinilor-unelte uzate fizic şi
moral;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie;
- introducerea şi extinderea procedeelor tehnologice noi;
- concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei;
- structura pe sortimente a producţiei unităţii productive;
Factorii care acţionează asupra gradului de folosire a capacităţilor de producţie sunt:
- regimul de lucru (zile lucrătoare anual, numărul de schimburi, durata schimbului);
- durata reparaţiilor planificate ale utilajelor, nivelul de întreţinere a utilajelor,
probabilitatea de avarie;
- abaterea de la sortimentul de producţie optim sau de la profilul stabilit pentru
unitatea respectivă;
- modificarea formelor, dimensiunilor şi calităţii materialelor, semifabricatelor şi
pieselor finite faţă de cele prescrise în documentaţia tehnică;
- gradul de calificare a forţei de muncă;
- lichidarea locurilor înguste.
12.2.3. Unităţi de măsură
Stabilirea unităţilor în care se exprimă capacitatea de producţie se face în funcţie de
următorii factori: specificul producţiei, caracterul fabricaţiei (omogenă sau eterogenă), nivelul
şi formele specializării unităţilor de producţie, stadiul proceselor tehnologice (prelucrări
primare, montaj).
Capacitatea de producţie se poate exprima în unităţi naturale, unităţi convenţionale,
unităţi valorice şi unităţi de timp.
I. Unităţi naturale
a. Unităţile naturale fizice (bucăţi, seturi de piese, m, m2) sunt utilizate pentru
exprimarea producţiei care se realizează de către unităţile productive în conformitate cu
nomenclatura şi sortimentul planificat. Ele oferă avantajul că permit compararea capacităţii de
producţie cu planul producţiei fizice al unităţii.
b. Unităţile naturale de greutate (tone) se folosesc în secţiile primare, în secţiile de
construcţii metalice, utilaj tehnologic, în care programul de fabricaţie include o mare varietate
de tipuri de produse.
II. Unităţi convenţionale
a. Unităţi natural-convenţionale – un anumit produs se alege ca bază (în mod
convenţional) şi devine unitate de referinţă; restul produselor se exprimă în funcţie de acest
produs prin echivalare cu ajutorul coeficienţilor ( exemple: tractorul convenţional de 15 CP,
vagonul convenţional cu două osii, apartamentul convenţional ).
b. Unităţi convenţionale de manoperă – nu au corespondent fizic; timpul necesar ce
revine pe o astfel de unitate se obţine ca medie ponderată a timpilor necesari pentru obţinerea
produselor concrete; ca elemente de ponderare se pot utiliza coeficienţii de structură tipică a
planului (vezi metoda unităţilor convenţionale în secţiunea 12.4.1).
III. Unităţi valorice
Unităţile valorice se utilizează în cazul sistemului de fabricaţie individual şi de serie
mică. Producţia fiind eterogenă şi lucrându-se la comanda beneficiariilor, nu se pot stabili

3
dinainte programe concrete de fabricaţie; exprimarea capacităţii se face în aceste cazuri valoric,
spunând, de exemplu, că secţia A are o capacitate de 100.000,000 lei/lună.
IV. Unităţi de timp
Unităţile de timp exprimă fondul de timp de lucru ( om-ore, ore-maşină ). Ele tind să
fie larg utilizate în practică întrucât sunt aplicabile şi acolo unde producţia este eterogenă.
Dezavantajul lor ar fi acela că reflectă doar latura extensivă a capacităţii, nu şi aspectul
intensiv, calitativ al utilizării fondului de timp.
12.3. Fondul de timp de lucru al utilajelor. Norma de timp progresivă
Fondul de timp de lucru se exprimă, de regulă, prin numărul de ore care pot fi prestate
pe durata unui an. Figura 12.1 arată structura fondului de timp pentru un utilaj.
Fondul de timp calendaristic Ftk
Timp de repaos
Fondul de timp nominal Ftn
reglementat tr
Timp de
Fondul de timp efectiv
reparaţii
(disponibil) Ftef
trep

Figura 12.1. Fondul de timp de lucru al utilajului.

Astfel, putem identifica un fond de timp calendaristic, în care sunt cuprinse toate cele
365 zile dintr-un an şi cele 24 ore zilnice:
Ftk  365  24 [ore/an] (12.3)

Dacă din fondul de timp calendaristic se scade timpul de repaus reglementat t r ,

constituit din zile de repaus, sărbători legale şi schimburi nelucrătoare, se obţine fondul de timp
nominal Ftn :
Ftn  Ftk  t r  D  s  h [ore/an], (12.4)

unde:
D – zile lucrătoare pe an;
s – numărul de schimburi lucrătoare pe zi;
h – numărul de ore pe schimb.
Dacă din fondul de timp nominal se scade timpul afectat reparaţiilor, se obţine fondul
de timp efectiv Ftef .

