Bacteriologie Generala 561c144d22b2a

5/21/2018 Bacteriologiegenerala-slidepdf.
com
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

TÂRGU-MUREŞ
Dr. Felicia Toma

Şef de lucrări
BACTERIOLOGIE GENERALĂ
- CURS –
- 2005 -
http://slidepdf.com/reader/full/bacteriologie-generala-561c144d22b2a 1/70
5/21/2018 Bacteriologiegenerala-slidepdf.com
Capitolul I
MICROBIOLOGIA – DEFINIŢIE, OBIECT, SCOP
Ramura biologiei, ansamblul de discipline experimentale, care se ocupă cu

studiul microorganismelor unicelulare, invizibile cu ochiul liber (ciuperci microscopice,
alge, bacterii, virusuri, protozoare) se numeşte microbiologie.
Microbiologia studiază procesele fizice, chimice şi biologice legate de
activitatea microorganismelor, pentru a putea folosi pe cele utile şi pentru a
contracara procesele dăunătoare omului.
Rolul microorganismelor este foarte important pentru planeta noastr ă, Pasteur
spunând că dacă activitatea acestor fiinţe minuscule ar înceta, viaţa nu ar fi posibilă.
Microorganismele, cele mai vechi, mai numeroase şi mai diversificate forme
de viaţă de pe pământ, au rol în descompunerea materiei organice, men ţin fertilitatea
solului.
ă procesul de mineralizare a materiei organice,
având Microorganismele
o contribuţie esenţial realizeaz
ă în circula ţia materiei în natură, proces fără de care solul
ar sărăci în elemente biogene ducând la dispari ţia vieţii.
În mediul marin, microorganismele participă, prin trasformarea substanţelor
din acest mediu, la circuitul elementelor biogene, la fenomenele geologice submarine
cauzând, din păcate şi neajunsuri (boli ale peştilor, acţiunea corosivă, etc.).
Microorganismele au rol deosebit în formarea zăcămintelor petroliere, de
cărbuni, de salpetru, de sulf, în formarea minereurilor de fier.
Microorganismele sunt utilizate în diferite ramuri ale industriei.
În industria alimentară sunt utile la fabricarea alcoolului etilic, obţinerea vinului,
a berii, în industria panificaţiei, la producerea de acid acetic (oţet), la prepararea
produselor lactate (lapte acru, iaurt, brânzeturi), obţinerea murăturilor.
Deosebit de utilă este, pentru industria medicamentelor, biosinteza microbiană
a vitaminelor (B1 , B2, B12, C, A, D2) , biosinteza substanţelor antibiotice, etc.
Agricultura modernă utilizează din ce în ce mai mult cuno ştinţele de
microbiologie.
Din păcate microorganismele cauzează multe neajunsuri prin procesele de
degradare microbiană: degradarea documentelor de piatr ă, coroziunea microbiană a
metalelor, descompunerea alimentelor, biodeteriorarea cauciucului, a maselor
plastice, a textilelor, a hârtiei, a diferitelor opere de art ă etc.
http://slidepdf.com/reader/full/bacteriologie-generala-561c144d22b2a
2/70
Cele mai multe microorganisme sunt utile, doar o parte fiind implicate în
patologie.
În medicină microorganismele sunt deosebit de importante având atât efecte
benefice asupra organismului uman cât şi efecte patogene, cauzând boli ale omului
şi animalelor.
Disciplinele microbiologiei sunt la fel de variate ca şi microorganismele.
ă domeniul de activitate în care se aplică noţiunile de microbiologie se
disting Dup
diferite ramuri aplicative ale acesteia: microbiologia solului, microbiologia
marină, microbiologia industrială, microbiologia agricolă, microbiologia medicală,
microbiologia veterinară etc.
Microbiologia medicală se ocupă cu studiul microorganismelor care au acţiune
benefică sau dimpotrivă, d ăunătoare asupra organismului uman (micro = mic, bios =
viaţă).
Unele discipline ale microbiologiei sunt fundamentale: protozoologia,
micologia, bacteriologia, virologia, genetica şi taxonomia bacteriană şi mai nou
ingineria genetică.
În formarea medicului este indispensabil ă dobândirea cunoştinţelor de
microbiologie pentru că, indiferent de ramura medicinii pe care o va alege, se va lovi
de infecţii care reprezintă aproximativ ¾ din patologia umană. Cunoştinţele de
microbiologie vor ajuta la:
1.stabilirea diagnosticului etiologic al bolilor infecţioase ;
2. alegerea tratamentului antiinfecţios profilactic sau curativ, cel mai adecvat;
3. cunoaşterea metodelor de profilaxie a bolilor infecţioase.
Este foarte important ca medicul să raţioneze “microbiologic”:
 să cunoască microorganismele care populează elementele ambientului ca
şi biotopurile organismului uman;
 să cunoască modul de transmitere al microorganismelor;
 să cunoască urmările contaminării cu microorganisme în practica medicală
şi chirurgicală;
 să cunoască rolul microorganismelor pentru sănătate şi boală;
 să cunoască etiopatogenia bolilor infecţioase;
 să acţioneze în aşa fel încât să prevină contaminarea microbiană a
pacientului, a personalului din spital sau a sa;
 Să ştie recolta corect un produs patologic destinat examenului
bacteriologic;
 Să aibă cunoştinţe temeinice referitoare la terapia antimicrobiană.
3/70
Capitolul II
ISTORICUL MICROBIOLOGIEI
Microbiologia reprezintă studiul unor organisme vii dintre care o parte sunt
într-atât de mici încât sunt vizibile doar la microscop. Unele microorganisme necesită o
mai bună mărire pentru a fi văzute, mărire care poate fi obţinută doar cu ajutorul
microscopului electronic. Microorganismele studiate cuprind alge, fungi, bacterii, virusuri
şi paraziţi.
Microorganismele sunt cele mai vechi, numeroase şi diversificate forme de
viaţă pe pământ. Se află în mediul înconjurător, au rol în descompunerea materiei
organice şi menţin fertilitatea solulului. Majoritatea microorganismelor sunt utile şi
numai o parte sunt implicate, în diferite grade, în patologie.
Microbiologia a avansat continuu, de la nivelul unei ştiinţe relativ simple la un
nivel care a determinat însemnate progrese în prevenirea, diagnosticul şi tratamentul
bolilor.
de viaţăNumai în acest
a crescut secol, datorită în mare parte aplicaţiilor microbiologiei, speranţa
semnificativ.
La începutul secolului oamenii decedau datorită unor cauze infecţioase
(rujeolă, varicelă, rubeolă, variolă, oreion, ciumă, tifos exantematic, tuberculoză,
sifilis, difterie etc) care astăzi au o evoluţie letală numai în anumite situaţii (forme clinice
avansate, atipice, neglijate). Datorită microbiologiei, conservarea hranei, condiţiile
sanitare etc. s-au îmbunătăţit.
Pe de altă parte, microbiologia trebuie să facă faţă provocărilor viitorului, dar
este sigur că anumite progrese în acest sens sunt deja realizate sau în curs de
realizare. Dezvoltarea "tehnologiei ADN" a început în 1973 şi este bazată pe
cunoştinţele acumulate în cursul ultimilor 30 de ani de genetică microbiană. Există
azi posibilitatea inserării de material genetic provenit de la oricare organism viu în
bacterii selecţionate şi adaptate astfel încât să poată realiza sarcini speciale, normale
la celula donatoare, ajungându-se până la posibilitatea ca tulpini de E.coli modificate
genetic să sintetizeze structuri de tipul anticorpilor.
Ştiinţa microbiologiei este esenţială pentru sănătate, pentru menţinerea
sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor. Cunoaşterea modului de transmitere a
microorganismelor reduce numărul cazurilor de "gripă", cunoaşterea sterilizării,
dezinfecţiei şi antisepsiei permite evitarea infecţiilor de spital, cunoaşterea imunologiei
şi imunopatologiei permite înţelegerea interrelaţiilor microorganism-gazdă precum
importanţa procedurilor de imunizare.
4/70
Este evident că oricine lucrează în domeniul sanitar ar putea înţelege

principiile de bază ale microbiologiei, menţinerea sănătăţii şi prevenirea bolii pentru a
înţelege procedurile profilactice, adaptarea lor inteligentă şi antrenarea personalului
auxiliar (tehnicieni, surori, îngrijitori etc) în utilizarea unor proceduri corecte.
Studiul microbiologiei nu este dificil, în sensul că microbiologia este o ştiinţă
foarte logică şi în mod sigur una dintre cele mai fascinante.
Microorganismele
dimensiunilor mici, cunoaşau fostexisten
terea descoperite
ţei lor arelativ
trebuittardiv, în 1680.
să aştepte Datorit ă
descoperirea
microscopului. Deşi Zacharias Janssen este creditat a fi realizat primul microscop în
1590, prima persoană care a văzut şi a descris microorganisme a fost Antony van
Leeuwenhoek (1632-1723), un vânzător irlandez de mărunţişuri care a vrut să
observe ţesătura hainelor fine. Microscopul lui, pe care l-a construit singur, a constat
dintr-o lentilă biconvexă într-un cadru metalic, cu o m ărire de până la 270 de ori. Cu
aceste instrumente a examinat apa din bălţi, tartrul dentar, materiile fecale provenite
de la un pacient cu dizenterie etc. A fost mirat să observe în toate aceste substanţe,
mici organisme sferice în formă de ţigară, spirale, unele aflate în mi şcare rapidă, pe
care le-a numit "animalicule". Desenele pe care le-a f ăcut probează că ceea ce a văzut
au fost bacterii, protozoare şi alte microorganisme. Pe parcursul a 40 de ani, van
Leeuwenhoek a scris 125 de scrisori traduse în englez ă şi predate Societăţii Regale
din Londra, în plus, 27 lucrări au fost publicate în Memoriile Academiei Franceze de
Ştiinţe. Universitatea din Utrecht pretinde că deţine în muzeu unele dintre
microscoapele originale ale lui Leeuwenhoek.
Cu mult înainte de a se fi cunoscut faptul că microorganismele sunt cauza
bolilor transmisibile, se practicau metode de prevenire a bolii. De exemplu, în 1796
Edward Jenner a arătat că variola ar putea fi prevenit ă prin vaccinare. Semmelweis a
avut contribuţii importante în vederea răspândirii bolilor în maternităţi şi spitale
utilizând substanţe chimice "dezinfectante".
Totuşi, trebuie menţionat că regulile şi metodele noii ştiinţe precum şi
medicina preventivă sunt bazate pe activitatea de o viaţă a doi oameni, Louis
Pasteur (1822-1895) şi Robert Koch(1843-1910).
Chimistul francez Pasteur, faimos pentru descoperirea polarimetriei, a
demonstrat că fermentaţia şi putrefacţia au fost cauzate de organisme vii şi a notat
o asemănare între aceste procese şi bolile infecţioase, a luat în discuţie stricarea
vinurilor şi berii ca şi "boli" ale acestor produse .
Pasteur a fost cel care a realizat un experiment prin care a ar ătat că, atât cât
era cunoscut pe baza datelor disponibile, organismele vii au luat na ştere numai din
organisme vii, şi nu din materie moartă. Deşi problema "generării spontane" a fost
aparent rezolvată în secolul al XIX-lea, ea a fost redeschisă în secolul al XX-lea
într-un mod cu mult mai sofisticat sub numele "evoluţiei chimice". Astăzi, utilizând
substanţe simple, de origine naturală şi gaze, vapori şi arcuri electrice sub
temperatur ă şi presiune crescută, microbiologii şi chimiştii pot sintetiza mulţi compuşi
complec şi organici
Dup ă studiulcare au fost
ferment descoperi
ării vinului, ţ i iniţialadoar
Pasteur în celulele
investigat vii.ă transmisibilă la
o boal
viermii de mătase şi ca rezultat a formulat teoria legată de implicarea germenilor în
producerea unor boli. Referitor la bolile oamenilor, a insistat ca bandajele să fie
curăţate şi instrumentele din spital s ă fie fierte.
Joseph Lister (1827-1912), un chirurg englez, a aplicat descoperirile lui
Pasteur în chirurgie chiar înainte ca bacteriile care determină infecţiile chirurgicale să
fi fost descoperite. Lucrările lui Lister reprezintă baza tehnicii chirurgicale aseptice din
ziua de azi.
5/70
În experimente ingenioase, Pasteur a protejat de antrax diferite ierbivore

prin vaccinarea cu un preparat extras din Bacillus anthracis.
"Tratamentul profilactic" al rabiei a fost dezvoltat prin injectarea de material
uscat din măduva spinării de la animalele care au murit de rabie . Joseph Meister, un
băieţel muşcat de un câine turbat, a fost primul om a c ărui viaţă a fost salvată prin
această metodă şi care nu s-a îmbolnăvit de hidrofobie (rabie) pentru că a fost protejat
de injecţiile Pasteur,
la Institutul făcute des-aPasteur. jumătate
sinucisOatunci cânddei s-a
secol mai târziu,
ordonat de căJoseph
tre soldaMeister, portar
ţii germani să
deschidă cripta lui Pasteur.
Ferdinand Cohn (1828-1898) a fost unul dintre cei mai renumiţi microbiologi
germani. El a extins cercetările lui Pasteur în propriul laborator, unde a lucrat cu alge
şi fungi. Cohn a devenit foarte interesat de bacteriologie şi a scris una dintre primele
cărţi referitoare la bacterii. A clasificat bacteriile în genuri şi specii. Cohn a
reprezentat un mare ajutor pentru Robert Koch, pe care 1-a încurajat să publice
lucrările sale asupra antraxului.
Cu 200 de ani înaintea apariţiei bacteriologiei, Robert Boyle a sugerat c ă
anumite boli sunt cauzate de acţiunea organismelor vii.
Anatomistul Henle a sugerat că bolile infecţioase ar putea fi determinate direct
de către microorganisme. Unul dintre studenţii lui Henle a fost chiar Robert Koch,
care a devenit un medic faimos şi a asigurat toate datele necesare pentru a
demonstra "teoria microbiană a bolii".
Dezvoltarea metodelor pentru izolarea bacteriilor în cultura pur ă a fost printre
cele mai importante descoperiri ale tehnicilor microbiologice şi a fost în mare parte
opera lui Robert Koch.
O cultură pură de microorganisme este una în care numai un singur tip de
organism creşte în eprubetele test sau pe pl ăci cu mediu de cultură.
În condiţii naturale multe microorganisme din diferite specii există în mod
obişnuit în acelaşi mediu. Spre exemplu, în materiile fecale ale unui pacient cu febr ă
tifoidă, bacilii tifici sunt "amestecaţi" cu bilioane de celule din alte specii de bacterii şi
alte forme de microorganisme. În cadrul diagnosticului medical microbiologic este
importantă izolarea în cultură pură a germenilor patogeni.
În 1876 Koch a izolat în "cultură pură" bacteria care determină antraxul pornind
de la splina vitelor infectate şi a fost capabil să infecteze şoareci cu această cultură.
Implicat în cercetarea etiologiei exacte a bolilor infecţioase, Koch a rezumat ceea ce
a considerat că reprezintă datele esenţiale pentru a demonstra că un microorganism
este cauza infecţiei. Aceste date sunt cuprinse în patru postulate, denumite Postulatele
lui Koch, şi anume:
1. Microorganismele care determină boala trebuie să poată fi identificate în
toate cazurile de boală în relaţie patologică cu simptomele şi leziunile pe care le
determină.
2. Microorganismul trebuie să poată fi izolat de la victimele bolii în cultur ă
pură: pentru
3. Cândstudiul în laborator.
cultura este inoculată la un animal susceptibil, trebuie să reproducă
boala (sau, cum s-a notificat mai târziu, s ă inducă apariţia anticorpilor specifici la
noua gazdă).
4. Microorganismul trebuie să poată fi izolat din nou în cultura pură din infecţia
produsă experimental.
Utilizând aceste reguli precum şi tehnici microbiologice, Koch a descoperit
bacilul tuberculos (bacilul Koch), bacilul holeric etc, precum şi modul de transmitere a
numeroase alte boli.
6/70
Descoperirile menţionate au reprezentat debutul bacteriologiei, micologiei,

virusologiei, parazitologiei şi imunologiei ca ştiinţe. În doar aproximativ 15 ani (după
1880) au fost descoperite şi izolate în cultură pură microorganisme implicate în multe
dintre bolile infecţioase importante. Aceste descoperiri au făcut posibilă stabilirea ca
entităţi bine definite a medicinei preventive şi respectiv a terapiei specifice (etiologice).
Ilia Mecinikov a evidenţiat modul natural de apărare a organismului faţă de
agen ţ infecţioşi prin anumite celule care au proprietăţi fagocitare şi a scris în 1901
primuliitratat de imunologie.
La şcoala formată de profesorul Victor Babeş (1854-1926) şi de profesorul Ion
Cantacuzino (1863-1934) s-au pregătit multe generaţii de microbiologi, care au
contribuit activ la dezvoltarea microbiologici româneşti.
Victor Babeş a fost în acelaşi timp anatomopatolog şi microbiolog. A fost atât
elevul lui R.Koch cât şi al lui L. Pasteur. A fost numit profesor la Budapesta la o
vârstă foarte tânără. În anul 1885 publică împreună cu Cornil primul tratat de
bacteriologie din lume. A demonstrat importanţa introducerii tehnicilor microbiologice în
anatomopatologie.
Evidenţiază proprietăţile neutralizante ale serurilor imune, descoper ă
corpusculii metacromatici ai bacilului difteric (Babes-Ernst), descoper ă o nouă
metodă de preparare a serului antidifteric etc. În 1888 este numit profesor de
anatomie patologică şi bacteriologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Este
fondatorul Institutului "Victor Babeş", unde prepară în 1889 vaccin antirabic, ţara
noastră fiind a treia ţară din lume care reuşeşte să prepare acest vaccin.
Ion Cantacuzino a avut o personalitate cu totul deosebită, imposibil de cuprins
într-o trecere atât de sumară prin istoricul microbiologiei. A studiat la Paris Filozofia şi
Literele, Ştiinţele Naturale şi Medicina. Pregătirea în microbiologie a făcut-o în
laboratorul lui Ilia Mecinikov, la Paris. Este numit profesor la Facultatea de Medicină din
Bucureşti în anul 1901 şi reuneşte în jurul dânsului un mare număr de tineri medici,
care devin la rândul lor şi creatori de şcoală (Al. Slătineanu, C. lonescu-Mihăieşti, M.
Ciucă, AL Ciucă, D. Danielopolu, D. Combiescu, N. Gh. Lupu, I. Bălteanu, I. Nicolau,
Lidia şi I. Mesrobeanu şi mulţi alţii).
Şcoala astfel întemeiată a avut o activitate cu rezultate excep ţionale pentru
ştiinţa românească, pentru microbiologie şi pentru sănătatea publică.
Una dintre cele mai mari realiz ări ale domniei sale a fost Institutul "Ion
Cantacuzino", fondat în anul 1921, centru de cercetare ştiinţifică fundamentală şi
aplicativă, centru de învăţământ de specialitate, instituţie care a preparat şi prepară
seruri, vaccinuri şi alte produse biologice utile în diagnosticul bolilor transmisibile.
După 1989, conducerea actuală a reuşit să reincludă Institutul în Reţeaua
Internaţională a Institutelor Pasteur şi Institutelor Asociate.
În ciuda inerentelor probleme legate de tranziţia societăţii româneşti de astăzi,
Institutul "Ion Cantacuzino” continuă tradiţia înaintaşilor şi îşi menţine poziţia
importantă în cadrul instituţiilor care se ocupă de s ănătatea publică la nivel naţional şi
internaţDe
ional.
şi asistenţa medicală într-o anumită formă a existat încă de la debutul vieţii
umane pe pământ, începuturile nursingului profesional au fost realizate de către
Florence Nightingale (1820-1910), care a început munca sa cu mai bine de 140 de ani
în urmă în cursul războiului din Crimeea (1854-1856).
Descoperirile ulterioare privind relaţia dintre microorganisme şi boală au
necesitat dezvoltarea unor proceduri de nursing mai complexe şi mai rafinate decât
cele utilizate pentru "îngerii din Crimeea". Dezvoltarea chirurgiei aseptice (după
7/70
descoperirile lui Lister) au deschis un câmp întreg de tehnici operatorii aseptice şi de

