UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE BIOLOGIE
BIOLOGIE MEDICALĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific,
Lector Dr. Teodorescu Daniela

Absolvent,
Trif Camelia Ioana

BUCUREȘTI
Iunie 2022
 UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
FACULTATEA DE BIOLOGIE
BIOLOGIE MEDICALĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Infecția cu Giardia duodenalis la adulți și copii

Coordonator științific,
Lector Dr. Teodorescu Daniela

Absolvent,
Trif Camelia Ioana

BUCUREȘTI
Iunie 2022
 CUPRINS

INTRODUCERE 1

I. Caracterizare generală a protozoarelor 3

1.1 Structură și funcții ale Subregnului Protozoa 3
1.2 Caracterizarea Subîncrengăturii Mastigofore (Flagelate) 6
II. GIARDIA (LAMBLIA) DUODENALIS 8
2.1 Taxonomie 8
2.2 Distribuția geografică 8
2.3 Zonele endemice pentru Giardia duodenalis 9
2.4 Morfologia și biologia parazitului 10
2.5 Discul ventral și atașarea parazitului 12
2.5.1 Motilitatea și atașarea trofozoitului 14
2.5.2 Atașarea trofozoiților de substrat 16
2.5.3 Rolul proteinelor contractile în medierea atașamentului 18
III. GIARDOZA 22
3.1 Simptomele bolii 22
3.2 Metode de diagnostic 23
3.3 Tratament 23
3.4 Controlul epidemiologic 24
3.5 Giardoza în România 25
IV. Materiale și metode 27
4.1 Obiective 27
4.2 Materialul studiat 27
4.3 Determinări efectuate 27
4.3.1 Examenul coproparazitologic -informații generale 28
4.3.2 Metoda imunologică de depistare a antigenului Giardia lamblia în fecale 33
V. Rezultate și discuții 36
5.1 Incidența îmbolnăvirilor cu Giardia duodenalis la Centrul Medical ,,Panduri” 36
5.2 Rezultate exprimate în cadrul probelor de la examenul coproparazitologic 40
5.3 Rezultate exprimate în cadrul probelor de la examenul Ag Giardia 42

CONCLUZII 45
BIBLIOGRAFIE 46

i
 Abrevieri

Ag.- Antigen
ELISA- testul imunosorbent legat de enzimă
IBS- intestin iritabil postinfecțios
IgG- Imunoglobulina G
IgM- Imunoglobulina M
MVB- corpi multiveziculari
SDS- dodecil sulfat de sodiu
SEM- microscopie electronică de scanare
Sp., Spp.-Specie
TEM- microscopie electronică de transmisie

ii
 INTRODUCERE

Giardia duodenalis a captat atenția lui Leeuwenhoek în 1681, în timp ce acesta își examina
propriul scaun diareic, dar, în mod ironic, nu a câștigat cu adevărat atenția ca agent patogen uman
până în anii 1960, când au fost raportate diferite focare. Progresele tehnologice cheie, inclusiv
cultivarea in vitro, bazele de date genomice și proteomice și progresele în abordările microscopice și
moleculare, au condus la înțelegerea faptului că acesta este un organism eucariot cu un genom mic
(Adam, 2001).
Abordările biologiei celulare au condus la o mai bună înțelegere a modului în care Giardia
supraviețuiește cu două nuclee și a modului în care trece prin ciclul său de viață ca organism
neinvaziv în mediul ostil al lumenului intestinului gazdă. Studiile asupra imunologiei și patogenezei
sale au depășit înțelegerea a importanței răspunsului anticorpilor în controlul infecției. Aceasta a
inclus descoperirea mitozomilor (vestigii ale mitocondriilor), a unui de transport cu multe dintre
caracteristicile aparatului Golgi și chiar dovezi pentru un ciclu sexual sau parasexual (McCaffery și
Gillin, 1974).
Acest lucru a condus la înțelegerea cerinței pentru un răspuns imun echilibrat al gazdei care
evită extremele unui răspuns excesiv cu daune colaterale sau unul care nu este în măsură să curețe
organismul. Această înțelegere este deosebit de importantă având în vedere intervalele remarcabile
de manifestări precoce, care variază de la diaree asimptomatică la persistentă și pierdere în greutate
și sechele pe termen mai lung care includ încetinirea creșterii la copiii care nu au prezentat
simptome evidente și o frecvență ridicată a intestinului iritabil postinfecțios, sindrom (IBS).
Odată cu înțelegerea modului în care Giardia duodenalis având totodată și denumirea de
Giardia lamblia își face apariția în organismul gazdă și cunoașterea aspectelor morfologice și
fiziologice putem aduce un aport prevenirii sau a contaminării cu acest organism care poate provoca
giardoză sau lamblioză (Halliez și Buret, 2013) .
Paraziții se transmit prin tractul gastrointestinal și pot fi asimptomatici clinic sau cu
simptome gastrointestinale sau extra-gastrointestinale mai severe sau mai ușoare. Parazitul se
prezintă sub două forme: vegetativă și chistică. Trofozoiții, adică forma vegetativă sunt distribuiți
cel mai frecvent în intestinul subțire, dar în unele cazuri în stomac, intestinul gros și canalele biliare.
A doua formă este forma chistică care rezultă din cea vegetativă. Este forma rezistentă a parazitului
și apare intermitent în fecale. Forma chistică este forma de rezistență și de infecție. Odată ingerați
paraziții se dechistează și încep să se reproducă în organismul noii gazde. Acest tip de boală

1
parazitară este mai frecventă în copilărie, dar poate apărea și la adulți și chiar la persoanele în vârstă
(Ankarklev și colab., 2010).
Lucrarea de față dorește să prezinte câteva aspecte clinice ale acestui organism infecțios prin
evidențierea prezenței în rezultatele obținute din examinările parazitologice din cadrul unui laborator
de analize și anume Centrul Medical ,,Panduri”, din municipiul București pe durata a trei ani de zile,
de la 1 octombrie 2018 până la 31 octombrie 2021.
De asemenea am dorit să realizez o corelație între factori de risc printre care vârstă și sexe
ale pacienților.
Doresc să mulțumesc persoanelor din cadrul laboratorului pentru datele oferite, fără de care
nu aș fi putut realiza această lucrare.

2
 I. Caracterizare generală a Protozoarelor
1.1 Structură și funcții ale Subregnului Protozoa
Cuprinde animalele cele mai vechi ca origine și ca alcătuire în general mai simplă (protos-
primul; zoon- animal).
Corpul lor este structurat unitar, neîmpărțit în celule, în opoziție cu metazoarele care au
corpul din mai multe celule, în general organizate în sisteme și aparate cu funcții definite în corp.
Corpul unitar al protozoarelor este acceptat de către unii autori cu o celulă a metazoarelor.
Această accepțiune vine în susținerea teoriei evoluției de la simplu la complex, de la acelular prin
monocelular spre pluricelular a lumii vii. Alți autori ezită însă la a face o asemenea omologare,
având în vedere faptul că spre deosebire de celulele metazoarelor care se specializează și nu mai pot
trăi independent, protozoarele desfășoară toate funcțiile caracteristice unui organism viu
(metabolism, integrare în mediu, reproducere).
Sub aspect structural, corpul protozoarelor este asemănător cu o celulă a metazoarelor, fiind
alcătuit din aceleași trei părți principale: membrana, citoplasma (protoplasma) și nucleu sau nuclei
(Lynn, 2008).
Membrana celulei protozoarelor (adoptăm ideea omologării cu o celulă a corpului
protozoarelor) sau plasmalema, este asemănătoare cu aceea a celulei metazoarelor, fiind alcătuită
din două straturi de molecule lipoproteice cu fracțiunile lipidice față în față și cele proteice la
exteriorul și la interiorul celulei, așa cum se relevă la studiul electronomicroscopic. Acest tip de
membrană îl au dealtfel toate celelalte structuri membranare din celulă (Barnes și colab, 2001).
Funcția membranei celulare la protozoare, fină, de numai câțiva Anstromi în grosime, este de
a speara animalul de mediul extern; adesea aceasta este întărită de o pelicula externă de diferite
naturi și consitențe, peliculă secretată de corpul animalului și care-i dă acestuia forma caracteristică.
Uneori se secretă și diferite formațiuni scheletice, organice sau minerale, care pot fi interne sau
externe. Există și protozoare la care nu se secretă peliculă, prin urmare forma corpului lor este
variabilă.
Citoplasma, sau protoplasma celulei protozoare are formațiuni identice cu cele din celula
metazoarelor: rețea endoplasmatică, mitocondrii, ribozomi, lizozomi etc. dar și formațiuni specifice
numite organite sau organele (cu sens de organe mici), care îi permit protozoarului desfășurarea
tuturor funcțiilor caracteristice unui animal.
Astfel, hrănirea este efectuată atât prin procese de difuziune și osmoză, cât și prin fagocitoză,
ori pinocitoză. În ultimele două cazuri se formează în corpul protozoarului vacuole digestive,

3
organite în care hrana este digerată sub influența enzimelor produse de protoplasmă, nutrienții sunt
absorbiți iar resturile nedigerate, devenite vacuolă fecală sunt eliminate la exteriorul corpului, prin
apropierea de palsmalemă și ruperea peretelui vacuolei fecale (Barnes și colab, 2001).
Formarea vacuolelor digestive, cât și eliminarea substanțelor fecale, sunt procese care se pot
efectua, la protozoare, pe toată suprafața corpului sau, la unele numai în anumite zone (exemplu- la
unele flagelate numai citoplasma din apropierea flagelului este capabilă de fagocitoză iar la ciliofore
există o înfundătură specială, citosomul, care se continuă cu un citofaringe în fundul căruia se
formează vacuole digestive).
Excreția, eliminare substanțelor de dezasimilație, se poate face la protozoare de asemenea pe
toată suprafața corpului, prin procese active sau pasive de difuziune și osmoză, fie, în foarte multe
cazuri, prin organite speciale de excreție, numite vacuole excretoare sau vacuole pulsatile. În aceste
structuri, care pot fi temporare, la unele specii (se formează numai în momentul acumulării
excretelor) sau permanente, la alte specii, cu structură mai simplă, sau mai complicată, se
acumulează substanțele de dezasimilație și o cantitate de apă, care sunt mai apoi eliminate la
exteriorul corpului printr-o contracție bruscă a masei protoplasmatice, ca într-o pulsație, de unde și
numele acestor organite. De multe ori vacuolele pulsatile au rol preponderent osmoregulator
(elimină excesul de apă din corp) și doar secundar rol excretor ( Khanna, 2004).
Sensibilitatea și mișcarea sunt funcții pe care corpul protozoarelor le poate îndeplini atât
prin participarea întregii mase protoplasmatice (sensibilitate protoplasmatică generală), cât și cu
participarea anumitor structuri speciale: stigmă, rețeaua fibrilară argentofilă, penstru sensibilitate;
pseudopode, flageli, membrană ondulantă, cili, ciri, membranele, pentru mișcare, așa cum se va
vedea studiul diferitelor grupe de protozoare. Aceste funcții (de sensibilitate și de mișcare) sunt în
general simple (tactisme sau tropisme) și ele se manifestă în prezența unor factori stimulatori aflați
la valori supraliminale ( peste limita inferioară de reacție). Acestea se manifestă simplu, prin
apropierea sau prin îndepărtarea protozoarului de factorul excitant (tactisme și tropisme pozitiv sau
negative).
Reproducerea protozoarelor se face atât asexuat cât și prin felurite procese sexuale (Lynn,
2008).
Reproducerea asexuată se manifestă prin diviziune directă, binară sau multiplă
(schizogonie), cât și prin înmugurire. În toate cazurile se scindează mai întâi nucleul, după o fază
vegetativă mai mult sau mai puțin îndelungată în care protozoarul se hrănește și acumulează
substanță, apoi se scindează și citoplasma prin formarea de membrane despărțitoare, rezultând în

4
final doi sau mai mulți indivizi. În cazul înmuguririi, care este o diviziune binară specială, individul
format din mugure este de obicei mai mic decât individul generator.
Reproducerea sexuată a protozoarelor este reprezentată de izogamie, anizogamie, endogamie
și conjugare (Khana, 2004).
Forma corpului protozoarelor este foarte diversă: sferică, cilindrică, eliptică, fusiformă,
discoidală etc., regulată sau neregulată, fixă sau schimbătoare.
Dimensiunile protozoarelor sunt în general mici, de la câțiva sua cateva sute de microni, mai
rar milimetrice (ca la unele gregaine și unele foraminifere); doar forme fosile de foraminifere
(numuliții) se cunosc cu dimensiuni de câțiva cm.
Ca mod de viață, protozoarele sunt animale cu răspândire largă în natură, fiind legate în
general de mediul lichid, de existența apei; se găsesc libere în ape dulci (pârâuri, lacuri, bălți) sau în
apele marine la diferite adâncimi și diferite concentrații de săruri, ocupând nișe ecologice din cele
mai diverse. Unele se găsesc în umiditatea frunzarului pădurilor, sau în apa din intersițiile solului
etc. Multe protozoarre trăiesc comensale, ori în simbioză, cu alte viețuitoare și nu puține sunt
speciile parazite, provocând diverse boli grave la plante, animale sau om (Crișan, 2004).
Procesul evoluției protozoarelor a constat în general în accentuarea treptată a complexității
structurale a corpului lor monocelular, în adaptarea la diverse medii și moduri de viață, prin
complicarea modalităților de reproducere (alternanță de generații asexuate cu generații sexuate, cu
trecerea prin mai multe medii de viață, sau mai multe gazde la cele parazite), prin apariția în ciclul
lor de viață a unor forme de rezistență (forme la care metabolismul se reduce la minimul vital și care
se acoperă de un înveliș chistic), reversibile la forma vegetativă normală, la revenirea condițiilor
propice.
Importanța protozoarelor în ecosisteme și în viața omului este ușor de intuit având în vedere
larga lor răspândire, biomasa mare pe care o dezvoltă în condiții optime, cât și efectul nociv pe care
numărul mare de specii parazite îl exercită asupra gazdelor lor, plante, animale sau om.
Protozoarele constituie o componentă importantă în procesul viului și prin semnificația lor
teoretică în explicarea lumii vii, aici găsind exemple care dovedesc unitatea umii vii, cât și înrudirea
dintre protozoare și metazoare (Khana, 2004).
Subregnul Protozoare cuprinde încrengături de animale diferite, a căror legături filetice (de
înrudire) nu sunt total lămurite la ora actuală și expunerea lor într-o anumită ordine nu indică
necesarmente că grupele repsective au derivat una din alta. Se împarte astfel în trei încrengături:
Sarcomastigofore, Sporozoare și Ciliofore.

