PROFESOR Univ.

Emerit
Corneliu Neagu

STUDENT :MARICA BOGDAN C-TIN

CAPACITATEA DE
PRODUCŢIE
ŞI GRADUL DE
UTILIZARE A
ACESTEIA
 Capacitatea de producţie: concept; factori de
influenţă

Determinarea indicatorilor din planul de producţie al

unităţilor industriale necesită fundamentarea mărimii
capacităţii de producţie şi a utilizării optime a acesteia.
Capacitatea de producţie reprezintă producţia
maximă ce poate fi obţinută într-o perioadă dată, într-o
anumită calitate şi structură sortimentală, în condiţiile
folosirii intensive şi extensive a mijloacelor de producţie şi
a celui ai eficient regim de lucru al acestora.
Asupra mărimii capacităţii de producţie a
întreprinderilor de producţie industrială acţionează
următorii factori de influenţă:
a) numărul de utilaje existente în întreprindere şi
mărimea suprafeţelor de producţie care
influenţează în mod direct proporţional mărimea
capacităţii de producţie;
b) normele tehnice de folosire a utilajului de
producţie şi a suprafeţelor de producţie. Aceste
norme sunt de două feluri:
- norme de utilizare intensivă;
- norme de utilizare extensivă
c) sortimentul optim de fabricaţie.
Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce
se poate obţine într-o unitate de timp, pe unitatea
caracteristică dimensională a unui utilaj sau suprafaţă de
producţie.
În siderurgie, norma de utilizare intensivă poate fi
exprimată în cantitatea de fontă, exprimată în tone, care se
obţine pe un metru cub de volum al unui furnal, într-o zi
de lucru.
 În condiţiile unor schimbări profunde care pot apare
în cadrul proceselor de producţie, datorită perfecţionării
continue a tehnologiilor de fabricaţie şi a nivelului de
pregătire profesională a personalului lucrător, aceste
norme trebuie modificate pentru a corespunde situaţiei
existente la un moment dat în unităţile de producţie
industrială
Această modificare a normelor de utilizare industrială se
poate face în două moduri, şi anume:
a) pentru utilajele sau instalaţiile noi, normele de
utilizare intensivă se stabilesc pe baza datelor
înscrise în fişa tehnică a utilajelor;
b) pentru utilajele sau instalaţiile existente deja în
funcţiune, normele de utilizare intensivă se
stabilesc în funcţie de realizările de vârf ale
perioadei precedente. Metodologia de determinare
a normelor de utilizare intensivă, în acest caz,
presupune parcurgerea următoarelor etape:
- se stabileşte luna din anul precedent în care s-a
obţinut producţia maximă;
- din cadrul acestei luni se aleg zece zile
consecutive în care normele de utilizare
intensivă au fost superioare mediei din această
lună;
- se face o medie aritmetică a realizărilor obţinute
în aceste zece zile.
Norma de utilizare intensivă astfel obţinută se
compară cu normele obţinute de alte unităţi industriale cu
rezultate remarcabile din ţară şi din străinătate, în funcţie
de care se stabileşte apoi mărimea normelor astfel
calculate.
Această metodologie poate fi utilizată în cazul în
care structura sortimentală a producţiei rămâne
neschimbată faţă de perioada precedentă.
Dacă această structură se schimbă, se va lua în
considerare producţia echivalentă a perioadei de vârf,
calculată pe baza structurii producţiei din perioada pentru
care se calculează capacitatea de producţie.
Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă
timpul de funcţionare al utilajelor sau instalaţiilor, sau
timpul de utilizare al suprafeţelor de producţie.
Mărimea normelor de utilizare este influenţată de
numeroşi factori dintre
car
e: - nivelul de înzestrare tehnică al
întreprinderii;
- gradul de calificare al personalului muncitor;
- calitatea resurselor materiale;
- modul de organizare al producţiei;
- regimul de lucru;
- mărimea timpilor de întreruperi
pentru reparaţii; etc.
c) sortimentul producţiei influenţează mărimea
capacităţii de producţie, prin aceea că diferitele
produse având diverse norme de timp, determină
anumite mărimi ale capacităţii de producţie şi
deci un grad diferit de utilizare a acestuia.
Sortimentul care asigură cea mai bună utilizare a
capacităţii de producţie se
numeşte sortiment optim.
 Fundamentarea mărimii capacităţii de
producţie