nursing profesional.
Descoperirea măsurilor profilactice precum administrarea de vaccin variolic
(1796), de toxoizi şi antitoxine (în difterie şi tetanos), a serurilor imune (von Behring,
Fränkel şi Kitasato, 1890), a vaccinurilor polio şi rujeolos (Enders, Weller şi
Robins,1949; Salk, 1954; Sabin şi alţii, 1954-1967), precum şi utilizarea de gama
globuline
dezvoltareapentru prevenirea
de noi conceptepojarului rabiei,
şi educa tusei
ţie în convulsiveşi etc.
prepararea au f ăcut necesar
administrarea
ă
acestor
substanţe.
Descoperirea unor teste de diagnostic în domeniul microbiologiei a necesitat o
pregătire microbiologică mai avansată a tehnologiei medicale, a medicilor,
asistentelor şi a altor profesionişti ai sănătăţii în metode pentru colectarea
specimenelor şi raportarea descoperirilor de laborator specifice, astfel încât terapia
să demareze cât mai precoce.
Descoperirea de substanţe chimice specifice (de exemplu sulfonamide) şi
substanţe antibiotice (de exemplu penicilina, streptomicina, tetraciclina,
cloramfenicolul) a contribuit la îmbunătăţirea modului de abordare medicală a
problematicii bolilor infecţioase.
Descoperirea mijloacelor de transmitere a infecţiilor a condus şi la dezvoltarea
de metode eficace de prevenire a răspândirii bolilor, în 1895, sir Ronald Ross (1857-
1932), medic militar în India, a demonstrat transmiterea agentului etiologic al malariei
prin intermediul ţânţarilor. Parazitul a fost vizualizat în eritrocitele umane în 1881 de
către Laveran, un chirurg al armatei franceze în Algeria. În 1900 a fost demonstrat ă
transmiterea virusului febrei galbene de către o specie particulară de ţânţari (Aedes
aegypti), în Cuba.
Procedurile chirurgicale moderne ar fi imposibile f ără dezinfecţie şi sterilizare.
Industria laptelui, a conservelor, a hranei ambalate şi congelate sunt dependente de
microbiologie. Sanitaţia sistemelor de apă şi tratarea apelor poluate sunt posibile
numai datorită cunoştinţelor acumulate prin microbiologie în cursul ultimului secol. In
multe moduri profesiunea medicală şi fiecare latură a ei este dependentă de
cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea informaţiilor din microbiologie.
Mulţumită eforturilor oamenilor de ştiinţă, incidenţa anumitor boli microbiene a
scăzut. Numai vigilenţa constantă a tuturor membrilor comunităţii medicale va putea
face ca această tendinţă a bolilor prevenibile să continue.
Microbiologul, medicul practician şi asistenta medicală trebuie să aplice
cunoştinţele de microbiologie în practica de zi cu zi. De şi pot fi învăţate din rutină,
persoana cu adevărat profesionistă înţelege faptele ştinţifice şi principiile de la baza
acestor tehnici.
Profesionistul ştie de asemenea în ce mod ar trebui modificate aceste tehnici
pentru anumite tipuri de pacienţi (de exemplu cei care sunt supuşi chirurgiei
cardiace), ce tehnici trebuie utilizate în sălile de operaţie, de aşteptare şi creşe şi
cumcepot
de fi modificate
pacien în şcondi
ţii, familiile ţii de trebuie
i publicul urgenţăinforma
(de exemplu război sau
ţi de exemplu alte calamit
referitor ăţi)ări.
la imuniz şi
Un membru antrenat al echipei medicale, atunci când are no ţiunile necesare de
microbiologie, poate diferenţia adevărul de interpretarea greşită şi dezinformarea
literaturii "medicale" scrise pentru publicul larg şi poate recunoaşte erorile apărute în
mass media.
Orice persoană care lucrează în domeniul sanitar va putea descoperi că foarte
rar poate fi identificat un act realizat în via ţa cotidiană în care nu se aplică cunoştinţele
microbiologice.
8/70
Capitolul III
MORFOLOGIA CELULEI BACTERIENE
Forma bacteriilor este codificată genetic ceea ce face ca polimorfismul

bacteriilor să fie limitat. Din acest motiv morfologia bacteriilor reprezint ă un important
criteriu taxonomic.
Bacteriile tinere, în condiţii favorabile se prezintă sub trei forme fundamentale:
a.) forma sferică (fig.1)
b.) forma cilindrică (fig.2)
c.) forma încurbată (spiralată) (fig.3)
III.1. COCII
Sunt bacterii cu formă sferic
 cu diametre egaleă- Staphylococcus aureus;
 cu diametre inegale
 reniforme - Neisseria gonorrhoeae,
 lanceolată - Streptococcus pneumoniae,
 ovalară - Enterococcus faecalis.
În urma diviziunii cocii pot apărea în diferite configuraţii spaţiale caracteristice,
după cum se divid pe unul, dou ă sau trei planuri.
 micrococi - coci izolaţi - celulele rezultate din diviziune rămân
independente, neregulat răspândite;
 diplococi - coci grupaţi câte doi - Streptococcus pneumoniae;
 stafilococi – coci aşezaţi asemănător ciorchinilor de strugure când
diviziunea are loc în trei planuri

 streptococi neregulate;
– coci în lanţuri de lungimi variabile;
 tetracoci - coci dispuşi simetric câte patru, datorit ă diviziunii în două
planuri perpendiculare - Micrococcus tetragenus;
 sarcina - coci aşezaţi câte opt, grupaţi în cuburi sau pachete, datorită
diviziunii în cele trei planuri perpendiculare - Sarcina flava.
III.2. BACILII
9/70
Sunt bacterii cilindrice, a c ăror lungime este mai mare decât lăţimea, în funcţie
de raportul dintre cele două axe existând bacili scurţi şi subţiri, scurţi şi groşi, etc.
Forma bacililor este variată:
 bastonaşe drepte, rectilinii - Bacillus anthracis,
 uşor încurbate cu capete umflate - Corynebacterium diphtheriae,
 ramificate - Mycobacterium tuberculosis.
Corpulal bacteriilor poate mai

fi deformat de prezen ţ sporului, dacă diametrul
transversal acestuia este mare decât cel al acorpului bacterian (genul
Clostridium).
Capetele bacililor pot fi
 retezate - Bacillus anthracis
 rotunjite – Enterobacterii
 ascuţite - Fusobacterii.
În urma diviziunii bacilii se pot dispune ca
 dispoziţii neregulate – Enterobacterii,
 diplobacili - Klebsiella pneumoniae,
 streptobacili - Bacillus anthracis,
 aşezări cu aspectul literelor T, Y, V, sau be ţe de chibrit împrăştiate -
Corynebacterium diphtheriae.
III.3. FORMELE SPIRALATE
Au axul longitudinal încurbat într-un singur plan (vibrionii) sau în mai multe
planuri (spirili, spirochete). Vibrionii sunt bacterii în formă de virgulă (Vibrio cholerae);
spirilii, în formă de spirală, spire rigide; iar spirochetele sunt forme spiralate foarte
fine şi flexibile, cu spire strânse şi regulate (genul Treponema, Borrelia şi Leptospira).
Pe lângă cele trei forme fundamentale există:
cocobacili - formele intermediare între coci şi bacili;
mycoplasme -care în lipsa peretelui celular prezint ă un polimorfism marcat.
III. 4. DIMENSIUNEA BACTERIILOR

Dimensiunea bacteriilor variază în funcţie de specie, de condiţiile de mediu, de
stadiul de dezvoltare a culturii bacteriene. În general dimensiunile bacteriilor sunt de
de ordinul micrometrilor
Cocii - diametrul între 0,5-2 µm, în medie de 1 µm;
Bacilii- lungime între 0,5 - 10 µm / lăţime de 0,3 - 2 µm.
Vibrionii - lungime între 1,5 - 3 µm / 0,5 µm grosime;
Spirochetele - lungime între 6 - 20 µm / 0,15 - 0,5 µm grosime.
III. 5. CLASIFICAREA BACTERIILOR

Se poate face în raport cu mai multe criterii:
 în raport cu peretele celular
o bacterii rigide – cu perete celular dens
o bacterii flexibile – cu perete celular subţire
o bacterii fără perete celular
 după formă
o coci – bacterii sferice sau ovalare:
10
10/70
 sferice – stafilococ, streptococ

 ovalare – enterococ
 lanceolate – pneumococ
 reniforme – gonococ, meningococ
o bacili – bacterii în formă de bastonaş:
 drept cu capete rotunjite – enterobacterii


drept
drept cu
cu capete
capete retezate – bacilul cărbunos
efilate – fusobacterii
 drept cu capete umflate – bacilul difteric
o cocobacili – bacterii cu corpul scurt, gros – Klebsiella spp.
o forme spiralate
 cu corpul încurbat într-un singur plan – vibrionul holeric
 cu corpul încurbat în mai multe planuri: spirili, spirochete
 după dispoziţia spaţială:
o în lanţuri -
 streptococ
 streptobacil – Bacillus anthracis
o
în ciorchine – stafilococ
o în diplo
 diplococ - pneumococ, gonococ, meningococ
 diplobacil – Klebsiella spp.
o în palisade – bacilul difteric
Capitolul IV
STRUCTURA CELULEI BACTERIENE
Celula bacteriană este procariotă având următoarele caracteristici:

 Capsula - adesea prezentă
 Perete celular - cu structur ă complexă
 Citoplasma - f ără reticul endoplasmic, mitocondrii, lizozomi, are ribozomi
70S
 Membrana citoplasmatică - nu conţine steroli
 Nucleul - nu prezintă membrană, are un singur cromozom circular,
absenţa mitozei
11
11/70
Celula bacteriană are în componenţa ei două tipuri de elemente structurale:

 elemente obligatorii, prezente la toate speciile bacteriene, f ără de
care celula bacteriană nu poate supravieţui:
o peretele bacterian
o membrana citoplasmatică
o citoplasma
o
nucleul
 elemente facultative care apar doar la unele specii şi în anumite
condiţii de mediu:
o cili
o fimbrii
o capsulă
o spor
IV.1. ELEMENTE OBLIGATORII ALE CELULEI BACTERIENE
IV.1.1. PERETELE BACTERIAN

Peretele bacterian (membrana celulară, membrana bacteriană) este un înveli ş
rigid cu o grosime de 8 – 35 nm fiind alc ătuit din proteine, lipide, hidraţi de carbon.
Este format din 2 componente:
- stratul bazal alcătuit din peptidoglican (= mucocomplex = mucopeptid =
mureină)
Componenta glicanică este dispusă ca filamente liniare alcătuite, prin
alternare, din acid N-acetil-muramic şi N-acetil-glucozamină.
Aceste şiruri paralele de filamente prezintă la fiecare moleculă de acid N-
acetil-muramic o prelungire alcătuită din unităţi tetrapeptidice. Unităţile tetrapeptidice
de pe filamentele învecinate ăţ pentapeptidice.
Se formeaz ă astfel sunt
o relegate între ele de unit
ţea tridimensional ă la ibacteriile Gram-pozitive şi
bidimensională la cele Gram-negative, în care compoziţia fracţiunilor peptidice
variază la diferite bacterii (fig.4).
Peptidoglicanul este sensibil la acţiunea lizozimului, se sintetizează deficitar în
prezenţa unor antibiotice (penicilina, bacitracina), este antigenic şi are proprietăţi de
adjuvant imunologic.
- stratul structurilor speciale este alcătuit din următoarele elemente: acizi
teichoici, membrana externă, lipoproteine, lipopolizaharide, ceruri.
În funcţie de proporţia pe care o au aceste două componente (stratul bazal şi
stratul structurilor speciale) în structura peretelui bacterian şi de elementele
componente ale strucrurilor speciale, distingem:
Bacterii Gram-pozitive al căror perete este mai gros (15 – 30 nm), mai rigid
dar mai simplu ca structur ă (fig.5).
Peptidoglicanul, reprezentând între 50 – 90% din grosimea peretelui celular,
are o structură tridimensională.
Structurile speciale (10 – 50% din grosimea peretelui bacterian) sunt
reprezentate de:
12
12/70
- acizi teichoici care stabilizează şi întăresc peretele bacterian, creează

mediul ionic necesar enzimelor din membrana celulară şi sunt antigene majore. Acizii
teichoici sunt:
 acizi teichoici de perete – legaţi covalent de reţeaua de peptidoglican
 acizi teichoici de membrană (lipoteichoici) – legaţi prin forţe ionice de
peptidoglican şi covalent de glicolipidele membranei citoplasmatice.
- acizi teichuronici – formaţi din acid uric şi polizaharide neutre, sunt
antigene.
- lipoglicani (glicolipide) – în cantitate mare la bacteriile Gram pozitive.
Bacterii Gram-negative, cu perete mai sub ţire (8 – 12 nm), mai flexibil dar
mai complex ca structură. Peptidoglicanul, ca o reţea bidimensională, reprezintă 5 –
20% din grosimea peretelui bacterian, dispus fiind în profunzime (fig.5).
Urmează spaţiul periplasmatic, cuprins între membrana citoplasmatică şi
membrana externă, include peptidoglicanul, lipoproteinele şi enzime implicate în
digestia extracelulară sau în inactivarea unor antibiotice.
Structurile speciale sunt dispuse pe trei nivele, de la interior spre exterior:
a) lipoproteinele , prezente în spaţiul periplasmatic, unesc membrana
externă, de care se leagă prin polul hidrofob de peptidoglican de care se leag ă prin
polul hidrofil.
b) membrana extern ă, alcătuită din două rânduri de fosfolipide între care
sunt intercalate proteine (porine, proteine de transport, enzime)
c) lipopolizaharid (LPS) dispus pe suprafaţa distală a membranei externe,
alcătuit din: lipidul A, un miez polizaharidic care constituie antigenul R fiind şi
activator al complementului pe cale alternativă, unităţi zaharidice repetate care
constituie antigenul O al bacteriilor Gram negative.
Bacterii acido-alcoolo-rezistente:
Peptidoglicanul este dispus într-un singur strat subţire de care sunt legate
glicolipide complexe.
Structurile speciale sunt reprezentate de:
- arabinogalactanul – un polizaharid care acoperă peptidoglicanul
având şi caracteristici de endotoxină;
- acizii micolici – sunt acizi graşi cu catenă lungă ramificată, caracterul
de alcoolo-acido-rezistenţă fiind direct proporţional cu lungimea acestei catene;
- micozidele – sunt peptidoglicolipide şi glicolipide.
Bacterii cu perete celular alterat:

Alterarea structurii peretelui bacterian poate apărea sub acţiunea lizozimului, a
unor antibiotice, factori fizici etc. ducând fie la moartea celulei fie la apariţia unor
forme de involuţie (forme „L”), protoplaşti, sferoplaşti.
PROTOPLAST:
citoplasm bacteria Gram-pozitiv
ă, membrană citoplasmatic ă fărneviabili;
ă; în general ă perete foarte
bacterian; are nucleu,
greu adaptabili la
dezvoltare chiar în medii sintetice bine tamponate.
SFEROPLAST: bacteria cu perete defectuos sau incomplet sintetizat, parţial
degradat; forme mai rezistente; uşor reversibile în medii optime.
Peretele bacterian îndeplineşte următorul rol:
 susţ ine mecanic celula bacteriană

 menţine forma bacteriei

13
13/70

 asigură protecţia celulei bacteriene
 intervine în procesele de osmoză şi difuziune

 este sediul unor antigene somatice

 este sediul receptorilor specifici pentru bacteriofagi

 participă la diviziunea bacteriei

 imprimă caracterele de tinctorialitate ale celulei bacteriene

IV. 1. 2. MEMBRANA CITOPLASMATIC Ă

Membrana citoplasmatică, înveleşte la exterior citoplasma având, în afară de
structura şi funcţiile unei membrane biologice, particularităţi proprii bacteriilor.
Are o grosime de 5 – 10 nm. Este alcătuită după modelul mozaicului fluid din
două straturi de molecule fosfolipidice cu extremit ăţile hidrofobe spre interior şi cu
cele hidrofile spre exterior, între moleculele de fosfolipide se g ăsesc inserate
proteine. Nu conţine steroli (fig.5).
Rolul membranei citoplasmatice:
 reglează presiunea osmotică având capacităţi de permeabilitate şi
transport selective;
 controlează procesele de difuzie pasiv ă
 controlează procesele de difuzie catalizate enzimatic
 este unicul sediu al citocromilor şi al enzimelor metabolismului
respirator implicate în transportul de electroni şi în fosforilarea oxidativă;
 intervine în creşterea şi diviziunea bacteriei – aceste fenomene fiind
posibile când 50% din membrana citoplasmic ă este semifluidă;
 este locul de sinteză al endotoxinelor
 este implicată în procese de biosinteză:
• a fosfolipidelor
• a peretelui bacterian
• a genomului bacterian.
IV.1.3. CITOPLASMA BACTERIAN Ă

Este formată din 80% apă, conţinând într-un sistem coloidal complex proteine,
glucide, lipide, şi substanţe minerale. Conţine o mare cantitate de ARN ceea ce
conferă caracterul intens bazofil al celulelor tinere. Celula bacteriană tânără are
citoplasma intens colorată, bazofilă, omogenă, clară, cu cantităţi mari de ARN. În
celula “bătrână” citoplasma are aspect granular.
Particulele citoplasmatice studiate sunt:
Ribozomii , au dimensiuni de 10 – 20 nm, form ă sferică, m ărime în funcţie de
concentraţia ionilor de Mg+ şi K+, dispuşi sub formă de polisomi de-a lungul
moleculelor de ARNm pe care le citesc şi le traduc. Au rol esenţial în procesul de
biosinteză proteică.
Incluziile citoplasmatice sunt formaţiuni structurale inerte care apar la
sfârşitulPentru
depun. perioadei
că au creşteredeactiv
decaracter ă, func
specie ţional
şi pot fiind rezerve
fi vizualizate de nutrienţoptic
la microscopul i caresunt
se
utile în identificarea primară a unei bacterii, fiind caractere taxonomice primare. Sunt
constituite din:
 polimetafosfaţi, cunoscute sub denumirea de corpusculii BABE Ş-
ERNST sau granulaţii metacromatice sau incluzii de volutină, prezente la genul
Corynebacterium;
 polizaharide: glicogen la genul Bacillus sau amidon la genul Neisseria;
14
14/70
 lipide: polimeri de acizi graşi cu lanţ scurt la genul Bacillus, Clostridium,

Pseudomonas.
Vacuolele sunt formaţiuni sferice care conţin diferite substanţe în soluţie
apoasă, delimitate de o membrană lipoproteică denumită tonoplast.
IV.1.4. MATERIALUL NUCLEAR
Nucleul ă diferenţiată, (celulă
procariot ă) fiindbacterian nu estesingur
alcătuit dintr-un delimitat de o haploid
cromozom membran(un singur set de gene)
reprezentat de filamentul circular, dublu helicat de ADN. Masa nuclear ă vine în
contact direct cu citoplasma, este situată în partea centrală a celulei, conţine ADN şi
nu are nucleoli.
În structura ADN raportul bazelor variază în funcţie de specia bacteriană,
acest raport fiind constant şi caracteristic pentru o specie dată (G-C %). Diviziunea
nucleului precede diviziunea celulei replicarea cromozomului bacterian f ăcându-se
printr-un mecanism semiconservativ.
IV.2. ELEMENTE FACULTATIVE ALE CELULEI BACTERIENE
IV.2.1. GLICOCALIXUL BACTERIAN

Unele bacterii au proprietatea de a sintetiza, în anumite condiţii, polimeri
organici (în general polizaharide) care formeaz ă un înveliş dispus distal peretelui
bacterian.
La unele bacterii glicocalixul are o structur ă laxă, formată din fibrile, se poate
separa de corpul bacterian prin centrifugare, este penetrat de particule colorate. În
acest caz vorbim despre microcapsul ă, substan ţă capsular ă sau „slime” ,
structură care poate fi evidenţiată doar prin metode chimice sau la microscopia
elecronică după coloraţia specială cu roşu ruteniu.
şat intim de celula bacterian ă de care nu
poate fiLaseparat
alte bacterii glicocalixul este
prin centrifugare, are oata
structur ă densă care nu permite penetrarea
particulelor colorate. În aceste cazuri vorbim despre capsula bacterian ă. Aceasta
poate fi vizualizată la microscopul optic pe preparate colorate negativ.
Capsula are o grosime de 1-3 µm. Compoziţia chimică variază în raport cu
specia. Bacteriile formează capsulă mai ales în organismul uman şi animal şi în
condiţii optime pe medii de cultură. Pe medii solide coloniile sunt lucioase, de
consistenţă mucoasă, iar mediul lichid devine vâscos.
Funcţiile glicocalixului bacterian:
 este factor de virulenţă împiedicând fagocitarea bacteriei şi favorizând
invazivitatea;
 barieră protectoare faţă de bacteriofagi, faţă de unele antibiotice;
 rol de adezină permiţând prin fibrilele glicocalixului aderarea bacteriei
de substraturi specifice;
 conţine substanţe cu specificitate antigenic ă de specie sau de tip care
permit difereţierea serologică a speciilor sau tipurilor bacteriene.
IV.2.2. CILII SAU FLAGELII
Sunt structuri filamentoase reprezentând organele de locomoţie a bacteriilor,
producerea lor nefiind un caracter constant al speciei bacteriene. Producerea cililor
este inhibată de bilă, carbol, ser imun etc.
15
15/70
Sunt formaţiuni foarte subţiri, fine, alungite, neramificate, flexibile şi sinuoase,

cu lungime variabilă (5-15-75 µm) (fig.7). Proteina flagelilor, flagelina
(asemănătoare miozinei) este antigen, antigenul H , cu specificitate de tip.
La microscopia electronică s-a evidenţiat structura fină a cilului (fig.8):
 Corpusculul bazal situat în citoplasm ă imediat sub membrana

citoplasmatică
alcătuit dintr-un ax- rigid şi un set de inele:
2 inele la bacterii Gram-pozitive:
 discul M flotant în membrana citoplasmică

 discul P în stratul de peptidoglican

- 4 inele la bacterii Gram-negative:
 M, în membrana citoplasmatic ă;

 S, în spaţiul periplasmatic;

 P, în stratul de peptidoglican;

 L, flotant în membrana externă.