5
 Grupele tratate sunt în mare parte, aceleași (flagelate, sarcodine, sporozoare și ciliofore),
cuprinse însă în două categorii sistematice diferite (încrengături, subîncrengături ori clase) (Crișan,
2004).
Încrengătura Sarcomastigofore cuprinde protozoare care au ca organite de edeplasare flageli,
sau pseudopode (prelungiri ale protoplasmei permanent modificabile, pseudos=fals, podos=picior).
Grupele taxonomice de protozoare cuprinse aici sunt foarte diferite ca înfățișare și mod de viață.
Acestea se grupează în două subîncrengături: Mastigofore (Flagelate) și Sarcodine (prezentate de
unii autori ca încrengături separate, de alții drept clase în cadrul încrengăturii Protozoare).
1.2 Subîncrengătura Mastigofore (Flagelate)
Sunt protozoare prevăzute cu unul sau mai mulți flageli în perioada vegetativă a ciclului lor
de viață. Sunt solitare sau coloniale, libere, comensale sau parazite. Organitul lor de deplasare,
flagelul, este o prelungire protoplasmatică cilindrică și foarte alungită, acoperită de membrană, la
unele specii având și expansiuni laterale filamentoase numite mastigoneme(mastigos=flagel, bici;
nematos= ață, filament). La baza sa flagelul are un corpuscul bazal sau blefaroplast, organit ce
inițiază mișcarea flagelului și care este legat de centriolul celulei, care l-a generat, printr-un filament
numit rizostil.
Structura internă a flagelului este complexă, având 9 perechi de microtubuli așezați periferic,
în apropierea membranei, formați fiecare din microfilamente contractile (macromolecule de
tubulină) și o pereche de microtubuli centrală (străbătând axul longitudinal al flagelului), formată
din microfilamente elastice. Unul dintre microtubulii fiecărei perechi laterale are două prelungiri
laterale, numite brațe de dineină, care se atașează de perechea de microtubuli vecină. Există de
asemenea punți care leagă perechile de microtubuli laterali de perechea centrală. Toate aceste
structuri pot fi evidențiate doar la microscopul electronic, ele având dimensiuni foarte mici.
Corpuscul bazal are structură de asemenea microtubulară ca și flagelul, însă are triplete de
microtubuli periferici, cei centrali lipsind (Crișan, 2004).
Forma corpului flagelatelor este diversă: sferoidală, ovoidală, fusiformă, uneori neregulată.
La aceeași specie forma este constantă, datorită peliculei care se formează la suprafața corpului,
pelicul care prezintă uneori și un înveliș suplimentar gelatinos, pesudochitinos ori din plăci
celulozice. Numai la un grup mic de flagelate pelicula lipsește, aceasta având forma corpului
variabilă, ca la sarcodine.
În interiorul corpului flagelatelor se găsesc organite caracteristice protozoarelor: vacuole
digestive. Vacuole pulsatile, uneori stigmă (cu rol senzitiv), cromatofori sau cloroplaste, cât și

6
diferite incluziuni cum ar fi granulele de paraamilon (subsanță anergetică de rezervă asemnănătoare
amidonului) (Lynn, 2008).
Hrănirea poate fi autotrofă, la cele care au cloroplaste, sau heterotrofă la altele, prin procese
de difuziune sau prin fagocitoză, la un grup mai restrâns hrănirea este mixotrofă.
Se reproduc asexuat prin diviziune longitudinală, mai rar diagonală sau transversală, de
obicei binară, mai rar schizogonică (multiplă). Uneori se pot reproduce și sexuat prin procese de
izogamie (contopirea a doi indivizi morfologic identici deveniți haploizi în urma reducerii
cromatinei prin eliminarea unui globul polar), ori alteori prin anizogamie.
Subîncrengătura Mastigofore curpinde două clase: Fitomastigine, organisme cu hrănire de
obicei autotrofă și Zoomastigine, forme cu hrănire heteretrofă.
Zoomastiginele sunt flagelate care nu au cloroplaste, se hrănesc numai holozoic, iar
substanța lor energetică de rezervă este de natura glicogenului și nu a amidonului sau
paraamilonului ca la fitoflagelate. Numărul flagelilor și dispunerea acestora pe suprafața corpului
sunt variabile la diferite grupe și specii, iar ca mod de viață se întâlnesc cu specii libere, comensale
ori simbionte, dar și multe specii parazite (Crișan, 2004).
Principalele ordine ale acestei clase sunt: Protomastigine, Polimastigine, Rizomastigine și
Opalinide.
Oridonul Polimastigine sunt flagelate cu mai mulți flageli, 4-8 sau foarte mulți, la grupul
Hipermastiginelor. Ca exemple din acest ordin reținem speciile: Giardia (Lamblia) duodenalis,
parazită în duoden la om, specie cu doi nuclei și 8 flageli, piriformă, are două depresiuni posterioare
care funcționează ca ventuze și le ajută la a se atașa de celulele epiteliului duodenal; Trichomonas
vaginalis, specie parazită în vagin la femei, are 4 flageli, plus încă unul îndepărtat posterior, cu
membrană ondulantă. Specia are de asemenea un ax rigid, axostilul, de natură proteică, care străbate
corpul în lungime.
Acesta este un grup cu specii în general simbionte ori comensale cu diferite alte animale, pe
care le ajută în digerarea celulozei de exemplu Spirotrichonimpha flagellata trăiește în simbioză cu
termintele Leucothermes lucifugus, Lophomonas blattarum, trăiește simbiontă cu gândacul negru de
bucătărie Vlatta orientalis (Crișan, 2004).

7
 II. Giardia (Lamblia) duodenalis
2.1 Taxonomie
Giardia duodenalis este un membru al diplomonadelor, un grup al flagelatelor binucleate
care se găsesc în medii anaerobe sau microarofile și care sunt clasificate ca parte din subregnul
Excavata.
Conform taxonomiei care se baza exclusiv pe caractere morfologice, Giardia sp. aparținea
Filumului Sarcomastigophora, Subfilumul Mastigophora (Flagellata), Clasa Zoomastigophora,
Ordinul Diplomonadida, Familia Giardiidae (Plutzer și colab., 2010).
2.2 Distribuția geografică
Factori precum nivelul de igienă și disponibilitatea apei curate și a toaletelor influențează
riscul general de infecție într-o zonă. Studiile din țările dezvoltate (realizate în principal la copii
asimptomatici) au raportat rate generale de infecție de <1% până la 6% în diferite țări europene și
SUA, 1% până la 7% în Arabia Saudită, 2,5% în Coreea de Sud, 2-8% în Australia și 8% în Noua
Zeelandă. Cu toate acestea, au fost raportate rate ridicate de infecție localizate în unele grupuri din
aceste locații, inclusiv în persoane care trăiesc în condiții neigienice. Ratele de infecție raportate la
diferite grupuri de pacienți imunocompromiși au variat de la 3% la 14% (Odoi și colab, 2003).
Infecțiile sunt mai răspândite în țările în curs de dezvoltare. În sondajele efectuate în
principal asupra copiilor, rata de infecție a fost de obicei de 8-30% în Africa, Asia, America de Sud,
Cuba, Mexic și Nicaragua, câteva studii raportând rate mai mari sau mai mici. În rândul adulților,
prevalența a fost raportată a fi de 12% în Maroc; 25% dintre femeile însărcinate din Minatitlan,
Mexic; și 5-14% în rândul refugiaților africani și al noilor imigranți în SUA, Țările de Jos și Spania
(Piper și colab., 2017).
În funcție de populație, de nivelul de imunitate și de alți factori, se estimează că aproximativ
20-40% din infecțiile cu G. duodenalis devin simptomatice. Deși majoritatea cazurilor probabil nu
sunt detectate, incidența giardiozei clinice (cazuri raportate) a fost de 5,5 până la 70 de cazuri la
100.000 de locuitori în Noua Zeelandă și diferite țări dezvoltate din America de Nord și Europa
(Odoi și colab., 2003).
Cazurile simptomatice la persoanele sănătoase se rezolvă de obicei spontan în câteva
săptămâni. Unele studii au raportat că ansamblul A este mai virulent decât ansamblul B, în timp ce
alte studii au descoperit contrariul. Este posibil ca virulența ansamblului să depindă de organismele
care circulă deja în populație și de nivelul de imunitate față de aceste organisme. S-a raportat că
infecțiile cronice apar la mai puțin de 4% dintre pacienți (Piper și colab., 2017).

8
2.3 Zonele endemice pentru Giardia duodenalis
Giardia sp. apare mai în toate zonele lumii, dar este cea mai importantă problemă în zonele
în care este limitat accesul la apă sau unde regulile igienice sunt precare. În Statele Unite, G.
intestinalis este întalnita în ape, cum ar fi fluvii, râuri sau lacuri (surse la suprafața apei). Epidemii
de Giardia sp. au fost raportate datorită tratării inadecvate a apei urbane din sisteme sau când apa a
fost contaminată cu multe deversări din canalizările locale. Bazinele de înot, fântânile urbane și
lacurile din parcuri care nu sunt tratate cum ar trebui și menținute la acel standard sau care nu au un
sistem bun de filtrare pot fi de asemenea surse de infecție (Piper și colab, 2017).
Cazurile de infecție sunt întâlnite adeseori în grădinițe sau centre de îngrijire, apărute în
special proastei igiene cum ar fi spălarea incorectă pe mâini, în situațiile în care persoanele nu au un
control bun asupra micțiunii (urinare). În unele centre de îngrijire mai mult de 35% din copii au avut
Giardia sp. în scaun (materiile fecale).
Cele mai multe cazuri de infecție apar în zonele de munte, datorită faptului ca oamenii nu
realizează că parazitul poate supraviețui și la temperaturi joase cum sunt cele din lacurile și apele
curgătoare din zone de munte, astfel încat aceștia consumă acea apă netratată corespunzător. Boala
este mai frecventa și în comunitățile care folosesc apa din râuri și lacuri ca sursa de apă potabilă și
nu folosesc filtrarea apei în procesul de purificare (Halliez și Buret, 2013).
Se propune ca speciile Giardia să fie definite pe baza de morfologie, morfometrie și
specificitatea gazdei; și când este disponibil, în legătură cu informații biochimice și imunologice.
Există dovezi care sugerează că câinii pot fi rezervoare importante pentru Giardia umană.
Castorii au fost implicați ca sursă de infecții în focarele de apă din Statele Unite. Niște
Giardia sp. de la animale sunt foarte specifice gazdei, în timp ce altele nu sunt. Deși au fost
efectuate multe studii de transmisie încrucișată cu G. lamblia, majoritatea sunt contradictorii și
neconcludente. Explicația este că majoritatea animalelor utilizate în aceste studii nu au fost din
colonii fără Giardia stabilite în laborator. O altă explicație este că întreținerea animalelor (înainte și
după inocularea chisturilor) nu fusese la fel de atentă pe cât ar trebui să fie pentru a evita
contaminarea cu alte specii de Giardia (Sulaiman și Cama, 2006).
În cele din urmă, Giardia folosită nu a fost caracterizată cu atenție, astfel încât rezultatele din
laboratoare diferite nu pot fi comparate într-un sens semnificativ în aceeași manieră. Se sugerează
utilizarea animalelor din coloniile fără Giardia pentru toate studiile viitoare de transmisie
încrucișată și că speciile de Giardia folosite să fie atent caracterizate morfologic, morfologic și
biochimic (Al Saad și colab., 2014).

9
2.4 Morfologia și biologia parazitului
Giardia sp. este un organism unicelular, considerat una dintre cele mai primitive organisme
eucariote existente (,,fosilă biologică”), fiind descrisă de numeroși biologie ca fiind legătura
evoluționară dintre eucariote și procariote (studii filogenetice clasează acest organism în primele
ramuri evolutive eucariote).
Parazitul prezintă doua forme: vegetativă și chistică și se localizează în intestinul subțire,
mai ales la nivelul duodenului. Forma chistică este forma de înmulțire, de rezistență a acestuia în
mediul extern, și de asemenea stadiul infectant. Pe măsură ce fluxul intestinal poartă formele
vegetative (rezultate din dechistarea chisturilor ingerate) către porțiunile terminale ale intestinului,
începe procesul de închistare. Chisturile sunt eliminate în același timp cu materiile fecale și rezistă
în condiții de temperatură și umiditate mici, precum și în apa clorinată. Infecția se realizează pe cale
orală prin intermediul mâinilor murdare, a alimentelor și desigur apei contaminate. Metoda
imunoenzimatică de detectare a antigenului în fecale prezintă avantajul de a detecta și chisturile
distruse, spre deosebire de examenul microscopic, care poate detecta numai chisturile intacte (Piper
și colab, 2017).
Precum orice celulă tipică, aceasta prezintă un nucleu cu membrană nucleară, interconectată
cu reticul endoplasmatic, dar citoschelet complex. Îi lipsesc unele caracteristici, în special în ceea ce
privește organitele, dintre care cele mai evidente sunt absența nucleolilor, a peroxizomilor,
mitocondriei și a unui aparat Golgi bine delimitat (Sulaiman și Cama, 2006). Totuși nu trebuie
exclusă posibilitatea ca aceste însușiri atipice să fie pierdere secundară a stilului de viață parazitar.
Diferențele celulare prezente la aceste microorganism sunt sincronizate cu cele două forme
majore de tranziție: de la forma în stare latentă de chist la trofozoit, prin procesul de exchistare care
durează doar 15 minute și de la trofozoit la chist, prin procesul de închistare (indus de factori
specifici gazdei, precum cantități mari de bilă, niveluri ridicate de colesterol, sau pH bazic).
Chiștii au formă ovală, având 8-10 µm lungime și 7-10 µm lățime. Sunt înconjurați de un
perete format din polimeri de carbohidrați (60%) și din proteine (40%), care îl protejează de o
posibilă liză din mediu. Citoplasma chiștilor conține doi sau patru nuclei, în funcție de gradul de
maturare, flagelii contractați și porțiuni fragmentate ale discului ventral, ce se reasambleazp rapid în
timpul exchistării (Ankarklev și colab., 2010).
Trofozoiții au o morfologie caracteristică unică, descrisă ca fiind asemănătoare cu o ,,pară
despicată” rotundă anterior și ascuțită posterior convexă dorsal, pe când partea ventrală având un
aspect de disc concav. Aceștia au o dimensiune de 12-15 µm lungime și 5-7 µm lățime. Giardia sp.