 r 
Ftef  Ftn  t rep  D  s  h  1   (12.5)
 100 

În practică timpul afectat reparaţiilor se dă ca procent r, din timpul nominal. Pentru

maşini-unelte se poate considera r=3,5-12%, putîndu-se lua ca valoare medie r=6%.
O altă mărime care se poate determina este fondul tehnic de timp, Ftteh .
Ftteh  Ftk  t rep (12.6)

Capacitatea determinată cu ajutorul fondului tehnic de timp se numeşte capacitate

tehnică şi reprezintă limita maximă în ceea ce priveşte potenţialul productiv (fără să se admită
timp de repaus). Cu toate că acest indicator are mai mult semnificaţie teoretică, trebuie arătat

4
că în anumite condiţii cunoaşterea potenţialului maxim disponibil al întreprinderilor şi
utilizarea lui integrală pentru satisfacerea unor nevoi imediate, are o importanţă practică
deosebită.
Capacitatea de producţie se obţine raportând fondul de timp la norma de timp pe
bucată, atunci când ne referim la o operaţie de prelucrări mecanice. Dacă avem mai multe
utilaje identice pe care se execută acelaşi produs capacitatea de producţie se calculează cu
formula următoare:

Ft
Cp  m [buc/an] (12.7)
nt
unde:
m - numărul de maşini de acelaşi fel din grup,
Ft - fondul de timp pentru o maşină (acelaşi pentru toate maşinile în cazul nostru),
nt - norma de timp pe unitatea de produs prevăzută în documentaţia tehnologică.
Fondul de timp este acelaşi la toate maşinile din grup numai atunci când ele au aceeaşi
stare tehnică, acelaşi timp de reparaţii şi se lucrează un număr egal de schimburi. În cazul în
care timpul efectiv consumat pentru realizarea unei unităţi de produs diferă faţă de norma de
timp dată în documentaţia tehnologică, în calculul capacităţii de producţie se va introduce
următoarea corecţie.

Ft
Cp  m kp (12.8)
nt

unde
kp - coeficientul mediu progresiv al îndeplinirii normelor.
Pentru a-l calcula pe k p se procedează în felul următor:
1.Muncitorii din cadrul unei meserii date se împart în G grupe, astfel încât în fiecare grupă să
avem acelaşi coeficient de îndeplinire a normei. Dacă notăm grupa prin indicel g=1,...,G,
coeficientul individual de îndeplinire a normei în grupa g este:
nt
kg  (12.9)
t efg

unde:
kg - coeficient individual de îndeplinire a normei în cadrul grupei g,
t efg - timpul efectiv necesar în grupa g pentru realizarea operaţiei pentru care s-a
acordat un timp normat nt .
2.Pe baza coeficienţilor k g se calculează coeficientul mediu progresiv al îndeplinirii normelor
k p ca medie ponderată a coeficienţilor k g , g=1,...,G.

G Mg
k p   kg  G
, (12.10)
g 1
M
g 1
g

unde

5
 Mg - numărul de muncitori din grupa g, care au prin definiţie acelaşi coeficient
de îndeplinire a normelor.
Avându-l pe k p , se poate calcula norma tehnică progresivă ntp , care se foloseşte
la calculul capacităţii de producţie.
nt
ntp  (12.11)
kp

În funcţie de fondul de timp care se utilizează în formulă, se calculează

capacitatea de producţie nominală, efectivă sau tehnică. Convenţional se stabileşte că dacă nu
se menţionează în mod explicit altceva, calculul de capacitate se va referi totdeauna la
capacitatea efectivă. Pentru simplificare se va folosi în toate formulele notaţia nt pentru
norma de timp. De câte ori între norma de timp prevăzută în documentaţia tehnologică şi
realizările muncitorilor apar diferenţe, se va calcula folosind ntp în loc de nt .

12.4 Calculul capacităţii de producţie a secţiilor de bază a întreprinderii

În calculul capacităţilor de producţie se întâlnesc două situaţii distincte:
- nomenclatorul de sortimente este dat, asortimentul (structura sortimentală) este
fixat, iar parcul de maşini este cunoscut. În această situaţie se foloseşte metoda de
calcul clasică, în care nu se efectuează calcule de optimizare ci, se constată mărimea
capacităţii de producţie;
- căutăm să determinăm fie parcul de utilaje, fie structura producţiei astfel încât să
realizăm o capacitate de producţie optimă în raport cu un anumit criteriu economic.
12.4.1. Metoda clasică de calcul a capacităţii de producţie
Calculul capacităţii de producţie porneşte de la locul de muncă şi continuă cu verigile
superioare, până ajunge la întreprindere. Pentru secţiile de prelucrări mecanice, unde locul de
muncă este o maşină sau un grup de maşini, expresia de calcul este dată de formula 12.8. La
unele produse şi pentru unele operaţii, volumul producţiei pentru o anumită perioadă de timp
depinde şi de suprafaţă (turnătorii, secţii de montaj). Pentru această situaţie capacitatea de
producţie se calculează în felul următor:
Ft  S u
Cp  (12.12)
nt  su