 Cârligul, porţiune rigidă, de articulaţie;

 Filamentul flagelar, lung, sinuos.
Rolul cililor:
 în mobilitatea bacteriilor
 antigenic prin structura proteică – antigenul H
 în clasificarea bacteriilor (fig.9):
 atriche – fără cili
 monotriche – un cil la o extremitate
 amfitriche - câte un cil la cele două extremităţi
 lofotriche - un mănunchi de cili la una sau
la ambele
extremităţi
 peritriche - cu cili dispuşi de-a lungul suprafeţei
bacteriene.
IV.2.3. FIMBRIILE SAU PILII
Sunt organite filamentoase, rigide, mai scurte şi mai subţiri decât flagelii,
vizibile la microscopul electronic, fără a avea rol în mobilitatea bacteriei. Sunt
dispuse pericelular atât la bacterii ciliate cât şi la cele neciliate, de la una la câteva
sute per celulă (fig.7, 8). Au fost evidenţiate cu precădere la bacteriile gram-negative
deşi unele bacterii gram-pozitive pot prezenta şi ele fimbrii de adeziune. Sunt
codificate plasmidic, sunt caractere de tulpină şi nu au valoare taxonomică. Au
originea la nivelul membranei citoplasmatice, sunt formate din “pilină” şi pot fi
clasificate astfel:
a) fimbrii comune 50-400/celulă;
b) fimbrii de aderenţă, 10-30/celulă, prin care bacteriile aderă la receptorii
specificic)de
piliipesexuali, ţa membranelor
suprafa0-4/celul mucoase
ă, sunt prezen şând astfel
declanbacterii
ţi la unele careţios;
procesul infec
gram-negative au
plasmide conjugative, au structur ă tubulară şi joacă rol în conjugarea bacteriană, una
dintre modalităţile de transfer genetic.
IV.2.4. ENDOSPORUL BACTERIAN
Este o formaţiune endocelulară, de rezistenţă (are o longevitate foarte mare-
10 ani), care permite unor specii bacteriene să supravieţuiască desicate în anumite
condiţii defavorabile de mediu. Endosporul bacterian păstrează în stare latentă
16
16/70
caracterele genotipice ale formei vegetative din care provine. Structurile componente
ale sporului bacterian sunt codificate de gene represate în forma vegetativ ă a
bacteriei şi derepresate în condiţii defavorabile de mediu, când devin represate
genele vegetative. Prezenţa sporilor este un caracter constant la germenii din genul
Clostridium şi un caracter facultativ la germenii din genul Bacillus.
Sporogeneza are loc în general în condiţii nefavorabile formei vegetative, şi
presupune ţia, în etape succesive, de modificări profunde în materialul nuclear,
citoplasmă,apari
compozi ţie chimică, structură, procesul esenţial în cursul sporogenezei
fiind deshidratarea.
Materialul genetic este concentrat şi împreună cu apa legată, lipide, ioni de
magneziu, dipicolinat de calciu, este înconjurat de un strat protector: membrana
sporală, cortex sporal şi învelişurile sporale.
In condiţii favorabile are loc germinarea sporului: rehidratare, ruperea
membranelor şi apariţia unei singure forme vegetative, identică cu cea din care s-a
format anterior sporul.
Endosporul are forma ovalară sau sferică, poate fi aşezat central, subterminal
şi terminal în funcţie de specia microbian ă iar dacă diametrul sporului este mai mare
decât grosimea bacteriei, corpul bacterian se deformeaz ă. Pe baza acestor
caractere, bacilii sporulaţi, apar în general sub trei forme (fig.10):
a) - bacili cu sporul sferic, dispus central sau subterminal, mai mic decât celula
(Bacillus anthracis);
b) - bacili cu spor ovalar, mai mare decât diametrul transversal al celulei
bacteriene, aşezat central (forme de fus, de b ărcuţă) sau subterminal (formă de
rachetă de tenis) (genul Clostridium);
c) - bacili cu spori terminali, sferici, cu dimensiuni mai mari decât celula,
asemănători cu un băţ de chibrit sau ac de gămălie (Clostridium tetani).
Sporul poate fi evidenţiat prin coloraţii speciale. La coloraţia Gram rămâne
necolorat.
Sporul prezintă o rezistenţă marcată faţă de:
- uscăciune
- căldură:
o umedă - sporii speciei Bacillus anthracis sunt distruşi în zece
minute la temperatura de fierbere a apei; unii spori de Clostridium botulinum suport ă
această temperatură timp de câteva ore: rezistă 6 ore la 100º C, 2 ore la 105º C, 10 '
la 120º C;
o uscată - este mai bine tolerată de sporii bacterieni, aceştia fiind
distruşi în 2-3 ore la 140º C în Poupinel;
- substanţe chimice: rezistă la acţiunea fenolului 5% timp de o
săptămână, la acţiunea alcoolului mai multe săptămâni.
17
17/70
Capitolul V
FIZIOLOGIA BACTERIAN Ă
V.1. CONSTITUŢIA CHIMICĂ A BACTERIILOR
Compoziţia chimică a celulei bacteriene este controlată genetic. Toate

procesele care au loc în celula bacterian ă sunt asociate cu importante transformări
chimice ale constituenţilor săi şi de aceea cunoaşterea compoziţiei chimice a celulei
bacteriene contribuie la cunoaşterea proceselor metabolice care confer ă bacteriei
marea sa putere de adaptare şi capacitatea de supravieţuire în cele mai vitrege
condiţii de mediu.
V.1.1. Apa, reprezintă 75 - 85% din greutatea umedă a bacteriei. Există apă
liberă (mediu de dispersie), fie ap ă legată fizico-chimic cu diferite structuri. Sporii au
puţină apă şi aceea sub formă de apă legată. Rol:
- mediu de dispersie;
- reactiv în reacţiile metabolice;
- etapă finală a unor reacţii oxidative.
V.1.2. Substan ţ ele minerale reprezintă 2-30% din greutatea uscată a

bacteriei (P, K, Na, Ca, S, Cl, Fe, oligoelementele, Cu, Mg, Zn) şi variază cu specia,
vârsta culturii, compoziţia chimică a mediului. Unele elemente intr ă în compoziţia
diferitelor structuri şi enzime având astfel un rol foarte important în viaţa celulei
bacteriene:
- favorizează schimburile cu mediul;
- reglează presiunea osmotică;
- stimulează creşterea şi funcţia bacteriei;
- activează unele sisteme enzimatice;
- contribuie la reglarea pH-ului şi a potenţialului de oxido-reducere;
V.1.3. Glucidele reprezintă 10-25% din greutatea uscat ă a celulei bacteriene

în raport cu specia, vârsta şi condiţiile de dezvoltare. În structura bacteriană se pot
găsi glucide simple (mono şi dizaharide) cu rol în metabolismul intermediar glucidic
precum şi glucide complexe (polizaharide) care participă la realizarea structurii
peretelui celular şi fac parte din capsula unor bacterii. Testele biochimice care
18
18/70
evidenţiază utilizarea sau imposibilitatea utilizătii unui anumit zahar de către o

bacterie permit identificarea bacteriei respective.
V.1.4. Proteinele reprezintă între 40-80% din greutatea uscat ă a bacteriei,
aproximativ jumătate din proteine funcţionând ca enizme restul având rol structural.
Proteinele pot fi:
- simple sau holoproteine (albumine, globuline, histone, etc.) cu rol în
metabolismul intermediar protidic;
- complexe, de exemplu heteroproteinele:
• mucoproteine – mucopolizaharidul de grup al
S.pneumoniae;
• cromoproteine – catalaze, peroxidaze, citocromi;
• nucleoproteine – acizii nucleici.
V.1.5. Lipidele reprezintă 1-10% din greutatea uscată a bacteriilor (excepţie

micobacteriile unde pot ajunge până la 20 - 40%). Cantitatea de lipide variaz ă în
raport cu specia, vârsta culturii şi compoziţia mediului.
Lipidele bacteriene se pot găsi libere în vacuole, combinate sau făcând parte
din structuri ale celulei bacteriene (perete, membran ă, mezozomi). Lipidele
bacteriene pot fi:
- fosfolipidele – lipoidul Treponemei pallidum;
- lipidul A din structura lipopolizaharidului bacteriilor Gram negative;
- acizi graşi, obişnuiţi şi speciali (acidul mycolic la Mycobacterii);
- ceruri la Mycobacterii
V.1.6. bacterieni ,
Pigmen ţi i prezenţi la bacteriile cromogene,
pigmentogeneza fiind dependent de specie şi de condiţiile de cultivare. Constituie
ă
un criteriu important de identificare a unor specii bacteriene: Staphylococcus,
Pseudomonas, Sarcina.
După localizarea pigmentului
- cromofore, bacteriile
pigmentul rămânepot fi: de citoplasmă;
legat
- paracromofore, pigmentul este prezent în perete sau în stratul
mucos (S.aureus);
- cromopare, pigmentul este difuzibil în mediu (Pseudomonas).
După natura lor chimic ă pigmenţii pot fi:
- carotenoizi: Staphylococcus, Sarcina;
- chinoinici: Mycobacterium;
- fenazinici Pseudomonas etc.
Roluri:
- protecţie faţă de radiaţiile UV (pigmenţi carotenoizi);
- enzimatic
- antibiotic (piocianina produsă de P.aeruginosa faţă de B.anthracis).
V.1.7. Enzimele bacteriene sunt elaborate sub control genetic, existând
peste 2.000 de determinanţi genetici diferiţi, în producerea enzimelor intervenind şi
mecanisme de control care pot modifica bagajul enzimatic dup ă necesităţile bacteriei
şi în funcţie de variaţiile mediului extern.
După locul de acţiune, enzimele bacteriene se pot împărţi în:
- enzime intracelulare sau endoenzime care rămân în celulă;
19
19/70
- enzime ectocelulare situate în membrana citoplasmatică, reglând

permeabilitatea selectivă (permeaze, translocaze);
- enzime extracelulare sau exoenzime, care sunt eliberate în mediu
(hidrolaze).
În raport cu reacţia catalizată enzimele pot fi:
- hidrolaze (fosfataza, proteaza);
- transferaze (aminotransferaza);
- oxido-reductaze (catalaza, oxidaza, peroxidaza);
- izomeraze etc.
După modul de apariţie distingem enzime:
- constitutive, care există întotdeauna în celulă indiferent de natura
mediului;
- adaptative (inductibile), sintetizate de către bacterie numai ca
răspuns la anumiţi compuşi apăruţi în mediu (penicilinaza).
Pe lângă importanţa inestimabilă pe care o are în natur ă, agricultură, industrie,
medicină, etc. activitatea enzimatică a bacteriilor este foarte util ă şi în taxonomia
bacteriană.
V.1.8. Substan ţ e cu ac ţi une antibiotic ă sunt produse de către unele bacterii:

- bacteriocine produse sub controlul plasmidic, cu efect asupra altor
bacterii receptive înrudite: colicinele elaborate de E.coli; megacina produs ă de
B.megaterium;
- antibiotice polipeptidice produse de unele specii de Bacillus:
polimixina produsă de B.polymyxa; bacitracina produsă de B. licheniformis.
V.1.9. Vitaminele bacteriene secretate de unele specii:
- tiamina (vitamina B1) sintetizată de E.coli, B.subtilis
- biotina produsă de E.coli, B.anthracis
- vitamine de grup B, K sintetizate sub influen ţa florei bacteriene
intestinale umane.
V.1.10. Factorii de cre ştere , sunt metaboliţi esenţiali pe care bacteria nu-i
poate sintetiza dar care sunt necesari, în cantităţi mici, dezvoltării
microorganismelor. Necesitatea în aceste substanţe variază după specia microbiană.
Cantitatea mică necesară, demonstrează c ă nu au rol plastic sau energetic în celulă,
sunt doar biocatalizatori.
V.2. NUTRIŢIA, METABOLISMUL ŞI CREŞTEREA BACTERIANĂ
V.2.1. NUTRIŢIA BACTERIANĂ

Prin nutriţie bacteriană se înţelege suma proceselor metabolice care concură
la producerea de materiale convertibile în energie şi în diferite componente celulare.
Cu alte cuvinte nutriţia bacteriană este procesul de asimilare de către bacterii a
substanţelor nutritive din mediul extern, fie ele organice sau anorganice, necesare
metabolismului.
20
20/70
Nutrienţii sunt substanţele nutritive care sub formă de soluţie pot traversa
membrana citoplasmatică pentru a participa la reacţiile metabolice specifice celulei
bacteriene.
Pentru nutriţie bacteriile folosesc compuşii din mediile naturale pe care îi
transformă în nutrienţi prin:
- solvire – minerale, CO2, O2;
- digestie extracelulară prealabilă, cu ajutorul unor hidrolaze – se
formează aminoacizi din proteine, monozaharide din polizaharide, acizi graşi şi
glicerol din lipide etc.
Nutrienţii pătrund în citoplasma celulei bacteriene traversând membrana
citoplasmatică prin:
- difuziune simplă, pe baza diferenţelor de concentraţie;
- difuziune facilitată (prin proteine carrier), tot pe baza gradientului;
- transport activ, contragradient, cu consum de energie .
V.2.1.1. Necesit ăţ i nutritive de baz ă

Elementele cu rol structural şi funcţional necesare majorităţii bacteriilor sunt
carbonul, azotul, oxigenul şi elemente minerale. Carbonul reprezintă aproape
jumătate din greutatea uscată a bacteriei, azotul este necesar pentru sinteza
proteinelor iar oxigenul este prezent sub form ă de atomi în multe molecule biologice
(aminoacizi, nucleotide) şi este necesar ca oxigen molecular pentru generarea
energiei în cadrul respiraţiei aerobe a bacteriilor.
Elementele minerale sunt reprezentate de:
- Sulf – prezent în unii aminoacizi, enzime, vitamine;
- Fosfor – pentru sinteza acizilor nucleici, fosfolipidelor de membrană;
- Fier, nichel, seleniu – în compoziţia unor enzime: citocromi,
peroxidaze;
- Sodiu, potasiu, magneziu, clor – asigură echilibrul fizico-chimic al
celulei;
- Cobalt, cupru, mangan - activatori enzimatici.
În raport cu sursele folosite ca material de sinteză (sursa de azot şi carbon),
bacteriile se împart în:
a) Bacteriile autotrofe, capabile să îşi sintetizeze metaboliţii esenţiali din
compuşii anorganici, folosind CO2 ca sursă de carbon şi azotul atmosferic sau s ăruri
de amoniu ca sursă de N. În funcţie de energia utilizată pot fi fototrofe şi chimiotrofe.
Sunt bacterii care trăiesc liber în natur ă, bacterii saprofite care trăiesc în sol, apă,
etc. având rol în circuitul materiei în natur ă.
b) Bacteriile heterotrofe, dependente de prezenţa unor compuşi organici,
utilizează surse organice de carbon, în special carbohidraţi dar şi proteine şi lipide
ce servesc în acelaşi timp ca surse de energie, iar azotul poate fi atât de natur ă
anorganică cât şi organică. Prezintă în totalitate un metabolism de tip chimiosintetic,
cu o mare
b1. diversitate de tipuride
bacterii fixatoare metabolice. Se disting
azot - folosesc ătoarele tipuri
urmorganice
surse principale:
de carbon şi azot
molecular, atmosferic, trăiesc în sol, în simbioză cu plantele (genul Clostridium.);
b2. bacterii care folosesc carbon organic şi azot din legături anorganice
(E.coli);
b3. bacterii care folosesc atât carbon cât şi azot organic- majoritatea speciilor
saprofite şi potenţial patogene, prezente în cavităţile naturale ale omului, precum şi
speciile patogene pentru om.
21
21/70
c) Bacterii paratrofe - bacterii citoparazite, tr ăiesc numai în interiorul unei

celule vii; nu se cultivă pe medii artificiale (Rickettsia, Chlamydia, Mycobacterium
leprae).
V.2.1.2. Factori de cre ştere
Unele bacterii sunt capabile s ă-şi realizeze integral sinteza metaboliţilor
esen ţiali utilizând nutrienţii prezenţi în mediul lor de via ţă. Mecanismele de sinteză
sunt catalizate de enzime a c ăror sinteză se află sub control genetic. O astfel de
bacterie se numeşte prototrof ă.
Dacă în cursul multiplicării bacteriene apare o mutaţie în urma căreia nu se
mai sintetizează o enzimă, secvenţa metabolică ce era catalizată de enzima
respectivă va fi blocat ă. Nu se va sintetiza un anumit metabolit esen ţial. Bacteria
mutantă rezultată se numeşte auxotrof ă şi va supravieţui doar dacă în mediu va fi
prezent metabolitul respectiv.
Bacteriile patogene, în urma adapt ării la viaţa parazitară au devenit
dependente de numeroşi metaboliţi esenţiali pe care nu îi mai pot sintetiza, unele
atât de dependente încât nu pot fi cultivate in vitro .
Metaboliţii esenţiali pe care o bacterie nu mai poate să îi sintetizeze şi trebuie
oferiţi ca nutrienţi preformaţi se numesc factori de cre ştere .
Aceşti factori de creştere pot fi oferiţi de altă specie bacteriană care
sintetizează factorul de creştere respectiv, fenomen cunoscut sub numele de
sintrofie . Un exemplu elocvent îl constituie Haemophilus influenzae care cre şte
satelit în jurul coloniilor de S.aureus. Explica ţia constă în capacitatea stafilococului
auriu de a sintetiza factor V (NAD), metabolit necesar dezvolt ării tulpinilor de
Haemophilus influenzae.
Cunoaşterea necesităţilor nutritive ale bacteriilor face posibilă cultivarea lor în
vederea izolării din produsele patologice, a identificării şi studierii lor.
V.2.1.3. Medii de cultur ă
Substratul nutritiv bogat în nutrienţi şi factori de creştere care satisface specia
bacteriană ce urmează a fi cultivată se numeşte mediu de cultură.
Condiţiile impuse mediilor de cultură:
- să fie nutritive;
- să fie sterile;
- să aibă un ph neutru (7,2 – 7,4)
- să aibă o anumită presiune osmotică;
- să asigure umiditate optimă etc.
Mediile de cultură se pot clasifica după foarte multe criterii.
Dup ă provenien
- medii ţnaturale
a nutrien –ţi lor:
provin din produse de origine animală sau
vegetală: cord, creier, ficat, ou, cartof, soia etc.
- medii sintetice – cu compozi ţie riguros controlată, includ
componente chimic pure.
Dup ă valoarea nutritiv ă a mediului:
- medii simple – permit creşterea germenilor nepretenţioşi, conţin
numai ingrediente de bază;
22
22/70
- medii îmbogăţite – permit creşterea bacteriilor pretenţioase, conţin

un plus de nutrienţi asigurat prin adaos de sânge, ser, plasm ă, ou, extract de levuri
etc.
Dup ă consisten ţă:
- lichide – permit cultivarea unui produs monobacterian; sunt utile
pentru studiul-caracterelor biochimice
medii semisolide – conţin o cantitate mică de agar, sunt utile pentru
menţinerea în viaţă a tulpinilor bacteriene, pentru studiul mobilităţii bacteriilor sau
pentru studiul unor caractere biochimice;
- medii solide – care permit fixarea bacteriilor în punctul de inoculare,
multiplicarea lor în acel punct determinând apariţia unui conglomerat vizibil cu ochiul
liber numit colonie. Mediile solide se obţin prin:
• coagularea termică a proteinelor din ser sau ou;
• gelificare prin includerea în mediu a unui fitocoloid obţinut
din alge marine numit agar. Acesta are următoarele proprietăţi:
o se lichefiază la temperatura de fierbere a apei;
o se solidifică la aprox. 42ºC;
o
meţine starea de soliditate a mediului la
temperaturi cuprinse între 0 - 80ºC;
o nu are aport nutritiv şi nu este degradat în cursul
metabolismului bacterian.
Dup ă scopul utiliz ării:
- medii de izolare
uzuale – pentru un număr mare de bacterii;
o
selective – conţin substanţe inhibitorii pentru unele

o
bacterii favorizând dezvoltarea preferenţială a altora;

de îmbogăţire – inhibă selectiv flora de asociaţie
o
favorizând multiplicarea unei specii

o bacteriene
diferenţiale – conţin un substrat pentru anumite
enzime, utilizarea substratului respectiv de c ătre bacterie permiţând identificarea
bacteriei din culturi primare.
- medii de identificare – conţin substraturi pentru anumite enzime,
indicatori de pH, utilizaţi la încadrarea bacteriei într-o unitate taxonomic ă.
- medii de conservare, medii de transport etc.
V.2.2. METABOLISMUL BACTERIAN

Reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice care caracterizează cele două
etape: anabolismul şi catabolismul.
A. Anabolismul
Anabolismul este procesul de constituire a moleculelor complexe organice
structurale şi funcţionale ale celulei bacteriene. Aceste reacţii de biosinteză sunt
însoţite de consum de energie şi sunt similare la diferite specii bacteriene.
A1. Biosinteza polizaharidelor – din compuşi intermediari rezultaţi din
glicoliză şi ciclul Krebs. Polizaharidele au rol plastic şi energetic, polimeri de glucoză
(amidon, glicogen) stocând energia pe termen lung.
23
23/70
A2. Biosinteza lipidelor – din glicerol (provine dintr-un compus intermediar

rezultat în cursul glicolizei) şi acizi graşi. Grăsimile sintetizate de bacterie sunt
utilizate la sinteza fosfolipidelor membranare, a peretelui celular specific bacteriilor
Gram negative.
A3. Biosinteza aminoacizilor şi a proteinelor este diferită în funcţie de
specia bacteriană. Unele bacterii au echipament enzimatic ce le permite sinteza
tuturor
necesităaminoacizilor
prezenţa îndinmediu
intermediari
a unor aiaminoacizi
catabolismului glucozei
preforma (E.coli). Alte
ţi. Proteinele bacterii
bacteriene
sintetizate sunt proteine structurale, enzime, toxine).
A4. Biosinteza purinelor şi pirimidinelor – din produşi intermediari rezultaţi
din glicoliză şi ciclul Krebs. Purinele şi pirimidinele rezultate servesc la sinteza
acizilor nucleici.
B. Catabolismul
Catabolismul bacterian este procesul prin care sunt degrada ţi compuşii

organici cu structură complexă în compuşi simpli, cu eliberare de energie.
În funcţie de căile prin care bacteria obţine energia, pe care apoi o conserv ă şi
o utilizează în procesele de biosinteză, bacteriile se împart în (fig.14):
a) bacterii fototrofe (photobacterii)– folosesc energia luminoasă,
trăiesc la lumină. Sunt bacterii saprofite;
b) bacterii chimiotrofe (scotobacterii, bacterii chimiosintetizante) –
folosesc energia din procesele de oxido-reducere catalizate enzimatic, tr ăiesc la
întuneric. Sunt bacterii saprofite şi patogene.
Reacţiile de oxidoreducere presupun existenţa unui donor (surse de energie)
şi a unui acceptor de electroni.
Donorul poate fi o substanţă anorganică (pentru bacterii chimiolitotrofe ) sau
organică (pentru bacterii chimioorganotrofe ). Bacteriile de interes medical apar ţin
ultimei grupe.
B1. Catabolismul hidraţilor de carbon
Ca surse organice de energie sunt utilizate glucoza, aminoacizii, purinele,
pirimidinele, acizii graşi. Dintre toate acestea cel mai frecvent este folosit ă glucoza
eliberarea de energie făcându-se prin două căi: respiraţia şi fermentaţia.
Respira ţi a celular ă
Este procesul cel mai eficient de utilizare al carbohidraţilor în care o serie de
molecule sunt oxidate, acceptorul final de electroni fiind o moleculă anorganică
(fig.12):
- O2 – în respiraţia aerobă;
- altă moleculă anorganică, nu O2, (ionul nitrat, ionul sulfat) –
ţie procesul
respiraÎn anaerobăde. respiraţie celulară este generat ATP, etapele catabolismului
glucozei fiind: glicoliza (calea Embden-Meyerhof-Parnas sau căi alternative: calea
pentoză-fosfat, calea Entner-Doudoroff), ciclul Krebs şi lanţul transportului de
electroni.
În cursul respiraţiei aerobe a procariotelor rezultă 38 molecule de ATP: 34 din
lanţul transportului de electroni şi 4 din glicoliză şi ciclul Krebs.
În respiraţia anaerobă cantitatea de ATP formată este variabilă, întotdeauna
mai mică decât în respiraţia aerobă.
24
24/70
Fermenta ţi a
Este procesul de obţinere a energiei în care atât donorul cât şi acceptorul de
electroni este de natură organică, în absenţa oxigenului acidul piruvic fiind convertit
la unul sau mai mulţi produşi în funcţie de specie. Cantitatea de ATP care se
formează este mică (2 molecule) (fig.13).
După modul de obţinere a energiei bacteriile se pot clasifica în:
- strict aerobe – folosesc exclusiv respiraţia, nu se dezvoltă în
absenţa oxigenului molecular (B. subtilis, B. anthracis, P. aeruginosa, M.
tuberculosis, etc.)
- strict anaerobe – folosesc exclusiv fermentaţia, oxigenul este toxic
pentru ele. Neavând enzimele respiratorii (catalază, peroxidază etc.) se formează
peroxid de hidrogen care este toxic (genul Clostridium)
- aerobe - facultativ anaerobe – pot obţine energia atât pe cale
oxidativă cât şi fermentativă (E. coli, Staphylococcus, etc.);
- aerotolerante – au metabolism fermentativ dar rămân viabile în
prezenţa oxigenului;
- microaerofile – cresc numai în prezenţa unor cantităţi reduse de
oxigen (spirochetele);
B2. Catabolismul lipidic şi proteic
Producerea de energie din glicerol, acizi graşi sau aminoacizi se face tot prin
ciclul Krebs.
C. Factorii de mediu care influen ţ eaz ă metabolismul bacteriilor
C1. pH-ul – majoritatea bacteriilor cultivă la pH aproximativ neutru (7,2 – 7,4),
condiţiile de pH fiind oferite de mediul de cultură care pentru a neutraliza produ şii de
metabolism acizi conţine fosfaţi, peptone, aminoacizi etc. Exist ă bacterii acidofile
care cultivă la pH acid (Lactobacillus) şi bacterii bazofile care necesită un pH bazic
(Vibrio cholerae).
C2. presiunea osmotică – este satisf ăcută de mediul de cultură. Bacteriile
patogene necesită o presiune identică cu cea din organismul uman. În mediile
hipotone cantitatea de apă care pătrunde în celulă este controlată de peretele
bacterian. În mediile hipertone bacteria este supus ă plasmolizei. Bacteriile fără
perete bacterian sau cu perete deficitar suferă la orice modificare a presiunii
osmotice.
C3. temperatura – majoritatea bacteriilor patogene pentru om cultivă la 37°C.
În funcţie de temperatura optimă de dezvoltare bacteriile pot fi:
psihrofile – temperatura de 0 – 20ºC;
o
mezofile - temperatura de 25 – 45ºC;

o
termofile - temperatura de 50 – 70ºC.

o
C4. atmosfera – în funcţie de metabolismul bacterian se asigură prezenţa

oxigenului, absenţa oxigenului sau prezenţa diferitelor gaze inerte care favorizează
dezvoltarea speciei respective.
V.2.3. CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA BACTERIILOR
În urma nutriţiei bacteriilor şi a activităţilor lor de metabolism are loc creşterea
celulei bacteriene ca mărime şi ca masă. Întrucât creşterea volumului celular
raportată la creşterea suprafeţei este mai mare la un moment dat se ajunge la un
punct critic ce impune restabilirea echilibrului optim între cele dou ă variabile. Acest
lucru se realizează prin diviziune binară, mecanismul de înmulţire pentru majoritatea
25
25/70
bacteriilor. Înmugurirea sau ramificarea este caracteristic ă unui număr foarte mic de
specii bacteriene.
Pentru că bacteriile sunt prea mici creşterea este studiată la nivel de populaţie
bacteriană şi nu la nivel de celul ă. Prin urmare când vorbim de creşterea bacteriană
facem referire la creşterea numărului de celule într-o populaţie bacteriană şi nu la
mărimea celulei bacteriene.
Pentrunoţaiuni:vorbi despre creşterea şi multiplicarea bacteriană folosim
următoarele
- timp de genera ţ ie : timpul necesar dublării populaţiei bacteriene,
acesta fiind în medie 20 – 30 minute;
- rata de cre ştere : numărul de generaţii în unitatea de timp;
- colonia bacterian ă: totalitatea bacteriilor rezultate din multiplicarea
unei singure celule bacteriene;
- cultura bacterian ă: totalitatea coloniilor de pe suprafaţa mediului
solid;
o cultura mixt ă: formată din mai multe tipuri de colonii (mai multe specii
bacteriene);
o cultura pur ă: formată dintr-un singur tip de colonie (un singur germen).
- inocularea : depunerea unui produs biologic în cultura de celule, în
oul de găină embrionat, animale de laborator
- îns ămân ţ are : depunerea unui produs biologic pe / în mediu de
cultură.
Creşterea bacteriană este studiată pe medii de cultură optime pentru fiecare
specie în parte. În medii lichide celulele bacteriene sunt dispersate determinând
modificări ale aspectului mediului: tulburare uniform ă, inel aderent de peretele
flaconului, peliculă la suprafaţa mediului sau depozit. Pe medii de cultură solide
multiplicarea unei celule bacteriene formează colonia vizibilă cu ochiul liber după 18
– 24 de ore de la depunerea germenului pe mediu. O colonie bacteriană provine
dintr-o celulă bacteriană sau din bacterii ataşate (unităţi formatoare de colonii =
UFC). În funcţie de dimensiuni, contur, consistenţă, transparenţă, aspectul
suprafeţei, pigment, aderenţa la mediu etc. coloniile bacteriene pot fi:
- colonii tip S (smooth) – rotunde, bombate, suprafaţă netedă, lucioase,
margini circulare, suspensionează omogen în ser fiziologic, produc tulburare în
mediul lichid, caracteristice bacteriilor patogene;
- colonii tip R (rough) – margini neregulate, plate, suprafaţa rugoasă,
uscată, aderente de mediu, aglutinează spontan în ser fiziologic, în mediul lichid
produc depozit cu supernatant clar, sunt caracteristice pentru germeni degrada ţi, cu
modificări antigenice, de virulenţă. Există trei specii bacteriene care fac excep ţie,
crescând sub forma de colonii R pentru tulpini patogene: Mycobacterium
tuberculosis; Corynebacterium diphtheriae; Bacillus anthracis;
- colonii M (mucoid) – foarte mari, lucioase, suprafaţa netedă, aspect
uleios, caracteristice
- colonii pentru bacterii
untoase ă;
cu capsulbombate,
– rotunde, margini regulate, suprafaţa
netedă, mate, consistenţă păstoasă (cremoasă), uneori pigmentate, caracteristice
pentru levuri;
- colonii pufoase: reţea de filamente (hife) aeriene, caracteristice
fungilor filamentoşi.
- fenomen de căţărare (invazie, migrare, roire): creşterea se exprimă printr-un
strat continuu, sub forma unor valuri succesive; fenomen caracteristic pentru Proteus spp.
26
26/70
glucoză Fig. 11.

Catabolismul glucozei prin
procesul de respiraţie
glicoliză După Cono R.J, Colomé J.S.

ATP
CO2
Ciclul
Krebs ATP
CO2
lanţul transferului
de electroni ATP
H2O
glucoză
glicoliză
Acid piruvic
fermentaţie
Clostridium Enterobacter Escherichia Lactobacillus Propionibacterium
acid butiric etanol etanol acid lactic acid propionic

+ + + +
butamol acid lactic acid lactic acid acetic
+ + + +
izopropanol acid formic acid acetic CO2
+ + + +
acetonă butandiol acid succinic H2
+ + +
CO2 acetoină CO2
+ +
CO2 H2
+
H2
Fig. 12. Catabolismul glucozei prin fermentaţie
După Cono R.J, Colomé J.S.
27
27/70
Fig. 13. Clasificarea bacteriilor pe baza caracterelor de metabolism

Bacterii
Sursa de energie
Reac ţ ii de oxido -reducere Lumină
Chimiotrofe Fototrofe
Sursa de carbon Sursa de carbon
Compuş i organici CO2 Compuşi organici CO2
chimiohetero trofe chimioautot rofe fotoheterotro fe fotoautotro fe
Acceptor final de electroni
O 2 Non-O2

Respira ţ ie aerob
- ă Compuş i
anor anici
Compuşi organici
-
-
Respira ţ ie anaerobă
- Fermenta ţ ie
-
-
V.2.4. DINAMICA MULTIPLICĂRII BACTERIILOR
Însămânţate în mediu adecvat, incubate la 37°C, urm ărite din oră în oră
bacteriile vor urma 4 faze caracteristice ale multiplic ării populaţiei bacteriene:
a) Faza de latenţă (faza de lag): reprezintă perioada de adaptare a
bacteriilor la condiţiile de mediu, perioadă în care numărul germenilor rămâne
nemodificat sau scade. Bacteriile au un metabolism activ de sintez ă al enzimelor
ceea ce face ca celula bacterian ă s ă crească în dimensiuni. În aceast ă fază bacteria
este foarte sensibilă la agenţi antibacterieni. Durata acestei faze este de aproximativ
2 ore, cuprinsă între momentul însămânţării mediului şi momentul în care bacteria
începe să se multiplice.
b) Faza de creştere logaritmică (faza exponenţială): celulele bacteriene
încep să se dividă permanent, ritmic. Timpul de generaţie în această fază este
caracteristic pentru o anumită specie: 10 minute pentru V. cholerae, 20-30 minute
pentru majoritatea bacteriilor patogene, 18 – 14 ore pentru M. tuberculosis. Num ărul
bacteriilor creşte în progresie geometrică. Bacteriile aflate în faz ă exponenţială au
toate caracteristicile speciei: afinitate tinctorial ă, proprietăţi biochimice şi de
28
28/70
metabolism, structura antigenică, virulenţa şi toxigeneza sunt tipice speciei

respective. Sunt sensibile la acţiunea agenţilor antibacterieni. Este etapa optim ă
pentru studierea bacteriilor sau pentru recoltarea lor în vederea prepar ării de
vaccinuri şi pentru testarea sensibilităţii la antibiotice. Durata fazei este de 8-12 ore.
c) Faza staţionară (faza de concentraţie "M"): mediul de viaţă devine mai
puţin favorabil prin consumul substanţelor nutritive, acumularea de metaboliţi toxici.
Numărul bacteriilor vii ţraămâne
- persisten constant
bacteriilor vii, prin:
absenţa multiplicării datorită epuizării unui
nutrient din mediu (factor limitant al creşterii);
- echilibru între bacteriile care mor şi cele care iau naştere prin diviziune
datorită acumulării de cataboliţi toxici şi a pH-ului mediului.
Bacteriile au morfologia caracteristică speciei dar sunt mai puţin sensibile la
acţiunea agenţilor antibacterieni. În această fază realizăm identificarea germenilor.
La speciile sporogene începe formarea sporilor. Durata acestei faze variaz ă în raport
cu specia şi condiţiile de cultură, de la o oră la câteva zile, pentru unele bacterii
poate dura câteva săptămâni.
c) Faza de declin: substratul nutritiv sărăceşte, metaboliţii toxici
sunt în cantitate mare ceea ce face ca bacteriile moarte să depăşească progresiv
numărul celor vii, până la autosterilizarea culturii. În această fază bacteriile prezintă
modificări morfo-tinctoriale, ale caracterelor biochimice şi de metabolism, de virulenţă
şi toxigeneză. Apar forme de involuţie. La bacteriile sporulate fenomenul de
sporogeneză devine foarte intens. Durata fazei depinde de specia microbian ă (N.
gonorrhoeae 2-3 zile, la M. tuberculosis 2-3 s ăptămâni).
Cultivarea bacteriilor are ca scop:
- identificarea agentului etiologic al unei infec ţii – pentru identificarea
bacteriilor se folosesc culturi în faza staţionară, în vârstă de 18 -24 de ore;
- determinarea farmacorezistenţei microorganismelor izolate – ca inocul
se folosesc culturi în medii lichide, aflate în fază logaritmică, după 4 – 6 ore de
incubare, însămânţate pe medii solide nutritive adecvate;
- preparare de seruri şi vaccinuri, pentru obţinerea unor produse de
metabolism bacterian (vitamine, antibiotice etc) - se folosesc culturi continue: cultura
bacteriană se menţine în fază exponenţială în permanenţă prin adăugarea de mediu
proaspăt culturii, în vase speciale, turbidistat sau chemostat.
Fig. 14. Curba multiplicării bacteriilor în cultură discontinuă
3
4
2
Punct de
autosterilizare
legendă: 1 – faza de latenţă; 2 – faza exponenţială; 3 – faza staţionară; 4 – faza de

declin
29
29/70
Capitolul VI
ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ŞI BIOLOGICI

ASUPRA BACTERIILOR
VI.1. DEFINIŢII
Septic – infectat, contaminat cu germeni patogeni.
Aseptic (steril) – lipsit de microbi patogeni sau nepatogeni.
Asepsie – ansamblul de metode prin care se evit ă contaminarea unui substrat steril.
Sterilizare – distrugerea sau îndepărtarea oricăror forme de viaţă, a tuturor
microorganismelor patogene sau nepatogene, forme vegetative sau sporulate de pe
o suprafaţă sau dintr-un substrat neînsufleţit.
Dezinfec ţi e – distrugerea formelor vegetative microbiene (mai rar a celor sporulate)
din sau de pe suprafaţa unor substraturi neînsufleţite, cu ajutorul dezinfectantelor.
Dezinfectant – substanţă chimică, toxică pentru ţesuturi vii, cu acţiune microbicidă,
ireversibilă.
Antisepsie – distrugerea sau îndepărtarea temporară a formelor vegetative
microbiene de pe substraturi vii (mucoase, tegumente, pl ăgi), cu ajutorul
antisepticelor.
Antiseptic – substanţă chimică, netoxică pentru ţesuturile vii, cu acţiune reversibilă,
bacteriostatică asupra microorganismelor.
Prezervare –prevenirea multiplicării unor microorganisme în produse farmaceutice,
vaccinuri, alimente etc.
VI.2. EFECTE ANTIMICROBIENE ALE FACTORILOR FIZICI, CHIMICI,

BIOLOGICI
Prin efectele pe care le au asupra microorganismelor agenţii fizici, chimici şi

biologici au o foarte mare importanţă în controlul infecţiei, fiind utilizaţi în sterilizare,
dezinfecţie, antisepsie, prezervare. Efectele antibacteriene se pot traduce prin:
- efect microbicid – fenomen ireversibil, de omorâre a microorganismului
(bactericid,- virulicid, fungicid, sporicid);

efect microbistatic – fenomen reversibil, de inhibare temporar ă a
multiplicării (bacteriostatic, fungistatic).
VI.3. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ EFECTUL ANTIMICROBIAN

AL FACTORILOR FIZICI, CHIMICI, BIOLOGICI
Agenţii antimicrobieni îşi exercită acţiunea dependent de intervenţia unor
factori externi:
30
30/70
VI.3.1. concentraţia microorganismelor – la aceeaşi intensitate a agentului

antimicrobian, timpul de omorâre creşte proporţional cu concentraţia de
microorganisme asupra căreia se acţionează;
VI.3.2. gradul de rezistenţă al microorganismelor – diferitele specii prezintă
grade diferite de susceptibilitate la acţiunea agenţilor antibacterieni, chiar în cadrul
aceleiaşi specii existând uneori diferenţe individuale de sensibilitate. De la cele mai
rezistente la cele
micobacteriile, mai pufăţin
virusurile rezistente
ră înveli putem
ş extern, enumera,
bacteriile în negative,
Gram ordine: sporii
fungii,bacterieni,
bacteriile
Gram pozitive, virusurile cu înveliş extern.
VI.3.3. intensitatea agentului antibacterian – cu cât intensitatea agentului
antibacterian (concentraţia, presiunea, temperatura ridicată, etc) este mai mare
proporţional timpul de acţiune eficientă al agentului antimicrobian este mai mic.
VI.3.4. influenţa mediului – substanţele organice, turbiditatea mediului,
duritatea apei, pH-ul mediului etc pot influenţa în sens pozitiv sau negativ ac ţiunea
unui agent antibacterian.
VI.4. AGENŢI FIZICI

VI.4.1. CĂLDURA
VI.4.1. 1. definiţii
o temperatura optimă – temperatura la care o specie bacteriană
atinge cel mai înalt grad de multiplicare;

o temperatura minimă de dezvoltare – temperatura cea mai
scăzută la care microorganismul se mai multiplică;

o temperatura maximă de dezvoltare - temperatura cea mai
ridicată la care microorganismul se mai multiplic ă;