10
are un citoschelet complex care o ajută să își păstreze morfologia și care ancorează în zona dintre
nuclei 4 perechi de flageli, 8 în total, cu o morfologie caracteristică celulelor eucariote respectiv,
9+2, ce emerg ventral, antero-lateral, postero-lateral și caudal. De asemenea, se descrie un corp
median căruia nu i s-a descris încă o funcție (acesta dă aspectul de ,,zâmbet” caracteristic parazitului
în urma colorării cu Giemsa). Prezintă doi nuclei diploizi dispuși anterior simteric față de linia
mediană a parazitului (dând impresia unei ,,fețe”). Aceștia conțin aceeași informație genetică, se
divid concomitent și sunt partiționați egal în timpul citokinezei (Al Saad și colab., 2014).
Trofozoitul are aspect de pară tăiată transversal cu partea mai bombată în zona superioară și
cu partea îngustă în zona caudală (Fig.1.). Au patru perechi de flageli așezați în simetrie bilaterală.
Toți flagelii sunt direcționați caudal, fiind o reflectare a direcției de locomoție în sens anterior și
posibil pentru a reduce târârea peristaltică a trofozoizilor atașați.

Figura 1. Trofozoitul parazitului Giardia lamblia

(http://microbiology.mtsinai.on.ca/pig/protozoa4.shtml)

Microscopia electronică de transmisie a arătat structura internă a trofozoidului ca fiind

alcătuită din axoneme, microtubuli, filamente și vacuole. Discul central este alcătuit dintr-un
complex de microtubuli și structuri fibrilare. Organitele de atașare sunt una din caracteristicile
genului.
Flagelii se regăsesc în zonele: anterioară, posterior-lateral, caudal și ventral.
Pentru a se adapta la mediul de viață, atât intern, cât și extern, acest protozoar trece prin
schimbări semnificative în timpul ciclului său de viață. Giardia sp. prezintă două forme de existență:
trofozoit (flagelat, deci cu motilitate), responsabil de manifestările clinice ale infecției și o formă
chistică, infectantă a microorganismului, cânt trofozoiții sunt încnjurați de perete chistic rigid,

11
protectiv (de 0,3-0,5 µm grosime), ce permite supraviețuirea parazitului în mediul extern (Carranza
și Lujan, 2010).
Giardia duodenalis poate fi transmis indirect, prin nerespectarea condițiilor de igienă
precum consumul de fructe sau legume nespălate, mâini muradre sau apă contaminată cu chisturi
(atât cea care se bea cât și cea din locuri recreaționale); de asemenea, infectarea poate avea loc și în
urma unui contact direct între fecale și gură (cale fecal-orală). Infecția începe în momentul în care
chiștii viabili sunt ingerați de către o gazdă susceptibilă ( doza mininimă fiind 10 chiști). Procesul de
exchistare este inițiat de sucul gastric, acid al stomacului, dar deschiderea și expulzia trofozoiților
are loc în porțiunea proximală a intestinului (în special al duodenului) și doi trofozoiți sunt eliberați:
aceștia aderă la pereții intestinului subțire (pe fața ventrală prezintă un disc de fixare cu care se
prinde de mucoasa intestinală), unde proliferează (având un timp de generație de ~6-12 ore)
(Sulaiman și Cama, 2006).
Ulterior multiplicării, stimuli specifici inițiază procesul de închistare; flagelul este
internalizat, parazitul își pierde abilitatea de a adera la epiteliul intestinal ( din cauza fragmentării
discului adeziv), iar metabolismul se încetinește. Astfel chistul se deplasează prin lumenul intestinal;
ajunși în colon, sunt eliminați în mediul extern odată cu materiile fecale (Sulaiman și Cama, 2006 ).
Procesul închistării poate fi divizat în două părți: una timpurie și a doua târzie. În prima
parte, trofozoiții se rotunjesc și încep sinteza de compuși ai peretelui chistului; mai mult, se
dezasambleaă discul adeziv care este menținut în citoplasmă. Celula începe diviziunea, dar se
oprește în G2 (doi nuclei tetraploizi). În timpul celei de-a doua părți, nuclei se divid ( rezultând patru
nuclei diploizi), iar ADN-ul se mai replica încă o dată, rezultând, în final chiști cu patru nuclei și o
plaidie de n= 16 (Ankarkev și colab, 2010)
2.5 Discul ventral și atașarea parazitului
Discul ventral este cea mai distinctivă structură a trofozoitului. A fost numit ventuză, disc
striat și disc adeziv. Forma sa este susținută de un citoschelet complex de microtubuli,
microfilamente și structurile fibroase asociate. Structura fină a discului ventral a fost descrisă în
detaliu de Feely şi colab. (1982).
Discul ventral este situat în jumătatea anterioară a trofozoitului (Fig. 2.) și este înconjurat
lateral și anterior de șanțul marginal și flanșa ventrolaterală. Periferia discului ventral este marcată
de creasta laterală asemănătoare cu o creastă. Configurația spiralată a citoscheletului subiacent al
discului ventral este reflectată de morfologia sa de la suprafață. Creasta laterală se suprapune peste
ea însăși în cadranul anterior drept. Acesta oferă un reper proeminent pentru discul ventral simetric

12
la suprafaţă. Această asimetrie spirală a discului a fost raportată pentru G. muris și G. duodenalis.
Suprapunerea nu este la fel de distinctă la G. agilis (Woesner și colab., 2012).

Fig. 2. Microscopie SEM a discului ventral prezent la Giardia duodenalis. VLF- flanșa ventro-laterală, VF- flagel
ventral, VG- adâncitură ventrală
(Erlandsen și Feely, 1984)

Spirala suprapusă formează o imagine asemănătoare cu cifra „6” pe fața discului ventral și
înconjoară o regiune cu orificii numită zonă goală. Se remarca zona goală, cu câteva mici depresiuni
spre deosebire de suprafaţa de altfel netedă a discului ventral. O crestătura posterioară a fost
raportată în discul ventral al G. muris și este văzută în SEM de Owen (1980), dar este nu
întotdeauna prezent în trofozoiţii acestei specii. Discurile ventrale ale G. duodenalis și G. agilis nu
au crestătură posterioară, dar sunt continuă peste şanţul ventral. Imediat în spatele discului ventral se
află despicătura ventrală. Şanţul ventral este mărginit de creste formate de axonii flagelului
posterior-lateral. Se găsesc pavilioanele ventrale în şanţul ventral. Acestea ies din corpul
trofozoitului la un loc dorsal la marginea posterioară a discului în G. duodenalis, G. muris şi G.
agilis.
Citoscheletul discului ventral este compus dintr-un singur strat de microtubuli uniform
distanțați (250 până la 300 Å) adiacenți pe plasmalema ventrală. Microtubulii sunt fizic legați de
plasmalemă printr-un proces filamentos scurt.

13
 Structuri fibroase numite panglici dorsale (cu o distanță de la 400 la 600 Å) se extind de la
microtubuli în citoplasmă. Panglicile dorsale au o distanță de 12-15 nm între ele și sunt compuse din
două foi de subunități globulare, care se colorează cu acid tanic, separate printr-un fibros miez
interior. Au fost demonstrate două proteine majore în Triton fracții insolubile ale discurilor izolate
de Holberton și Ward (1981). Electroforeza lor SDS-gel a demonstrat nu numai tubulina dar si o
proteina de 30.000 de daltoni. Acesta din urmă a fost recent determinat a fi compus din patru trupe
majore și patru minore și au fost numite giardine.
Giardinele sunt proteinele integrale ale panglicilor dorsale ale discului și reprezintă
aproximativ 20% din proteinele discului ventral. Periferia discului ventral, creasta laterală, conține
un material fibros dens sub plasmalemă. Deși discul se credea a fi rigid, este prezentă o oarecare
flexibilitate. În trofozoiții neatașați, discul este plat și creasta laterală este îndreptată spre exterior,
dar spre interior la trofozoiți atașați, discul este concav, iar creasta laterală este direcționată spre
interior( Woesner și colab., 2012).
Fibrele discului ventral (microtubuli și asociații acestora panglici dorsale) sunt dispuse într-o
spirală deschisă care acoperă 1¾ din partea dorsală a G. duodenalis. Fibrele devin înglobate într-un
material fibros dens la periferie ca o spirală continuă. Numărul fibrelor discului scade de la posterior
spre regiunea anterioară a discului. Spirala înconjoară o zonă centrală lipsită de microtubuli și fibre.
Această zonă goală uneori conţine vacuole legate de membrană. Fibrele discului își au originea în
apropierea corpurilor bazale ale flagelilor din ridicături septate. Fibrele se extind în sens invers
acelor de ceasornic, așa cum se observă ventral (Erlandsen și Feely, 1984).
Creasta laterală atunci când este examinată prin TEM arată prezența a densitatea fibrilară.
Proteinele asociate cu motilitatea și contracția celulară au fost localizate în periferia discului ventral
prin tehnica de imunofluorescență indirectă. Imunocolorarea pentru actină în mod clar demonstrează
zona de suprapunere a crestei laterale sugerând puternic că actina este situată în densitatea observată
în creasta laterală. Imunocolorarea pentru a-actinină, tropomiozină și miozină se găsește în periferia
discului. Prezența acestor proteine cntractile din discul ventral sugerează participarea lor la
mecanismul de atașare (Glebski, 1967).
2.5.1 Motilitatea și atașarea trofozoitului
Motilitatea trofozoitului se caracterizează printr-o înaintare lentă mișcare în timpul căreia
corpul celular tinde să se rotească încet în jurul său axă longitudinală. Mișcarea înainte a
trofozoitului este produsă de bătaie rapida a flagelului anterior (A) si posterior-lateral (PL)
coroborată cu activitatea flagelului ventral. Flagelii caudali nu prezintă orice semn de mișcare

14
ritmică, aducându-și astfel contribuția pentru a înainta o mișcare minimă, dacă această există.
Glebski (1967) a observat că este dificil să se detecteze vreo mișcare a flagelului caudal și a afirmat
că dacă apare, este de amplitudine limitată și cu o direcție necoordonată în diferite planuri.
Regiunea corpului celular a trofozoitului unde se află discul ventral pare rigid în timpul
mișcării de rotație; pe de altă parte, după cum s-a observat coada trofozoitului pare să fie capabilă de
flexie dorsală. Pe lângă flexia dorsală, coada de asemenea, este capabilă de mișcare viguroasă
laterală, așa cum arată ambele studii cu microscopul electronic cu scanare (SEM) și
microcinematografie de trofozoiți atașați. Flexia cozii pare a fi rapidă și independentă de activitatea
flagelară. Doar o secundă este necesară pentru a completa flexia laterală pe ambele părți. În anumite
împrejurări, flexia cozii spre ambele părți poate lua o stare de rigurozitate până la 3-5 sec înainte de
a se relua mişcarea laterală viguroasă. Pe parcursul flexiei laterale a cozii către oricare parte sau
starea de rigoare. Flagelii caudali iau forma în V și apar ca tije rigide inactive. Flagelii caudali sunt
capabili de mișcări viguroase prin mișcări ritmice (Glebksi, 1967).
În timpul mișcării în față trofozoitul prezintă o răsturnare, o mișcare asemănătoare cu cea a
unei „frunze căzute” și a unui sus-jos mișcare denumită „sărire”. Componenta de rotație sau de
răsturnare a mișcării de înot are loc de obicei în sensul acelor de ceasornic fiind o direcție pentru
majoritatea trofozoiților și poate rezulta dintr-un număr mare a factorilor. În primul rând, Holberton
(1981) a propus că loviturile de vâsle ale flageliilor au fost responsabili pentru mișcarea înainte a
trofozoitul în timp ce mişcarea elicoidală a flagelului ventral era responsabil de componenta
rotativă. În al doilea rând, capacitatea cozii va suferi o flexie dorsală sau laterală, acționând astfel ca
o cârmă, poate influențează rotația de răsturnare a trofozoitului în jurul axei sale lungi. În al treilea
rând, prezența unei flanșe ventrolaterală extensibilă, eventual contractilă de asemenea, poate
influența răsturnarea acționând ca o folie aerodinamică pentru a produce portanță sau rezistență în
timpul mișcării înainte. În prezent, nu este posibil să distingem care dintre acestea contribuie cel mai
mult la componenta rotativă. Sus și- mișcarea în jos a trofozoitului cu un progres mic sau deloc
înainte, denumită „sărire” poate fi legată de mișcarea de flexie a cozii precum și capacitatea
capătului anterior al trofozoitul să sufere flexie dorsală.
În grupurile G. muris și G. duodenalis, mișcarea direcțională a trofozoitul este aleatorie,
neregulată și este rezultatul combinației înainte înot și mișcare de răsturnare. Cu toate acestea, o
schimbare a mișcării direcționale este însoțită de o flexie viguroasă a cozii la mijlocul corpului.
Această flexie în formă de V a trofozoitului aduce vârful cozii în imediata apropiere a capătului
anterior al celulei. Flexia rapidă a cozii este apoi urmată imediat de îndreptarea corpului

15
trofozoitului, rezultând o schimbarea bruscă de 90° a cursului față de direcția inițială a mișcării
trofozoitului (Erlandsen și Feely, 1984).
Bazat pe studii video microscopice despre viață trofozoițiilor de G. muris și G. lamblia, alte
două tipuri de motilitate au fost observate. Examinarea trofozoiților atașați folosind tehnicile
interferență au arătat că, în unele cazuri,capătul anterior al discului ventral poate suferi flexie dorsală
imediat înainte la desprinderea de substrat. Celălalt tip de motilitate observat a fost văzut de
asemenea prin microscopie prin interferență-reflexie și implică contacte focale oscilatorii (separare
mai mică de 10 nm) între flanșa ventrolaterala si substratul. Contactul focal stabilit de marginea
flanșei ventrolaterale a variat de la contacte punctate,dimensiuni de câteva zecimi de micrometru,
până la contacte liniare mai lungi lungime de până la micrometri. Rapiditatea acestei mișcări
împreună cu forma sa variabilă sugerează implicarea proteinelor contractile. Din punct de vedere
structural, flanșa ventrolaterala conține placa marginală care este asociat cu axonemul flagelului A și
la periferie a buzei citoplasmatice, o lamelă densă de material filamentos. Morfologic examinarea
acestui organit la nivel ultrastructural a condus la formularea ipoteza că flanșa ventrolaterală are
proprietăți mobile; cu toate acestea, observațiile despre aceste oscilatoții rapide prin microscopie de
interferență-reflexie sunt prima dovadă directă a naturii sale mobile (Erlandsen și Feely, 1984).