Metodologia generală de calcul a capacităţii de

producţie a unei întreprinderi de producţie
industrială

Pentru determinarea capacităţii de producţie la nivel

de întreprindere, se porneşte în mod ascendent de la nivel
de loc de muncă, sector, atelier sau secţie de producţie şi,
în final, se ajunge la nivel de întreprindere.
Din punct de vedere metodologic, unităţile de
producţie se împart în:
 întreprinderi în care produsul se obţine în urma
prelucrării materiilor şi materialelor pe un singur
utilaj sau instalaţie;
 întreprinderi în care produsul se obţine în urma
unor prelucrări succesive la mai multe maşini,
utilaje sau instalaţii.
Pentru întreprinderile din prima grupă, capacitatea
de producţie la nivel de întreprindere se obţine din
însumarea capacităţii de producţie a tuturor subunităţilor
de producţie componente (secţii sau ateliere).
Pentru întreprinderile din cea de-a doua grupă,
capacitatea de producţie la nivel de întreprindere este dată
de capacitatea de producţie a verigii conducătoare.
Veriga conducătoare a unei unităţi de producţie se
stabileşte în funcţie de următoarele criterii:
➢poate fi verigă conducătoare subunitatea de
producţie cu ponderea cea
mai mare în manopera întreprinderii;
➢poate fi veriga conducătoare subunitatea de
producţie cu ponderea cea mai mare în valoarea
totală a mijloacelor de producţie ale întreprinderii.
Aşa cum s-a arătat, calculul capacităţii de producţie
a întreprinderii începe cu calculul capacităţii de producţie
a grupelor de utilaje sau instalaţii. Pentru aceasta, este
necesar să se determine mai întâi:
- timpul disponibil de funcţionare a utilajelor sau
instalaţiilor;
- norma de producţie a utilajelor pe unitatea de timp,
sau norma de timp a produselor fabricate.
Timpul disponibil se calculează în mod diferit, în
funcţie de regimul de lucru al utilajelor:
a) la utilajele sau instalaţiile cu funcţionare continuă,
timpul disponibil se determină cu relaţia:
Td = T c - TR
und
e: Td – timpul disponibil;
Tc –timpul de lucru calendaristic
(24h  365 zile); RR – timpul pentru
reparaţii planificate.
b) la utilajele care lucrează cu săptămâna de lucru
întreruptă, timpul disponibil se determină după
relaţia:
100 
p
Td = [Tc – (TL + TR)]
 ns  ds 
100
und
e: Td – timpul disponibil de lucru;
Tc – numărul de zile calendaristice din an;
TL – timp liber, datorat sâmbetelor, duminicilor
şi sărbătorilor legale; TR – timpul pentru
reparaţii planificate, exprimat în zile;
ns – numărul de schimburi
lucrătoare; ds . durata unui
schimb în ore;
p – procentul de întreruperi admisibile.
c) la utilajele şi instalaţiile cu funcţionare sezonieră,
timpul disponibil se determină pentru perioada cât
funcţionează utilajul sau instalaţia.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie se
face în mod diferit,
după cum utilajele sunt:
- cu specializare pe produs;
- cu specializare tehnologică.
Utilajele cu specializare pe produs sunt cele care
prelucrează integral un anumit produs, dintr-o anumită
cantitate de materii prime şi materiale.
Utilajele cu specializare tehnologică se
caracterizează prin aceea că realizează o gamă largă de
tipuri de produse, dar pentru care execută o singură
operaţie sau un număr redus de operaţii tehnologice.

