Latinitate şi Dacism

Studiu de caz
 Titlu: Latinitate şi Dacism
Tema: Romanitate şi Dacism
Componenţa grupei:
Calotă Simona
Giuroiu Denisa
Jidovu Silviu
Ploscaru Diana
Popa Iulia
Profesor îndrumător: Oprea Geanina
Calendarul cazului:
Pregatire: 19 septembrie-16 octombrie2008
Susţinere:16 Octombrie
Bibliografie:
Călinescu, George Istoria literaturii române de la origini
până în prezent
Martin, Mircea G. Călinescu şi „complexele” literaturii
române
Puşcariu,Sextil Istoria limbii române
 Cuprins:
Formarea poporului român şi a limbii
române
Influenţe în limba română
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce
Dimitrie Cantemir şi Constantin
Cantacuzino
Şcoala Ardeleană
Junimea
Suport foto-video
Bibliografie
 Astăzi se acceptă în general că istoria
veche a românilor este expresia unui
proces de sinteză daco-romană şi a unui
proces adiacent de integrare şi de
asimilare a elementului migrator. Potrivit
majorităţii cercetătorilor (istorici, lingvişti,
etnologi,etc.), limba română este rezultatul
acţiunii conjugate a mai multor straturi :
elementul dac, roman şi migrator.
 În fond, limba română s-a format în cursul mileniului I al
erei noastre, pe teritoriul Carpato - Dunărean, din latina
vulgară (populară) şi limba vorbită de geto-daci, strămoşii
noştri. În anul 106,Dacia a fost transformată în provincie
romană.Romanii fiind

superiori, şi-au
impus limba vorbită şi au asimilat populaţia dacă.
Romanizarea intensivă a durat 165 de ani, până în 271-
274, când Împăratul Aurelian a ordonat retragerea
administraţiei. Populaţia rezultată din convieţuirea celor
două popoare nu s-a retras, ci şi-a continuat existenţa pe
aceste teritorii, date confirmate de dovezi arheologice şi
lingvistice.
 Influenţe în limba română