2.5.2 Atașarea trofozoiților de substrat

Activitate contractilă sau de prindere a flanșei ventrolaterale a fost acceptată datorită
morfologiei. De asemenea este notat în studii faptul că trofozoitul este atașat de suprafețe prin
intermediul unei activități contractile sau de prindere a flanșei ventrolaterale, discul ventral
acționând în principal ca suport structural sau ponton. Asemănarea structurală a placii marginale
striată în flanșa ventrolaterală până la aspectul de paramiozina a fost observată natura flexibilă a
flanșei. Totuși, această ipoteză nu a explicat necesitatea juxtapunerii a discului ventral la suprafața
celulei gazdă și nu fiziologic au fost furnizate dovezi în sprijinul acestei afirmații (Erlandsen și
Feely, 1984).
Aranjamentul structural al microtubulilor din discul ventral a dus la ideea că conformaţia
spiralată a microtubuliilor discului ar putea suferi o mișcare de înfăşurare-desfăşurare care ar putea
modifica diametrul discului și, prin urmare, ar putea facilita apucarea suprafeței de marginea
discului. Inițial, această ipoteză a fost una atractivă, deoarece se știa că microtubuli citoplasmatici
sunt implicat în motilitatea altor protozoare. Acest model, bazat pe alunecarea microtubulilor, a fost
atunci când s-a demonstrat că suprapunerea matricelor microtubulare din discul ventral nu au fost în

16
contact direct cu unul de altul, dar în schimb erau despărțiți unul de celălalt printr-o panglică dorsală
ieșită din suprafața dorsală a fiecărui microtubul. Acestă separare ar împiedica rețelele
microtubulare să interacționeze reciproc, o condiție prealabilă în alte sisteme microtubulare glisante
în protozoare. Alunecarea microtubulilor într-o matrice individuală a fost, de asemenea, considerată
imposibilă, deoarece brațele sunt legate de microtubulii din matricea plasmalemei și existenţa unor
legături încrucişate extinse între panglicile dorsale adiacente care ar exclude toate mișcările, cu
excepția celor mai limitate, cu excepția cazului în care aceste legături au fost distruse (Katelaris și
colab., 1995).
O altă idee ar fi aspirația sau presiunea redusă sub discul ventral din cauza activității
flagelului. Pulsația ondulatorie a ventralei flagelul a fost observat în culturile de Giardia. Un studiu
a vrut să arate că ar putea elimina fluidul de dedesubt discul ventral turtit, producând o presiune
redusă sau negativă ceea ce ar avea ca rezultat atașarea trofozoitului la substrat.
S-a a propus o modificare a acestui mecanism în 1968 în care marginea discului ventral
suferă un proces de arcuire pentru a forma camera dintre discul ventral și suprafața celulei gazdă;
această cameră ar fi deschisă la capetele anterioare și posterioare ale discului. Acest lucru ar expune
apoi camera la activitatea de pompare a flagelului ventral și ar rezulta eliminarea lichidului prin
activitatea lor într-o presiune redusă care ar menţine ataşamentul. Cu toate acestea, nici una dintre
aceste două teorii nu oferă o explicație pentru reglementarea arcuirii discului ventral și nici nu țin
cont de suprafață morfologia discului ventral și interacțiunea acestuia cu substratul. La fel, după
cum a recunoscut Elmendorf, 2003 acest mecanism nu explică modul în care trofozoiții s-ar putea
desprinde de substrat deoarece observațiile directe arată că nu există nicio modificare a pulsației sau
loviturilor flagelului ventral care apar în timpul detașării( Woesner și colab., 2003).
O ipoteză mai elaborată bazată pe ultrastructură și pe activitatea hidrodinamică a flagelului
ventral în crearea unei presiuni negative sub discul ventral a fost adusă în vedere. În acest
mecanism, s-a sugerat că activitatea contractilă a flanșei ventrolaterală, a determinat creșterea
presiunii de aspirație și, prin urmare, a acționat ca un mecanism pentru a controla atașamentul și
detașarea. În această teorie, discul ventral a trofozoitului este de asemenea arcuită și pătrunde în
microvilozitate marginea (MVB) celulei gazdă pentru a produce o cameră oarbă, cu excepția la
marginea caudală a discului. Mișcarea rapidă a flagelului ventral ar produce un flux de fluid printr-
un canal în formă de V format din flanșa ventrolaterală arcuită pe fiecare parte; aceste caneluri
formate de flanşele arcuite sunt continue cu şanţul ventrocaudal. Mișcarea fluidului prin șanțul
ventrocaudal ar genera atunci o presiune de aspirare care s-ar transmite camerei ventrale, și astfel ar

17
acționa ca forță de atașare. Într-adevăr, în timp ce presiunea negativă poate fi legată de atașarea
trofozoitului (Katelaris și colab., 1995).
Studiile mai recente arată că flagelii ventrali ies atât dorsal cât și caudal față de marginea
posterioară a discului ventral. Activitatea flagelului ventral în menţinerea atașamentul este un punct
pivot în această ipoteză din moment ce trofozoit detașarea ar trebui să apară atunci când mișcarea
flagelară încetează. Cu toate acestea presupunerea nu este adevărată, deoarece au fost raportate
multe investigații pe trofozoiții fixați chimic (flageli inactivi) care încă mai rămân atașat de
suprafețe biologice sau substraturi artificiale (Elmendorf și colab, 2003).

2.5.3 Rolul proteinelor contractile în medierea atașamentului

Conceptul că proteinele contractile ar putea fi implicate în mecanismul de atașare a
trofozoitului a evoluat încet și se bazează pe o varietate de observații, experimente și examinarea
ipotezelor anterioare de ataşament. Primele dovezi sugerând în mod clar implicarea sistemelor
contractile în atașarea Giardia a fost observațiile SEM din laboratorul (Erlandsen și Feely, 1984) în
care atașarea trofozoiților la MVB a celulelor epiteliale intestinale a dus la o leziune fizică aceasta
era imaginea în oglindă a suprafeței exterioare a discului ventral. Forma arcuită a discului ventral,
așa cum s-a observat TEM în aceste studii, ca precum și în altele a indicat că marginea discului
ventral, creasta laterală, a fost capabil să se introducă între microvilozități adiacente și să sufere o
contracție radială care comprima microvilozitățile, producând astfel leziunea recunoscută în MVB
văzută de SEM.
În investigarea rolului proteinelor contractile în atașarea trofozoiților de Giardia, s-au folosit
o varietate de abordări inclusiv: (1) analiza biochimică și imunochimică a celulei întregi lizate; (2)
localizarea imunofluorescentă a proteinelor contractile în interior trofozoiți; (3) examen morfologic
la nivel ultrastructural folosind TEM standard, TEM de înaltă tensiune și SEM; (4)
microcinematografie și videomicroscopie a trofozoiților fixați și vii folosind optica și interferență-
reflexie; și (5) fiziologice experimente folosind diferite tipuri de inhibitori metabolici și contractili
(Elemdorf și colab., 2003).
Pentru studiile recente a fost extrem de important ca modelul pentru atașare de Giardia să fie
aplicabilă tuturor speciilor; prin urmare, ori de câte ori este posibil, s-au aplicat aceste tehnici
reprezentanților celor trei grupuri morfologice de Giardia.
Identificarea proteinelor contractile în trofozoiții Giardia a fost realizat prin utilizarea
biochimice și imunochimice tehnici. Folosind electroforeza SDS-gel s-au prezentat dovezi

18
biochimice pentru identificarea actinei, a-actininei, miozina și tropomiozina în trofozoiți pe baza
comigrației lor cu extracte de miofibrile aviare. Actina a fost identificată în geluri prin
imunoautoradiografie și s-a dovedit a corespunde comigrării benzi de actină a puilor de găină și
actină de miofibrilă aviară. S-a arătat de către Erlandsen și Feely că citoscheletul discului ventral
constau din aproximativ 20 de proteine, cu tubulina si un 30.000-daltoni proteine (giardin)
cuprinzând proteinele majore. În ciuda extracției structurilor filamentoase (inclusiv creasta laterală)
din disc citoscheletele, au fost încă capabili să detecteze actina în discul ventral citoscheletele pentru
G. lamblia. Distribuția proteinelor contractile în trofozoiții de Giardia spp. izolat din intestinul de
șobolan a fost de asemenea identificați. Proteina contractilă ~ actină, a-actinină, miozina și
tropomiozina s-au dovedit prin imunofluorescență a fi situat în marginea periferică (cresta laterală) a
discului ventral. Până în prezent, doar un număr limitat de trofozoiții de G. agilis au fost disponibili,
prevenind astfel aplicarea analizei biochimice și imunofluorescenței a proteinelor contractile din
acest grup morfologic (Erlandsen și Feely, 1984).
Luate în mod colectiv, dovezile morfologice ale atașării discului împreună cu dovezile
biochimice pentru proteinele contractile în trofozoiții și distribuția imunofluorescentă a acestor
proteine în interiorul crestei laterale sugerează cu tărie că contracția lor poate controla diametrul
discului ventral. O schimbare în dimensiunea discul ventral ar produce flambajul sau arcuirea
discului ventral care este caracteristic trofozoiților atașați. Schimbarea dimensiunii discului ventral
ar putea produce o reducere a presiunii în camera de sub discul ventral într-un mod similar cu
aplicarea unei ventuze pe o suprafață plană. În această analogie, forța este folosită pentru a aplatiza
ventuza pe suprafața plană și eliberarea acesteia generează o schimbare (reducere) în diametrul
cupei care apoi se arcuiește, și deci produce o presiune redusă sub ea care menține atașamentul, și
prin urmare poate distorsiona MVB al celulei gazdă. Direct legat de aceasta este observația că
trofozoiții care înoată liber au un disc ventral turtit spre deosebire de discurile ventrale arcuite
văzute în trofozoiți atașați. Astfel, în modelul actual s-a postulat că un trofozoit având un disc
ventral turtit vine în juxtapunere față de substrat și suferă (1) contracția filamentelor în interiorul
lateral creasta, (2) o flambare sau arcuire a discului ventral din cauza unei reduceri în diametrul
discului, și (3) producția fie a presiunii reduse sub disc pentru a media atașarea, sau o puternică,
interacțiune adezivă nedefinită între membrana laterală, creasta și substrat (Glebski, 1981).
Studii morfologice folosind SEM și microscopie de interferență-reflexie au furnizat dovezi
puternice de susținere pentru mecanismul contractil de atașare. Examinarea discului ventral în
grupele morfologice de G. agilis, G. muris și G. duodenalis prin SEM au evidențiat în toate

19
grupurile, că structura discului ventral este asemănătoare și că flagelul ventral iese dorsal și caudal
față de disc în fiecare caz. Cu toate acestea, o dovadă mai importantă căci mecanismul contractil
există în studiile de interferență-reflexie, tehnică introdusă de Curtis în 1964 și permit examinarea
directă la lumină nivelul microscopic al tiparelor de separare spațială între membrana plasmatică a
celulei care se află în juxtapunere față de substratul de care se atașează. Imaginile de interferență-
reflexie ilustrează cele trei tipuri de interacțiune cu substratul celular: se crede că contactele focale
reprezentate în negru indică o separare mai mică de 10 nm între membrana celulară și substrat;
contactele apropiate sunt văzute ca zone gri și reprezintă celulă la substrat distanțe de separare de
aproximativ 30 nm; si zone de par separarea celulă la substrat mai mare văzută ca alb în aceste
imagini sunt mai mare de 100 nm. O comparație directă a morfologiei suprafeței discul ventral prin
SEM cu imaginea de interferenţă-reflexie pentru fiecare grup morfologic, demonstrează în mod
distinct că creasta laterală de la periferia discului ventral formează un contact focal (separare mai
mică de 10 nm) cu substratul în jurul întregului său marginea. Contactul focal este deosebit de
evident la marginea posterioară a discului ventral și indică faptul că nu există niciun canal pentru
curgerea fluidului la acest sit. În celulele de mamifere aflate în cultură, s-au arătat contacte focale să
corespundă capetelor distale ale fasciculelor de microfilamente (fibre de stres) conţinând proteine
contractile şi se crede că sunt implicate în ancorarea celulei la substrat și asistarea la locomoție. Este
interesant de observat că Giardia, ca și celulele de mamifere descrise, conțin și actină, a-actinină, şi
miozina în regiunile de contact focal care sunt responsabile pentru lor aderența la suprafețe
(Erlandsen și Feely, 1984).
În examinarea trofozoitelor Giardia atât fixe, cât și vii de către microscopie de interferență-
reflexie, au fost detectate aceleași modele de contact focal între discul ventral și cel de substrat în
toate cele trei grupe morfologice, dar surprinzător este că s-a observat de asemenea la trofozoiții vii
atașați o rapidă și dinamică variație a adeziunii celulă la substrat cu un curs de timp măsurabil în
fracţiuni de secundă. Spre deosebire de celulele de mamifere care necesită câteva minute până la ore
pentru a stabili contacte focale, formarea și pierderea contactului focal în zonele ventrale ale discului
ar putea fi realizat în mai puțin de 1 secundă. Studiile videomicroscopice în laborator de trofozoiți
vii din toate cele trei grupuri morfologice au dezvăluit că deși trofozoiții formau contacte focale cu
substratul, erau încă capabili de mișcări extinse de alunecare sau mișcări de rotație pe substrat fără
niciun fel detectabil la modificarea modelului de contact celula-substrat. În niciun fel de mișcare nu
a fost posibilă corelarea acestei activități cu modificări în activitate flagelară (Katelaris și colab,
1995). În prezent, rolul evenimentelor contractile în reglarea diametrul discului ventral oferă cea mai

20
bună explicație pentru mecanismul de ataşament al trofozoitului. Această teorie se bazează pe
prezență și distribuția proteinelor contractile în trofozoit, modificările observate în forma discului
ventral în cei atașați și la trofozoiții liberi, morfologia de suprafață a discului ventrameste
consistentă cu gradul de interacțiune celulă-substrat văzut prin microscopie-interferență de reflexie.
În plus, studiile fiziologice asupra atașarea G. muris in vitro se susțin de asemenea această teorie
deoarece atât citocalazina B, cât și nivelurile scăzute de Ca a scăzut în mod drastic atașarea
trofozoiților la substrat. În timp ce toate aceste date indică în mod colectiv implicarea procesului
contractil în atașament, mai rămân multe întrebări, inclusiv cele despre orientarea filamentelor de
actină în interiorul discului, rolul de proteine contractile în alte tipuri de mișcare și natura adezivului
și forţa generată de procesul contractil. În acest din urmă caz, rămâne de stabilit dacă este o presiune
negativă sau unele interacțiuni adezive nedefinite care mediază atașarea între discul ventral (cresta
laterală) și substratul. În ambele cazuri, producerea acestei forțe nu împiedică mișcarea substanțială
a trofozoitului pe substrat chiar și în prezența contactelor focale (Feely și Erlandsen, 1982).