12.1.1 Fundamentarea mărimii capacităţii de

producţie la utilajele cu specializare pe
produs

Capacitatea de producţie la această categorie de

utilaje se determină în mod diferit după cum utilajele:
- elaborează şarje;
- permit stabilirea unei norme de utilizare intensivă;
 - permit stabilirea unei norme de timp pe produs
sau a unei norme de producţie în unitatea de timp.
a) pentru utilajele şi instalaţiile din prima categorie,
capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
T
Ip = Gmp  Kp  d ,
ds
und
e: Gmp – greutatea materiilor prime care sunt
introduse în instalaţie la o singură încărcare;
Kp – coeficientul de transformare din materie
primă în produs finit; Td – timpul disponibil de
lucru al instalaţiei;
ds – durata de elaborare a unei şarje.
Utilajele şi instalaţiile specifice acestei categorii sunt
furnalele, instalaţiile
chimice etc.
 b) pentru utilajele şi instalaţiile pentru care se poate
stabili o normă de utilizare intensivă, capacitatea de
producţie se poate determina după relaţia:
Cp = I  K  Td,
und
e:
I – indicele (norma) de
utilizare intensivă; Td – timpul
disponibil de lucru al utilajului;
K – caracteristica dimensională
a utilajului.
c)la utilajele şi instalaţiile pentru care se cunosc
normele de producţie în
unitatea de timp sau norma de timp a unui produs,
capacitatea de producţie se determină cu ajutorul a două
relaţii:
Cp = Td  np;
T
Cp = d ,
nt
und
e: Td – timpul disponibil de lucru
al instalaţiei; np – norma tehnică
de producţie a utilajului.
Din cele două relaţii rezultă că norma de producţie şi
norma de timp sunt
mărimi invers proporţionale.

12.1.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de

producţie la utilajele cu specializare
tehnologică

Despre utilajele care fabrică mai multe produse, dar

pentru care execută un număr limitat de operaţii
tehnologice, spunem că sunt utilaje cu specializare
tehnologică.
 Capacitatea de producţie a acestora se determină în
mod diferit, după cum va fi luată în considerare mărimea
normelor de timp sau de producţie, sau producţia realizată
într-o perioadă precedentă considerată de bază.

12.1.2.1 Fundamentarea mărimii capacităţii de

producţie la utilajele cu specializare
tehnologică, în funcţie de normele de timp
sau de producţie

În acest caz, la un singur utilaj vor fi prelucrate mai

multe produse. În acest caz, pentru determinarea
capacităţii de producţie se transformă toate produsele reale
în produse reprezentative şi apoi se calculează capacitatea
de producţie a utilajului ca şi cum ar fi specializat în
prelucrarea unui singur produs, şi anume a produsului
reprezentativ.
Determinarea capacităţii de producţie se face în mai
multe etape, care se regăsesc în coloanele tabelului 1.1.
 Calculul capacităţii de producţie la utilajele cu specializare tehnologică, în funcţie de mărimea normelor de timp

Tabelul 1.1

Denumirea Cantitatea Norma de Norma de Coeficientul Transformarea Structura Capacitatea de Repartizarea pe Transformarea
produselor de timp a timp a de produselor reale producţiei producţie structură a capacităţii capacităţii de
fabricate produselor produsului echivalenţă în produse reprezentative exprimată în de producţie exprimată producţie în
(buc) (h/buc) reprez. reprezentative produse în produse produse reale
(h/buc) reprezentative reprezentative
0 1 2 3 4=2:3 5=41 6 7 8=7*6 9=8:4
A* QA ntA ntA ntA/ntA QA QA/QA 100 Td CpA(A) Cp(A)
QA(B) Cp r  N n  CpB(B)
B QB ntB - ntB/ntA QB/QB 100 n tA Cp(B)
C QC ntC - ntC/ntA QA(C) QC/QC 100 Cpc(C) Cp(C)
Total - - - - QA 100% Cpr -
Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a
acesteia
Pentru o mai uşoară înţelegere a metodologiei, să analizăm unele din
etapele acesteia:
 produsul reprezentativ poate fi produsul cu cea mai mare normă de timp
sau produsul care se fabrică în cantitatea cea mai mare;
 coeficientul de echivalenţă a unor produse reale cu un produs
reprezentativ se calculează raportând normele de timp ale produselor
reale la norma de timp a produsului reprezentativ;
 transformarea produselor reale în produse reprezentative se obţine
înmulţind cantitatea de produse reale cu coeficientul de echivalenţă;
 structura producţiei reprezentative se obţine prin împărţirea fiecărei
cantităţi de produse reprezentative corespunzătoare fiecărui produs real,
la total producţie reprezentativă;
 pentru determinarea capacităţii de producţie exprimată în produse
reprezentative, se consideră utilajul ca şi cum ar avea specializarea în
produs reprezentativ. În acest caz, capacitatea de producţie se obţine
aplicând una din cele două relaţii:
Td
Cpr = Nn  sau Cpr = Nn  Td  npr, unde:
nn
Cpr – capacitatea de producţie exprimată în produs reprezentativ;
Nn – numărul de utilaje care prelucrează produsele reale;
Td – timpul disponibil de lucru al acestor utilaje;
nn şi npr – norma de timp, respectiv de producţie a produsului reprezentativ.
 după determinarea capacităţii de producţie exprimată în produs
reprezentativ, aceasta se repartizează pe structura producţiei calculată în
tabelul 12.1 col.6;
 ultima etapă a metodologiei propune transformarea capacităţii de
producţie din produse reprezentative în produse reale; aceasta se obţine
prin împărţirea capacităţii de producţie exprimată în produse
reprezentative din col. 8 la coeficientul de echivalenţă din col. 4.