unde:
S u - suprafaţa utilă a secţiei sau atelierului,
su - suprafaţa necesară pentru o unitate de produs (suprafaţa unitară).
12.4.1.1. Calculul capacităţii de producţie a locului de muncă
În toate relaţiile de calcul prezentate până acum a intervenit o singură normă de timp,
ceea ce înseamnă că de fiecare dată s-a presupus că are loc prelucrarea unui singur produs. În
întreprinderile industriale , cazul real este acela în care la un loc de muncă se prelucrează pe
parcursul unui an, mai multe produse, fiecare intervenind în calculul de capacitate cu norma lui
de timp. Calculul de capacitate va trebui să determine care este nivelul maxim de producţie
care poate fi realizat, ţinînd cont că toate produsele planificate trebuie fabricate.Există mai
multe metode de calcul.
I. Metoda coeficientului fondului de timp

6
 Metoda coeficientului fondului de timp se bazează pe distribuirea fondului de timp sal
utilajului sau grupului de utilaje fiecărui produs, proporţional cu timpul necesar prelucrării
cantităţii prevăzute în planul de producţie.
Vom considera exemplul din tabelul 12.1, unde avem de realizat produsele A,B,C,D în
cantităţile planificate (coloana 1), pe un grup de maşini pentru care fondul de timp efectiv
anual este de 141200 ore/an. A calcula capacitatea de producţie înseamnă a preciza cantităţile
din fiecare sortiment pe care grupa de maşini le poate prelucra în timpul unui an.
Coeficientul fondului de timp (coloana 4) a rezultat din împărţirea fondului de timp
efectiv al grupei de maşini, la timpul total necesar pentru realizarea întregului program de
producţie (totalul coloanei 3). Rezultatul calculului apare în coloana 5.
Tabelul 12.1. Calculul capacităţii prin metoda coeficientului fondului de timp
Timp necesar
Cantitatea Norma prelucrării Capacitatea de
Sortimentul planificată tehnică de cantităţii Coeficientul producţie
[buc] timp [ore/buc] prevăzute în fondului de timp pentru fiecare
plan sortiment
Col 1 x Col 2 [buc]
Col 1 x Col 4
0 1 2 3 4 5
A 1000 39,5 39500 141200 2441
 2,441
57825

B 500 19,2 9600 141200 1220

 2,441
57825
C 830 7,5 6225 141200 2026
 2,441
57825
D 200 12,5 2500 141200 488
 2,441
57825
Total 57825
II. Metoda produsului reprezentativ
Metoda produsului reprezentativ (tabelul 12.2) se bazează pe alegerea unui produs
reprezentativ şi pe calculul capacităţii în produse reprezentative. Apoi, pe baza coeficienţilor de
echivalenţă se va trece de la capacitatea exprimată în produse reprezentative la produse reale.
Se va utiliza exemplul precedent. Fondul de timp al grupei de maşini este 141200 ore/an.
Presupunem că adoptăm ca produs reprezentativ produsul A. Echivalarea între produsul
reprezentativ şi celelalte sortimente se face pe baza consumului de timp unitar necesar
producerii lor (coloana 4).
Calculul capacităţii de producţie în produse reprezentative se face conform relaţiei:

Ftef
Cp  (12.13)
ntreprez

unde
ntreprez - norma de timp a produsului reprezentativ.
Toate calculele aferente metodei sunt prezentate in tabelul 12.2. După determinarea
capacităţii de producţie în produse reprezentative (3574 buc) aceasta se alocă pe cele patru

7
produse conform structurii planificate. În final, cantităţile astfel obţinute se convertesc în
unităţi fizice ale sortimentelor A,B,C şi D prin intermediul coeficienţilor de echivalenţă.
Tabelul 12.2. Calculul capacităţii prin metoda produsului reprezentativ
Sorti- Cantităţi Norma Norma Coef. Eciv.în Struct. Capaci Repartiz Cap. de
ment planif. tehnică de tehnică de prod. reprez Produc- tatea area prod. în
[buc] timp pt prod. echiv. a cant. de ţiei în de prod. produse
[ore/buc] reprez. Col2/Col prod planif. prod Prod. repez. pe reale
[ore/buc] 3 Col1xCol4 reprez. în structură [buc]
% prod. [buc] col8/col4
reprez. Col7
[buc] xCol6
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
A 1000 39,5 39,5 1 1000 68,3 3574 2441 2441
B 500 19,2 0,486 243 16,6 593,3 1220
C 830 7,5 0,1898 157,5 10,76 384,5 2026
D 200 12,5 0,316 63,2 4,32 154,4 488
Total 1463,7

Calcule:
19,2
- coloana 4:  0,486 ;
39,5

7,5
 0,1898 ;
39,5

12,5
 0,316 .
39,5

- coloana 5: 1000 1  1000 ;

500  0,486  243 ;

830  0,1898  157,5 ;

200  0,316  63,2 .