În funcţie de temperatura de dezvoltare bacteriile se împart în:
- termofile – temperatură optimă 50 – 60°C; unele se dezvolt ă şi la 95°C;
nu sunt patogene;
- mezofile - temperatură optimă 30 – 37°C; majoritatea bacteriilor; flora
saprofită şi- patogen ă a omului;

psichrofile - temperatură optimă 20°C; unele se dezvolt ă şi la 0°C.
VI.4.1. 2. căldura umedă – este utilizată, în raport cu valoarea
temperaturii realizate, în dezinfecţie sau în sterilizare. Are ca mecanism de ac ţiune
coagularea proteinelor şi degradarea enzimelor.
VI.4.1. 2. 1. temperaturi sub 100°C – sunt aplicate pentru formele
vegetative ale bacteriilor mezofile şi psichrofile aflate în soluţii apoase. Ca metode de
aplicare amintim:
o pasteurizarea – expunere termică + refrigerare imediată;
o tindalizarea – este sterilizare fracţionată în care produsele sunt
meţinute succesiv la 50 -100°C şi apoi la temperatura camerei (timp de 3-4 zile);
o
dezinfec ţia prin vapori fluenţi de apă – în vasul Koch sau
autoclav cu robinetul de vapori deschis.
VI.4.1. 2. 2. temperatura de 100°C – realizeaz ă doar dezinfecţie, fiind
utilizată la decontaminarea apei, alimentelor, lenjeriei, instrumentarului etc. Se
folosesc fierbătoare încălzite electric sau la flacără.
VI.4.1. 2. 3. temperatura de peste 100°C – este tem peratura la care
se realizează sterilizarea. Se folosesc autoclave care folosesc vapori de ap ă sub
presiune: 0,5 atm - 115°C; 1 atm - 121°C; 2 atm - 1 34°C.
31
31/70
VI.4.1. 3. căldura uscată – are ca mecanism de ac ţiune oxidarea sau

carbonizarea structurilor bacteriene. Se aplic ă sub formă de:
VI.4.1.3.1. flambare – metodă de completare a sterilităţii, metodă de
asepsie;
VI.4.1.3.2. încălzire la incandescenţă – pentru ansa sau acul de
platină;
animale; VI.4.1.3.3. incinerare – pentru materiale contaminate, reziduuri,
VI.4.1.3.4. sterilizare cu aer supraîncălzit– se realizează în cuptorul
Pasteur (Poupinel; etuvă) la 180°C timp de 1 or ă, sau la 160°C timp de 2 ore.
VI.4.2. FRIGUL
VI.4.2.1. refrigerarea – temperaturi de 0 – 7°au efect bacteriostatic
asupra majorităţii microorganismelor; unele bacterii mor (Neisseria meningitidis,
N.gonorhoeae, Haemophilus influenzae) altele se pot multiplica.
VI.4.2.2. congelarea – dacă este făcută lent, la temperaturi de (-20°C)
favorizează formarea cristalelor de apă care lezează membrana citoplasmatică a
celulei bacteriene care va fi distrus ă (efect microbicid). Congelarea rapidă la (-80°C)
în bulion glicerinat duce la solidificarea amorfă a apei intracelulare ceea ce face ca
celula microbiană să rămână în viaţă.
VI.4.2.3. şocul rece – unele bacterii pot fi distruse prin scăderea
bruscă a temperaturii, de la 45°C la 15°C.
VI.4. 3. PRESIUNEA OSMOTICĂ
În medii hipotone are loc acumularea apei în celula bacterian ă care devine
turgescentă, peretele bacterian spărgându-se. În mediul hiperton bacteria pierde apă
(plasmoliza), fenomen cu efecte letale asupra bacteriei.
VI.4. 4. RADIAŢIILE
VI.4.1. radiaţii neionizante – radiaţiile UV au efect microbicid, dar au
putere de penetrabilitate mică. Se pot folosi la dezinfecţia aerului în încăperi, din
boxele de lucru sau la dezinfec ţia suprafeţelor în laboratorul de microbiologie, ca o
metodă complementară măsurilor de curăţenie şi dezinfecţie chimică.
VI.4.2. radiaţii ionizante corpusculare (α, β) şi electromagnetice (γ, X)
au efect microbicid, au mare putere de penetrare. Ionizarea compuşilor celulari prin
expulzarea electronilor cauzează moartea microorganismelor. Această metodă de
sterilizare se utilizează pentru medicamente, instrumentar confecţionat din material
degradabil termic. Ca surse de radiaţii gama sunt folosite cobaltul 60 sau cesiul 137.
VI.4. 5. DESICAREA
Rezistenţa bacteriilor la desicaţie este variabilă. Sporii bacterieni, sporii
fungici, chisturile
formele vegetativeprotozoarelor
se distrug înrezist ă timp
câteva ore.îndelungat
Rezistenţla uscăciunevegetative
a formelor în timp ce
la
desicaţie creşte în produsul patologic (materii fecale, spută, puroi), la temperaturi
scăzute, în mediu proteic etc.
Asocierea a 2 factori fizici (frigul şi desicaţia) a dat naştere unei metode de
păstrare timp îndelungat a microorganismelor – liofilizarea. Metoda constă în
congelarea rapidă a suspensiei microbiene într-un mediu protector urmat ă de
uscarea rapidă în vid şi înfiolarea produsului obţinut.
32
32/70
VI.4. 6. ULTRASUNETELE
Au acţiune microbicidă prin acţiune mecanică, spărgând peretele celular acele
sunete care ating 16.000 cicli/sec. Utilizând ultrasunete de diferite frecvenţe s-au
putut obţine unii constituenţi ai celulei bacteriene.
VI.4.7. FILTRAREA
reţinute,Prin procesul
mecanic saudeelectrostatic,
trecere a unui
celelichid sau gaz
mai multe printr-un
dintre material
bacterii poros, pot fi
dac ă dimensiunea
porilor este de aproximativ 0,22 µm. Filtrele cu dimensiunea porilor de 0,01 µm pot
reţine şi virusurile mici aceste filtre având în mod real rol sterilizant al materialului
filtrat. Este o metodă se sterilizare la rece aplicată soluţiilor denaturabile termic.
VI.4. 8. LASERUL
Laserul (light amplification by stimulated emission of radiation) are efect
microbicid instantaneu.
VI.5. AGENŢI CHIMICI

Pe lâng substan ele chimice necesare dezvolt rii i multiplic rii bacteriene,
ă alte substan
exist o serie de
ă ţ ă ş sau bactericid.
ţe chimice cu efect bacteriostatic ă Aceste
substanţe sunt antibiotice, chimioterapice, antiseptice, dezinfectante.
VI.5.1. antiseptice şi dezinfectante
Antisepticele şi dezinfectantele sunt substanţe cu acţiune antimicrobiană
neselectivă, alterând deopotrivă structuri şi funcţii comune microorganismelor şi
macroorganismului.
Antisepticele pot fi utilizate pe tegumente şi mucoase, dezinfectantele numai
pe suprafeţe şi structuri inerte. Aceeaşi substanţă chimică, în raport cu concentraţia,
poate fi antiseptic sau dezinfectant.
În funcţie de mecanismul de acţiune antisepticele şi dezinfectantele se
clasifică în substanţe care:
a.
b. denatureaz ă proteinele
oxidează grup (efectlibere
ările chimice bactericid): acizi, baze,
ale enzimelor: alcooli;
hipermanganat
de potasiu, peroxid de hidrogen, halogenii şi derivaţii lor;
c. blochează grupările chimice libere ale enzimelor:
 săruri ale unor metale grele – mercurocrom, azotat de Ag
 agenţi alchilanţi – glutaraldehida, formaldehida, oxid de
etilen
d. lezeaz membranele celulare:
ă
 derivaţi fenolici – crezoli, hexaclorofen
 biguanide – clorhexidina
 detergenţi
• anionici –săpunuri, perlan etc.
•
cationici – compuşi cuaternari de amoniu
e. alterează acizii nucleici:
 derivaţi de acridină - rivanol
 coloranţi bazici – violet de genţiană, albastru de metil,
fucsină bazică etc.
În funcţie de acţiunea antimicrobiană pe care o au vorbim despre efect
antimicrobian:
33
33/70
a. de nivel înalt – substanţe care distrug toate microorganismele cu

excepţia unui număr redus de spori bacterieni, cu condiţia timpului de contact de cel
puţin 20 de minute – peroxid de hidrogen stabilizat (6%), acid peracetic, hipoclorit de
sodiu (5%, 25%), glutaraldehida (2%), cloramina B (2%);
b. de nivel mediu – substanţe care distrug virusuri, fungi, formele
vegetative bacteriene (inclusiv Mycobacterium tuberculosis) dar nu distrug endosporii
bacterieni ş unele virusuri fără înveliş extern (rhinovirus, enterovirus). Timpul de
contact estei de 10 minute: fenoli, iodofori, alcooli, compu şi pe bază de clor etc;
c. de nivel scăzut – substanţe care distrug majoritatea formelor
vegetative bacteriene, unele virusuri, unii fungi dar nu distrug M.tuberculosis,
endosporii bacterieni şi virusurile nude. Timpul de contact este de 10 minute:
clorhexidina, compuşi cuaternari de amoniu.
Acţiunea antimicrobiană a antisepticului sau dezinfectantului depinde de
concentraţie, de timpul de contact şi de prezenţa substanţelor organice
VI.5.2. agenţi sterilizanţi
Sunt substanţe chimice, cu bună penetrabilitate, care în incinte închise etan ş,
în anumite concentraţii, într-un timp de contact bine stabilit, în condiţii stricte de
temperatură şi umiditate au acţiune microbicidă. Se folosesc glutaraldehida 2%,
acidul peracetic, peroxidul de hidrogen stabilizat 6%. Atunci când nu exist ă alt mijloc
de sterilizare adecvat se foloseşte oxidul de etilenă. Acest mijloc de sterilizare este
delicat, orice eroare de procedură ducând fie la sterilizare ineficientă fie la
accidentarea personalului care o realizează sau a pacientului la care se utilizează
materialul astfel sterilizat.
VI.5.3. agenţi prezervanţi
Sunt substanţe chimice cu acţiune bacteriostatică sau bactericidă asupra
microorganismelor implicate în alterarea unor produse. Se folosesc pentru
conservarea alimentelor, medicamentelor, serurilor, vaccinurilor etc, în concetraţiile
uzuale nefiind toxice pentru macroorganism: acid salicilic, acid benzoic, mer ţiolat de
sodiu etc.
VI.5.4. antibiotice şi chimioterapice
Sunt substanţe cu efect bactericid sau bacteriostatic, cu toxicitate selectiv ă,
obţinute prin biosinteză microbiană (antibioticele) sau prin sinteză chimică
(chimioterapicele).
VI.5.4.1. clasificare
Antibioticele şi chimioterapicele pot fi clasificate în raport cu multe criterii:
a. dup ă modul de ob ţ inere – se folosea termenul de antibiotic pentru
substanţele obţinute prin biosinteză microbiană şi chimioterapic pentru cele obţinute
prin sinteză chimic
antimicrobienele fiindăob
. ţAstăzi mai
inute, această granisau
economic, ţă aîmbun
fostătăţiteăş
dep ită sintez
prin aproape toate
ă chimică.
Este corect să se utilizeze termenul de antibiotic pentru toţi agenţii antimicrobieni
utilizaţi în terapie indiferent de modul lor de ob ţinere, evitând astfel şi confuzia creată
de termenul de chimioterapic care desemnează produse utilizate în tratamentul unor
afecţiuni neoplazice.
b. dup ă categoria de microorganisme asupra c ărora ac ţ ioneaz ă –
există antibiotice antibacteriene, antivirale, antifungice, antiparazitare.
c. dup ă structura chimic ă
34
34/70
d. dup ă efectul lor
d1. bacteriostatic – opreşte multiplicarea bacteriană – tetracicline,
cloramfenicol, eritromicina, sulfamide etc;
d2. bactericid – distruge bacteriile: peniciline, cefalosporine, aminoglicozide,
etc.
e. dup ă mecanismul de ac ţ iune
e1. inhibă sinteza peretelui bacterian: antibiotice beta-lactamice, glicopeptide,
izoniazida, etc; au efect bactericid;
e2. afectează funcţiile membranei citoplasmatice: polimixine, colistina,
nistatina, amfotericina B; au efect bactericid;
e3. perturbă sinteza proteinelor celulare la nivelul ribozomilor: aminoglicozide,
tetracicline, macrolide, licosamide, acid fusidic, mupirocin etc;
e4. blochează sinteza acizilor nucleici: chinolone, rifampicina, metronidazol,
sulfamide, trimetoprim, chinolone etc.
f. dup ă spectrul de ac ţ iune
f1. cu spectru „îngust”:
o de tip penicilinic: active pe bacili Gram pozitivi, coci Gram pozitivi
şi negativi (peniciline, macrolide, lincosanide etc);
o
de tip streptomicinic: active pe bacili Gram negativi, coci Gram
pozitivi şi negativi (aminoglicozide, polimixine etc.);
f2. cu spectru larg: active pe bacili Gram pozitivi şi negativi, coci Gram pozitivi
şi negativi, spirochete, leptospire, chlamydii, mycoplasme etc (cloramfenicol,
tetracicline).
VI.5.4.2. rezistenţa microbiană la antibiotice
Este capacitatea microorganismelor de a supravieţui şi a se multiplica în
prezenţa antibioticului. Rezistenţa poate fi naturală sau dobândită.
VI.5.4.2.1. Rezistenţa naturală faţă de un antibiotic este prezentă la toţi
membrii unei specii bacteriene, este determinată genetic.
VI.5.4.2.2. Rezistenţa dobândită faţă de un antibiotic este achizi ţionată de o
subpopulaţie a unei specii în anumite circumstan ţe. Mecanismele implicate sunt
multiple:
▪ scăderea permeabilităţii peretelui sau membranei citoplasmatice
pentru antibiotic;
▪ producerea de către bacterie a unei enzime care inactiveaz ă
antibioticul (penicilinaza, codificată plasmidic);
▪ amplificarea sintezei de acid paraaminobenzoic care anulează
prin diluare acţiunea sulfamidelor etc.
Rezistenţa dobândită poate fi
a. cromozomial
rezistente numai la un anumită: apare în urma sau
antibiotic unei muta ţii spontane
familie rezultândMuta
de antibiotice. tulpini
ţia
cromozomială afectează locusul ce controlează sensibilitatea bacteriei faţă de un
antibiotic, este definitivă şi se transmite vertical descendenţilor tulpinii respective.
Administrarea antibioticului respectiv va distruge populaţia sensibilă selectând
mutanţii rezistenţi care vor deveni populaţie dominantă.
b. extracromozomială: este cea mai frecvent ă (90% din cazurile de
rezistenţă), realizându-se prin plasmide, material plasmidic sau transpozoni.
35
35/70
Materialul genetic se transmite orizontal la toţi membrii populaţiei bacteriene prin

transducţie, transformare, conjugare, transpoziţie.
c. monovalentă – germenii sunt rezistenţi faţă de un singur antibiotic;
d. plurivalentă – rezistenţa la mai multe antibiotice, concomitent;
e. manifestată direct – leagă o anumită bacterie de un singur antibiotic;
f. manifestată încrucişat – rezistenţa unei bacterii faţă de mai multe
antibiotice cu g.
structur ă sau cu mecanism de acţiune asemănător;
după ritmul de instalare
• rapid (monostadială) – de tip streptomicinic
• intermediar – de tip eritromicinic
• lent (pluristadială) – de tip penicilinic
• foarte lent de tip vancomicină.
VI.6. AGENŢI BIOLOGICI
VI.6.1. LANTIBIOTICE
Sunt polipeptide
şi bacteriocine. Sunt policiclice acţiune
sintetizatecu de antimicrobian
bacterii ă, plasateStaphylococcus,
gram pozitive: între antibiotice
Streptococcus, Streptomyces, Bacillus şi au spectru de activitate înalt specific faţă de
unele bacterii Gram pozitive.
Au fost descrise două categorii de lantibiotice:
▪ lantibiotice tip A:
Sub comanda unor gene localizate cromozomal sau plasmidic, sunt sintetizate
la nivel ribozomal ca proteine precursoare inactive care, prin modificări enzimatice
sunt transformate în peptide active. Sunt produse de stafilococi, bacili Gram negativi
şi lactococi, cele mai cunoscute lantibiotice fiind nisina (gene pe cromozomul celulei
bacteriene), subtilina, epidermina (gene pe plasmidul pTu32), gallidermina (produs ă
de Staphylococcus
modul gallinarum cu plasmid Tu3928) . Nu se cunoa şte cu exactitate
de acţiune al lantibioticelor.
Nisina are acţiune inhibantă asupra unor germeni Gram pozitivi
(Staphylococcus, Streptococcus, Bacillus, Clostridium, Listeria) şi inhibă sporularea
germenilor din genul Bacillus şi Clostridium, având acţiune maximă la pH sub 5,5. Nu
are acţiune asupra bacteriilor Gram negative, asupra fungilor şi levurilor. Epidermina
produsă de Staphylococcus epidermidis are ac ţiune antimicrobiană faţă de
microorganisme patogene pentru piele: Streptococcus, Staphylococcus,
Propionibacterium acnes.
Sunt utilizate în industria alimentară şi în medicină:
- nisina
 conservant pentru vegetale, brânzeturi, carne, pe şte, băuturi
alcoolice, vin etc.;
 component al preparatelor cosmetice;
 agent terapeutic cu aplicare local ă în infecţii bacteriene în
medicina veterinară.
- epidermina
 tratament în cazurile de acnee juvenilă şi eczeme la om
- gallidermina
 în tratamentul foliculitelor, al impetogo-ului.
36
36/70
▪
lantibiotice tip B
Cea mai cunoscută este lanthiopeptina care are ac ţiune antivirală faţă de
Herpes simplex virus.
VI.6.2. BACTERIOCINE
Sunt substan ţe de natură proteică produse de unele tulpini bacteriene, cu

efect bactericid faţă de tulpini din aceeaşi specie sau din specii înrudite. Se ataşează
de peretele celular al bacteriilor sensibile şi inhibă unul sau mai multe procese
esenţiale cum ar fi replicarea, transcripţia, translaţia sau etape ale metabolismului
energetic.
Producerea de bacteriocine este un mecanism prin care bacteriile ce
alcătuiesc flora normală a unei nişe ecologice fac faţă competiţiei faţă de aceeaşi
nutrienţi. Tulpinile producătoare de bacteriocine sunt rezistente la ac ţiunea propriilor
bacteriocine ceea ce permite utilizarea bacteriocinotipiei în identificarea unor
microorganisme.
Producerea bacteriocinelor este controlată de gene prezente pe plasmide
numite plasmide bacteriocinogene. Exemple de bacterii produc ătoare de
bacteriocine: E.coli – colicine; Serratia – marcescina; Pseudomonas – piocina etc.
VI.6.3. BACTERIOFAGUL
Este virusul care parazitează bacteriile. Are structură complexă fiind alcătuit
din (fig. 15):
 capul fagului este alcătuit dintr-o capsidă cu simetrie icosaedrică
ce adăposteşte în interior acidul nucleic (ADN dublu catenar sau ARN);
 coada fagului cu simetrie helicală este alcătuită din următoarele
elemente: cilindrul axial înconjurat de teaca cozii, placa bazală cu croşete de fixare şi
fibrele cozii. Coada fagului este de natur ă proteică şi are rol în adsorbţia şi
penetrarea în celula bacteriană.
Între bacteriofag şi bacteria gazdă se stabilesc două tipuri de relaţii:
a. de tip litic (ciclul litic; de tip productiv)
Are următoarele etape:
1. adsorbţia: bacteriofagul are receptori strict specifici care recunosc
receptorii de pe suprafaţa bacteriei. Ataşarea de receptorii celulari se realizează
iniţial prin fibrele cozii (fixare reversibilă) şi apoi prin croşetele plăcii bazale (fixare
ireversibilă);
2. penetrarea: mureina din peretele bacterian este lizat ă de muramidaza
eliberată de fag. Teaca cozii fagului prin contractare antreneaz ă cilindrul axial prin
peretele bacteriei realizând apoi injectarea acidului nucleic fagic în citoplasma
3. ă
bacterian ;
multiplicarea: la 4 minute după pătrunderea ADN-ului fagic în citoplasma
bacteriei, ADN-ul bacterian este blocat funcţia acestuia fiind preluată de acidul
nucleic al fagului. Acesta va coordona sinteza componentelor proprii fagului;
4. maturarea fagului
5. eliberarea fagului matur, virulent prin liza bacteriei.
Bacteriile care permit desfăşurarea ciclului litic se numesc bacterii
lizosensibile. Bacteriile care nu permit infec ţia cu un fag sunt bacterii lizorezistente,
37
37/70
această rezistenţă datorându-se lipsei receptorilor specifici sau unei st ări de

imunitate.
Fagii care evoluează prin ciclu litic se numesc fagi virulenţi şi infecţia cauzată
de ei are efect bacteriolitic.
Ciclul litic poate fi evidenţiat la nivelul culturilor bacteriene, cultura în mediul
lichid devenind limpede după inoculare cu bacteriofag iar pe mediul solid însămânţat
uniform, inocularea fagului litic duce la apari ţia zonei clare de liză (plajă de liză).
b. de lizogenizare (de tip reductiv)
Are următoarele etape:
1. adsorbţia: bacteriofagul are receptori strict specifici care recunosc
receptorii de pe suprafaţa bacteriei. Ataşarea de receptorii celulari se realizează
iniţial prin fibrele cozii (fixare reversibilă) şi apoi prin croşetele plăcii bazale (fixare
ireversibilă);
2. penetrarea: mureina din peretele bacterian este lizat ă de muramidaza
eliberată de fag. Teaca cozii fagului prin contractare antreneaz ă cilindrul axial prin
peretele bacteriei realizând apoi injectarea acidului nucleic fagic în citoplasma
bacteriană;
3. ADN-ul fagic poate evolua în 2 direc ţii:
▪ se integrează liniar în cromozomul bacteriei gazdă ca episomi
replicându-se sincron cu acesta;
▪ se circularizează, se ataşează de membrana citoplasmatic ă şi se
replică sincron cu diviziunea bacteriei.
Un astfel de fag integrat se numeşte fag latent (profag, fag temperat) şi are
capacitatea de a realiza o infec ţie persistentă cu posibilitate de reactivare. Bacteria
care îl adăposteşte este bacterie lizogenă transmiţând descendenţilor fagul latent. În
anumite circumstanţe profagul poate deveni virulent. Fagul care nu se reactiveaz ă,
persistând indefinit în stare latentă se numeşte fag defectiv.
Bacteria lizogenă este imună la alţi fagi omologi virulenţi ai profagului pe care
îl găzduieşte.
Fenomenul de bacteriofagie are multiple aplicaţii practice:
- fagul temperat are rol în reasortarea materialului genetic al bacteriilor
pentru că atunci când se desprinde de cromozomul bacterian antreneaz ă şi gene ale
acestuia (inducţie);
- fagul virulent asigură echilibrul ecologic în mediul natural de via ţă al
bacteriilor;
- prezenţa fagilor în ape este indicator de poluare al acesteia;
- datorită specificităţii relaţiei fag-bacterie şi a stabilit ăţii în timp a
sensibilităţii bacteriei faţă de anumiţi fagi, lizotipia (sensibilitatea la un anumit tip
fagic) este una dintre cele mai fine metode de diagnostic bacteriologic şi
epidemiologic;
- fagii sunt utili în ingineria genetică, în studii de biologie moleculară;
- fagii pot fi utilizaţi ca tratament adjuvant în unele infec ţii (infecţii urinare).
38
38/70
Capitolul VII
GENETICA BACTERIAN Ă
VII.1. DEFINIŢII
Genetica bacteriană se ocupă cu studiul eredităţii şi a variabilităţii bacteriene.
Genom – suma genelor unui organism;
Genotip – totalitatea informaţiei genetice a unui organism;
Fenotip – totalitatea caracterelor observabile, produse de genotip în
interacţiune cu mediul ambiant.
VII.2. SUPORTUL EREDITĂŢII
Suportul material al eredităţii este reprezentat de ADN care este depozitarul

informaţiei genetice. Această informaţie se traduce prin sinteza unor proteine şi se
transmite descendenţilor prin replicare şi diviziune.
ADN-ul este format din unit ăţi structurale alcătuite dintr-o bază azotată
purinică (adenina, guanina) sau pirimidinic ă (timina, citozina), o pentoză
(dezoxiriboza) şi acid fosforic. A fost identificat ca o macromolecul ă formată din două
catene polinucleotidice antiparalele şi complementare, răsucite în dublu helix, unite
prin punţi de hidrogen formate între bazele azotate opuse (adenină-timină; guanină-
citozină).
Transmiterea mesajului genetic se face prin dublarea cantităţii de material
genetic şi prin diviziune. Replicarea ADN const ă din sinteza, pe bază de
complementaritate, a unor noi molecule de ADN identice cu molecula parental ă şi
identice între ele (replicare semiconservativă). În condiţii normale, dacă nu au loc
modific
ş ări între
i identici ei. toţi descendenţii unei bacterii vor fi identici cu bacteria parentală
genetice,
In vivo se pot replica numai acele molecule de ADN care au unitatea de
replicare independentă – replicon. Replicon este cromozomul şi plasmidele
bacteriene, genomul bacteriofagilor etc. Repliconul este alcătuit din:
- secvenţă nucleotidică specifică ce marchează începerea replicării;
- gene ce codifică sinteza unor proteine specifice;
- secveţă nucleotidică semnal pentru terminarea replicării.
39
39/70
Funcţiile ADN-ului ca material genetic:

