1.

Elemente necesare, etapele şi principiile proiectării unui proces tehnologic

1.1. Elemente iniţiale necesare proiectării proceselor tehnologice

Pentru întocmirea documentaţiei tehnologice, care este rezultatul procesului de

proiectare tehnologică este necesar să se cunoască sau să se determine:
a). Proiectul de execuţie al reperului sau produsului;
b). Programul de producţie;
c). Disponibilul de utilaje şi SDV-uri;
d). Gradul de calificare al forţei de muncă;
e). Documentaţie tehnică auxiliară.

a). Proiectul de execuţie al reperului sau produsului – este reprezentat de un

complet de documentaţie care în cel mai general caz trebuie să cuprindă:
- Borderoul de desene – este un tabel ce conţine informaţii despre volumul
părţii grafice a proiectului, specificându-se denumirea, numărul desenelor, formatele,
etc.
- Nomenclatorul de piese şi normalizate – sunt formulare de mărime A4,
numite liste de piese care cuprind informaţii despre denumirea reperelor componente,
nr. de bucăţi, material, masa netă, ş.a. şi liste de normalizate care cuprind date
similare referitor la aşa-numitele normalizate, constituite din şuruburi, şaibe, piuliţe,
ştifturi, pene, bolţuri, rulmenţi, arcuri, ş.a. standardizate.
- Desene de ansamblu şi subansamblu, care trebuie să permită înţelegerea
uşoară a rolului funcţional al fiecărui reper, cât şi modul de montare-demontare a
reperelor.
- Desene de execuţie – care sunt elementul de plecare al proiectării
tehnologice. Un desen de execuţie corect şi complet trebuie să conţină:
- un nr. suficient de vederi şi secţiuni;
- o cotare completă şi corectă;
- informaţii legate de material şi eventual semifabricat;
- informaţii legate de calitatea suprafeţei (rugozitate şi mod de obţinere),
tratamente termice;
- condiţii tehnice privind montajul şi exploatarea.
- Memoriu justificativ – care conţine eventual un studiu de necesitate sau de
fezabilitate, alături de un breviar de calcul, respectiv o serie de calcule de
dimensionare şi tehnico-economice efectuate de proiectant.
- Documentaţie auxiliară – care conţine caietul de sarcini, instrucţiuni de
montaj şi exploatare, norme SSM (Sănătate şi Securitatea Muncii) specifice.
 b). Programul de producţie – reprezintă cantitatea de produse ce urmează să se
execute într-o anumită perioadă de timp, conform contractelor existente.
Dacă N = nr. produselor (ansamblurilor) şi
n = nr. pieselor sau reperelor individuale de acelaşi tip ce intră în componenţa
produsului,
atunci programul de producţie se determină cu relaţia:

P = (1+K1+K2).n.N [buc/unit.timp]

K1 – coeficient < 0,2-0,3 ce reprezintă procentul pieselor de schimb şi de

siguranţă la montaj
K2 – coeficient < 0,1 ce reprezintă procentul pieselor rebutate

În mod normal K2 → 0, trebuind în acest scop să se asigure diverse măsuri

tehnico-organizatorice.
Programul de producţie influenţează în mod direct modul de organizare al
fluxului de lucru, adică dacă producţia se desfăşoară în linie tehnologică sau pe grupe
de maşini şi în acelaşi timp asupra caracterului producţiei (de unicat, de serie sau de
masă).

c). Disponibilul de utilaje şi SDV-uri – care trebuie cunoscut/estimat înainte de