1000
- coloana 6:  58,3 ;
1463,7

243
 16,60 ;
1463,7
157,5
 10,76 ;
1463,7

63,2
 4,32 .
1463,7

- coloana 8: 3574  0,683  2441 ;

3574  0,166  593,3 ;

3574  0,1076  384,5 ;

8
 3574  0,0432  154,4 .

2441
- coloana 9:  2441 ;
1
593,3
 1220 ;
0,486

384,5
 2026 ;
0,1898

154,4
 488 .
0,316

III. Metoda unităţilor convenţionale (necomparabile)

Metoda unităţilor convenţionale (necomparabile) constă în determinarea unei unităţi
convenţionale, constituită ca un mixaj din sortimentele prelucrate la locul de muncă, luate în
proporţiile stabilite prin structura planificată.
Se utilizează acelaşi exemplu numeric. Se stabilesc iniţial coeficienţii de structură tipică
a planului notaţi pe sortimente, a A , a B , aC şi a D .
1000  39,5
aA   0,683 (12.14)
1000  39,5  500 19,5  830  7,5  200 12,5

Similar: a B  0,166 , aC  0,1076 şi a D  0,0432 .

Aceşti coeficienţi arată că sarcina de plan este constituită în proporţie de 68,3% din
produsul A, 16,6% din produsul B, 10,76% din produsul C şi 4,32% din produsul D.
Definim o unitate convenţională de capacitate ca având aceeaşi structură ca planul de
producţie. Norma tehnică de timp convenţională, notată cu ntconv , asociată acestei unităţi
convenţionale, va consta din norma de timp a produsului A în proporţie de 68,3%, din norma
de timp a produsului B în proporţie de 16,6%, din norma lui C în proporţie de 10,76% şi din
cea a lui D restul de 4,32%.
ntconv  a A  ntA  a B  ntB  ac  ntC  a D  ntD (12.15)
ntconv  0,683  39,5  0,166 19,2  0,1076  7,5  0,0432 12,5  31,51 [ ore/unitate
convenţională ]
aA , a B , aC şi a D reprezintă normele de timp pe sortimente.

Capacitatea de producţie în unităţi convenţionale este:

Ftef 141200
C pconv    4481 [unităţi convenţionale/an] (12.16)
ntconv 31,51

Această capacitate se alocă sortimentelor conform structurii anului, exprimată

prin coeficienţii structurii tipice astfel: produsului A îi revine o capacitate egală cu C pconv  a A ,
produsului B îi revine C pconv  a B , etc.
Transformarea în unităţi fizice din fiecare sortiment se face înmulţind cantităţile
obţinute mai sus cu raportul normelor de timp.

9
 ntconv 31,51
C pA  C pconv  a A   4481  0,683   2441 [buc/an]
ntA 39,5
(12.17)
unde:
C pA - capacitatea de producţie în raport cu produsul A, exprimată în unităţi fizice de
sortiment A.
Similar se stabilesc: C pB  1220 buc/an, C pC  2026 buc/an, C pD  488 buc/an.
Unitatea convenţională construită în cadrul acestei metode se numeşte necomparabilă
pentru că structura ei va diferi de la un loc de muncă la altul în cadrul secţiei. Acest lucru se
întâmplă pentru că, deşi sortimentele şi cantităţile planificate pot fi aceleaşi în două locuri de
muncă diferite, normele de timp nu vor fi aceleaşi, deoarece este vorba despre prelucrări
diferite. Ca urmare coeficienţii structurii tipice vor diferi şi ei.
Se constată că rezultatul obţinut pentru problema dată este acelaşi, indiferent de metoda
folosită. Se poate arăta că atât metoda produsului reprezentativ cât şi a unităţilor convenţionale
comparabile sunt reductibile la metoda coeficientului fondului de timp.
12.4.1.2. Determinarea capacităţii de producţie a secţiei (atelierului).

După ce s-au calculat capacităţile de producţie pe toate grupurile de utilaje, se

determină capacitatea de producţie pentru veriga următoare - atelier sau secţie.
Până acum s-a calculat cu una dintre cele trei metode prezentate, capacitatea de
producţie a uneia din grupele de maşini din secţie. Să presupunem că repetând calculul pentru
toate grupele de maşini, se obţine situaţia din tabelul 12.3.
Tabelul 12.3. Capacitatea de producţie pe grupe de maşini
Produsul Grupa de maşini nr. 1 Grupa de maşini nr. 2 Grupa de maşini nr. 3
A 2441 1160 2600
B 1220 2100 580
C 2026 410 4800
D 488 3200 960
Pentru stabilirea capacităţii de producţie a secţiei se întocmeşte câte o balanţă a
capacităţilor de producţie pe fiecare produs în parte. O astfel de balanţă pentru un produs
oarecare j este prezentată în figura 12.2. Pe abscisă se găsesc toate grupele de maşini din secţie,
iar pe ordonată este trecută capacitatea. Valorile necesare se extrag dintr-o situaţie ca şi cea din
tabelul 12.3, urmărind linia produsului j.