12.1.2.2 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele

cu specializare tehnologică, pe baza producţiei realizate într-o
perioadă precedentă

Această metodologie este specifică industriei constructoare de maşini. În

acest caz, capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
m
n
1i
 tdi
(100     ) ;
C P i
1
p 0 n
100
m 0i
 tei
i 1
unde:
P0 – producţia realizată în perioada precedentă;
 - procentul de creştere a productivităţii muncii în perioada considerată
faţă de perioada precedentă;
 - ponderea factorilor intensivi în creşterea producţiei, pe seama
productivităţii muncii;
n

m
i 1
1i - numărul de utilaje din veriga conducătoare, din grupa de utilaje i,

pentru anul pentru care se determină capacitatea;

n

m
i 1
0i - numărul de utilaje i din veriga conducătoare pentru perioada

precedentă;
tdi – timpul maxim disponibil în anul pentru care se determină capacitatea,
pentru grupa de utilaje i;
tei – timpul efectiv de lucru al utilajelor din grupa i ale verigii
conducătoare, în perioada precedentă;
 - este un coeficient de simultaneitate al încărcării utilajelor, ale cărui
valori se diferenţiază în funcţie de tipul producţiei existente la un
moment dat.
Astfel:  = 0,88 pentru producţia de unicate şi serie mică;
 = 0,92 pentru producţia de serie mijlocie;
 = 0,96 pentru producţia de masă.

Există situaţii când în cadrul aceleiaşi verigi de producţie se prelucrează

mai multe tipuri de produse. În acest caz, capacitatea de producţie pentru fiecare
fel de produs în parte se calculează după relaţia:

Cpi =   P0i
unde:
Cpi = capacitatea de producţie a verigii, exprimată în produsul i;
P0i = producţia din perioada precedentă exprimată în produse i;
 - un factor multiplicator, care se determină cu ajutorul relaţiei:
m
n
1i
 tdi
100     in1
 100  .
 m
0i
 tei
i 1
Această relaţie se poate utiliza cu bune rezultate, dacă structura producţiei
din perioada precedentă este comparabilă cu structura producţiei din anul pentru
care se face calculul; dacă această structură se schimbă, este necesară recalcularea
producţiei în condiţiile perioadei curente.
 12.1.3 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie în
funcţie de mărimea suprafeţelor de producţie