începerea proiectării tehnologice. Există două situaţii posibile:
c1 – execuţia se va realiza într-o întreprindere existentă, caz în care trebuie să
se cunoască:
- nr. şi tipul utilajelor şi SDV-urilor;
- caracteristicile cinematice şi dimensionale ale utilajelor;
- precizia şi gradul de uzură ale utilajelor;
- posibilităţile de dotare cu utilaje şi SDV-uri noi;
- posibilităţile de realizare prin autodotare cu SDV-uri speciale;
- posibilităţile de colaborare cu alte întreprinderi.
c2 – execuţia se va realiza într-o întreprindere nouă, ce urmează a fi construită.
În acest caz dotarea cu utilaje şi SDV-uri se va face în funcţie de procesul tehnologic
cel mai economic şi în funcţie de resursele financiare existente.

d). Gradul de calificare al forţei de muncă

Din acest punct de vedere, dacă forţa de muncă prezintă o calificare ridicată,
procesul tehnologic se va proiecta după principiul concentrării operaţiilor, fiind
prevăzute cât mai puţine operaţii, cu complexitate cât mai ridicată.
 În caz contrar, procesul tehnologic se va proiecta după principiul divizării
operaţiilor, prevăzându-se cât mai multe operaţii simple, iar documentaţia
tehnologică aferentă va fi cât mai detaliată.

e). Documentaţie tehnică auxiliară.

Această documentaţie se referă la STAS-uri, ISO-SR, ND, STR-uri, cataloage
şi prospecte ale producătorilor de normalizate, necesare în parcurgerea anumitor
etape de proiectare a procesului tehnologic.

1.2. Etapele de calcul şi proiectare a unui proces tehnologic

În continuare sunt prezentate etapele principale parcurse în proiectarea unui

proces tehnologic, etape dintre care în cazul unui proces tehnologic de unicat pot fi
mai puţine, urmând a fi parcurse doar cele esenţiale sau cele pentru care se justifică
efortul de calcul. Aceste etape sunt:
- calculul ritmului liniei tehnologice;
- alegerea semifabricatului;
- stabilirea itinerarului tehnologic;
- alegerea schemelor de bazare şi determinarea erorilor de bazare;
- calculul adaosului de prelucrare şi al dimensiunilor intermediare;
- calculul regimului de aşchiere, urmat de optimizarea regimului;
- calculul normelor tehnice de timp;
- calculul coeficientului de încărcare şi sincronizarea operaţiilor
- întocmirea schemei liniei tehnologice;
- întocmirea programelor pentru prelucrarea pe MUCN;
- întocmirea schiţelor de prindere şi verificarea lor în vederea proiectării
SDV-urilor speciale.

1.3. Calculul ritmului liniei tehnologice

Ritmul unei linii tehnologice reprezintă intervalul de timp după care la capătul
unei linii tehnologice, intr-un atelier, secţie sau întreprindere se obţine un reper finit
sau un produs. Relaţia de calcul al ritmului unei linii tehnologice este:
[min/buc]
În care:
Fn – fondul nominal de timp
Fn = 60.z.s.h [min/an]
 z – nr. zile lucrătoare pe an
s – nr. de schimburi pe zi
h – durata unui schimb în ore
Fnef = Fn.;  = 0,94-0,95
Fnef - fondul nominal de timp efectiv
Caracterul producţiei poate fi determinat de un factor care se numeşte
coeficientul de stabilitate a fabricaţiei, care se determină pentru fiecare operaţie în
parte:

Unde Nti reprezintă volumul de muncă necesar pentru realizarea operaţiei „i”
Ki < 1 – producţie de masă
1 < Ki < 10 – producţie de serie mare
10 < Ki < 20 – producţie de serie mijlocie
Ki > 20 – producţie de serie mică → unicat

1.4. Alegerea semifabricatului şi tehnologicitatea formei pieselor

În vederea alegerii corecte a semifabricatului necesar se au în vedere un

complex de factori, care se referă în principal la:

1.4.1. limite tehnice:

- stadiul curent de dezvoltare a tehnologiilor de semifabricare, referitor la
dimensiunile max/min care se pot obţine;
- greutatea max/min care poate fi relativ comod manipulată;
- calitatea suprafeţei max/min care poate fi obţinută prin tehnologia de
semifabricare aleasă;
- precizia dimensională max/min care poate fi obţinută prin tehnologia de
semifabricare aleasă;
- grosimea pereţilor sau a nervurilor max/min care poate fi obţinută prin
tehnologia de semifabricare aleasă;
- materialele care se pretează la un anumit procedeu de semifabricare.