Grupa conducătoare la
Capacitatea
pentru produsul j
produsul j

Capacitatea secţiei pentru

produsul j

Grupa de maşini-
unelte

10

Figura 12.2. Balanţa de capacitate pentru produsul j

 Capacitatea de producţie a secţiei pentru produsul j este determinată de capacitatea de
producţie a grupei de maşini-unelte principale sau conducătoare. Alegerea grupei principale
sau conducătoare se face pe baza următoarelor criterii:
- ponderea din totalul parcului de utilaje, ca număr de maşini, ce revine grupei de
maşini;
- ponderea din valoarea totală a parcului de utilaje din secţie ce revine grupei de
maşini.
Grupa de maşini-unelte sau chiar utilajul, care întruneşte valorile cele mai mari ale
criteriilor arătate anterior va fi considerată veriga principală, dictând capacitatea secţiei pentru
produsul respectiv.
În exemplul din figura 12.2 s-a presupus că, pentru produsul j, a patra grupă de maşini
este conducătoare, şi se arată cum capacitatea secţiei pentru acest produs este egală cu
capacitatea grupei a patra. Grupele de maşini-unelte la care capacitatea este mai mică decât
capacitatea grupei principale constituie locuri înguste (grupele 3 şi 5 din figura 12.2), pentru
eliminarea cărora trebuie luate măsuri tehnico-organizatorice.
Măsuri intensive de utilizare a rezervelor interne:
- schimbarea regimului de aşchiere;
- dotarea cu scule şi dispozitive;
- introducerea unor noi procedee tehnologice;
- îmbunătăţirea organizării locului de muncă;
- ridicarea calificării personalului.
Măsuri extensive de utilizare a rezervelor interne:
- creşterea numărului de schimburi;
- reducerea duratei de reparaţii.
Măsuri de natură complexă:
- cooperarea cu alte întreprinderi;
- achiziţionarea de noi utilaje;
- modificarea soluţiei constructive a produselor.
Printre dezavantajele acestei metodologii se numără:
- este necesară întocmirea unui număr mare de balanţe de capacitate, egal cu numărul
sortimentelor sau grupelor de sortimente din nomenclatorul întreprinderii;
- măsurile tehnico-organizatorice trebuie discutate şi stabilite pentru fiecare sortiment
în parte. Efectul lor cumulat este greu de urmărit, în final putând să apară exces de
capacitate la unele utilaje.
O alternativă la această situaţie ar fi recalcularea capacităţilor pe fiecare sortiment după
fiecare măsură tehnico-organizatorică, pentru verificarea efectului acesteia. Dificultatea apare
din volumul mare de calcule şi volumul mare al schimbului de informaţii Intre grupul care
efectuează calculele şi grupul care decide asupra măsurilor tehnico-organizatorice. Unii autori
recomandă pentru cazul producţiei eterogene, calculul capacităţii secţiei să fie făcut cu ajutorul
unităţilor convenţionale comparabile.
Metoda unităţilor convenţionale comparabile

11
 Această metodă defineşte unitatea convenţională folosind un set de coeficienţi ai
structurii tipice unic pentru întreaga secţie, şi nu variabil cu grupa de utilaje aşa cum era în
cazul metodei unităţilor convenţionale necomparabile.
Se fac următoarele notaţii:
i - utilajul sau grupa de utilaje, i  1,..., I ;
j - sortimentul, j  1,..., J ;
ntij - norma de timp aferentă prelucrării setului de piese pentru sortimentul j pe utilajul
sau grupa de utilaje i;
N j - volumul anual de producţie din sortimentul j.
Coeficientul structurii tipice pentru sortimentul j este:
Nj I
a 'j  J I
  ntij
(12.18)
 N
j 1 i 1
j  ntij i 1

Aceşti coeficienţi nu mai diferă de la un utilaj la altul, ci depind doar de produs.