În multe unităţi de producţie industrială, o mare parte din procesul de

producţie se desfăşoară pe suprafeţe de producţie: turnătorie, secţii de montaj etc.
Pentru aceste unităţi de producţie, capacitatea de producţie se determină
după relaţia:
Cp = S  I  Td,
unde:
S – mărimea suprafeţei de producţie;
I – norma de utilizare intensivă a suprafeţei;
Td – timpul maxim disponibil de lucru al unităţii de producţie.
Norma de utilizare intensivă (I) din relaţia de mai sus, se calculează pe
baza realizărilor perioadei de vârf cu ajutorul relaţiei:
Pv
I= ,
Cs  H  S
unde:
Pv – reprezintă producţia perioadei de vârf;
Cs – reprezintă coeficientul de schimburi din perioada de vârf;
H – numărul de ore lucrătoare dintr-un schimb în perioada de vârf (se
obţine prin înmulţirea numărului de zile lucrătoare din perioade de
vârf cu numărul orelor lucrătoare într-un schimb);
S – suprafaţa verigii de producţie.
Coeficientul de schimburi se determină după relaţia:
Num ă rul total de muncitori
Cs 
Num ă rul de muncitori din schimbul de bază

Se consideră schimb de bază, schimbul cu cel mai mare număr de

muncitori.

12.1.4 Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la

liniile de producţie în flux

În acest caz, capacitatea de producţie se determină pentru fiecare linie în

flux în parte, după relaţia:
ds  60  tir
Cs = ;
T
unde:
ds – durata schimbului, în ore;
tir – timpul întreruperilor reglementate, în minute;
T – mărimea tactului de producţie al liniei, în minute.
 12.3 Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie

Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este un indicator de mare

importanţă în stabilirea volumului de producţie ce va fi prelucrat în unitatea
industrială.
Acest indicator se determină cu relaţia:
P
Gn = 100 ,
Cpma
unde:
Gn – gradul de utilizare a capacităţii de producţie;
P – producţia care urmează a fi executată într-o perioadă considerată;
Cpma – capacitatea de producţie medie anuală pentru aceeaşi perioadă de
timp.
Gradul de utilizare a capacităţii de producţie poate fi determinat:
 în cazul în care atât producţia cât şi capacitatea de producţie medie
anuală sunt exprimate în aceleaşi unităţi de măsură;
 sau, dacă există un ansamblu de produse care se măsoară în unităţi de
măsură diferite, se poate folosi exprimarea valorică.
Transformarea producţiei sau capacităţii de producţie în unităţi valorice, se
poate obţine pe baza relaţiei:
n

Q= q i 1
i  pi ,
unde:
qi – cantitatea din produsul i, exprimată în unităţi fizice;
pi – preţul mediu unitar al produsului i.
Capacitatea de producţie medie anuală este un indicator care ţine seama de
numărul utilajelor intrate sau ieşite din funcţiune, precum şi de utilajele
modernizate în cursul perioadei considerate. Astfel, capacitatea de producţie
medie anuală se determină pe baza relaţiei:
C  C T C T C T
C  pi i pm m ps s
pma pe   ,
12 12 12
unde:
Cpe – capacitatea de producţie existentă la începutul perioadei considerate;
Cpi – capacitatea de producţie intrată în funcţiune în aceeaşi perioadă;
Ti – numărul lunilor de funcţionare în aceeaşi perioadă, a capacităţilor
intrate în funcţiune;
Cpm – capacitate de producţie modernizată în cursul perioadei;
Tm – numărul lunilor de funcţionare a capacităţilor modernizate;
Cps – capacităţile de producţie scoase din funcţiune în cursul perioadei;
Ts – numărul lunilor de nefuncţionare a capacităţilor scoase din funcţiune.
 Împreună cu indicatorul „capacitate medie anuală” se vor determina şi
indicatorii „producţia posibilă”, „producţia care urmează a fi executată” şi
„deficitul de capacitate”.
Producţia posibilă reprezintă volumul maxim de producţie ce poate fi
realizat de veriga de producţie cu capacitatea cea mai mică.
Deficitul de capacitate reprezintă diferenţa de capacitate dintre capacitatea
de producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a unei verigi de
producţie cu capacitate de producţie mai mică decât a verigii conducătoare.
Într-o formă sintetică, relaţia dintre aceşti indicatori se poate exprima cu
ajutorul formulei:
Pp = Cp - D
Pp – producţia posibilă;
Cp – capacitatea de producţie, dată de mărimea capacităţii de producţie a
verigii conducătoare;
D – deficitul de capacitate al locului îngust.
Producţia care urmează a fi executată „P”, conform comenzilor primite de
la clienţi, poate fi mai mică sau cel mult egală cu producţia posibilă.
Concluzionând, corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă
şi producţia ce urmează a fi executată poate fi dată de relaţia:
Cp  Pp  P,
unde:
Pp – producţia ce urmează a fi executată;
Cp şi Pp – au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.