21
 III. GIARDOZA
3.1 Simptomele bolii
Giardioza, o boală gastrointestinală caracterizată prin diaree acută sau cronică, este cauzată
de paraziții protozoare din genul Giardia. Giardia duodenalis este specia majoră găsită la mamifere
și singura specie cunoscută că provoacă boli la oameni. Acest organism este transportat în tractul
intestinal al multor animale și oameni, cu semne clinice dezvoltându-se la unii indivizi, dar mulți
alții rămânând asimptomatici. Pe lângă diaree, prezența G. duodenalis poate duce la malabsorbție;
unele studii au implicat acest organism în scăderea creșterii la unii copii infectați și, posibil, în
scăderea productivității la animalele tinere. Focarele sunt raportate ocazional la oameni, ca rezultat
al expunerii în masă la apă sau alimente contaminate sau a contactului direct cu persoane infectate
(de exemplu, în centrele de îngrijire a copiilor) (Donowitz și colab., 2016).
În cardul genului Giardia, sunt incluse mai multe specii, dar numai G. intestinalis este
patogenă la om. De asemenea, în cadrul acestei specii, mai mulți cercetători au descries mai multe
grupuri; în funcție de genotip, se descriu două grupuri, A și B, care infectează oamenii dar și cele
mai multe dintre mamifere; genotipurile de la C-G nefiind paraziți la oameni (Sulaiman și colab,
2010).
Infecția cu Giardia intestinalis produce giardoză, cea mai comună parazitoză intestinală la
nivel mondial- aproximativ 280 milioane de cazuri/an (denumirea populară- diareea călătorului).
Este mai frecventă la copii decât la adulți, aceștia fiind mai susceptibili din cauza unei igiene
precare. Perioada de incubație este de obicei între 6-15 zile.

Fig. 3. Giardia lamblia identificată în biopsie duodenală

(http://www.gastrohep.com/images/image.asp?id=1247)

Simptomatologia este nespecifică și include un spectru variat, precum astenie, inapetență,

cefalee, stare subfebrilă, halenă, flatulență, dureri abdominale de intensitate variabilă, diaree urât
22
mirositoare (care alternează cu perioade de constipație) etc.; mai mult de jumătate dintre cazuri sunt
însă asimptomatice, iar regresia spontană a infecției fiind posibilă frecvent. Trebuie menționat că
încă nu se cunosc în totalitate modalitățile în care acest parazit produce boala, el nefiind invaziv și
nedetectându-se toxine sau factori de virulență; au fost evidențiate, însă, un mecanism e variație
antigenică, adică schimbări permanente a antigenelor de suprafață în încercarea de a evada de
răspunsul imun al gazdei (Sulaiman și Cama, 2006 și Ankarklev și colab, 2010).
Infecțiile cu Giardia sp. sunt acompaniate cu dificultăți în dezvoltarea copiilor din cauza
deficitului de nutrienți ca urmare a unei malabsorbții defectuoase (dar și pierderi în greutate).
Această infecție nu dă imunitate pe viață, deci pot exista cazuri de reinfecție.
3.2 Metode de diagnostic
Parazitoza poate fi identificată prin analiza unor probe biologice (chiști în scaunele formate
și a trofozoiților în cele diaretice). Metodele de detecție sunt de regulă reprzentate de cele de
microscopie, aceastea fiind simple, rapide și ieftine, dar având totuși o specificitate foarte mare.
Dacă se obține un rezultat microscopic negativ, dar simptomatologia pacientului nu se îmbunătățește
(iar o altă etiologie nu poate fi intuită), se poate alege o altă metodă de detecție, precum sunt
imunoanalizele enzimatice, EIA (ELISA) sau microscopia de imunofluorescență IFA care folosește
anticopri marcați fluorescenți specifici chistului de Giardia sp., ușurând detecția ulterioară a
parazitului. Examenul se repetă pentru că există variabilitate în eliminarea chiștilor, 3-4 controale în
decurs de 30 zile (Beer și colab., 2017).
Cealaltă metodă prin detecție de anticorpi: ELISA, imunofluorescență, imunodifuzie,
hemaglutinare (IgM-forme acute; IgG – rămân și după vindecare, deci nu este relevant)
Totuși se estimează că ~30% dintre infecții rămân nedetectate; pentru certitudinea
diagnosticului și creșterea acurateții rrezultatului, este recomandată analiza a trei scaune prelevate în
trei zile consecutive (Sulaiman și Cama, 2006).
3.3 Tratament
În cazul infectării, o serie de medicamente sunt prescrise, precum Metronidazol sau
Furazolidona- pentru femeile însărcinate), având o rată de succes între 80-100%. Boala trebuie
tratată, chiar daca nu este exprimată simptomatologie, deoarece purtătorul este un rezervor de
paraziți, fiind un factor de risc pentru cei din jurul său (deoarece infecția se răspândește foarte ușor,
trebuie tratată nu doar persoana disgnosticată cu giardoză ci și ceilalți membrii ai familiei/
colectivității- grădinițe, cămine.

23
 În regiunile endemice, prevenirea și combaterea se realizează prin măsuri eficiente de igienă
a alimentației, a mâinilor, educație sanitară (Sulaiman și Cama, 2006).
Tratamentul constă în administrarea de medicamente antiparazitare precum: Metronidazol 30
mg/kg/zi timp de 7-10 zile sau 2 g/zi timp de 3 zile sau Tinidazol 2 g/zi, doză unică, repetată
eventual după 7 zile; Ornidozol 2 g/zi, doză unică; Mepacrină 300 mg/zi, timp de 7 zile; Furazolidon
400 mg/zi timp de 7 zile dar pe lângă toate acestea mai presupune şi regim alimentar restrictiv în
lactate şi alcool, dar bogat în proteine (Creţu şi Cilievici, 2008).
Diagnosticul parazitologic constă în identificarea chisturilor de Giardia duodenalis în
scaunele formate şi a trofozoizilor în scaunele diareice, lichidul duodenal sau biopsia jejunală. După
infectarea cu chisturi de Giardia duodenalis există o perioadă de aproximativ 3 săptămâni, când
parazitul nu apare în scaun, cu toate că bolnavul este simptomatic. Ulterior, chisturile se elimină, la
început continuu, iar apoi pe măsură ce infecţia devine cronică (Beer și colab., 2017).
Chisturile pot fi identificate microscopic prin examen direct, în soluţie fiziologică sau Lugol
sau dupa o concentrare, folosindu-se metoda de flotare în sulfat de zinc sau formol eter.
În scaunele diareice, în special în faza acută a bolii, pot fi văzuţi şi trofozoiţi mobili, uşor de
identificat, datorită mişcărilor caracteristice de rotire şi balans. Unele persoane elimină chisturile
intermitent, în cantitate mică, la acestea este necesar să se examineze lichidul duodenal pentru
evidenţierea trofozoiților. În ultimul timp se foloseşte „enterotestul”- o capsulă gelatinoasă,
enterosolubilă, care conţine un fir de naylon. Odată ajunsă în intestin gelatina se dizolvă, iar paraziţii
se fixează de firul de naylon. După o perioadă de timp, aproximativ 2 ore, firul se extrage şi mucusul
împreună cu paraziţii se depun pe o lamă de sticlă, care se examinează microscopic (Donowitz și
colab, 2016).
3.4 Controlul epidemiologic
Infecția cu Giardia sp. se poate manifesta într-o formă endemică (în special în zonele
tropicale și subtropicale), într-o formă epidemică, care afectează călătorii (~2-3% din toate cazurile
de diaree sunt produse de acest parazit), dar poate apărea și în comunități restrânse, precum o
familie, din cauza unor condiții de igienă precară. De asemenea se poate manifesta sub forma unei
epidemii hidrice- după consumul de apă contaminată din surse necontrolate (Codrean și colab, 2020)
Rezervorul natural este reprezentat de om și alte vertebrate.
Una din cele mai frecvente modalități de infectare cu Giardia sp. este prin intermediul apei
de băut (chiștii pot supraviețui la temperaturi de până la 20ºC, păstrându-și capacitatea de infectare,
până la câteva săptămâni, chiar luni). Rezervele de apă pot fi ușor contaminate prin sistemul de

24
canalizare din cauza animalelor infectate ori materiilor fecale. Totuși, chiștii pot fi înlăturați sau
inactivați printr-o combinație de filtrare prin medii poroase (care înlătură până la ≥99% din chisturi,
dar nu se elimină complet) și dezinfecție chimică a apei (folosind clor, dioxid de clor , cloramină sau
ozon), asigurandu-se astfel o apă microbiologică pură (Sulaiman și Cama, 2006).
Nu se știe nimic despre mecanismul rezistenței înnăscute a diverse mamifere la diferite
specii de Giardia; cu toate acestea, astfel de studii poate fi efectuate numai după experimente atente
de transmisie încrucișat. Aceste studii sunt esențiale prin faptul că pot ajuta la definirea acestor
organisme asemanatoare morfologic. Experimentele [de transmisie încrucișată] sunt de dorit și
există speranțe că vor fi efectuate de oameni de știință competenți cu diverse grupe de Giardia. Din
cauza asemănărilor morfologice dintre mamifere Giardia și studii de transmisie încrucișată
incomplete și contradictorii, a fost nevoie să se adopte abordarea „pragmatică” a recunoașterii a doar
trei specii valide de Giardia. Unii aprobatori ai acestor metode (analiza morfometrică, caracterizări
biochimice) credeau că Giardia era strict specifică gazdei. În consecință, unii oameni de știință
(Navarathnam, 1969), influențat de Hegner, a recunoscut 20 sau mai multe specii de Giardia de la
mamifere pe baza animalelor gazdă și diferențe minore de morfologie și dimensiuni. Mai recent,
Grant și Woo (1978) după o atentă transmisie încrucișată studiile au concluzionat că, deși unele
specii (G. simoni, G. muris și G. peromysci) sunt foarte specifice gazdei, altele nu sunt (G. microti,
G. mezocricetus). Folosind morfometria, Grant și Woo (1978) au fost de asemenea capabil să
diferențieze cele cinci specii (Erlandsen și Feely, 1984);
3.5 Giardoza în România
Într-un studiu recent, din anul 2020, Codrean A. și colaboratorii săi au realizat un studiu de
amploare, întins pe o perioadă de 14 ani (din 1 ianuarie 2004, până în decembrie 2017), în centrul de
boli infecțioase din Oradea ,,Gavril Curteanu”, care deservște o arie geografică extinsă, respectiv
întrgul județ Bihor (cu o populație de 566435 și urbanizare de 51% în 2017). Toți pacienții internați
au fost testați pentru detectarea unei posibile infecții cu Giardia intestinalis, fie că erau
asimptomatici sau nu, criteriul de includere în studiu fiind reprezentt de un diagnostic pozitiv cu
acest parazit (Codrean, 2020).
Rezultate: dintr-un total de 54623 de pacienți internați (copii și adulți), 2441 au fost
diagnosticați pozitiv, cu infecția pentru Giardia sp., adică 4.47%. Totuși, în perioada studiului, acest
procent a variat între 0.60% -16.36% ( de menționat este că rata de infecție în țările dezvoltate este,
în general, mult mai mică; de exemplu în Germania; 1%, Anglia 1,4%, pe de altă parte, rata de
infecție în SUA este de 5.8%). În ceea ce privește variația lunară, cele mai multe cazuri s-au

25
înregistrat în lunile iunie, iulie și august (~10% în fiecare lună), iar rata cea mai scazută a infecțiilor
a fost în octombrie, noiembrie, decembrie (~6-7% în fiecare lună).
În ceea ce privește sexul pacienților infectați raportul este de 1.5-1 în favoarea femeilor
(61%), față de 39% procentul bărbaților. Trebuie menționat că un procent de 64.7% din total a fost
reprezentat de oameni care locuiesc la oraș și doar 36.3% la sat (Codrean, 2020).
Ca vârsta analizată, cercetătorii au observat că 66.86% dintre pacienți aveau vârsta cuprinsă
între 15-54 ani, iar 13.4% din categoria 5-14 ani.
Cele mai comune simptome au fost lipsa apetitului (la 71.24% dintre pacienți) și durerea
abdominală (la 69.07% dintre pacienți) (Codrean, 2020).