Vom considera un atelier care dispune de două grupe de utilaje şi fabrică patru produse.
Normele de timp exprimate în ore/buc, aferente prelucrărilor sunt date în tabelul 12.4.
Nivelurile anuale ale producţiei planificate pe fiecare produs sunt N1  1000 buc/an,
N 2  500 buc/an, N 3  830 buc/an, N 4  200 buc/an. Fondul de timp efectiv al primului grup
de utilaje este 141200 ore/an şi al celui de-al doilea grup de 91200 ore/an.
Tabelul 12.4. Normele de timp pentru patru produse prelucrate pe două grupe de utilaje
Sortimentul j
Utilaj i 1 2 3 4

1 39,5 19,2 7,5 12,5

2 7,6 4,8 20,6 1,7

În tabelul 12.5 sunt daţi, pentru exemplul dat şi spre comparare, coeficienţii
structurii tipice calculaţi atât conform metodei unităţilor convenţionale necomparabile, cât şi
după metoda unităţilor convenţionale comparabile.

Tabelul 12.5. Coeficienţii structurii tipice

Coeficientul structurii tipice pentru calculul Coeficientul structurii tipice
în unităţi convenţionale necomparabile pentru calculul în unităţi
Sortimentul aij convenţionale comparabile
a 'j
Grup utilaje 1 Grup utilaje 2 Indiferent de utilaj
1 0,683 0,277 0,5524
2 0,166 0,0875 0,1407
3 0,1076 0,6231 0,2736
4 0,0432 0,0124 0,0333

În continuare urmează metoda unităţilor convenţionale comparabile. Asociem câte o

unitate convenţională de capacitate fiecărui grup de utilaje în parte. Se notează normele de timp

12
aferente cu ntcc ,1 şi respectiv ntcc , 2 . Indicele cc provine de la convenţional comparabil, iar
cifra din indice arată utilajul. Se calculează:
ntcc ,1  a1'  nt11  a2'  nt12  a3'  nt13  a4'  nt14 (12.19)
ntcc ,1  0,5524  39,5  0,1407 19,2  0,2736  7,5  0,033312,5  26,989 ore/unitate
conv.comp. la utilajul 1
ntcc , 2  a1'  nt 21  a2'  nt 22  a3'  nt 23  a4'  nt 24 (12.20)
ntcc, 2  0,5524  7,6  0,1407  4,8  0,2736  20,6  0,0333 1,7  10,566 ore/unitate conv.comp.
la utilajul 2.

Capacităţile de producţie notate C p1 şi C p 2 pentru primul, respectiv al doilea utilaj,

exprimate în unităţi convenţionale comparabile, sunt:
141200
C p1   5232 unităţi conv. comp./an (12.21)
26,989

91200
C2   8631 unităţi conv. comp./an (12.22)
10,566

Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că, cu metoda unităţilor convenţionale

comparabile, cifrele care exprimă capacitatea nu se mai pot converti în unităţi fizice pe
sortimente, deoarece capacitatea este calculată pe fiecare grupă de utilaje în parte, pe când
coeficienţii structurii tipice sunt determinaţi cu elemente (respectiv normele de timp) aferente
tuturor grupelor de utilaje din secţie. Din această cauză trebuie acordată atenţie când se
corelează valorile capacităţii cu sarcinile planului de producţie.
În cazul cel mai general, când secţia are I grupe de utilaje, se calculează capacitatea
fiecărei grupe conform formulelor (12.21) şi (12.22). Se întocmeşte apoi o singură balanţă a
capacităţilor pe secţie, exprimată în unităţi convenţionale comparabile. Grupa de utilaje
conducătoare se stabileşte pe baza criteriilor enunţate anterior, cu diferenţa că primul criteriu se
va referi la ponderea timpului de prelucrare necesar pentru întreaga secţie. După descoperirea
locurilor înguste se stabilesc o singură dată măsuri tehnico-organizatorice valabile pentru toate
sortimentele din plan, ceea ce constituie o simplificare considerabilă în comparaţie cu metoda
de elaborare a balanţelor în unităţi naturale.
Calculele de capacitate prezentate pot fi uşor generalizate şi la celelalte secţii de bază a
întreprinderii: turnătorie, forjă, montaj. La secţiile de turnătorie veriga productivă principală
este în general sectorul de formare-turnare.
12.4.1.3. Determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii
După ce dispunem de capacităţile de producţie calculate pe secţii, capacitatea verigii
organizatorice superioare (uzină, fabrică sau întreprindere) se stabileşte egală cu capacitatea de
producţie a secţiei de bază care deţine rolul principal (conducător) în ansamblul secţiilor.
Analiza capacităţilor se face cu o balanţă, întocmită conform cu cele prezentate. Diferenţa este
că pe abscisă se identifică secţiile în locul grupelor de utilaje.
Pentru determinarea secţiei conducătoare se iau în considerare următoarele criterii:
- volumul şi structura pe secţii a fondurilor fixe (ponderea pe secţii a fondurilor fixe,
ponderea utilajelor de lucru în totalul fondurilor fixe, ponderea maşinilor automate
şi agregat în totalul parcului de utilaje);