12.4 Balanţele capacităţii de producţie

Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului

Balanţele de capacitate sunt instrumente de măsură a gradului de încărcare
a utilajelor de producţie şi a deficitelor şi excedentelor de capacitate.
Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului se întocmeşte la nivel
de întreprindere, exprimând, cu ajutorul ei, mărimea deficitelor sau excedentelor
de capacitate.
Un exemplu de întocmire a unei astfel de balanţe poate fi ilustrat în
tabelul de mai jos.
Tabelul 1.2
Capacitatea Secţia S2 Secţia S3 Producţia
de producţie Necesar Existent Excedent Necesar Existent Excedent posibilă
a verigii de de (+) de de (+)
conducătoare capacitate capacitate Deficit capacitate capacitate Deficit
(-) (-)
5000 5000 5500 +500 5000 4200 -800 4200

Din tabelul de mai sus rezultă că necesarul de capacitate a fiecărei

subunităţi de producţie este dat de mărimea capacităţii de producţie a verigii
conducătoare. Excedentul sau deficitul de capacitate a subunităţilor de producţie
care nu sunt verigi conducătoare este dat de diferenţa dintre necesarul şi existentul
de capacitate a acestor verigi. Producţia posibilă ce poate fi realizată în cadrul
întreprinderii este dată de cea mai mică capacitate de producţie existentă a unei
subunităţi de producţie.
Gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de relaţia:
P
Gpp =  100, unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie.
Pp
În vederea elaborării măsurilor tehnico-organizatorice de îmbunătăţire a
folosirii capacităţii de producţie, se impune fundamentarea mărimii rezervelor de
capacitate. Acestea sunt de trei feluri:
- rezerva potenţială de producţie;
- rezerva potenţială extensivă;
- rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială de producţie se determină cu ajutorul relaţiei:
Rp = Cp – P, unde:
Cp – capacitatea de producţie;
P – producţia ce urmează a fi executată.
Rezerva potenţială este la rândul său o sumă a rezervelor potenţiale
extensive şi intensive:
Rp = Rpe + Rpi, unde:
Rpe – rezerva potenţială extensivă;
Rpi – rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială extensivă se determină cu ajutorul relaţiei:

T 
Rpe = P d    1 , unde:
 Te 
P – volumul producţiei ce urmează a fi executată;
Td – timpul maxim disponibil al utilajelor;
Te – timpul producţiei realizate în perioadele de bază;
 - coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor.
Rezerva potenţială intensivă se determină pe baza relaţiei:
Rpi = Rp – Rpc, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute.

12.4.2 Planul de încărcare a utilajelor

În cadrul secţiilor de prelucrări mecanice, în care utilajele au specializare

tehnologică, dimensionarea capacităţii de producţie se face prin stabilirea gradului
de încărcare a acestora.
Pentru aceasta se stabileşte pentru fiecare grupă de utilaje necesarul de
maşini-oră pentru prelucrarea tuturor produselor şi disponibilul de maşini-oră
pentru fiecare grupă de utilaj în parte. Comparând cei doi indicatori se poate
determina deficitul sau excedentul de maşini-ore sau deficitul sau excedentul de
utilaje.
 În mod concret, un plan de încărcare se prezintă sub forma tabelului 12.3.
În completarea planului de încărcare se consideră că într-un an
calendaristic există 52 de duminici, 52 de sâmbete şi 6 sărbători legale, în care
regimul de lucru al întreprinderii ar putea fi întrerupt.