▪ depozitar al informaţiei genetice;
▪ rol în replicare;
▪ rol în transcrierea şi traducerea informaţiei genetice;
▪ rol în reglarea şi controlul activităţii celulare.
VII.3. ORGANIZAREA GENOMULUI BACTERIAN
În structura genomului bacterian intră două categorii de determinanţi genetici:

- gene esenţiale – componente ale cromozomului unic bacterian;
- gene accesorii (extracromozomale) – componente ale
 plasmidelor
 elementelor genetice transpozabile.
VII.3.1. PLASMIDELE
Plasmidele sunt elemente genetice extracromozomale care con in informa ie

ţ
genetică neesenţială pentru viaţa bacteriei. Sunt alc ătuite din ADN dublucatenar,ţ
cele mai multe sunt circulare, doar la puţine bacterii printre care la Borrelia pot fi
liniare. Sunt capabile de replicare independentă de cromozom (replicon). Există două
categorii de plasmide:
- unele care persistă indefinit numai în stare autonom ă în citoplasmă
(plasmida R, Col etc.)
- altele care există alternativ în stare autonomă în citoplasmă sau
integrate în cromozomul bacterian – se numesc episomi (factorul F, bacteriofag
temperat etc.)
Plasmidele aduc un plus de informaţie genetică ce conferă bacteriei caractere
suplimentare faţă de bacteriile care nu posed ă aceste plasmide. După caracterele
fenotipice pe care le induc
- codific plasmidele
ă rezistenţa lapot fi clasificate
agen în plasmide
ţi antibacterieni: care:R, plasmid de
factorii
rezistenţă la UV etc.;
- codifică sinteza unor agenţi antibacterieni: factorul Col;
- prin elementele pe care le codifică (hemolizine, enterotoxine, factori
de colonizare etc.) imprimă caractere de patogenitate bacteriei: plasmidul Hly, Ent,
PAP etc.)
- codifică enzime ale unor căi metabolice particulare;
- plasmide criptice al căror rol nu este cunoscut.
VII.3.1.1. Factorul F (factor de fertilitate, factor de sex)
Este o plasmid ă care codifică structurile şi enzimele necesare transferului de

ADN controlând capacitatea unor bacterii de a acţiona ca donatoare de material
genetic.
În funcţie de prezenţa factorului F, de raportul acestuia cu cromozomul
bacterian, de modul în care factorul F faciliteaz ă transferul de material genetic,
bacteriile se pot clasifica în:
- bacterii F- - bacterii fără factor F, numite „celule femele”, acceptoare
de material genetic, au receptori pentru pilii sexuali;
40
40/70
- bacterii F+ - bacterii care au factor F în citoplasmă, numite „celule

mascule”, capabile de a acţiona ca donoare de material genetic, au pili sexuali;
- bacterii Hfr (high frequency of recombination) – bacterii care au
factorul F integrat în cromozomul bacterian. Au o mare frecvenţă de conjugare şi
recombinare. Sunt donatoare de material genetic, fiind transferate şi un număr
variabil de gene cromozomale, mai rar chiar şi factorul F.
- bacterii F’ – deţin factor de fertilitate recombinant, adică plasmida
care a fost anterior integrată în cromozomul bacterian, s-a desprins încorporând în
structura sa unele gene cromozomale. Sunt bacterii donatoare de material genetic.
VII.3.1.2. Factorul R (plasmidul R)
Plasmidele de rezistenţă la antibiotice sunt alcătuite din (fig.16):

- gene care codifică fiecare rezistenţa la un antibiotic (1 – 8 gene),
numite şi determinanţi de rezistenţă;
- gene care alcătuiesc „factorul de transfer al rezistenţei” (RTF), care
asigură capacitatea de replicare autonomă şi de transfer prin conjugare.
Cele 2 elemente componente se pot asocia sau pot exista independent.
Plasmida de rezistenţă conferă bacteriei proprietatea de a fi rezistentă fa ţă de
1 până la 8 antibiotice. Poate fi transferată de la o bacterie la alta prin conjugare
bacteriană sau prin transducţie mediată de fagi.
VII.3.1.3. Plasmidul „Col”
Este întâlnit la unele tulpini de E.coli cărora le conferă capacitatea de a

elabora substanţe cu acţiune antibacteriană numite colicine. Face parte din categoria
plasmidelor numite plasmide bacteriocinogene care codific ă producerea de
bacteriocine de către multe specii bacteriene. Sunt transferabile de la o tulpin ă la alta
prin transformare genetică, transducţie fagică, conjugare.
Prezenţa plasmidului „Col” face populaţia bacteriană mai competitivă în lupta
pentru supravieţuire faţă de tulpinile bacteriene care nu au acest plasmid. În
majoritatea cazurilor colicinele produse sunt inactive pe tulpinile care con ţin plasmid
„Col” fenomen numit imunitate.
VII.3.2. ELEMENTE GENETICE TRANSPOZABILE
„Sunt secvenţe specifice de ADN care îşi menţin integritatea fizică, structurală,
genetică, funcţională în cursul translocaţiei de la o pozi ţie la alta pe acelaşi genom
sau pe genomuri diferite”.
Elementele genetice transpozabile se împart în 3 categorii:
VII.3.2.1. secvenţe de inserţie
Singurul rol pe care îl îndeplinesc secvenţele de inserţie este acela de a
asigura intercalarea unei secvenţe nucleotidice în lanţul nucleotidic. Nu aduc
informaţie genetică suplimentară întrucât nu conţin nici o genă. În regiunile adiacente
situsului lor de legare pot apare modificări în expresia unor gene sau modific ări ale
ratei de apariţie a mutaţiilor.
VII.3.2.2. transpozoni
41
41/70
Transpozonii poartă gene care conferă bacteriilor funcţii noi: rezistenţă la

antibiotice, capacitatea de a sintetiza enzime, enterotoxine, factori de colonizare
intestinală, antigene de suprafaţă (K88).
VII.3.2.3. bacteriofagi
VII.4. MECANISMELE DE VARIABILITATE BACTERIANĂ
Variabilitatea bacteriană presupune apariţia, la un moment dat, a unor

modificări în caracterele celulei bacteriene sau a descenden ţilor săi. Există două
variante de variabilitate: fenotipică şi genotipică.
VII.4.1. VARIABILITATEA FENOTIPICĂ
Reprezintă modificări morfologice sau fiziologice de tip adaptativ. În acest caz

genomul nu este afectat şi modificările apărute sunt reversibile şi nu se transmit
descenden ilor.
ţ
VII.4.2. VARIABILITATEA GENOTIPICĂ
Reprezintă modificări apărute brusc, definitive ale materialului genetic

cromozomial sau extracromozomial. Variaţia genotipică determină modificarea unuia
sau a mai multor caractere ale unei bacterii şi se transmite descendenţilor.
Mecanismele prin care apar variaţiile genotipice sunt: mutaţia sau transferul genetic
urmat de recombinare genetică.
VII.4.2.1 mutaţia
accidentale ă în
Constîn schimb
secven ţa ănucleotidic
ri ale mesajului genetic
ă a unei ărute
gene.apMuta capot
ţiile urmare a unor
apărea substituăţriii
prin modific
la nivelul materialului genetic, inserţii, inversii, deleţii.
Muta ţ ia spontan ă – mutaţia care apare în condi ţii de mediu obişnuite fără a
se putea identifica intervenţia unui factor.
Muta ţ ia indus ă – mutaţia care se produce sub ac ţiunea unor factori fizici
(raze UV, radiaţii ionizante etc.) sau chimici (agenţii alchilanţi, coloranţi etc.). Factorii
care induc mutaţia se numesc agenţi mutageni. Rata mutaţiilor induse este mult mai
mare decât rata mutaţiilor spontane.
Muta ţ ia punctiform ă – este alterat un singur nucleotid;
Muta ţ ia extins ă – sunt alterate mai multe nucleotide, afectând secven ţe mai
mari ale uneia (monogenică) sau mai multor gene (mutaţie poligenică).
Muta ţ ie înainte – afectează tulpina sălbatică ducând la pierderea unui
caracter metabolic esen ţial.
Muta ţ ie regresiv ă – afectează celula bacteriană mutantă. Constă în
restabilirea secvenţei nucleotidice originare ceea ce face ca bacteria să revină la
caracteristicile iniţiale. Astfel de mutaţii se mai numesc şi retromutaţii.
Muta ţ ie supresoare – cu toate că are loc o modificare a secvenţei bazelor
nucleotidice gena afectată îşi exprimă funcţia pe care o exprima şi anterior modificării
suferite.
42
42/70
VII.4.2.2. transferul genetic
Transferul de material genetic de la o bacterie donor la o bacterie acceptoare

de material genetic se poate realiza prin transformare, transfer genetic mediat de
bacteriofagi sau conjugare. ADN-ul donat de celula F + se numeşte exogenot iar
ADN-ul bacteriei receptoare se numeşte endogenot.
VII.4.2.2.1. transformarea
Este procesul prin care bacteria acceptoare dobândeşte un fragment de ADN

exogen care poate înlocui prin recombinare genetică o secvenţă nucleotidică
omologă. Bacteria acceptoare dobândeşte astfel un caracter genetic nou.
VII.4.2.2.2. transfer genetic mediat de bacteriofagi
Se poate realiza prin:

▪ conversia lizogenică – apariţia unui caracter nou la bacteriile care
adăpostesc un profag;
▪ transducţie – transferul unui fragment genetic cromozomal sau
extracromozomal de la o bacterie la alta prin intermediul unui bacteriofag. Fagul de
numeşte fag transductor iar celula bacteriană acceptoare se numeşte transductant.
In cursul maturării sale fagul intracelular poate încorpora un segment din genomul
celulei bacteriene. Există:
 transducţie restrictivă (transducţie specializată) – fagul
transductor transferă un număr mic de gene aflate în imediata apropiere a situsului
de legare a profagului în cromozomul bacterian;
 transducţie nerestrictivă (transducţie generalizată) –
oricare din genele cromozomului, indiferent de pozi ţia lor, pot fi încorporate
accidental în structura fagului matur care le poate transmite altor bacterii acceptoare.
Acest tip de transducţie poate fi realizat de un num ăr mare de fagi neintegraţi în
cromozomul bacterian atunci când intră în ciclul litic.
VII.4.2.2.3. conjugarea
Este procesul de transfer al materialului genetic cromozomial sau

extracromozomial prin intermediul unei legături intercelulare numită pil de conjugare
sau punte de legătură. Acest pil este codificat de factorul F care trebuie s ă fie
prezent în celula bacteriană donatoare. Altă condiţie necesară pentru procesul de
conjugare este aceea ca atât bacteria donoare cât şi cea receptoare să posede
„receptori” de suprafaţă care să permită recunoaşterea reciprocă. După un număr de
ciocniri întâmplătoare, bacteriile F+ şi F- formează perechi de recombinare între ele
formându-se
la un canal
celula mascul de conjugare.
la celula Prin acesttransferat
femel ă. Materialul poate fiăapoi
canal se transfer material genetic
integrat par ţde
ial
sau total în genomul celulei receptoare conferind acesteia noi caractere care se pot
sau nu manifesta.
43
43/70
Capitolul VIII
RELAŢIILE MICROORGANISM – GAZD Ă
VIII.1. DEFINIŢII
Aderen ţă (ataşare, adeziune) – procesul prin care bacteria se leag ă de
suprafaţa celulei ţintă. Este principalul pas în iniţierea procesului infecţios.
Diseminare (invazie) – procesul prin care microorganismul se r ăspândeşte de
la poarta de intrare în tot organismul.
Infec ţ ie – multiplicarea unui agent infec ţios patogen în interiorul organismului,
chiar dacă este neînsoţită de manifestări clinice de boală.
Microorganism nepatogen –microrganism care face parte din flora normal ă,
care nu produce îmbolnăvire.
Microorganism patogen – microorganism care întotdeauna cauzează boală.
Microorganism poten ţ ial patogen (oportunist) – microorganism capabil să
cauzeze îmbolnăvire doar atunci când este afectat sistemul de apărare al
macroorganismului.
Microorganism saprofit – bacterii care trăiesc în natură, se stabilesc rar în
organism, au importanţă redusă ca factori patogeni.
Patogenitate – capacitatea unui microorganism de a a cauza boală prin
virulenţă sau toxigenitate.
Purt ător asimptomatic – persoană care adăposteşte microorganismul fără a
prezenta semne clinice de boală, care poate transmite microorganismul celor din jur.
44
44/70
VIII.2. PATOGENEZA INFECŢIEI BACTERIENE
Patogeneza infecţiei bacteriene include iniţierea procesului infecţios şi

mecanismele care duc la instalarea semnelor şi simptomelor bolii infecţioase.
Rezultatul interacţiunii dintre bacterie şi gazdă depinde de capacitatea
microorganismului de a se stabili în macroorganism şi de a cauza leziuni în ciuda
mecansimelor de apărare ale acestuia. Bacteria acţionează prin capacitatea de
aderare la substratul specific, prin invazivitate, toxigenitate, abilitate de a se sustrage
răspunsului imun. Dacă bacteria sau reacţiile imune lezează suficient
macroorganismul apare boala infecţioasă manifestă clinic.
VIII.2.1. AGENT ETIOLOGIC
Numim agent etiologic al unei infecţii/boli acel microorganism care cauzează

boala.
Tegumentul, mucoasele, nişele, cavităţile organismului uman sunt populate cu
o floră microbiană „normală”, abundentă, care nu cauzează îmbolnăvire ci uneori
chiar aduce beneficii gazdei.
Alteori bacterii patogene sunt prezente în organism dar infecţia rămâne latentă
sau subclinică, gazda fiind purtător asimptomatic de germen (Salmonella thyphi în
vezica biliară).
Este deci greu de apreciat că un anumit microorganism este responsabil de
apariţia unei anumite boli infecţioase.
În 1884 Robert Koch emitea postulatele sale conform c ărora un
microorganism poate fi considerat agent etiologic al bolii dac ă:
1. microorganismul este identificat la toate persoanele care manifestă
boala respectivă şi diseminarea lui în organism concord ă cu leziunile observate;
2. microorganismul poate fi cultivat in vitro ;
3. cultura pură a microorganismului izolat, inoculată la animal
susceptibil reproduce boala;
4. microorganismul poate fi reizolat din leziunile apărute la animalul de
laborator.
Postulatele sunt şi azi valabile cu adăugirile corespunzătoare descoperirilor
actuale din microbiologie. Astfel există microorganisme care nu îndeplinesc
postulatele lui Koch şi totuşi sunt agenţi etiologici ai unor boli. Treponema pallidum,
agentul cauzal al sifilisului sau Mycobacterium leprae, agetul cauzal al leprei, nu pot
fi cultivaţi pe medii de cultură, Neisseria gonorrhoeae nu este patogenă pentru
animal de laborator.
Ca anexă a postulatelor se poate menţiona răspunsul imun al gazdei prin
producere de anticorpi specifici. Astfel un criteriu important de diagnostic etiologic,
astăzi, este creşterea titrului de anticorpi specifici pe parcursul sau în convalescenţa
unor boli infecţioase.
Genetica moleculară a permis astăzi studiul aprofundat al microorganismelor
şi identificarea genelor care codifică factorii de patogenitate ai unei tulpini bacteriene.
Rezultatele obţinute au fost sintetizate de Falkow, în 1988, în aşa-numitele
„postulate moleculare ale lui Koch”:
1. fenotipul sau caracteristicile investigate trebuie să fie asociate
tulpinilor patogene;
45
45/70
2. inactivarea specifică a genelor codificante ale fenotipului patogen

trebuie să ducă la scăderea măsurabilă a patogenităţii sau virulenţei
microorganismului;
3. revenirea sau reînlocuirea genelor mutante trebuie să restabilească
patogenitatea tulpinii.
Analiza infecţiei sau a bolii infecţioase în concordanţă cu postulatele lui Koch
împarteUnele
microorganismele în patogene şi nepatogene.
specii bacteriene sunt considerate ca patogene prezenţa lor în
macoorganism fiind considerată anormală: M.tuberculosis, N.gonorrhoeae,
Treponema pallidum etc.
Alte specii fac parte din flora care populeaz ă biotopurile macroorganismului
alcătuind aşa-numita „floră normală”. Dintre componenţii acesteia, unele specii pot,
în anumite condiţii să cauzeze îmbolnăviri : E.coli, Klebsiella etc., germeni numiţi
condiţionat patogeni sau germeni oportunişti.
VIII.2.2. PROCESUL INFECŢIOS
a. pătrunderea
Pentru a iniţia infecţia bacteria trebuie să p ătrundă în macroorganism şi să se
stabilească acolo. Poarta de intrare, cel mai frecvent, este tractul respirator, gastro-
intestinal, genito-urinar. Bacteriile mai pot p ătrunde în organism prin tegumente şi
mucoase lezate (mai rar prin cele intacte). Microorganismul patogen poate utiliza una
sau mai multe căi pentru a pătrunde, a se instala şi a se multiplica în organismul
gazdă.
b. aderarea la substratul specific
După ce au abordat poarta de intrare bacteriile trebuie să adere de substratul
specific, cel mai adesea de o celul ă epitelială. Aderarea este etapa obligatorie,
indispensabilă iniţierii procesului infecţios. Dacă bacteriile nu aderă de suprafaţa
celulei sau a ţesutului ele pot fi îndepărtate de mucus sau de alte fluide care spal ă
suprafaţa ţesutului. Procesul de aderare este un proces complex în care au rol
important hidrofobicitatea şi încărcătura electrică a suprafeţelor, prezenţa unor
molecule de legare specifice pe suprafaţa bacteriei, existenţa receptorilor specifici pe
suprafaţa celulei ţintă.
c. multiplicarea bacteriană
După localizarea bacteriei în focarul primar de infecţie începe multiplicarea
bacteriană şi diseminarea germenilor în organism.
d. diseminarea
Răspândirea (diseminarea) bacteriilor în organism poate avea loc direct prin
ţprin
esuttorentul
(extindere locală în suprafaţă, extindere în profunzime, extindere regională) sau
sanguin.
Prezenţa bacteriilor tranzitoriu în sânge, ca modalitate de diseminare a lor în
toate ţesuturile şi organele sensibile la infecţia cu bacteria respectivă, se numeşte
bacteriemie.
Prezenţa permanentă a bacteriilor în torentul sanguin unde se vars ă
încontinuu din focare septice primare şi/sau secundare, însoţită de manifestări clinice
caracteristice se numeşte septicemie.
46
46/70
e. eliminare
Microorganismul poate fi eliminat din organismul infectat pe tot parcursul bolii
sau doar în anumite etape de evoluţie ale bolii prin intermediul excreţiilor şi secreţiilor
eliminate de pacient: materii fecale, urină, spută, puroi etc.
Procesul infecţios are trei verigi principale: microorganismul,
macroorganismul, mediul înconjurător.
VIII.2.2.1. Microorganismul - Factori de patogenitate ai bacteriilor
Patogenitatea este capacitatea unui microorganism de a declan şa în

organismul gazdă fenomene morbide, patogene: modific ări locale, modificări
generale, lezări ale unor funcţii. Patogenitatea este un caracter de specie şi este
determinată genetic. Microorganismele pot fi patogene prin virulenţă şi / sau
toxigenitate.