26
 IV. Materiale și metode
4.1 Obiective
În actuala lucrare de disertație mi-am propus următoarele:
- analiza cazurilor de îmbolnăviri cu parazitul Giardia (lamblia) duodenalis în rândul
pacienților care sunt adulți cât și copii ( persoane sub 18 ani), având la dispoziție o bază de
date din Centrul Medical ,,Panduri”, București din data de 1 octombrie 2018 până la data de
1 octombrie 2021.
- stabilirea factorilor de risc ,,vârstă”, ,,sex” , asociați cu apariția giardozei
- relevarea importanței cunoașterii parazitozei și a modului de prevenire și tratament în cazul
giardozei
4.2 Materialul studiat
Pe parcursul celor trei ani studiați octombrie 2018 până la octombrie 2021 laboratorul a
înregistrat 567 de pacienți care au dorit analizele pentru prezența acestui parazit dintre care s-au
semnalat 14 rezultate pozitive și 553 rezultate negative la examenele Ag Giardia iar la testele
Antigen Giardia s-au înregistrat 4498 de pacienți dintre care totalul de rezultate pozitive sunt 27 iar
negative 4.471.
Având la dispoziție o fișă de evidență am realizat o bază de date în programul Microsoft
Excel.
În studiul de față va fi prezentată situația infestării cu parazitul Giardia lamblia la un
eșantion populațional prezent pentru analize la laboratorul din Centrul Medical ,,Panduri”, din
București.
4.3 Determinări efectuate
În laborator au fost realizate probele de materii fecale, acestea au fost recoltate într-un
recipient curat, de sticlă, material plastic sau carton curat. Acesta trebuie să fie închis etanș, altfel se
va vărsa conținutul și trebie să se păstreze umiditatea probei. Trebuie evitată contaminarea cu lichide
precum apa, care conține protozoare libere, ce pot crea rezultate greșite sau ca urina care poate
distruge protozoarele, în special formele vegetative.
Probele de materie fecală trebuie manevrate cu grijă deoarece fiecare probă reprezintă o
posibilă sursă potentențială e infecție cu paraziți. Acestea trebuie identificate cu numele pacientului
și data recoltării.
Probele au fost analizate în ziua în care au fost aduse. Pentru analiza lor au fost folosite
examenul coproparazitologic și metoda imunologică a antigenului Giardia.

27
4.3.1 Examenul coproparazitologic informații generale
Acest examen este o metodă de lucru folosită în laboratoare de parazitologie clinică pentru
identificarea paraziților intestinali. Cât de severă este boala este cauzat de parazit și depinde de
virulența acestuia, de cât de intensită este infecția și de imunitatea gazdei. Din interacțiunea dintre
mecanismele de agresiune, apărare împotriva a două tipuri de organisme pot fi: cazurile
asimptomatice ce pot apărea la așa-numiții purtători sănătoși, sau au manifestări clinice ușoare la
organismele imunocompetente sau o formă foarte severă a bolii la organismele imunocompetente
(Bejenaru, 2007).
Putem întâlni următoarele situații în care examenul coproparazitologic este
recomandat:
• tulburări gastro- intestinale( inapetența, greață, vomă, eructații, flatulență, dureri
abdominale, diaree cu sau fără sânge)
• simptome neurologice( iritabilitate, insomnie, cefalee, amețeală, crize convulsive) și
alergice( prurit anal, nazal) precum și simptomatologie generală( astenie, stagnare
pondero- staturală la copii, scădere ponderală uneori marcată la adulți, subfebrilitate,
hipertensiune arterială).
În etiologia acestora, trebuie avuți în vedere următorii paraziți:
• Giardia intestinalis
• Escaris lumbricoides
• Enterobius vermicularis
• Trichuris trichiura
• Taenia solium si T. saginata
O varietate mare de microorganisme utilizează calea enterală pentru pătrunderea în
organism cu consecințe patogenice și clinice, de aceea examenul coproparazitologic este unul din
cele mai solicitate examene de laborator.
Prelevarea probelor coprologice
Pentru recoltare se folosesc coprocultoare realizate din material plastic de unică folosință.
Cele mai multe probe relevante se obțin din scaunul proaspăt, emis spontan. Cu ajutorul linguriței
sau tijei coprocultorului se prelevă diferite porțiuni din scaun cu mucus și eventual urme de sânge
iar când acestea lipsesc se recoltează boluri din 2-3 locuri diferite. Cantitatea necesară este de 10-15
g iar dacă scaunul este lichid recoltorul trebuie umplut pe jumătate.
• Proba se va eticheta și apoi vom completa fișa cu examenul cerut.

28
 • La personale bolnave cronice, care sunt purtători, persoane care sunt internate pe o perioadă
mai lungă de timp, scaunul va fi provocat printr-un purgativ salin.
• Deoarece în ciclul chiștilor de Giardia intervin perioade negative, examenul
coproparazitologic se repetă de minimum 3 ori, după 6-10 zile.
Transportul prelevatelor de materii fecale pentru examenele parazitologice se face la
laborator în cel mai scurt timp (2 ore de la prelevare) în coprorecoltoare fără mediu de transport
(Bejanu și colab, 2004).
MODUL DE LUCRU
Înainte de a analiza proba, rețineți aspectul macroscopic al scaunului în înregistrare: culoare
și consistență. In cadrul acestui examen macroscopic se va acorda o atenție deosebită posibililor
paraziți care ar fi putut fi introduși de pacient în scaun. Primul test de analiză microscopică, dacă
fecalele sunt proaspete și nefixate, este microscopia directă cu ser fiziologic, prin care putem vedea
dacă există protozoare sub formă de plante (Amoeba, Trichomonas, Chilomastix, Balantidium).
Chisturile de Giardia au forma ovalară și le putem identifica deoarece sunt grupate în mici
"insule".
În acest caz utilizăm colorația cu Lugol pentru precizarea structurii unor elemente suspecte
de exemplu nucleele chisturilor de protozoare, precum și acea linie diagonală a de flagelilor din
mănunchi ale chisturile de Giardia, ca și membrana de înveliș a acestora.
Aceste două examene sunt obligatorii dacă dorim orice analiză coproparazitologică realizată
cu material proaspăt (Centrul medical de diagnostic și tratament ,,Dr. Victor Babeș).
Observații :

Adeseori avem situații în care, deși sunt prezenți unii paraziți în tubul digestiv al unui
bolnav, nu găsim ouăle sau chisturile lor în analizele realizate.

Unii paraziți nu depun ouă în tubul digestiv, de obicei așa cum se întamplă în oxiuraza, pe
care o putem diagnostica prin metode speciale de căutare a ouălor, pe pliurile anale sau în jurul lor
(amprenta anală) nu în masa fecală.

Cazurile în care viermii necesită un interval mai lung de vreme pentru a ajunge la stadiul de
face ouă: astfel, spre exemplu, ascarizii nu depun ouă decat la 2 luni și două săptămâni după
infestare. Ei pot produce pe parcurs tulburări importante atât în cursul ciclului perienteric de
parcurgere prin ficat și plămâni, tovarăș și mai târziu, în stadiul intestinal, pâna când, în cele 2 luni

29
și două săptămâni au ajuns capabili de a produce ouă. De asemenea este și cazul fasciolei hepatice
care prodcue ouă decât la cel puțin 3 luni după infestare.

În cazuri în care unii paraziți, Toxocara canis, pătrunși în tubul digestiv în stadiul de ouă nu-
și pot duce la capăt complet ciclul perienteric și rămân ca larve rătăcitoare inviscere, acestea nu
ajung la vârstă adultă și parazitul nu va cauza ouă. Prezența lui trebuie diagnosticată pe alte căi
(hematologice și imunologice).

În cursul perioadelor în care se produc a chisturile la anumite protozoare, cum este Giardia
intestinalis, la care analiza coproparazitologică se realizează de cel puțin 3 ori, la o perioadă de 6-10
zile. De curând s-a trecut la depistarea antigenică folosind testul ELISA. Scaunele păstrate de prea
mult timp înainte de examenul în care s-au putut găsi forme vegetative ale unor protozoare care nu
deține varianta chistică și care au murit mai repede, cum este Trichomonas intestinalis (se înlătura
doar în scaunele diareice) sau Dientamoeba fragilis.
Unele medicamente împotriva protozoarelor sau antihelmintice pot avea ca efect rărirea
paraziților inclusiv a diferitelor elemente parazitare care ar putea fi găsite la examenul
coproparazitologic sau chiar împiedică apariția lor.
1. Preparatul direct în ser fiziologic
Principiul: suspensia de materii fecale se face în ser fiziologic acest lucru păstrează
viabilitatea trofozoiților de protozoare sau larvele de helminţi, cât şi culoarea naturală a elementelor
parazitare.
Modul de lucru: pe o lamă se pune o picătură de ser fiziologic. Cu o baghetăde sticlă sau
plastic se pune un mic fragment din proba de fecale, se omogenizează, după care se acoperă cu o
lamelă şi se poate examina la microscop. Preparatul trebuie utilizat rapid deoarece odată uscat,
devine imposibil de interpretat. Se impune a se utiliza lamele de 20/20 mm dimensiuni, deoarece
marginile lor trebuie să fie regăsite înăuntrul marginilor lamei. Se verifică dacă suspensia este
uniformă iar lamela va fi așezată orizontal, greșit fiind înclinat. Observarea se face cu obiectivul de
10x iar recunoaşterea fiecărui element parazitar regăsit se face cu obiectivul 40x şi cu ocular de 10x.
Rezultate
În preparatul direct se poate distinge şi identifica orice element parazitar, dacă intensitatea
parazitară este suficientă.
2. Preparat în soluţie Lugol

30
 Principiul: soluţia Lugol scoate în evidenţă nu numai chisturile în sine ci şi unele structuri ale
parazițior precum nuclee sau diferiți flageli. Concluzionând: această soluţie colorează în diferite
culori de stadiul de digestie fiind cel important.
Tehnică de lucru: este idetincă cu a preparatului de mai sus, doar că trebuie menționat că în
loc de ser fiziologic se utilizează soluţia Lugol.
Scopul utilizării soluţiei Lugol în principiu este de a studia morfologia chisturilor de
protozoare pentru că scoate în evidență detaliile nucleului şi masele de glicogen.
3. Colorarea cu eozină
De asemenea chisturile de protozoare se pot evidenția astfel prin a se adăuga, la picătura de
lichid în care este preparată o picătură de materii fecale, o picătură de soluţie de 2% de eozină. Toate
elementele neviabile din preparat, cu excepţia bulelor de grăsime şi a particulelor de amidon apar
colorate în roşu, dar chisturile încă vii de protozoare rămân necolorate şi se văd în mod clar pe
fondul roşu al preparatului.
Dacă se realizează o soluţie de eozină numai 1% din ser fiziologic în momentul acela şi
formele vegetative de amoebide vor rămâne vii. Ele vor fi necolorate şi mişcările lor pot fi foarte
bine evidențiate pe fondul roşu al preparatului.
Ce se recomandă pentru examenul coproparazitologic:
- indicații clinice: orice colopatie, sindrom dureros abdominal, diaree sau dizenterie, tulburări gastro-
intestinale, chiar dacă sunt la o persoană care nu a călătorit în zone tropicale pe durata vieții sale,
orice enterită, de cauză cunoscută sau necunoscută.
- examinarea copiilor la intrarea in colectivități de copii – depistarea parazitozelor contagioase; când
se face angajarea și examenul periodic (ex. cei din sectorul alimentar); eozinofilia cu cauză
necunoscută; examinarea persoanelor venite din țări tropicale.
Cum trebuie pregătit pacientul
Examenul coproparazitologic se efectuează în condițiile regimului alimentar obișnuit
al bolnavului. Acesta trebuie să evite numai alimentele prea bogate în celuloza sau semințe, nu
trebuie să ingereze medicamente colorate/nonabsorbabile, pansamente digestive, purgativ uleios sau
substanțe opace (barium sulfuricum) cu cel puțin 4-5 zile înaintede a se prelua materiile fecale de
examinat. Purgativul salin se oferă numai în cazuri speciale, respectiv la recoltarea probelor în
diferite cazuri(ex. strongiloidoza, teniaze mari, în cazul purtătorilor de amibe) (Centrul medical ,,Dr.
Victor Babeș).

31
Recoltare și colectare probe
Se recoltează o anumită cantitate de probă (10 g materii fecale din trei locuri diferite ale
bolului fecal). Proba trebuie să fie la laborator cât mai repede.
Metodele de examinare – examenul macroscopic și examenul microscopic (între lamă și
lamelă) o metodă directă.
La examenul macroscopic al materiilor fecale se va observa și determina:
- culoarea preparatului;
- consistența: scaun normal, semiformat, consistență moale sau diareic.
- miros (fad, putrid)
- conținut (resturi parțial digerate, mucus, striuri de sânge, puroi, prezența de elemente deosebite sau
suspecte care nu par parazitare).
- se pot identifica adulți de Ascaris lumbricoides, Enterobius vermicularis (oxiuri), fragmente de
Taenia solium sau T. saginata și evident Giardia lamblia. De multe ori este necesară și
confirmarea microscopică (pentru fragmentele de tenie) prin examinare între lamă și lamelă.
La examenul microscopic al probei de materii fecale putem evidenția specii de paraziți ai
tubului digestiv în număr mare, care provin de la om sau de la unele animale, din mediul exterior și
care au putut fi ingerați odată cu alimentele de origine animală sau vegetală.
Preparatele din scaun se observă microscopic cu obiectiv uscat de 10x și apoi cu 40x.
Proba de materie fecală se studiază cum am zis mai sus microscopic pe:
- preparat în ser fiziologic direct
- preparat în soluție Lugol
Valori de referință : absente elemente parazitare intestinale
Raportarea rezultatelor
Se specifică parazitul identificat cu numele complet al speciei și se menționează stadiul
evolutiv al parazitului identificat : trofozoit/chist/ ou/larvă/ adult (femela/mascul, dacă e
cazul). Se indică prezența anormală cu valori specifice a celulelor umane în proba (leucocite,
hematii, eozinofile, macrofage, celule epiteliale), iar daca proba este proaspată cum ar trebui se
indică cuantificat și prezența levurilor.

În situațiile în care nu s-au evidențiat paraziți se recomandă repetarea examenului

coproparazitologic de cel puțin trei ori la interval de 5-7 zile, deoarece depunerea de ouă sau chiști
poate să nu fie continuă ( cu perioade negative) și se pot întâlni astfel eliminările intermitente de
paraziți și evident de ouă. Un rezultat negativ nu exclude posibilitatea infestării parazitare.
32
 De asemenea, după ce se tratează o infecție parazitară, este recomandat examenul
coproparazitologic de control după un timp anume în funcție de diagnostic (ex. dupa tratamentul
unei infecții cu protozoare – giardioza, amibioza, coccidoza intestinală astfel că controlul se va
efectua dupa 3-4 săptămâni, iar în infecțiile cu helminți după 1-2 luni).