Inflenţe

VECHI TÂRZII

SLAVĂ MAGHIARĂ GREACĂ NEOGREACĂ TURCĂ

 Grigore Ureche, Miron Costin,Ion Neculce

Primul care demonstrează latinitatea limbii

româ ne este Grigore Ureche, într-un capitol din
lucrarea sa, „Letopiseţul Ţ ă rii Moldovei”, consacrat
special acestei probleme, intitulat „Pentru limba
noastră moldovenească ”, pentru care conchide cu
mâ ndrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale
lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi
convinge cititorii de acest adevă r, el dă o probă de
etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini,
pâ ine, ei zic panis, gă ină ...ei zic galina,
muierea...mulier [...] şi altele multe din limba
latină , că de n-am socoti pre amă nuntul, toate le-
am înţelege.”
 “De la râ mieni, ce le zicem latini, pâ ine, ei zic
panis; carne, ei zic caro; gă ină , ei zic galena;
muiarea, mulier; fameia, femina; pă rinte, pater;
al nostru, noster si altele multe den limba
latineasca, ca de ne-am socoti pre amă nuntul,
toate cuvintele le-am înţelege.”( Grigore Ureche
– Letopisţul Ţării Moldovei )
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori
şi lingvişti care susţin în lucră rile lor sorgintea
latină a limbii româ ne. În „ Istorie în versuri
polone despre Moldova şi Ţ ara Româ nească ”,
cronicarul Miron Costin realizează o sinteză a
schemei structurii limbii româ ne : „Unde trebuia
să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al
mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde
era coelum, avem cierul; homo – omul; frons –
frunte; angelus – indzierul.
 Unele cuvinte au ră mas chiar întregi : barba –
barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri.
În plus, s-au mai adă ugat mai tâ rziu şi puţine
cuvinte ungureşti. În sfâ rşit, luâ ndu-se cele sfinte
de la sâ rbi, s-au adă ugat şi puţine cuvinte
slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit stră moşii lor”,
aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să
scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce
izvor şi seminţe sîntu lă cuitorii ţă rei noastre,
Moldovei şi Ţ ă rii Munteneşti şi româ nii din ţă rile
ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte
neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani,
ungurii – huni, aşa şi româ nii poartă numele
romanilor.”
 Tot aici, Miron Costin prezintă şi câ teva obiceiuri
romane, pă strate şi astă zi, cum ar fi toastul la petreceri şi
aniversă ri, precum şi ritualul îngropă rii mortului.
„Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau
Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba;
unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte;
angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi :
barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În
plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti.
În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi
puţine cuvinte slavoneşti.”
Miron Costin(„ Istorie în versuri polone despre
Moldova şi Ţara Românească”)
Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino
„Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt
rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai
adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii,
cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem adevăraţi romani în
credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici
în urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ;
şi apoi alt şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-
au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelora rămăşiţă să trag pănă
astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea
de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi
moldovenii, şi toţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această
limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den
amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii
sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi
aceştea dintr-o fântână au izvoît şi cură.”(Constantin
Cantacuzino, „Istoria ţării româneşti”)
 Dimitrie Cantemir, în cultura noastră , este unul
dintre cei mai erudiţi umanişti. Lucră rile lui atestă o
bogată documentare în domeniul ştiinţelor umaniste şi o
mare pasiune pentru cercetare, cele mai valoroase
lucră ri ale sale fiind cele cu caracter istoric. Reluâ nd o
temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea Hronicul
vechimei a romano-moldo-vlahilor înfă ţişează trecutul
îndepă rtat al poporului nostru, originea comună a
tuturor româ nilor. Întreaga operă a lui Cantemir
exprimă o concepţie superioară despre istorie faţă de
cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau
fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Cantemir
interpretează istoria dâ nd atenţie cauzalită ţii: “Nici un
lucru fară pricină să se facă nu se poate”. El afirmă că
“sâ ntem urmaşii unui popor care a creat o civilizaţie şi o
cultură clasică ”.
 Şcoala Ardeleană
Cele mai importante lucră ri sunt: Istoria şi
întâmplările românilor de Samuil Micu, Hronica
românilor şi a mai multor neamuri de Gh. Ş incai, Istoria
pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior,
Elementa linguae daco-romanae siva valachicae . Istoricii
Ş colii Ardelene au jucat un rol important în acumularea
dovezilor pentru susţinerea egalită ţii în drepturi a româ nilor
din Transilvania cu celelalte naţii din Imperiul Habsbugic.
Studiile de limbă urmă resc să dovedească latinitatea limbii
româ ne. În această epocă s-a pus problema adoptă rii
alfabetului latin în locul celui chirilic. În ciuda unor idei
exagerate (se propunea o ortografie etimologică şi se cerea
eliminarea elementelor nelatine din limbă ) Ş coala Ardeleană
are meritul de a fi pus bazele cercetă rii ştiinţifice a limbii
româ ne.
 Junimea.Titu Maiorescu
Lucrarea lui Titu Maiorescu formulează prima teză a
concordanţei între formă şi fond, referindu-se la raportul
necesar între alfabetul latin şi limba română:
„În momentul în care românii s-au pătruns de
adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel
moment şi forma extraordinară sub care avea să se
prezinte aceasta, adecă scrierea sau literile trebuiau să fie
luate tot de la romani. Şi, astfel, alfabetul slavon, care
învălea mai mult decât revela limba română, şi pe care îl
primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă fu
alungat din scrierea noastră cea nouă şi fi înlocuit prin
alfabetul latin.”(Despre scrierea limbii române)
Salutând adoptarea alfabetului latin în locul celui
chirilic(slavon), Maiorescu începe combaterea
etimologismului promovat de curentul latinist, cu
reprezentanţi de mare autoritate în epocă.
 Esenţa etimologismului în ortografie este
alta.El cere ca după ce literele alfabetului s-au
stabilit, fie cu semne, fie fă ră semne, scrierea
ortografică însă să nu se îndrepteze după vorbirea
actuală , foarte influenţată prin legi eufonice, ci
după legile derivaţiei cuvintelor de la origiena lor,
întrucâ t aceasta se poate urmă ri în întreaga
tradiţie a limbei. De aceea, D. Cipariu scrie
cuvâ ntul bine nu cu i, cum îl pronunţă m noi, ci cu
e, adecă bene, e fiind vocala originară .”
În opinia lui Maiorescu aplicarea
etimologismului în scriere ar fi avut ca efect
regres: limba ar fi fost „aruncată ” cu secole în
urmă .
 Suport
foto
 BIBLIOGRAFIE:
• Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor
• Russo , Alecu, Scrieri (publicate de Peter V. Haneş), 1908
• Vulpe, Alexandru, Geto-dacii? C.I.C.S.A, 1-2, 1998, pag 2-11
• Giurescu ,C.C. , Istoria românilor, vol. I, ediţia a-Va, 1946
• Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
• Sorescu, George, Gh. Asachi, Ed. Minerva, 1970
• Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, vol. I, 1967
• Ureche, Grigore Letopiseţul Ţarii Modovei
• Brătescu-Voineşti, Ioan Al., Originea neamului românesc şi a limbii noastre, 1942
• Pop,Ioan-Aurel , Naţiunea română medievală.Solidarităţi etnice româneşti în sec. XIII-XVI,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag. 5
• Gheţie, Ion; Mareş, Alexandru, Originile scrisului în limba română, Ed. Minerva, Bucureşti,
1985
• Blaga, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească
• Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000
• Martin, Mircea, George Călinescu şi complexele literaturii române, Ed. Paralela 42 destin
• Cătănescu, Maria Cvasnîi, Limba română. Origini şi dezvoltare, Ed. Humanitas, Bucureşti
1996
• Platon, Maria, Vasile Alecsandri,poeţii febrili şi ‹‹Cântecul gintei latine›› , Ed. Junimea, Iaşi,
1980
• Kogălniceanu, Mihail, Histoire de la Valachie
• Eliade, Mircea, Destinul culturii româneşti, Revista „Destin”
• Martin, Mircea, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, 1981
• N. Denuşianu, Dacia Preistorică, 1913
• Bălcescu, Nicolae, Opere, vol. II,III
• Portocală, Nicolae, Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni, 1932
• Babu-Buznea,Ovidiu, Dacii în conştiinţa romanticilor noştrii.Schiţă la o istorie a
dacismului ,1979
• Maior, Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, 1812
• Puşcariu, Sextil, Istoria limbii române