1.4.2. condiţii tehnice impuse piesei:

- gradul de izotropie a proprietăţilor fizico-chimice a materialului
semifabricatului;
- probleme specifice de fibraj al materialului:
- posibilitatea aplicării unor tratamente termice şi termochimice şi din acest
punct de vedere interesează structura şi duritatea ce se pot obţine, grosimea
stratului modificat, ş.a.
 1.4.3. factori economici:
- caracterul producţiei – influenţează sub aspectul că anumite procedee de
semifabricare, cum ar fi turnarea de precizie, turnarea sub presiune,
extrudarea, laminarea profilată, matriţarea de precizie, şi altele similare
necesită scule şi dispozitive costisitoare şi sunt deci aplicabile pentru
producţia de serie şi de masă. Există şi excepţii de la această situaţie în
cazul unor piese de dimensiuni mari, care au eventual suprafeţe care nu pot
fi prelucrate ulterior prin aşchiere, putându-se totuşi folosi un procedeu
neconvenţional
- coeficientul de utilizare a materialului

mp – masa piesei finite

msf – masa semifabricatului
c > 0,85 → 1

1.4.4. factori organizatorici:

- se referă la posibilitatea asigurării cu semifabricate şi la execuţia pieselor în
procesul tehnologic dorit. Dacă ritmul liniei tehnologice e mic, se aleg
semifabricate cu formă şi dimensiuni cât mai apropiate de piesa finită şi
invers.
- se are în vedere de asemenea posibilitatea de realizare a semifabricatelor pe
plan local sau obţinerea acestora din colaborări, de la alte întreprinderi.

În ceea ce priveşte tehnologicitatea formei pieselor se are în vedere

posibilitatea ca, în raport de forma şi dimensiunile unei piese, aceasta să poată fi
realizată în numărul de bucăţi dorit, cu un consum minim de material şi energie, cu
cheltuieli minime de manoperă, în condiţiile respectării funcţionalităţii şi a condiţiilor
tehnice impuse.
Tehnologicitatea unei piese se poate exprima printr-o serie de indicatori globali
sau relativi:
- masa piesei raportată la masa semifabricatului, deci coeficientul de utilizare
a materialului;
- gradul de tipizare al unei anumite piese în cadrul produsului din care face
parte;
- gradul de tipizare al reperelor componente unui ansamblu sau subansamblu;
- volumul necesar de muncă pentru relizarea piese;
- costul total al piesei, ş.a.
În continuare se amintesc câteva condiţii pe care ar trebui să le îndeplinească
piesele, respectiv semifabricatele, pentru a asigura tehnologicitatea necesară.
a. Tehnologicitatea pieselor/semifabricatelor turnate
- acest tip de piese trebuie să aibă o formă corespunzătoare astfel încât să se
evite rebuturile încă de la turnare;
- forma să permită reducerea manoperei;
- forma să permită reducerea consumului de material inutil, fără afectarea
funcţionalităţii;
- evitarea folosirii miezurilor pentru turnare;
- utilizarea, dacă este necesar, a unor miezuri încastrate la ambele capete, fapt
care elimină defectele de turnare;
- prevederea unor racordări sau a unor treceri conice corespunzătoare între
pereţi de grosimi diferite;
- realizarea rigidităţii pieselor prin forme auxiliare de tipul nervurilor şi nu
prin îngroşarea nejustificată a pereţilor.

b. Tehnologicitatea pieselor/semifabricatelor forjate şi matriţate

- se are în vedere scăderea deşeurilor la minim prin alegerea unei forme
corespunzătoare a piesei