Aceasta metodă este mai puțin eficientă în identificarea paraziților flagelați (de exemplu,
Giardia lamblia) și a amoebelor (de exemplu, Entamoeba spp) deoarece, în soluția preparată,
chisturile pot avea un contur retractat, astfel fiind dificil să facem identificarea lor.
INTERPRETAREA REZULTATELOR

Identificarea unui parazit în proba coprologică examinată dovedește fie starea de boala fie de
purtător și i se spune urgent celui care a solicitat examenul.

Examenul coproparazitologic reprezintă examenul de bază pentru evidențierea unor infecții

parazitare intestinale. Acesta identifică și scoate în evidență organismele parazite, protozoare sau
helminți, care trăiesc în tubul digestiv uman sau pentru care materiile fecale sunt spațiu normal
pentru formele lor de răspândire în mediul exterior.
4.3.2 Metoda imunologică de depistare a antigenului Giardia lamblia în fecale
Giardia strip este un test imunografic care se utilizează la detectarea calitativă a antigenelor
de Giardia în mostre de materii fecale umane pentru a ajuta la a diagnostica giardioza. Acest test se
foloseşte numai pentru uz profesional diagnostic in vitro.

Principiu după care se utilizează este: stripul Giardia utilizează anticorpi monoclonali
specifici faţă de Giardia lamblia care detectează toate formele de viaţă al parazitului. Se utilizează
microsfere roșii care acționează prin legături covalente de un anticorp monoclonal anti-Giardia
lamblia, şi microsfere de culoare albastră ca test de control.

Parazitul care este regăsit în fecale reacţionează cu particulele de latex care peste care se
regăsesc anticorpi monoclonali specifici împotriva antigenului. Complexul de latex
/particule/anticorpi/parazit migrează prin procesul cromatografic faţă de zona reactivă. În spațiu sunt
anticorpi anti-Giardia care reacţionează cu acest complex. Această reacţie duce la apariţia unei linii
roşii. Aceste linii sunt folosite pentru interpretarea rezultatului, după cele 5 minute de incubare la
temperatura camerei.

Precauţii:
33
 Testul va fi utilizat doar pentru diagnostic profesional in vitro.
Nu trebuie utilizat după data de expirare.
Testul sigilat nu se desface până la folosire.
Dacă pachetul este rupt, distrus, avariat sub orice formă testul nu trebuie folosit.
Când se face testul trebuie să se utilizeze mănuşi de protecţie, haine de protecţie, nu se poate
fuma şi bea în zonă.
Toate probele pot avea un potențial în a fi infecţioase şi trebuie tratate în măsura unui agent
infecţios.
Testul trebuie aruncat în coșuri speciale după folosire.
Păstrare: în pachetul sigilat sau într-un spațiu refrigerat la o temperatură între 2-30° Celsius. Testul
trebuie să rămână intact până la utilizare, nu trebuie îngheţat.

Materiale prevăzute: Benzi; Instrucţiuni de folosire; Flacoane pentru colecţii

Materiale necesare: Materii fecale (monstre); Ochelari; Mănuşi; Cronometru
Colectarea şi prepararea:
Se colectează o cantitate de fecale 1,2 grame x ml pentru proba de lichid care va fi suficientă.
Probele de fecale trebuie colectate într-un recipient uscat şi curat. Proba poate fi păstrată într-
un refrigerent la 2-4°Celsius maxim 1-2 zile până la momentul testării.
Dacă dorim o păstrare îndelungată a probelor va fi necesară o înghețare la 10-20° C. În acest
caz probele trebuie dezghețate la temperatura camerei înainte de testare.
Trebuie să avem siguranța că probele nu au fost tratate cu soluţii ce conţin form-aldehidă sau
derivaţii ai acestuia.
Procedura de utilizare

Trebuie folosit pentru fiecare probă mostre luate din diferite probe de materii fecale pentru a
fi testate. Se deschide tubuşorul cu amestecul realizt se preia din proba de materii fecale apoi se
introduce înapoi în tubuşor se închide şi se scutură, pentru a asigura dispersia amestecului.

Proba trebuie lasată să ajungă la temperatura camerei. Benzile nu se desfac până când proba
nu este gata de utilizat.

Când proba este gata de utilizat se desface o bandă, se aşează orizontal pe masă. Se rupe
capătul capacului probei şi se intoduc 5 picături pe bandă în zona liniei indicate de săgeată. Se lasă

34
10 minute după care se poate citi rezultatul. Dacă rezultatul este pozitiv pentru Giardia apar 2
(două) linii central: una albastră în zona de control (C) şi una roşie în zona de test (T).

Dacă testul este negativ apare doar o linie de control albastră în zona C, iar dacă testul este
invalid nu va apărea nici o linie.
Prezintă avantajul de a detecta și chisturile distruse, față de examenul microscopic, care
poate detecta numai chisturile intacte.
a. Pregătire pacient
Pacientul trebuie să evite:
– înainte de recoltare: administrarea de laxative, examenul radiologic gastrointestinal baritat;
– în săptămâna premergătoare recoltării, administrarea anumitor medicamente : antiacide,
Metamucil, Tetraciclină, uleiuri minerale, antiamoebiene, antidiareice, bismut.
Specimenul recoltat este reprezentat de materii fecale din orice moment al zilei; se recoltează
câte o porțiune de mărimea unei alune, din trei locuri diferite ale bolului fecal. Cantitatea optimă de
materii fecale este de aproximativ 2 g din scaun format sau aproximativ 2 ml din scaun lichid.
b. Cauze de respingere a probei
– specimen obținut cu diverse substanțe care trebuiau evitate rpecum uleiuri minerale, bismut,
compuși de magneziu;
– recipientul a fost murdar pe exterior;
– specimenul a fost contaminat cu urină.
c. Recipientul de recoltare este un recipient de unică folosință pentru fecale bine închis cu capac;
adăugarea de substanțe conservante nu este necesară.
d. Stabilitatea probei se face câteva ore la temperatura camerei sau la frigider până a doua zi.
Prelucrarea este necesară după recoltare și se face conform instrucțiunilor specifice de lucru.
Analiza se realizează din materii fecale proaspăt emise (de preferat). Dacă acest lucru nu este posibil
proba va fi pusă să fie păstrată la 2-8°C.
e. Metodă – imunocromatografică .
Valori de referinţă sunt reprezentate de Antigen Giardia sp. în fecale negativ.
Limite şi interferențe
Rezultatele testului vor fi interpretate în context clinic. Un rezultat pozitiv nu exclude
prezenţa unor alți patogeni. De asemenea un rezultat negativ nu exclude în general infecţia; acesta
poate fi din cauza unei excreţii intermitente a parazitului.

35
 V. Rezultate și discuții

5.1 Incidența îmbolnăvirilor cu Giardia duodenalis la Centrul Medical ,,Panduri”

Studiul de față s-a desfășurat folosind probe analizate pe o perioadă de trei ani, anume de la
1 octombrie 2018, până la 31 octombrie 2021. Pacienții participanți au fost repartizați în baza de
date pe categorii de vârse, respectiv copii sub vârsta de 18 ani și adulți cu și peste vârsta de 18 ani,
de asemenea în două categorii în funcție de sexul persoanei (femei și bărbați).
Mai jos avem două tabele care prezintă numărul de pacienți testați per total la cele două
tipuri de analize, câți s-au testat pentru fiecare categorie și în final numărul de probe cu rezultat
pozitiv.
Astfel că pe durata celor trei ani la Centrul Medical ,,Panduri”, municipiul București s-au
testat 5.065 pacienți dintre care 41 au fost detectați pozitiv.
Tabel nr.1 Numărul total de probe pe categorii la examenul coproparazitologic

Număr total de Număr total Număr total Număr total Număr total Număr probe
probe pentru Ex. de probe de probe de probe <18 de probe >= pozitive
coproparazitologic pentru femei pentru ani 18 ani
bărbați
4498 1806 2154 1980 2518 27

Tabel nr. 2 Numărul total de probe pe categorii la Ag Giardia

Număr total Număr total Număr total Număr total Număr total Număr probe
de probe de probe de probe de probe <18 de probe >= pozitive
pentru Ag pentru femei pentru bărbați ani 18 ani
Giardia
567 294 273 265 301 14

Așadar putem observa că în ambele cazuri (Tabel nr. 1, Tabel nr. 2) s-au înregistrat mai
multe probe de analizat la persoanele cu vârsta de peste 18 ani iar în cazul categoriei de sex acest
număr este mai mare la sexul masculin în cazul examenului coproparazitologic și la Ag Giardia mai
mare la femei.

36
 Situația numărului de rezultate pozitive și negative în decursul perioadei 1 octombrie 2018-
31 octombrie 2021, s-a determinat luând în calcul următoarele: cele mai multe analize pentru acest
parazit sunt realizate în lunile noiembrie 2018 cu două sute douăzeci și șase de probe, septembrie
2019 adică două sute nouăzeci și șapte și septembrie 2021 și anume trei sute șaizeci. În această
perioadă s-au regăsit și probe pozitive și anume câte trei pentru fiecare lună reprezentând
următoarele octombrie 2018, septembrie 2019, septembrie 2021.

Numărul total de probe realizate în această perioadă a fost de patru mii patru sute nouăzeci și
opt de probe iar totalul de probe pozitive pe cei trei ani a fost de douăzeci și șapte probe pentru
examenul coproparazitologic. Celelalte probe pentru Ag Giardia au fost cinci sute șaizeci și șapte în
total dintre care paisprezece au fost cu rezultat pozitiv.

Probe pozitive pentru ambele teste

3.5

2.5

2
Fete <18 ani
1.5 Femei >= 18 ani
Baieti <18 ani
1
Barbati >= 18 ani
0.5

Fig. 4. Numărul total de teste pozitive pe categorii de vârste și sexe la examen coproparazitologic și Ag Giardia

În Fig. 4. de mai sus avem numărul total al probelor pozitive pentru cei trei ani la ambele
tipuri de examene.

Astfel că din cele patruzeci și una de probe pozitive s-au înregistrat optsprezece probe
pozitive în perioada octombrie 2018-septembrie 2019, șapte probe pozitive pentru octombrie 2019-
septembrie 2020 și șaisprezece probe pozitive pentru octombrie 2020- octombrie 2021.

37
 De asemenea per total avem un număr de paisprezece persoane sub 18 ani și de sex feminin,
șase persoane de 18 și peste 18 ani de sex feminin, treisprezece persoane sub vârsta de 18 ani de sex
masculin și opt persoane de sex masculin cu și peste 18 ani.

De asemenea se poate observa că în lunile decembrie și ianuarie 2018, aprilie 2019, iulie
2019, noiembrie și decembrie 2019, februarie, martie, aprilie, iulie, august, octombrie, noiembrie,
decembrie 2020 nu avem nici un caz cu probe pozitive, ianuarie, februarie, martie, aprilie 2021 la
fel.

Procente/ nr. probe la copro. și Ag. Giardia

19%

34%
Fete <18 ani
Femei >= 18 ani
Baieti <18 ani
Barbati >= 18 ani

32%

15%

Fig. 5. Procentajele reprezentate la cele două examene parazitologice, anume coproparazitologic și Ag Giardia

Din punct de vedere al procentajelor pe parcursul celor trei ani (Fig. 5) la ambele teste
parazitologice avem cazul cu 34% întâlnit la persoane sub 18 ani de sex feminin, apoi 32% în cazul
persoanelor sub 18 ani de sex masculin.

În cazul adulților de 18 și peste această vârstă avem 15% în cazul persoanelor de sex
feminin și 19% în cazul persoanelor de sex masculin.

38
 Comparație a rezultatelor pe parcursul celor 3 ani
9

6
Fete <18 ani
5
Femei >= 18 ani
4 Baieti <18 ani
3 Barbati >= 18 ani

0
oct. 2018-sept 2019 oct. 2019-sept 2020 oct. 2020-oct. 2021

Fig. 6. Comparație a rezultatelor obținute pe perioada celor trei ani

În cadrul perioadei octombrie 2018- octombrie 2021 (Fig. 6.) avem un număr maxim de opt
persoane de sex feminin cu vârste sub 18 ani în primul an studiat față de două persoane în al doilea
an studiat și patru persoane în cel de-al treilea an studiat.

În cazul persoanelor de sex masculin și aceeași categorie de vârstă adică sub 18 ani avem
astfel: în primul an trei probe pozitive, al doilea an la fel și al treilea an șapte probe pozitive.

La cealaltă categorie de vârstă avem pentru femei în perioada octombrie 2018-septembrie

2019 trei persoane, în al doilea an studiat o singură persoană și în al treilea an două persoane.

La categoria bărbați de peste 18 ani avem în primul an studiat patru probe pozitive, în al
doilea an o singură probă pozitivă și în al treilea an trei probe pozitive.

39
5.2 Rezultate exprimate în cadrul probelor de la examenul coproparazitologic

Probe pozitive pe categorii de vârstă și sexe coproparazitologic

3.5

2.5

2 Probe pozitive
Fete<18
1.5
Baieti <18
1 Femei >18
Barbati >18
0.5

Fig. 7. Probele pozitive repartizate pe categorii de vârstă și sexe în cazul examenului coproparazitologic

În cazul examenului coproparazitologic (Fig. 7.) probele pozitive s-au înregistrat astfel: câte
două fete sub vârsta de 18 ani în lunile februarie 2019 cu vârsta 7 și respectiv 11 ani, septembrie
2019 cu 5 respectiv 8 ani, septembrie 2021 cu 9 si respectiv 6 ani, câte o probă pozitivă la sexul
feminin sub 18 ani în lunile noiembrie 2018 cu vârsta de 5 ani, august 2019 cu vârsta de 10 ani,
iunie 2020 cu vârsta de 4 ani, septembrie 2020 cu vârsta de 7 ani, iunie 2021 cu vârsta de 7 ani.