VIII.2.2.1.1. VIRULEN ŢA
Reprezintă gradul diferit de patogenitate al tulpinii microbiene agresoare şi nu

al întregii specii bacteriene şi depinde de condiţiile în care trăieşte germenul.
Virulenţa poate fi cuantificată prin numărul de microorganisme necesare în condiţii
standard pentru a cauza moartea a 50% dintr-un lot de animale de laborator (doza
letală 50%; DL50).
Factorii care condiţionează virulenţa unei tulpini bacteriene sunt multiplicarea
şi invazivitatea.
Germenii patogeni se multiplică la poarta de intrare şi invadează organismul
prin propagare din aproape în aproape sau trecând în circula ţia sanguină caz în care
apar infecţii la distanţă. Pentru a se putea realiza aceste evenimente bacteria trebuie
să adere de substratul specific şi să reziste la reacţiile de apărare nespecifice a
gazdei. Pentru aceasta bacteriile au dezvoltat o serie de factori somatici şi factori
solubili care permit multiplicarea şi invazivitatea germenilor.
- factorii somatici bacterieni care asigur ă virulen ţa
bacteriei:
pili (fimbrii) de adeziune;
▪
lectine – proteine cu tropism pentru carbohidra ţi;

▪
liganzi – molecule care realizeaz ă legături specifice cu molecule

▪
complementare de la nivelul substratului;

▪ glicocalix;
▪ slime – mediu vâscos peribacterian care mediază ataşarea
nespecifică a bacteriilor;
▪
▪
capsula – Vi
antigenul rolde
antifagocitar,
suprafaţă aluneori rol înGram
unor bacili aderare
negativi etc.
- factori solubili bacterieni care asigur ă virulen ţa
bacteriei:
coagulaza – liberă sau legată la S.aureus;
▪
leucocidina – produsă de S.aureus după ce a fost fagocitat;

▪
catalaza – inhibă sau inactivează radicalii activi de oxigen;

▪
enzime litice:
▪
47
47/70
 colagenaza, fibrinolizina, hialuronidaza – stafilococ,

streptococ
 hemolizine;
 lecitinaza – clostridii;
 proteaze, DN-aze, RN-aze, lipaze etc.;
▪ substanţe care inhibă sau modifică răspunsul imun:
 endotoxina şte sinteza de interleukină 1;
 IgA proteaza– –cre
meningococ, gonococ;
 proteina A – stafilococ; inhibă opsonizarea;
 producerea superantigenelor – S.aureus; molecule care pot
activa independent limfocitele T ceea ce poate determina atât
anergie cât şi hiperactivarea sistemului imun.
VIII.2.2.1.2. TOXIGENEZA
Germenii se multiplică la poarta de intrare unde elaborează toxine care produc

alterări celulare şi tisulare la distanţă. Bacteriile produc 2 categorii de toxine: toxine
proteice (exotoxine) şi toxine lipopolizaharidice (endotoxine).
Exotoxinele sunt produse fie de bacili Gram pozitivi, codificate de gene ale
profagilor (toxina difterică, toxina botulinică) sau codificate plasmidic (toxina tetanică,
toxina cărbunoasă). fie de bacili Gram negativi, codificate de gene cromozomale
(V.cholerae, Shigella dysenteriae tip 1, P.aeruginosa) sau plasmidic (unele tulpini de
E.coli). Exotoxinele pot fi citotoxine sau toxine A-B
Citotoxinele acţionează asupra membranei celulelor eucariote.
Toxinele A-B sunt formate din 2 p ărţi: polipeptidul A (active) (enzim ă, ADP-
riboziltransferaza) şi una sau mai multe polipeptide B (bind) cu rol de liganzi.
Exotoxina se leagă de receptorul specific celular, prin pinocitoză. Porţiunea A ajunge
în citoplasmă unde va ataca o anumită ţintă moleculară ceea ce face ca fiecare
exotoxină să aibă acţiune specifică. Exotoxinele A-B au următoarele caracteristici:
- se desprind uşor de bacteriile care le produc, difuzând în mediul
înconjurător;
- pot fi obţinute pe medii de cultur ă, pot fi separate prin filtrare;
- sunt proteine cu greutate molecular ă mare;
- sunt termolabile (excepţie enterotoxinele) şi sunt descompuse de enzimele
proteolitice;
- sunt antigene complete, puternice, anticorpii specifici forma ţi faţă de
exotoxine numindu-se antitoxine. Pentru că doza toxică este mai mică decât cea
imunogenă, animalul de laborator moare intoxicat f ără să producă anticorpi iar
pacientul care supravieţuieşte după tetanos sau botulism rămâne receptiv pentru că
- pot fi ătransformate
nu se imunizeaz formează în(toxoizi),
. Antitoxineleînseanatoxine urma vaccin ării; puternic antigenice,
netoxice,
sub acţiunea concomitentă a căldurii şi a formolului. Se utilizează în profilaxia bolilor
produse de germenii respectivi şi pentru hiperimunizarea animalelor de laborator în
scopul obţinerii de seruri antitoxice. Anticorpii (antitoxine) ap ăruţi după vaccinare cu
anatoxină neutralizează activitatea toxică prin cuplare specifică cu toxina;
- au toxicitate foarte mare (DLM de ordinul ng/kg corp);
- efectul lor se instalează după o perioadă de incubaţie;
48
48/70
- au efect specific, simptomele declanşate fiind specifice pentru fiecare

toxină în parte. Specificitatea toxinelor A-B are dublă condiţionare: specificitatea
exotoxinei pentru receptorul celular şi specificitatea ţintei pentru ADP-riboză.
Endotoxinele sunt produse de bacterii Gram negative, codificate
cromozomal. Endotoxinele au următoarele caracteristici:
- dup
eliberate sunt localizate
ă liza pe membrana externă a bacteriilor Gram negative şi sunt
acestora;
- nu pot fi obţinute pe medii de cultură;
- sunt lipopolizaharide în compoziţia lor fiind incluşi acizi graşi, un lipid A şi
lanţuri de polizaharide;
- sunt termostabile şi nu sunt descompuse de enzimele proteolitice;
- sunt imunogene în anumite condi ţii dar anticorpii nu le neutralizează
complet efectele;
- nu pot fi transformate în anatoxine;
- au toxicitate moderată (DLM de ordinul µg/kg corp);
- efectul lor se instalează imediat ce sunt eliberate;
- nu au efect specific, simptomele declanşate fiind aceleaşi indiferent de
bacteria care le produce. Acţionează prin stimularea eliberării de citokine din
macrofage (interleukina 1, 6, 8). Citokinele împreun ă cu factorul de necroză a
tumorilor şi cu factorul de activare a plachetelor stimuleaz ă producerea de
prostaglandine şi leucotriene. În funcţie de cantitatea de endotoxine eliberată
pacientul va prezenta febră, leucopenie urmată de leucocitoză, hiperglicemie urmată
de hipoglicemie, diaree hemoragică secundară efectelor endotoxinei asupra
plachetelor saunguine şi complementului. Dozele mari eliberate brusc în circulaţie
determină colaps cardio-vascular cu coagulare intravascular ă diseminată simptome
care caracterizează şocul endotoxinic.
VIII.2.2.2. Macroorganismul - Factori de apărare ai gazdei
Organismul încearcă pe căi nespecifice sau specifice să-şi meţină

homeostazia, împiedicând aderarea microorganismelor de celulele sau ţesuturile
expuse, împiedicând colonizarea acestora, multiplicarea şi diseminarea bacteriană.
VIII.2.2.2.1. APĂRAREA NESPECIFICĂ
Mecanismele de apărare nespecifică, înnăscută s-au dezvoltat filogenetic şi

sunt asigurate de factori constituţionali cu care se nasc toţi indivizii. Factorii
rezistenţei nespecifice sunt:
A. bariere şi mecanisme nespecifice externe:

Tegumentul este
bariereceategumentare ă barieră mecanică şi în acelaşi timp
mai eficient
ecologică şi chimică prin:
- integritatea sa – microorganismele nu pătrund prin tegumentul intact
(excepţie leptospira);
- exfoliere - sunt îndep ărtate microorganismele superficiale;
- microbiota rezidentă a tegumentului dominată de bacterii Gram pozitive
care produc lipoliza sebumului;
- pH-ul uşor acid datorat lipolizei sebumului.
49
49/70
 bariere mucoase
Barierele mucoase sunt mai complexe dar mai pu ţin eficiente decât
tegumentul. Prin mucoase pot pătrunde un număr destul de mare de bacterii în
organism. Barierele mucoase acţionează ca:
- bariere mecanice – prin epiteliile pavimentoase stratificate şi variate epitelii
secretoare; prin secre ţiile care spală suprafeţele;
- bariera glicoproteic ă – mucusul care împiedică aderarea bacteriilor de
substratul specific;
- bariera chimică – prin secreţiile care conţin lactoferină şi lizozim;
- bariera ecologică – prin microbiota mucoaselor.
B. bariere şi mecanisme nespecifice interne:
 bariere mecanice
Sunt reprezentate de ţesutul conjunctiv dens care poate fi depăşit relativ uşor
de bacteriile care eliberează colagenaze.
 bariera chimic ă
Este reprezentată de interferoni, de reactivii de fază acută şi de sistemul

complement.
INTERFERONII
Sunt proteine cu greutate moleculară mică, elaborate de celula infectată cu

virus, proteine care protejează de infecţia virală celulele neinfectate (fig. 17).
Interferonii au acţiune antivirală indirectă:
- Interferonii eliberaţi de celula producătoare se fixează pe receptorii
celulelor adiacente neinfectate. Ei induc sinteza unor proteine şi enzime celulare care
blochează replicarea virală;
- Au acţiune antiproliferativă prelungind timpul de generaţie al celulelor
normale şi tumorale;
- Interferonii care sunt citokine au şi activitate de modulare a r ăspunsului
imun. Activează funcţiile citotoxice ale macrofagelor, celulelor NK şi limfocitelor T
citotoxice. Intensifică exprimarea unor antigene virale pe membrana citoplasmatic ă
favorizând recunoaşterea celulei ţintă de către limfocitele T citotoxice.
Interferonii sunt produşi de celulele tuturor vertebratelor. În mod normal
celulele nu produc interferoni decât atunci când sunt stimulate. Infecţia virală este
inductoare de interferon, virusurile ARN fiind inductori mai puternici faţă de virusurile
cu genom ADN. Producerea de interferon poate fi indus ă de asemenea de
stimularea mitogenă sau de endotoxinele bacteriene.
gazdă)Interferonii sunt lor
dar activitatea activi
nu numai faţă de
este virus specia
specific ă. Ei inhibăătoare
produc (specificitate
nu numai de
replicarea
virusului inductor ci şi replicarea unei varietăţi de virusuri.
Interferonii sunt extrem de activi. Se estimează că sunt suficiente sub 50 de
molecule de interferon fixate per celul ă pentru a induce un status antiviral.
Mecanismul de acţiune al interferonilor este puţin cunoscut. Celula originară
infectată nu este protejată de interferonul pe care îl produce.
Intervenţia interferonului are rolul de a întârzia replicarea virală şi
generalizarea infecţiei, permiţând dezvoltarea răspunsului imun. Producerea de
50
50/70
interferon este prima linie de ap ărare nespecifică antivirală pentru că apare într-un
interval mai mic de 48 de ore de la infecţie (începe la 4-5 ore de la infecţie, atinge
nivel maxim la 20-50 ore după care se opreşte) determinând scăderea cantităţii de
virus infectant încă înainte de apariţia anticorpilor specifici (fig. 20). De asemenea
interferonul este activ şi la persoanele cu agammaglobulinemie.
Fig. 20. Cinetica sintezei de interferon şi anticorpi după infecţie virală

respiratorie (după Stringfellow D. A.)
microorganism
După celulele care îi sintetizează se cunosc interferoni α, β, γ a căror

caracteristici sunt redate în următorul tabel (tabel I ).
Tratamentul cu interferon s-a dovedit util în infecţii virale severe: turbare, febră
hemoragică, encefalită herpetică, şi în unele infecţii virale persistente ca hepatita
cronică activă B, hepatita C, herpes-zoster.
Interferonul este util şi în unele neoplazii umane: cancer renal, sarcom Kapoşi
asociat cu SIDA, mielom, leucemie mieloidă cronică etc.
Prin inginerie genetică, genele codante pentru interferoni α, β, γ din celulele
umane au fost clonate individual la E.coli şi la levuri. Astfel în culturile acestora se
produc cantităţi mari de interferon uman la preţuri accesibile.
Tabel I. Caracteristicile interferonilor umani
Caracteristici Tip de interferon

α β γ
Produs de leucocite fibroblaşti limfocite T (CD4,CD8),
macrofage, celule NK
Număr gene 20 gene de pe 1 genă de pe 1 genă de pe cromozomul 12
codante cromozomul 9 cromozomul 9
Agenţi inductori virus, ARN dc, virus lectină, mitogeni, stimulare cu
endotoxina Ag
Stabilitate la pH stabil stabil labil
2,0
Receptori celulari Proteine de membrană, comune pt IFN Proteine de membrană,
pt. interferon α, β, codaţi de gene de pe cromozomul distincte pt IFN γ, codate de
21 gene de pe cromozomul 6 şi
21
51
51/70
REACTIVI DE FAZĂ ACUTĂ: Organismul supus unei agresiuni reacţionează

prin sinteza şi secreţia crescută a unor proteine plasmatice: inhibitori de proteaze,
proteine ale sistemului complement şi ale coagulării, proteina C reactivă,
protrombina, fibrinogenul, etc. Acestea măresc rezistenţa gazdei, limitează leziunile
tisulare şi favorizează vindecarea.
SISTEMUL COMPLEMENT: constituent normal al plasmei şi serului
mamiferelor, activat pe cale alternativă are un important rol antibacterian.
 bariera celular ă
Asigură apărarea antibacteriană prin fagocitoză şi pinocitoză, include

sistemele fagocitare circulante: granulocitar şi reticulo-endotelial. Sistemul fagocitar
constituie unul din mecanismele de bază ale apărării organismului faţă de infecţie
prin fagocitoză. Fagocitele sunt de două feluri: polimorfonucleare neutrofile
(microfage) prezente în sânge şi fagocite mononucleare (macrofage). Importantă
este acţiunea celulelor „natural killer” – NK – ce au acţiune citotoxică naturală asupra
celulelor infectate cu virus şi asupra celulelor tumorale.
Inflamaţia acută instalată ca răspuns la la agresiunea bacteriană reuneşte în
focarul infecţios mediatorii inflamaţiei (efectori ai complementului, factori vaso-activi,
factori chemotactici) care induc reacţii vasculare şi tisulare locale manifeste clinic prin
rubor, tumor, calor, dolor şi functio lesa.
VIII.2.2.2.2. APĂRAREA SPECIFICĂ (IMUNITATEA)
S-a dezvoltat ontogenetic pe baza unei experienţe antigenice individuale fiind

realizată prin efectori specifici – anticorpii şi limfocitele T specific sensibilizate.
După modul de apariţie imunitatea se clasifică în imunitate naturală şi
artificială care la rândul lor pot fi:
- imunitate naturală dobândită pasiv prin transferul anticorpilor materni
transplacentar la făt (IgG) sau prin colostru (IgA);
- imunitate naturală dobândită activ prin elaborare de anticorpi în cursul
infecţiei naturale, la gazde imunocompetente;
- imunitate artificială dobândită pasiv prin inocularea de seruri imune specifice
în cadrul seroterapiei sau seroprofilaxiei bolilor infecto-contagioase;
- imunitate artificială dobândită activ prin sinteza de anticorpi în urma
administrării de vaccinuri.
tranferaImunitatea pasiv
ţi fiind repede ă se instaleaz
cataboliza ţi. ă rapid dar este de scurtă durată, anticorpii
Imunitatea activă se instalează relativ lent (zile, săptămâni) pentru că
formarea de anticorpi presupune diferenţieri şi diviziuni celulare, dar este de durat ă.
Sistemul imunitar recunoaşte entităţile străine (antigenele) după
caracteristicile lor moleculare prin macromolecule libere (anticorpi) sau fixate pe
suprafaţa unor celule (receptori pentru antigen).
52
52/70
Porţiunea antigenului de care se leagă anticorpul se numeşte grupare

determinantă sau epitop. Anticorpul posedă situs de combinare numit şi paratop
sau receptor pentru antigen, complementar epitopului.
Răspunsul imun este asigurat de un sistem celular şi unul umoral.
Sistemul celular asigură protecţie faţă de fungi, paraziţi, virusuri, bacterii
intracelulare.
posedă receptoriEstepentru
deservit de celule
antigen. aparTţinând
Celulele dau nasistemului limfoid:
ştere la celule limfocite
efectoare cuTfunc
care
ţii
diferite:
- limfocite T citotoxice – elimin ă direct celulele străine;
- limfocite TD – responsabile pentru hipersensibilitatea întârziată;
- limfocite T ajutătoare – ajută la diferenţierea în plasmocite a
limfocitelor B;
- limfocite T supresoare – elimină răspunsul imun;
- limfocite T amplificatoare – determină diferenţierea limfocitelor T în
limfocite T citotoxice.
Sistemul umoral asigură protecţie faţă de infecţiile virale şi bacteriene
extracelulare. Este deservit de componente prezente în sânge şi umori: limfocite B
care prin receptorii pentru antigen reunosc „non-self”-ul, se diferenţiază în plasmocite
şi iniţiază răspunsuri imune bazate pe elaborarea de anticorpi.
În afara celulelor efectoare B şi T, primul contact cu antigenul determin ă

apariţia celulelor cu memorie B şi T. Acestea din urmă au viaţă lungă (ani) şi la
reîntâlnirea cu antigenul proliferează producând rapid un număr mare de celule
efectoare B şi T.
În afară de limfocite sistemul imun posedă celule „accesorii” care au
capacitatea de a acumula substanţele străine şi de a le prezenta limfocitelor
(macrofage, monocite), de a îndepărta elementele străine atacate de sistemul imun
(polimorfonucleare) şi de a media schimbări fiziologice (bazofile, mastocite).
ANTIGENE
Antigen este orice substanţă de natură endogenă sau exogenă capabilă să
declanşeze un răspuns imun mediat celular şi / sau umoral. Antigenul are două
proprietăţi:
- imunogenitate – capacitatea de a provoca apari ţia anticorpilor sau a
celulelor antigen-reactive efectoare;
- specificitate –capacitatea de a reacţiona specific cu anticorpul sau cu
receptorul pentru antigen,

Un antigen este alcăcomplementar.
tuit din două componente:
- purtător (carrier) – grupare care poartă epitopul;
- grupare determinantă (epitop) – care reacţionează cu anticorpul.
Grupările determinante sunt structuri chimice cu dimensiuni moleculare mici şi
se pot ataşa artificial la o moleculă „purtător”. Se numesc haptene. Haptenele au
specificitate dar nu au imunogenitate, cu alte cuvinte haptena este o molecul ă care
nu poate declanşa răspuns imun singură ci doar când este asociată cu o proteină
purtător.
53
53/70
Numărul determinanţilor antigenici este variabil aflându-se în rela ţie de directă

proporţionalitate cu greutatea moleculară şi volumul antigenului.
Orice modificare în structura grup ării determinante (chiar şi schimbarea
orientării) atrage după sine modificarea specificităţii.
Antigenele se pot clasifica în trei categorii:
- antigene sintetice – formate din polipeptide obţinute prin sinteză;
-- antigene ă
antigene artificiale
naturale ––haptene
produselegate de macromolecule
de celule, reprezentatepurt
de toare;
proteine,
polizaharide, acizi nucleici, alte macromolecule etc. Multe antigene sunt componente
ale structurilor de înveliş ale microorganismelor: capsula, lipopolizaharidul din
peretele bacteriilor Gram negative, glicoproteinele specifice ale membranei celulare
etc.
ANTICORPI
Sunt efectorii moleculari principali ai sistemului imun umoral. Sunt acele

globuline specifice produse de organismul uman sau animal în urma stimulului unui
antigen. Au capacitatea de a recunoaşte şi de a reacţiona specific cu antigenul
respectiv.
Din punct de vedere chimic sunt γ-globuline care datorită provenienţei şi
funcţiei pe care o îndeplinesc sunt numite imunoglobuline (Ig). Exist ă 5 clase de Ig:
IgG, IgM, IgA, IgE, IgD. Se găsesc în concentraţii mari în ser dar în general sunt
prezente şi în salivă, lacrimi, lapte matern. În lichidul cefalo-rahidian şi în urină sunt
prezente în cantităţi mici.
În afara funcţiei de recunoaştere a antigenului, anticorpii mai au o funcţie
importantă: aceea de fixare a complementului atunci când fac parte din complexe
antigen-anticorp.
COMPLEMENTUL
Complementul, prezent în sângele tuturor vertebratelor este un complex
alcătuit din 15 proteine plasmatice care este activat de complexul antigen-anticorp
determinând anihilarea sau distrugerea antigenului (hemoliza, bacterioliza, citoliza
etc.).
La primul contact al organismului gazdă cu antigenul se instalează răspunsul
imun primar în care IgM apar primele şi predomină cantitativ.
Dinamica răspunsului imun primar este:
- perioadă de latenţă – 5-7 zile, uneori 2 săptămâni în care nu se pot
evidenţia anticorpi;
- perioadă de creştere treptată a titrului de anticorpi, atingând nivelul
maxim în 9-15- pzile;
erioadă staţionară – de scurtă durată în care cantitatea de anticorpi
se menţine nemodificată;
- scădere rapidă a cantităţii de anticorpi până la valori foarte joase (fig.
19).
La repetarea expunerii la antigen are loc răspunsul imun secundar. Celulele
cu memorie îşi comutează sinteza anticorpilor în clasa IgG care devine
predominantă. Faza de inducţie este mai scurtă (2-3 zile), titrul anticorpilor (mai ales
54
54/70
IgG şi IgA) creşte rapid (4-6 zile) şi la un nivel mult mai ridicat, persistând timp mai
îndelungat decât în răspunsul imun primar. Descreşterea se produce lent putându-se
detecta anticorpi şi după luni sau ani de zile. În răspunsul secundar apar IgM dar
predomină net cantitativ IgG.
Fig. 19. Răspuns imun primar şi secundar (după Ivanof)
MECANISMELE IMUNITĂŢII ANTIMICROBIENE
1. Bariera imună a mucoaselor