13
 - ponderea din manopera totală, pe produse, ce revine fiecărei secţii;
- gradul de înzestrare al forţei de muncă cu fonduri fixe;
- nivelul şi forma de specializare a întreprinderii, pe produse, pe piese sau
tehnologică.
În construcţii de maşini, de regulă, secţiile de prelucrări mecanice sunt verigile
principale, excepţie făcând întreprinderile specializate pe stadii tehnologice, unde secţiile de
turnătorie, forjă sau asamblare pot fi, de la caz la caz, principale. În cazul secţiilor a căror
capacitate este sub nivelul capacităţii pe întreprindere, se impune stabilirea de măsuri tehnico-
organizatorice pentru eliminarea locurilor înguste.
12.4.2. Gradul de folosire a capacităţii de producţie
Un grad înalt de folosire a capacităţii de producţie conduce la:
- reducerea costului unitar al produselor prin scăderea cotei părţi de amortismente
care revin pe unitatea de produs;
- creşterea volumului de producţie realizată;
- creşterea beneficiilor, pe seama reducerii costurilor, ceea ce antrenează o
rentabilitate sporită.
În continuare vom considera un singur loc de muncă pe care se prelucrează un singur
produs. Concluziile pot fi generalizate pentru orice nivel organizatoric. Se fasc următoarele
notaţii:
Ftef - fondul de timp efectiv;
Futilizat - fondul de timp folosit. Diferă de Ftef prin volumul pierderilor de timp
neplanificate, datorită unor deficienţe tehnico-organizatorice, precum şi prin faptul că timpul
de reparaţii realmente utilizat poate să difere faţă de timpul prins în planul de reparaţii conform
normativelor;
Fnormativ - se calculează în ore/an, considerând că se lucrează 3 schimburi în toate
zilele lucrătoare din an, din care apoi se scade timpul de reparaţii conform normativelor;
nt - norma tehnică de timp, conform documentaţiei tehnologice;
ntp - norma de timp progresivă;
ntreal - timpul mediu real utilizat pe unitatea de produs;
Ftef
C pef  - capacitatea de producţie efectivă;
ntp
Fnormativ
C pnormativ  - capacitatea de producţie normativă;
nt
Q - volumul producţiei realizat, legat de Futilizat prin relaţia Futilizat  Q  ntreal .
În aceste condiţii putem vorbi despre un indice de utilizare normativ, k unormativ , şi de un
indice realizat , k urealizat .
C pef Ftef nt
K unormativ     k ext  k int (12.23)
C pnormativ Fnormativ ntp

Q Futilizat n
K urealizat    t  k ext
'
 k int
'
(12.24)
C pnormativ Fnormativ ntreal

Din relaţiile (12.23) şi (12.24) rezultă că gradul de utilizare a capacităţii de producţie se

'
descompune în doi factori: un indice de folosire extensivă ( k ext , k ext ), determinat de modul

14
 '
în care este utilizat fondul de timp de lucru, şi un indice de folosire intensivă ( k int , k int ),
care ţine de latura intensivă a procesului de producţie şi se reflectă în modul de realizare a
normelor, deci:
k unormativ  k ext  k int (12.25)

k urealizat  k ext
'
 k int
'
(12.26)

12.4.3. Calcule de optimizare a capacităţii de producţie

În paragraful 12.4.1 s-a văzut că pentru calculul clasic al capacităţilor trebuie să
stabilim mai întâi coeficienţii de structură a producţiei, pe care i-am determinat pe baza cifrelor
de plan. După aceea capacitatea s-a calculat pornind de la ipoteza că ea trebuie să păstreze
structura, pe sortimente a planului.
Calculele de optimizare sunt un element fundamental a planului capacităţilor şi a
planului de producţie. Pornind de la dotarea cu maşini unelte şi utilaje de care dispunem, şi de
la nomenclatorul produselor pe care le putem fabrica, urmărim să determinăm volumul anual
de producţie din fiecare sortiment, astfel încât să asigurăm satisfacerea unui anumit criteriu
economic.
Avem o secţie care dispune de I maşini ( sau grupe de maşini ), folosite la prelucrarea a
J produse. Vom identifica prin indicele i=1,...,I maşina, iar prin indicele j=1,...,J produsul.
Se cunoaşte din documentaţia tehnologică, timpul normat t ij pentru prelucrarea
produsului j pe maşina i. Ştim că maşina ( sau grupa de maşini ) i dispune de un fond de timp
efectiv de F i ore/an.
Să se stabilească volumul anual de producţie pe fiecare produs astfel încât să se asigure
încărcarea ( utilizarea ) maximă a parcului de maşini din secţie.
Notăm:
x j - volumul anual de producţie din sortimentul j;
p j - timpul necesar prelucrării complete a unei unităţi din produsul j, adică
I
p j   t ij .
i 1
Modelul matematic care rezultă pentru această problemă este un model de programare
liniară şi are următoarea formă:
J

Max Z =  p j  x j (12.27)
j 1

Sistemul de condiţii:
J

t
j 1
ij  x j  Fi , i=1,...,I (12.28)

xj  0, j=1,...,J (12.29)

Funcţia obiectiv exprimă timpul consumat în secţie pentru fabricarea tuturor

sortimentelor, din fiecare realizându-se câte o cantitate x j . Se cere să se găsească acele valori
pentru x1 , x 2 ,..., x J care să ducă la un consum maxim de timp de lucru. Setul de restricţii
(12.28) limitează timpul de prelucrare pe maşina i la fondul de timp efectiv al acesteia.
Relaţiile (12.29) sunt obişnuitele condiţii de nenegativitate impuse asupra cantităţilor x j .