La aceeași categorie de vârstă dar la sexul masculin avem următoarele rezultate înregistrate
în luna iunie 2019 la un băiețel de 4 ani, unul în septembrie 2019 cu vârsta de 4 ani, în octombrie cu
vârsta de 10 ani, în mai 2020 cu vârsta de 6 ani, în septembrie cu vârsta de 7 ani, în iunie 2021 cu
vârsta de 6 ani, în august cu vârsta de 8 ani, septembrie vârsta de 7 ani iar în octombrie două probe
la această categorie având vârstele de 7 respectiv 8 ani.

40
 Procente/ nr. probe pe sexe și vârste coproparazitologic

adulti >18 ani

7%
feminin
26%

copii <18 ani

43%

masculin
24%

Fig. 8. Procentajul de probe pozitive pe sexe și vârste pentru examenul coproparazitologic

În diagrama de mai sus (Fig. 8.) sunt reprezentate procentele rezultatelor la examenul
coproparazitologic în cazul probelor pozitive.

Astfel că procentul pentru probe pozitive cel mai ridicat este la persoanele sub 18 ani, adică
la copii, fiind de 43% iar cel la adulți de 7%.

Dacă luăm în considerare cealaltă categorie în care i-am clasificat avem un procentaj de 26%
pentru grupul feminin și 24% pentru grupul masculin.

41
5.3 Rezultate exprimate în cadrul probelor la examenul Ag Giardia

Probe pozitive Ag Giardia

60

50

40

30
Nr total probe

20 Total pozitive

10

Fig. 9. Numărul de probe analizate și numărul de probe pozitive la Ag Giardia

Graficul prezent (Fig. 9.) reprezintă numărul total de probe din testul antigen – Giardia în
care se poate observa un număr total de probe realizate dintre care în lunile octombrie 2018, iunie
2021 și septembrie 2021 avem câte două persoane la care testul a fost pozitiv. În lunile februarie,
mai și iunie 2019 au fost câte un test pozitiv, la fel a fost și în lunile ianuarie și mai 2020, în anul
2021 au fost detectate câte un test pozitiv în lunile mai, iulie, octombrie. Totalul de probe pozitive la
testul antigen este de paisprezece probe la Giardia duodenalis.

Ca nivel procentual la acest test numărul de probe pozitive reprezintă din totalul de probe
analizate în cei trei ani și anume întâi octombrie 2018 până la finalul lunii octombrie a anului 2021.

42
 Probe pozitive raportate pe categorii de sexe și vârste
2.5

1.5
Fete <18 ani
Femei >= 18 ani
1
Baieti <18 ani
Barbati >= 18 ani
0.5

Fig. 10. Numărul de probe pozitive pe categorii de vârste și sexe la test Ag Giardia

În cazul probelor pozitive detectate pe parcursul celor trei ani (Fig. 10.) avem în vedere
faptul că în luna octombrie, anul 2018 sunt prezente la doi bărbați cu vârste peste 18 ani și mai
precis unul de 21 ani și unul de 53 ani. În lunile ianuarie 2019 și iulie 2021 sunt detectate la fete cu
vârste de 7 și respectiv 6 ani, pentru femei cu vârsta de 18 ani și peste aceasta vârstă avem probe
pozitive în lunile mai anul 2019 cu vârsta de 55 ani, ianuarie 2020 cu vârsta de 69 ani, septembrie
2021 cu vârsta de 37 ani.

La sexul masculin s-au detectat următoarele rezultate pozitive: la băieții sub vârsta de 18 ani
în luna iunie 2019 cu vârsta de 4 ani, iunie 2021 cu vârsta de 2 ani iar la adulți cu vârsta de 18 ani și
peste această vârstă sunt două persoane cu vârste de 21 și respectiv 53 ani în luna octombrie 2018, in
luna mai 2020 o persoană cu vârsta de 69 ani, mai 2021 o persoană cu vârsta de 52 ani și tot în
același an în luna septembrie având 31 ani și octombrie având 54 ani.

43
 Procente/ nr. probe pe sexe și vârste Ag Giardia

feminin masculin copii<18 ani adulți >=18 ani

21%

34%

30%

15%

Fig. 11. Procentajul de probe pozitive pe categorii de vârstă și sexe pentru Ag Giardia

Ca procentaj la sexul feminin pe durata celor trei ani avem 21% (Fig. 11.) probe pozitive din
totalul de probe analizate iar la sexul masculin pe cei trei ani avem 30%, astfel apare o diferență de
nouă procente luând în calcul toate categoriile alese.

Dacă este să vorbim despre vârstă pentru copii, adică sub vârsta de 18 ani procentul este de
15% iar pentru adulți avem 34% din totalul de probe analizate pozitive.

Desigur trebuie luat în calcul că s-au realizat treisute și una de probe pentru adulți, două sute
șaizeci și cinci probe pentru copii <18 ani, două sute șaptezeci și trei probe pentru bărbați și două
sute nouăzeci și trei probe pentru femei.

Astfel că în acest caz cel mai mare procent de persoane cu probe pozitive s-a raportat la
bărbați adulți.

44
 CONCLUZII

Giardioza, o boală gastrointestinală caracterizată prin diaree acută sau cronică, este cauzată
de paraziții din genul Giardia. Simptome comune ale giardozei sunt astenie, inapetență, cefalee,
stare subfebrilă, halenă, flatulență, dureri abdominale de intensitate variabilă, diaree urât
mirositoare.

Cele mai folosite metode de diagnosticare a giardiozei utilizate în cadrul Centrului Medical
,,Panduri” în 2018-2021 sunt: examenul microscopic al materiilor fecale cu preparat în soluţie
Lugol, precum şi examenul coproantigene Giardia.

Pacienţii au fost repartizaţi în două categorii majore de vârstă: 0-17 ani (copii) şi 18-99 ani
(adulți), de asemenea celelalte două categorii au fost în funcție de sexul persoanelor și anume sex
feminin(fete, femei) și sex masculin (băieți, bărbați).

În cadrul studiului desfășurat pe perioada octombrie 2018- octombrie 2021 s-au analizat
cinci mii șaizeci și cinci de probe dintre care patruzeci și una dintre acestea au fost pozitive pentru
Giardia duodenalis.

Astfel că din cele patruzeci și una de probe pozitive s-au înregistrat optsprezece probe
pozitive în perioada octombrie 2018-septembrie 2019, șapte probe pozitive pentru octombrie 2019-
septembrie 2020 și șaisprezece probe pozitive pentru octombrie 2020- octombrie 2021.

Dacă vom compara rezultatele obținute pe perioada celor trei ani aleși vom avea cele mai
multe rezultate la categoria fete sub 18 ani în primul an studiat și anume opt probe, iar în al doilea și
al treilea cele mai multe sunt la băieți sub vârsta de 18 ani cu trei probe și respectiv șapte probe
pozitive.

În cazul examenului coproparazitologic cel mai mare procentaj s-a remarcat la copii sub 18
ani cu 43% iar la Ag Giardia s-a înregistrat la adulți deci peste 18 ani cu 21%. Din punct de vedere
al categoriei de sex procentajul cel mai mare îl are categoria feminin și anume 26% iar la Ag
Giardia cel mare procentaj îl are categoria masculin și anume 30%.

45
 BIBLIOGRAFIE

Adam RD.: Biology of Giardia lamblia. Clin Microbiol Rev. 2001;14(3):447-475.

https://doi.org/10.1128/CMR.14.3.447-475.2001

Al Saad R K, Ghazi, A.: Morphological descriptive study of giardia lamblia in man and cow at
basrah. International Journal of Biological Research, 2014, 2. 125

Ankarklev J, Jerlström-Hultqvist J, Ringqvist E, Troell K, Svärd SG. Behind the smile: cell biology
and disease mechanisms of Giardia species. Nat Rev Microbiol. 2010 Jun;8(6):413-22. Epub 2010
Apr 19. PMID: 20400969 https://doi.org/10.1038/nrmicro2317

Barnes, R. S. K. , Calow, Peter P. , Olive, P. J. W. , Golding, D. W., Spicer J. I.: The Invertebrates:
A Synthesis, Ed.: Wiley-Blackwell; 3rd edition, October 8, 2001

Beer KD, Collier SA, Du F, Gargano JW. Giardiasis Diagnosis and Treatment Practices Among
Commercially Insured Persons in the United States. Clin Infect Dis. 2017;64(9):1244-1250.
https://doi.org/10.1093/cid/cix138

Bejenaru, C., Loghin, E., Chircu, M., Badarau, L., Virabu, E: Examenul maselor fecale, Centrul
medical Pop De Băsești, 2004.

Carranza PG, Lujan HD: New insights regarding the biology of Giardia lamblia. Microbes Infect.
2010 Jan;12(1):71-80. Epub 2009 Sep 20. PMID: 19772929.
https://doi.org/10.1016/j.micinf.2009.09.008

Codrean A, Dumitrascu DL, Codrean V, Tit DM, Bungau S, Aleya S, Rus M, Fratila O, Nistor-
Cseppento DC, Aleya L, Negrut N. Epidemiology of human giardiasis in Romania: A 14 years
survey. Sci Total Environ. 2020 Feb 25;705:135784. Epub 2019 Nov 26. PMID: 31791758.
https://doi.org/10.1016/j.scitotenv.2019.135784

Crețu C. M. , Cilievici S.E.: Parazitoze Autohtone și de import , ghid de diagnostic și tratament, ed.
a III – a, Ed Cartea Universitară, 2008

46
Curtis, A. S. G., 1964, The mechanism of adhesion of cells to glass: A study by interference-
reflection microscopy, J. Cell Biol. 20:199–215. https://doi.org/10.1083/jcb.20.2.199

Donowitz, J. R., Alam, M., Kabir, M., Ma, J. Z., Nazib, F., Platts-Mills, J. A., Bartelt, L. A., Haque,
R., & Petri, W. A., Jr (2016). A Prospective Longitudinal Cohort to Investigate the Effects of Early
Life Giardiasis on Growth and All Cause Diarrhea. Clinical infectious diseases : an official
publication of the Infectious Diseases Society of America, 63(6), 792–797.
https://doi.org/10.1093%2Fcid%2Fciw391

Elmendorf, Heidi G., Dawson, Scott C., McCafferyc, J. Michael : The cytoskeleton of Giardia
lamblia,2003, International Journal for Parasitology 33 (2003) 3–28. https://doi.org/10.1016/s0020-
7519(02)00228-x

Erlandsen, S.L., Feely, D.E. (1984): Trophozoite Motility and the Mechanism of Attachment. In:
Erlandsen, S.L., Meyer, E.A. (eds) Giardia and Giardiasis. Springer, Boston, MA.
https://doi.org/10.1007/978-1-4899-0594-9_2

Feely, D. E., and Erlandsen, S. L.: In vitro analysis of Giardia trophozoite attachment, J. Parasitol.
Ed. Springer Science, Minnesota, 1982, 68:869–873

Glebski, J. Journal article, Acta Parasitologica Polonica, 1967, ISSN: 0065-1478, Vol.15 No.15
pp.109-11

Halliez MC, Buret AG.: Extra-intestinal and long term consequences of Giardia duodenalis
infections. World J Gastroenterol. 2013;19(47):8974-8985. http://doi:10.3748/wjg.v19.i47.8974

Holberton DV, Ward AP. Isolation of the cytoskeleton from Giardia. Tubulin and a low-molecular-
weight protein associated with microribbon structures, 1981, https://doi.org/10.1242/jcs.47.1.139

Katelaris PH, Naeem A, Farthing MJ. Attachment of Giardia lamblia trophozoites to a cultured
human intestinal cell line. Gut. 1995;37(4):512-518. http://doi:10.1136/gut.37.4.512

Khann, D.R.: Biology of Protozoa, Ed. Discovery Publishing House, 2004 ; ISBN, 8171419062,
9788171419067

Lynn, D.H.: The Ciliated Protozoa: Characterization, Classification, and Guide to the Literature,
Ed. Springer Netherlands, 2008, ISBN 13:9781402082382

47
McCaffery JM, Gillin FD. Giardia lamblia: ultrastructural basis of protein transport during growth
and encystation. Exp Parasitol. 1994 Nov;79(3):220-35. PMID: 7957746.
http://dx.doi.org/10.1128/mBio.01003-16

Odoi, A., Martin, S. W., Michel, P., Holt, J., Middleton, D., & Wilson, J. (2003). Geographical and
temporal distribution of human giardiasis in Ontario, Canada. International journal of health
geographics, 2(1), 5. https://doi.org/10.1186/1476-072X-2-5

Robert L. Owen: The ultrastructural basis of giardia function,Transactions of the Royal Society of
Tropical Medicine and Hygiene, Volume 74, Issue 4,1980,Pages 429-433, ISSN 0035-9203,

Piper, J. D., Chandna, J., Allen, E., Linkman, K., Cumming, O., Prendergast, A. J., & Gladstone, M.
J. (2017). Water, sanitation and hygiene (WASH) interventions: effects on child development in
low‐ and middle‐income countries. The Cochrane Database of Systematic Reviews, 2017(3),
CD012613, http://dx.doi.org/10.1002/14651858.CD012613

Plutzer J, Ongerth J, Karanis P. Giardia taxonomy, phylogeny and epidemiology: Facts and open
questions. Int J Hyg Environ Health. 2010 Sep;213(5):321-33. Epub 2010 Jul 8. PMID: 20619729.
http://dx.doi.org/10.1016/j.ijheh.2010.06.005

Sulaiman, I. & Cama, V.: The Biology of Giardia Parasites., Research Gate, 2006,
http://dx.doi.org/10.1007/0-387-31197-1_2

Woessner, D. J., & Dawson, S. C. (2012). The Giardia median body protein is a ventral disc protein
that is critical for maintaining a domed disc conformation during attachment. Eukaryotic cell, 11(3),
292–301. https://doi.org/10.1128/EC.05262-11

https://www.cdt-babes.ro/analize_de_laborator_info/examenul_coproparazitologic.php

http://www.dornamedical.ro/docum/detaliianalize/examen%20coproparazitologic.pdf

https://www.swisspharm.ro/files/giardia-lamblia.pdf

https://www.torch.ro/wp-content/uploads/2018/07/Ghid-explicativ-al-principalelor-ANALIZE-
MEDICALE.pdf

48