Este reprezentată de anticorpi tip IgA care formeaz ă un strat la interfaţa
mucus-fluid luminal. Aceşti anticorpi secretori fixează şi neutralizează toxinele
microbiene precum şi liganzii microbieni pentru receptorii epiteliali, împiedicând
aderarea antigenului de substratul specific. În acest fel microorganismele r ămase la
suprafaţa mucusului sunt distruse de enzime, de factori chimici sau de alte
mecanisme de apărare ale fiecărei mucoase.
Anticorpii de tip IgA se află în salivă, lacrimi, mucoasa nazală, bronşică,
intestinală etc., constituind un factor primordial în ap ărarea locală.
2. Bariera imună a corionului mucoaselor şi a dermului
Este reprezentată de sistemul IgE-mastocit. Această barieră de apărare
caracterizată prin creşterea nivelului de IgE (reagine) şi prin acumularea mastocitelor
în corion şi derm, este eficientă faţă de helminţii care penetrează mucoasele, faţă de
căpuşe şi faţă de arahnite parazite. IgE produse în urma unui stimul antigenic se
leagă de suprafaţa unor celule – mastocite, bazofile. Cu ocazia unei a doua
pătrunderi
care în organism
se degranuleaz a aceluia
ă. Sunt şi antigen,
eliberate el se va fixa
astfel histamine şi o de IgEdelegate
serie de mastocite
mediatori care:
- cresc permeabilitatea vasculară favorizând accesul componentelor
plasmatice şi celulare în focar;
- determină contracţie intestinală favorizând eliminarea parazitului;
- declanşează pruritul, prin grataj parazitul fiind dislocat şi îndepărtat
(scabie).
-
3. Bariera imună a mediului intern şi a ţesuturilor
55
55/70
Este realizată prin:
a) Reacţii de neutralizare controlate de anticorpi tip IgG1 care sunt specifici
răspunsului imun secundar şi care pot traversa placenta. În aceste reac ţii antigenul
este reprezentat de toxine, produşi extracelulari netoxici ai bacteriilor (hemolizine,
hialuronidaze etc.), virusuri.
b) Reac
complement ţii de
pentru
opsonizare, adică de acoperire cu anticorpi şi / sau
a fi fagocitate. Ca opsonine ac ţionează în primul rând IgG active,
în absenţa complementului. Anticorpii de tip IgM sunt opsonizanţi doar prin
capacitatea de a activa complementul.
Unele componente bacteriene de suprafaţă (lipopolizaharidul bacteriilor Gram
negative, acizii teichoici şi peptidoglicanul bacteriilor Gram pozitive) pot determina
legarea şi clivarea complementului în absenţa anticorpilor (pe cale alternativ ă),
opsonizarea realizându-se numai prin C3.
c) Reacţii bacteriolitice şi citolitice controlate de anticorpii umorali au la
bază formarea complexului imun elementar. Pentru realizarea acestuia este
necesară unirea poziţiilor de combinare ale anticorpului cu grup ările determinante ale
antigenului. Formarea complexului are loc la suprafaţa moleculelor care nu se
distrug, deci viabilitatea bacteriilor nu este afectată. Legătura este reversibilă, cele 2
molecule păstrându-şi proprietăţile iniţiale după separare.
Complexul imun elementar activează complementul care se fixează de acest
complex. În urma fixării complementului antigenul este distrus: bacterioliză, viroliză,
citoliză etc.
În reacţiile litice anticorpii de tip IgM sunt mult mai eficien ţi decât cei IgG.
d) Mecanismele imunităţii celulare antibacteriene sunt eficiente în infecţiile
cauzate de bacterii facultativ sau obligat intracelulare. Limfocitele T activate,
principalii efectori ai imunităţii mediate celular, acţionează prin intermediul
limfokinelor:
- factorul chemotactic – realizează acumularea celulelor fagocitare la
nivelul focarului infecţios;
- factorul de imobilizare şi activare a macrofagelor – menţine
concentraţia crescută de fagocite în focarul infec ţios şi le activează;
- factorul mitogen – sensibilizează şi determină diferenţierea limfocitelor
T şi B acumulate în focarul infecţios.
56
56/70
Capitolul IX
INFECŢIE ŞI BOAL Ă INFECŢIOAS Ă
IX.1. DEFINIŢII
Infecţie – interacţiunea dintre organismul gazdă şi microorganismul (bacterii,
fungi, protozoare, helminţi, virusuri) care a depăşit barierele antimicrobiene primare;
Infecţie inaparentă – interrelaţia se rezumă la răspunsul imun, agentul
infecţios determină leziuni minime care nu perturbă homeostazia organismului
gazdă;
Boală infecţioasă – interrelaţia organism gazdă-microorganism are ca urmare
leziuni importante cauzatoare de perturbări ale homeostaziei manifestate prin
simptome şi semne de suferinţă.
IX.2. INFECŢIA
După provenienţa agentului infecţios infecţiile pot fi:
- endogene –determinate de microorganisme ale microbiotei proprii;
- exogene – determinate de microorganisme provenite de la un rezervor de
infecţie care a străbătut o cale de transmitere şi a găsit o gazdă receptivă.
Rezervorul de infecţie este organismul care adăposteşte agentul infecţios
asigurând supravieţuirea şi/sau înmulţirea acestuia. Rezervor de infecţie poate fi:
- omul
o cu boli infec ţioase acute sau cronice;
o purtător asimptomatic de germeni patogeni.
- animalul domestic sau sălbatic, bolnav sau purtător de germeni;

- mediul înconjur tor: apa (vibrioni, pseudomonade), solul (bacil tetanic,
pseudomonade), alimente ă (salmonella).
Transmiterea agentului infecţios presupune existenţa unor etape:

- eliminarea agentului infecţios din rezervor, eliminare realizată pe diferite căi
în funcţie de natura microorganismului, prin secreţii, excrete, exsudate, scuame etc;
- contaminarea elementelor de mediu care devin suporturi materiale ale
transmiterii. Modalităţile de transmitere ale agentului infec ţios pot fi: directe (contact
sexual, sărut, transplacentar, intrapartum) sau indirecte prin aer, ap ă, sol, mână
57
57/70
murdară, alimente, muşte, rozătoare, vectori biologici (ţânţari, căpuşe, purici,

păduchi).
- poarta de intrare care diferă în raport cu natura agentului infecţios
Gazda receptivă este omul normoreactiv sau cu deficienţe ale mecanismelor

de apărare.
O dată pătruns în organismul gazdă, agentul infecţios caută să se adapteze,
să găsească ţesutul sau organul care să-i asigure condiţii optime de dezvoltare. În
funcţie de modul diseminării microorganismului de la poarta de intrare în organismul
gazdă avem:
1. infecţie de suprafaţă – determinată de agenţi infecţioşi care se multiplică în
vecinătatea porţii de intrare. Din acest punct de vedere se definesc:
a. infecţii localizate când microorganismul rămâne cantonat la poarta de
intrare;
b. infecţii care difuzează prin continuitate în suprafaţa sau în
profunzimea dermului / corionului mucoaselor;
2. diseminare pe cale limfatică – agentul infecţios antrenat în curentul limfatic
determină limfangită, adenită satelită uneori cu abcedare;
3. diseminare pe cale sanguină – când prezenţa agentului infecţios în sânge
poate fi definită ca:
- bacteriemie – prezenţa tranzitorie a microorganismului în sânge însoţită de
frison şi febră trecătoare;
- septicemie – prezenţa aproape permanentă a microorganismului în sânge,
provenit din focarul infecţios primar ca şi din focarele metastatice unde se replic ă în
permanenţă. Este particularizată prin simptome caracteristice.
4. diseminare pe cale nervoasă întâlnită în tetanos, rabie, exotoxinele bacilului

tetanic şi a celui rabic propagându-se spre sistemul nervos central pe calea nervilor
periferici.
IX.3. BOALA INFECŢIOASĂ
Etapele bolii infecţioase sunt:

1. Incubaţia este perioada în care microorganismul se adaptează, este
prezent în cantitate prea mică pentru a determina modificări majore. Nu sunt
prezente semnecei
saudinsimptome de boal ă deşi pacientul poate constitui sursă de
infecţie pentru jur. Durata perioadei de incuba ţie depinde de virulenţa
microorganismului şi de doza infectantă. Poate fi scurtă (câteva ore, câteva zile) sau
mai lungă (săptămâni sau chiar ani de zile).
2. Perioada de debut (de invazie) este perioada în care reacţia de apărare
a gazdei este minimă. Se caracterizează prin semne şi simptome necaracteristice:
frisoane, febră, cefalee, astenie, inapetenţă etc., manifestări care apar brusc sau
insidios.
58
58/70
3. Perioada de stare în care se instalează semne şi simptome caracteristice

diferitelor boli infecţioase.
4. Perioada terminală în care boala infecţioasă se poate vindeca, croniciza
sau pacientul decedează.
Boala infec ţ ă ţ
- sporadic ă –ioas
num poate avea
ăr redus de evolu
cazuriie:
fără legătură între ele;
- endemică – prezenţa constantă într-o ţară sau regiune a unei boli infecţioase;
- epidemică – creşterea bruscă a frecvenţei unei boli infecţioase, cu filiaţie între
cazuri, într-un teritoriu;
- pandemică – manifestare endemică la scară internaţională.
Figuri amintite în text
59
59/70
60
60/70
61
61/70
62
62/70
Fig. 4. Structura peptidoglicanului la bacteriile

Gram pozitive (A) şi Gram negative (B) (după D. Buiuc, 2003)
Fig. 6. Structura moleculară a membranei

plasmatice – modelul mozaicului fluid (după G.Zarnea 1983)
63
63/70
Fig. 5. Structura peretelui bacteriilor Gram

pozitive si Gram negative
64
64/70
Fig. 7. Bacterie cu cili şi fimbrii (după J. Carnahan, C.Brinton)
Fig. 8. Structura cilului şi a fimbriei (după Ingraham J.L., Maaløe O., Neidhardt

F.C., 1983)
Fig. 9. Tipuri de bacterii ciliate

Peritriche
Atriche
Monotriche Lofotriche
Amfitriche Amfilofotriche
65
65/70
Fig. 10. Tipuri de bacterii sporulate
- Spor central, sferic, mai mic decât corpul bacterian
- Spor central, ovalar, mai mare decât corpul bacteria

- Spor subterminal, ovalar, mai mare decât corpul

bacterian
- Spor terminal, sferic, mai mare decât corpul bacteri

Fig. 15. Bacteriofagul: A-fag normal; B-fag prezentând contracţia

tecii cozii; C-constituienţi ai particulei fagice (după G.Zarnea, 1970)
66
66/70
Fig. 16. Factorul de rezistenţă (după Watanabe)
Fig. 17. Modalităţi şi situsuri de acţiune ale interferonilor (după

D.A.Stringfellow, 1980)
1. celula
infectată
2. producere de
IFN
3. eliberarea
IFN
4. acţiune pe
altă celulă
5. sinteză de
proteine antivirale
protective
67
67/70
Bibliografie selectivă
Buiuc D., Neguţ M.: „Tratat de microbiologie clinic ă”, Editura Medicală, 1999
Buiuc D.: „Microbiologie medicală. Ghid pentru studiul şi practica medicinei”,
Ed. A VI-a, şi, 2003
PopaEditura „Gr.T.Popa” Iageneral
M. I.: „Microbiologie ă şi microbiologie specială”, Editura Concept
Publishing House, 1999
68
68/70
Cuprins
CAPITOLUL I....................................................................................................................................1
MICROBIOLOGIA – DEFINIŢIE, OBIECT, SCOP ..................................................................................................... 2
CAPITOLUL II...................................................................................................................................4
ISTORICUL MICROBIOLOGIEI................................................................................................................................. 4
CAPITOLUL III..................................................................................................................................9
MORFOLOGIA CELULEI BACTERIENE ..................................................................................................................9
III.1. COCII............................................................................................................................................................. 9
III.2. BACILII .......................................................................................................................................................... 9
III.3. FORMELE SPIRALATE .............................................................................................................................. 10
III. 4. DIMENSIUNEA BACTERIILOR.................................................................................................................. 10
III. 5. CLASIFICAREA BACTERIILOR................................................................................................................. 10
CAPITOLUL IV ...............................................................................................................................11
IV.1. ELEMENTE
STRUCTURA CELULEIOBLIGATORII ALE CELULEI BACTERIENE ......................................................................... 12
BACTERIENE................................................................................................................... 11
IV.1.1. PERETELE BACTERIAN....................................................................................................................12
IV. 1. 2. MEMBRANA CITOPLASMATICĂ.....................................................................................................14
IV.1.3. CITOPLASMA BACTERIANĂ............................................................................................................. 14
IV.1.4. MATERIALUL NUCLEAR ...................................................................................................................15
IV.2. ELEMENTE FACULTATIVE ALE CELULEI BACTERIENE........................................................................ 15
IV.2.1. GLICOCALIXUL BACTERIAN ............................................................................................................ 15
IV.2.2. CILII SAU FLAGELII ........................................................................................................................... 15
IV.2.3. FIMBRIILE SAU PILII.......................................................................................................................... 16
IV.2.4. ENDOSPORUL BACTERIAN ............................................................................................................. 16
CAPITOLUL V ................................................................................................................................18
FIZIOLOGIA BACTERIANĂ..................................................................................................................................... 18
V.1. CONSTITUŢIA CHIMICĂ A BACTERIILOR................................................................................................. 18
V.2. NUTRIŢIA, METABOLISMUL ŞI CREŞTEREA BACTERIANĂ ................................................................... 20
V.2.1. NUTRIŢIA BACTERIANĂ .................................................................................................................... 20
V.2.2. METABOLISMUL BACTERIAN ........................................................................................................... 23
V.2.3. CREŞTEREA ŞI MULTIPLICAREA BACTERIILOR............................................................................ 25
V.2.4. DINAMICA MULTIPLICĂRII BACTERIILOR........................................................................................ 28
CAPITOLUL VI ...............................................................................................................................30
69
69/70
ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI, CHIMICI ŞI BIOLOGICI ASUPRA BACTERIILOR ............................................ 30

VI.1. DEFINIŢII ....................................................................................................................................................30
VI.2. EFECTE ANTIMICROBIENE ALE FACTORILOR FIZICI, CHIMICI, BIOLOGICI....................................... 30
VI.3. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ EFECTUL ANTIMICROBIAN AL FACTORILOR FIZICI, CHIMICI,
BIOLOGICI.......................................................................................................................................................................... 30
VI.4. AGENŢI FIZICI............................................................................................................................................ 31
VI.5. AGENŢI CHIMICI ........................................................................................................................................ 33
VI.6.VI.6.1.
AGENŢI BIOLOGICI ................................................................................................................................... 36
LANTIBIOTICE
VI.6.2. BACTERIOCINE................................................................................................................................. 37
VI.6.3. BACTERIOFAGUL.............................................................................................................................. 37
CAPITOLUL VII ..............................................................................................................................39

GENETICA BACTERIANĂ....................................................................................................................................... 39
VII.1. DEFINIŢII ...................................................................................................................................................39
VII.2. SUPORTUL EREDITĂŢII........................................................................................................................... 39
VII.3. ORGANIZAREA GENOMULUI BACTERIAN.............................................................................................40
VII.3.1. PLASMIDELE .................................................................................................................................... 40
VII.3.2. ELEMENTE GENETICE TRANSPOZABILE ..................................................................................... 41
VII.4. MECANISMELE DE VARIABILITATE BACTERIANĂ................................................................................42
VII.4.1. VARIABILITATEA FENOTIPICĂ........................................................................................................42
VII.4.2. VARIABILITATEA GENOTIPICĂ ....................................................................................................... 42
CAPITOLUL VIII .............................................................................................................................44

RELAŢIILE MICROORGANISM – GAZDĂ.............................................................................................................. 44
VIII.1. DEFINIŢII ..................................................................................................................................................44
VIII.2. PATOGENEZA INFECŢIEI BACTERIENE ............................................................................................... 45
VIII.2.1. AGENT ETIOLOGIC......................................................................................................................... 45
VIII.2.2. PROCESUL INFECŢIOS..................................................................................................................46
CAPITOLUL IX ...............................................................................................................................57
INFECŢIE ŞI BOALĂ INFECŢIOASĂ ...................................................................................................................... 57
IX.1. DEFINIŢII ....................................................................................................................................................57
IX.2. INFECŢIA.................................................................................................................................................... 57
IX.3. BOALA INFECŢIOASĂ ............................................................................................................................... 58
FIGURI AMINTITE ÎN TEXT...........................................................................................................59
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.........................................................................................................68
CUPRINS ........................................................................................................................................69
70
http://slidepdf.com/reader/full/bacteriologie-generala-561c144d22b2a 70/70

Bacteriologie Generala 561c144d22b2a

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bacteriologie Generala 561c144d22b2a

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5/21/2018 Bacteriologiegenerala-slidepdf.

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

Dr. Felicia Toma

MICROBIOLOGIA – DEFINIŢIE, OBIECT, SCOP

Ramura biologiei, ansamblul de discipline experimentale, care se ocupă cu

Este evident că oricine lucrează în domeniul sanitar ar putea înţelege

În experimente ingenioase, Pasteur a protejat de antrax diferite ierbivore

Descoperirile menţionate au reprezentat debutul bacteriologiei, micologiei,

descoperirile lui Lister) au deschis un câmp întreg de tehnici operatorii aseptice şi de

MORFOLOGIA CELULEI BACTERIENE

Forma bacteriilor este codificată genetic ceea ce face ca polimorfismul

diviziunea are loc în trei planuri

Corpulal bacteriilor poate mai

III. 4. DIMENSIUNEA BACTERIILOR

III. 5. CLASIFICAREA BACTERIILOR

 sferice – stafilococ, streptococ

STRUCTURA CELULEI BACTERIENE

Celula bacteriană este procariotă având următoarele caracteristici:

Celula bacteriană are în componenţa ei două tipuri de elemente structurale:

IV.1. ELEMENTE OBLIGATORII ALE CELULEI BACTERIENE

IV.1.1. PERETELE BACTERIAN

- acizi teichoici care stabilizează şi întăresc peretele bacterian, creează

Bacterii cu perete celular alterat:

IV. 1. 2. MEMBRANA CITOPLASMATIC Ă

IV.1.3. CITOPLASMA BACTERIAN Ă

 lipide: polimeri de acizi graşi cu lanţ scurt la genul Bacillus, Clostridium,

IV.2. ELEMENTE FACULTATIVE ALE CELULEI BACTERIENE

IV.2.1. GLICOCALIXUL BACTERIAN

Sunt formaţiuni foarte subţiri, fine, alungite, neramificate, flexibile şi sinuoase,

V.1. CONSTITUŢIA CHIMICĂ A BACTERIILOR

Compoziţia chimică a celulei bacteriene este controlată genetic. Toate

V.1.2. Substan ţ ele minerale reprezintă 2-30% din greutatea uscată a

V.1.3. Glucidele reprezintă 10-25% din greutatea uscat ă a celulei bacteriene

evidenţiază utilizarea sau imposibilitatea utilizătii unui anumit zahar de către o

V.1.5. Lipidele reprezintă 1-10% din greutatea uscată a bacteriilor (excepţie

- enzime ectocelulare situate în membrana citoplasmatică, reglând

V.1.8. Substan ţ e cu ac ţi une antibiotic ă sunt produse de către unele bacterii:

V.2. NUTRIŢIA, METABOLISMUL ŞI CREŞTEREA BACTERIANĂ

V.2.1. NUTRIŢIA BACTERIANĂ

V.2.1.1. Necesit ăţ i nutritive de baz ă

c) Bacterii paratrofe - bacterii citoparazite, tr ăiesc numai în interiorul unei

Mediile de cultură se pot clasifica după foarte multe criterii.

- medii îmbogăţite – permit creşterea bacteriilor pretenţioase, conţin

selective – conţin substanţe inhibitorii pentru unele

bacterii favorizând dezvoltarea preferenţială a altora;

favorizând multiplicarea unei specii

V.2.2. METABOLISMUL BACTERIAN

A2. Biosinteza lipidelor – din glicerol (provine dintr-un compus intermediar

Catabolismul bacterian este procesul prin care sunt degrada ţi compuşii

mezofile - temperatura de 25 – 45ºC;

termofile - temperatura de 50 – 70ºC.

C4. atmosfera – în funcţie de metabolismul bacterian se asigură prezenţa

glucoză Fig. 11.

glicoliză După Cono R.J, Colomé J.S.

Clostridium Enterobacter Escherichia Lactobacillus Propionibacterium

acid butiric etanol etanol acid lactic acid propionic

Fig. 13. Clasificarea bacteriilor pe baza caracterelor de metabolism

Reac ţ ii de oxido -reducere Lumină

Sursa de carbon Sursa de carbon

Compuş i organici CO2 Compuşi organici CO2

chimiohetero trofe chimioautot rofe fotoheterotro fe fotoautotro fe

Acceptor final de electroni

V.2.4. DINAMICA MULTIPLICĂRII BACTERIILOR