Ecosistemul unei pajişti

În pajiştile naturale predomină

plantele erbacee perene.
În prezent, pajiştile naturale sunt tot
mai puţine, datorită intervenţiei omului.
Multe dintre ele sunt păşunate natural
de oi, capre etc.
 În solul unei pajişti se găsesc
bacterii, ciuperci, alge, precum şi
milioane de râme, care contribuire la
formarea humusului şi mineralizarea
substanţelor organice, creînd astfel
condiţii favorabile pentru numeroase
specii de plante.
După talie, plantele formează
stratul ierburilor scunde şi stratul
ierburilor înalte.
 Pajiştile se clasifică în funcţie de
altitudine în pajişti: de stepă,
subalpine şi alpine.
 Ecosistemul unei pajişti de
stepă
Pajiştile de stepă sunt răspândite
în unele zone de câmpie şi podişuri
joase (de exemplu partea centrală şi
sud-estică a Dobrogei şi stepa
Bărăganului).
Ele sunt, în general, lipsite de
păduri.
Rarele pâlcuri de păduri sunt
alcătuite din specii iubitoare de
căldură şi rezistente la secetă.
 Pajiştile de stepă oferă condiţii
favorabile de viaţă mai ales, insectelor
şi vertebratelor mici.
Plantele erbacee au, în general,
rădăcini adânci, limbul frunzelor redus
şi deseori acoperit cu ceară sau
perişori protectori.
Datorită desţelenirii terenurilor
ocupate de pajişti şi transformării lor în
terenuri agricole, suprafeţele cu pajişti
tipice de stepă s-au redus.
 Ecosistemul unei pajişti alpine
Pajiştile de munte, subalpine şi
alpine se găsesc la o altitudine de
peste 1800 m.
Pajiştile alpine ajung până la
2500m. Ele se caracterizează printr-un
biotop specific, cu temperaturi scăzute,
vânturi puternice şi vieţuitoare adaptate
la aceste condiţii vitrege de viaţă.
 Plantele sunt pitice, multe dintre ele
târâtoare sau cu frunze dispuse în
rozetă la suprafaţa solului.
Frunzele sunt acoperite cu ceară
sau cu perişori protectori. Unele plante
au frunze suculente. Datorită luminii
puternice, în general, florile sunt viu
colorate.
Animalele au de obicei, culori
închise, pentru a capta razele solare.
Ecosistemul unei peşteri
 Peşterile sunt ecosisteme
naturale subterane.
Ele s-au format în timp îndelungat,
în urma dizolvării rocilor calcaroase de
către apele de infiltraţie carbogazoase.
În unele peşteri există ape subterane
curgătoare sau lacuri.
 Caracteristici ale biotopului:
•temperatura aproape constantă, în
medie de 10oC; peşterile sunt izolate de
variaţiile de temperatură ale mediului
extern,
•umiditate foarte ridicată
•lumina nu pătrunde decât foarte
puţin, la intrarea în peşteră
•ventilaţia este slabă, peşterile fiind
spaţii închise.
 Componente ale biocenozei:
Lumea vieţuitoarelor din peşteri este săracă.
•Plantele lipsesc complet. Doar la intrare, unde pătrunde puţină lumină, se pot
vedea pe pereţii umezi alge unicelulare asemănătoare cu verzeala zidurilor. În
peşteri există bacterii şi unele ciuperci care se dezvoltă mai ales, în locurile unde
apa de infiltraţie aduce materie organică.
•Lumea animală este reprezentată prin specii de nevertebrate care se hrănesc
şi se reproduc numai în condiţiile acestui biotop. Ele se numesc organisme
troglobionte (de exemplu viermi, crustacee, păianjeni şi predominant reprezentanţi
ai unor ordine de insecte).
 Speciile adaptate la viaţa în peşteri se deosebesc de formele care trăiesc la
suprafaţa pământului prin unele caractere cum sunt: pigmentaţia slabă a
corpului (sau lipsa ei totală), alungirea apendicelor corpului (antene şi picioare)
care servesc la orientarea în mediu prin miros şi piăit şi regresul ochilor. (În
peştera Postojna din Slovenia trăieşte în apă un amfibian numit Proteus care
este lipsit complet de ochi şi are corpul depigmentat.)
În apele subterane din peşteri trăiesc de asemenea, puţine vieţuitoare şi
anume, larve de insecte, viermi, crustacee.
 În multe peşteri se întâlnesc diferite
specii de lilieci, mai ales, la intrarea în
peşteră. Cu excrementele şi cadavrele lor
se hrănesc unele nevertebrate care ajung
aici prin reţeaua de fante sau deschideri
ale peşterilor.
Pe timp de iarnă, datorită temperaturii
mai ridicate decât în exteriorul peşterii,
alături de lilieci, uneori se retrag pentru
hibernare chiar şi unele mamifere mari
precum urşii.
 Cu studiul ecosistemului peşterilor se
ocupă biospeologia. Părintele aceste ştiinţe
a fost savantul român Emil Racoviţă
(1868-1947), care a explorat aproximativ
1500 de peşteri, din ţară şi străinătate. În
anul 1907, el a editat revista Biospeologica,
care a stat la baza naşterii noii ştiinţe. În
anul 1920, Emil Racoviţă a înfiinţat la Cluj
primul institut de speologie din lume.
 În prezent cele mai interesante
peşteri din ţara noastră au fost declarate
rezervaţii speologice, fiind ocrotite prin
lege.
În unele au fost găsite fosile de
hienă, rinocer, mamut etc. În Peştera
Urşilor- judeţul Bihor şi în peştera
Muierilor- judeţul Gorj s-au găsit
numeroase urme de viaţă şi resturi de
fosile ale ursului de cavernă – Ursus
spelaeus, dispărut cu mai bine de 15000
de ani.
Sfârşit