12.4.3 Balanţa dinamicii capacităţii de producţie

Această balanţă este un alt instrument de măsurare a mărimii capacităţii

de producţie prin luarea în considerare a modificărilor ce pot apare pe parcursul
unui an de zile, precum şi de determinare a gradului de utilizare a acesteia. În
cadrul acestei balanţe se calculează o serie de indicatori specifici, atât pentru un
an considerat de bază, cât şi pentru anul curent pentru care se întocmeşte balanţa.
În felul acesta, există posibilitatea unei analize comparative a mărimii
indicatorilor pentru perioadele analizate şi care să permită luarea unor măsuri de
îmbunătăţire a folosirii capacităţii de producţie.

Tabelul 12.3
Nr. Denumire indicatori UM Cantitatea de fabricat Norma de timp pe
crt. produs
1. Denumirea produselor
A
B buc. QA ntA
C buc. QB ntB
buc. QC ntC
C
2. Necesarul de maşini ore
N mh   Qi  nti
iA

3. Procent de îndeplinire a normelor In

4. Necesarul de maşini ore ţinând cont de Nm  h
procentul de îndeplinire a normelor N m  h / p In
5. Numărul de utilaje existente Nne
6. Fondul de timp calendaristic Fc = 365  24  Nne
7. Fondul de timp nominal total TN = [365 – (52 + 52 + 6)]Nne
8. Timpul planificat pentru reparaţii TR
9. Timpul disponibil al utilajelor TD = (TN – TR)Nne
10. Coeficientul încărcării utilajelor N
mh/p
Cin 
TD
11. Excedent sau deficit de maşini-ore E/D =  (Nm-h/p – TD) (ore-maşină)
12. Excedent sau deficit de maşini E/D (maşini-oră)
E/D (maşini) =
Timpul disponibil al utilajelor

Indicatorii acestei balanţe se împart în trei grupe:

a) indicatori referitori la necesarul de capacităţi de producţie;
b) indicatori de capacitate medie anuală;
c) indicatori de utilizare a capacităţii de
producţie. În prima grupă de indicatori se pot
enumera:
- producţia planificată pentru anul curent;
- capacitatea de producţie necesară pentru realizarea producţiei planificate;
- rezervele de capacitate;
- necesarul total de capacitate.
 Din grupa indicatorilor de „Capacitate medie anuală” fac parte:
 capacitatea de producţie existentă la începutul anului;
 capacitatea de producţie ieşită din funcţiune în cursul anului;
 capacitatea de producţie medie anuală.
În ultima grupă de indicatori ai balanţei dinamicii capacităţii de producţie
se calculează indicatorul „gradul de utilizare a capacităţii de producţie”, după
relaţia prezentată la paragraful „Gradul de utilizare a capacităţii de producţie”.

Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii

de producţie
Creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie este o importantă
rezervă de obţinere a unei producţii suplimentare cu aceleaşi mijloace fixe,
economisind, în acest fel, importante resurse financiare destinate investigaţiilor
pentru suplimentarea mărimii capitalului fix al întreprinderii.
Există trei grupe de posibilităţi de îmbunătăţire a gradului de utilizare a
capacităţii de producţie:
 posibilităţi intensive;
 posibilităţi extensive;
 posibilităţi mixte.
În grupa posibilităţilor intensive sunt incluse acele măsuri de creştere a
volumului producţiei pe unitatea de timp şi pe unitatea caracteristică a utilajului.
Dintre acestea pot fi menţionate posibilităţile:
- de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor
existente;
- de automatizare şi mecanizare a proceselor de producţie;
- de folosire a unor mijloace moderne de producţie etc.
Posibilităţile extensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie
se referă la creşterea volumului producţiei prin mai buna utilizare a timpului de
funcţionare a utilajelor. Se pot enumera aici:
➢reducerea timpului de menţinere în reparaţii a utilajelor;
➢reducerea timpilor de întrerupere în funcţionarea maşinilor;
➢mărirea numărului de schimburi lucrătoare etc.
În grupa posibilităţilor de ordin mixt se pot include măsuri:
- de creştere a cointeresării forţei de muncă pentru o mai bună utilizare a
maşinilor şi instalaţiilor;
- de creştere a calificării muncitorilor;
- de eliminare a locurilor înguste etc.