15
 Soluţia modelului (12.27)-(12.29) va indica valorile optime x1* , x2* ,..., x *J , care conduc
la un volum de prelucrări ce necesită un total de Z * ore/an. Dacă luăm în considerare că parcul
I Z*
de maşini al secţiei dispune de un fond de timp de lucru egal cu  Fi , atunci raportul I
i 1  Fi i 1
este o măsură a gradului de utilizare extensivă a capacităţii de producţie a secţiei.
Modelul de mai sus devine mai complex dacă apar şi alte considerente care trebuie
avute în vedere. De exemplu, pentru a satisface anumite cerinţe legate de satisfacerea pieţei, se
impune întreprinderii o cantitate anuală minimă, min j , care trebuie să fie produsă din
sortimentul j. În acest caz programul liniar devine:
J

Max Z = p
j 1
j  xj (12.30)

Sistemul de condiţii:
I

t
j 1
ij  x j  Fi , i=1,...,I (12.31)
x j  max j , j=1,...,J (12.32)
x j  min j , j=1,...,J (12.33)

Modelul (12.27)-(12.29) poate fi privit ca un caz particular al modelului (12.30)-

(12.33), pentru că dacă un anumit sortiment j nu este afectat de nici un fel de restricţii, atunci
min j  0 şi max j   .
Funcţia obiectiv poate să exprime şi alte criterii decât maximizarea timpului total de
prelucrări, cum ar fi: maximizarea valorii producţiei marfă, maximizarea beneficiului.
Cuvinte cheie
Capacitate de producţie Unităţi de timp
Unităţi naturale Fond de timp de lucru al utilajului
Unităţi convenţionale Balanţa capacităţii de producţie
Unităţi valorice Capacitate de producţie normativă
Întrebări recapitulative
1. Care este definiţia capacităţii?
2. Care este diferenţa între capacitatea teoretică şi cea reală?
3. Ce se înţelege printr-un loc îngust?
4. Daţi exemple de măsuri intensive şi extensive de eliminare a locurilor înguste.
5. Cum se face trecerea de la capacitatea exprimată în produse reprezentative la cea
exprimată în produse reale?
6. Care este diferenţa între fondul de timp efectiv şi fondul de timp calendaristic?
7. Care este diferenţa între unităţile convenţional comparabile şi unităţile convenţional
necomparabile?
Descrierea cazurilor
O întreprindere realizează patru produse pe trei maşini. Planificarea producţiei pentru
următoarele şase luni este prezentată în tabelul 12.6.
Tabelul 12.6. Planificarea producţiei pe primul semestru

16
 Produs Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie
P1 200 0 200 0 200 0
P2 100 100 100 100 100 100
P3 50 50 50 50 50 50
P4 100 0 100 0 100 0

Pentru realizarea unei bucăţi din fiecare produs, pe fiecare maşină este necesar
următorul timp exprimat în ore:
Tabelul 12.7. Norma de timp [ore]
Maşina Produs
P1 P2 P3 P4
M1 0,25 0,15 0,15 0,25
M2 0,33 0,20 0,30 0,50
M3 0,20 0,30 0,25 0,10
Timpul de reparaţii reprezintă 20% din fondul de timp nominal. Fondul de timp
nominal [ore] disponibil pentru fiecare maşină în următoarele şase luni este:
Tabelul 12.8. Fondul de timp nominal
Maşina Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie
M1 120 60 60 60 60 60
M2 180 60 180 60 180 60
M3 120 60 120 60 120 60

Determinaţi dacă întreprinderea dispune de suficientă capacitate pentru realizarea

planului de producţie.
Recomandări bibliografice
1. Cândea D., Abrudan I., Organizarea şi conducerea întreprinderilor industriale,
Atelierul Institutului Politehnic Cluj Napoca, 1984
2. James F., şa, APIS Dictionary, 7th Edition, American Production and Inventory
Control Society, 1992
3. James R.E., Applied Production and operatiions Management, 4th Edition, West
Publishing Company, 1993
4. Pritsker A., Alan B., Capacity Management- The DNA of manufacturing Systems,
APICS The Performance Advantage, no. 4, 1991

17