Metode de Reducere in

Purificarea a apei

Tataru Gheorghe
 TEHNOLOGIA DE OBŢINERE
A APEI POTABILE

Apa potabilă este cea utilizată în alimentaţia umană şi care satisface o serie
de condiţii fizico-chimice şi organoleptice ce permit consumul său fără a
periclita sănătatea.
⮚ Consumul zilnic de apă potabilă, raportat la numărul de
locuitori, este mare, deoarece aceasta nu se utilizează numai
pentru băut, ci şi în cadrul activităţilor casnice, al serviciilor
publice şi în industria alimentară.
⮚ Cu toate acestea, din consumul total de apă, apa potabilă are
ponderea cea mai mică, dar de importanţă primordială.
Livrările şi consumul de apă potabilă au crescut odată cu
dezvoltarea urbanizării şi creşterea gradului de industrializare a
economiei.
❑ Problema apei este grav afectată de două cauze:
❖ lipsa completă sau insuficienţa lucrărilor care să facă
posibilă folosirea în scopuri sociale şi economice a întregului
stoc de apă utilizabil al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor
subterane, permiţând aducerea apei în locurile necesare, în
cantitatea şi la timpul necesar;
❖ poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare, cât şi a
celor maritime şi oceanice.
✔ Cantitatea de apă necesară unui om pe zi variază în funcţie de
mediul în care trăieşte, de nivelul de trai, de gradul de
civilizaţie etc.

✔ Un om matur consumă zilnic, pentru băut, circa 35 g

apă/kg de greutate corporală.
 I.SURSE DE APĂ POTABILĂ

Apa potabilă provine de regulă din ape subterane sau din

ape de suprafaţă, mai rar din alte surse. Această situaţie se va
menţine, deoarece sunt factori obiectivi. De exemplu 85% din
apa dulce de pe Terra e prinsă în calotele glaciare, dar nu ne
putem atinge aproape deloc de ele, deoarece diminuarea lor ar
însemna creşteri catastrofale de nivel a mărilor şi oceanelor.
⮚Apele de suprafaţă
• Este sursa cea mai uşor accesibilă, permite
preluarea de cantităţi mari de apă, chiar dacă debitul
prezintă variaţii sezoniere.
⮚Apele subterane
• Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece,
spre deosebire de apele de suprafaţă, cele subterane
sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi
potabilizate cu măsuri minimale, uneori doar cu
dezinfecţie sau fără vreo prelucrare.
⮚ Alte surse de apă potabilă
• Desalinizarea
• Reciclarea apei uzate
• Apă din gheţari
• Apele meteorice
• Apa din topirea zăpezii
• Apă din ceaţă
• Alte surse. În situaţii de survival, apă în cantităţi mici
se poate obţine şi din seva sau transpiraţia plantelor,
din umorile unor animale şi peşti şi din alte asemenea
surse.
• În România, sursele de apă naturală sunt relativ sărace şi
distribuite neuniform în timp şi spaţiu. Ele sunt constituite din
ape de suprafaţă(râuri interioare, lacuri naturale sau artificiale
şi fluviul Dunărea) şi din ape subterane. Deşi Marea Neagră
constituie o sursă de apă deosebit de importantă, ea nu poate fi
deocamdată luată în considerare datorită dificultăţilot tehnice
şi economice de desalinizare a apei de mare.
 II. TEHNOLOGIA DE OBŢINERE A APEI POTABILE

• Apele de băut trebuie să prezinte un grad anumit de puritate,

să fie limpezi, incolore şi fără miros.
Analiza unei ape de băut trebuie să arate:
Acid carbonic liber, în apele cu
Maximum 40 mg/litru
duritate mică
Cloruri Maximum 15 mg/litru

Acid azotic Urme

Acid azotos Absent

amoniac Absent

Acid sulfuric 50 mg/litru

Oxigen consumat Maximum 2,5 mg/litru în 5 zile

Oxidabilitatea Maximum 5 mg KMnO4/litru

Alcalinitatea 120-200 mg NaOH/litru

100-500 cmc(fără colibacili şi microbi
Bacterii
patogeni)
 Procesul tehnologic de obţinere a apei potabile are mai multe
faze, prezentate în schema următoare:

Apa brută
 
SEDIMENTARE suspensii grosiere
 
Agenţi floculanţi COAGULARE

FILTRARE Precipitat floconos conţinând

înglobate suspensiile fine
F2, Cl2, O3, UV STERILIZARE

apa potabilă
 
POMPARE
 
Spre consumatori
 
 II.1.Sedimentarea
• Sedimentarea este operaţia de separare din apă a
particulelor solide în suspensie sub acţiunea forţei
gravitaţionale. Atunci când apa brută are o viteză mică de
curgere, particulele solide se depun la partea inferioară a
utilajelor de sedimentare sub formă de sediment. Apa
rezultată este numită şi decantată, îndepărtarea acesteia
după sedimentare fiind denumită decantare. Sedimentarea
apei are drept scop reducerea conţinutului de materii
solide în suspensie în vederea deversării apei sau pentru
recircularea acesteia în procese tehnologice.
• Utilajele în care se realizează sedimentarea se numesc
decantoare.
• Sedimentarea se efectuează în bazine de decantare cu
capacitate foarte mare. Viteza de curgere a apei în
aceste bazine este foarte mică, 60-100 mm/oră.

• Pentru distrugerea algelor care se dezvoltă în bazinele

de decantare, se utilizează sulfatul de cupru.
• Practic, suspensiile organice foarte fine, cu
deosebire microbii, nu se vor separa prin sedimentare.
 II.2. Coagularea cu substanţe coagulante

• Particulele rămase în suspensie în apele decantate,

în general particule coloidale, pot fi precipitate, în cea
mai mare parte, prin utilizarea unor substanţe care
produc precipitate floconoase cu volum mare. Aceste
precipitate antrenează în căderea lor particulele în
suspensie.
• Coagulanţii cei mai întrebuinţaţi sunt sulfatul de aluminiu,
alaunul se sodiu, sulfatul feric şi clorura ferică. În mai mică
măsură se întrebuinţează permanganatul de K sau Na
(oxidant şi floculant), fosfatul de sodiu şi fosfatul acid de
calciu, care dau cu sărurile alcaline precipitate coloidale.
⮚ Sulfatul de aluminiu (Al2(SO4)3*18 H2O) în prezenţa
bicarbonaţilor de calciu şi magneziu din apă (mediu alcalin),
dă un precipitat floconos de Al(OH)3.
✔ Dacă apa nu are alcalinitatea necesară, se adaugă Na2CO3,
NaOH sau lapte de var.
⮚ Clorura ferică şi sulfatul feric dau precipitate floconoase
de Fe(OH)3 în prezenţa sărurilor alcaline şi alcalinoase, mult
mai repede decât compuşii respectivi de aluminiu. Sunt
indicaţi pentru apele cu un pH mai scăzut(8,2-8,5).
 Cantitatea de coagulant necesar depinde de gradul de
turbiditate şi de coloraţia apei. Diagrama de mai jos dă
cantităţile de Al2(SO4)3 necesare, în funcţie de gradul de
turbiditate al apei (p.p.m. SiO2).
❖ Pentru stabilirea precisă a cantităţilor de coagulant şi a
timpului de agitare şi de limpezire, se fac încercări în laborator
cu proba de apă, divizată întru-un număr suficient de flacoane
cu un dop şlefuit.

❖ Tratamentul cu coagulanţi se poate face chiar în conducta

de apă brută, care leagă bazinele de decantare cu filtrele de
nisip. Precipitatele sunt reţinute de filtre.

❖ Prin tratarea cu coagulanţi, se îndepărtează din apă şi o

parte din acidul silicic coloidal (până la 50% şi până la 80%
din substanţele organice în suspensie).
 Figura următoare reprezintă schematic o asemenea
instalaţie:

Instalaţie pentru tratamentul cu floculanţi

1-soluţia de floculant; 2-aparat de dozare; 3-filtru de nisip;
4-conducte pentru apa de spălare a filtrului.
• Pentru limpezirea cantităţilor mari de apă, amestecul
cu soluţia se face în bazine speciale, în care se
realizează depunrea precipitatelor.
• Se utilizează în acest scop bazine clarificatoare cu
agitatoare, prevăzute cu dispozitive de adunare a
precipitatelor la fundul recipientului şi cu dispozitive
de evacuare a acestor precipitate. Timpul necesar
coagulării şi decantării în bazine este de 2-3 ore la
temperaturi sub 40°C. Apa evacuată din bazin este de
obicei trecută prin filtre mecanice, pentru limpezirea
definitivă.
Clarificatorul
1-motor electric; 2-pod şi placă turnantă; 3-palete racloare;
4-conducte pentru evacuarea nămolului; 5-intrarea apei brute;
6-ieşirea apei limpezite.

▪ Concentraţia soluţiilor de coagulanţi, care se introduc în recipientele de

coagulare, variază între 5% şi 10%- substanţă deshidratată.
▪ Apa limpezită prin coagulare va avea un reziduu fix diminuat datorită
eliminării substanţelor organice.
 II.3.Filtrarea
✔ Cele mai fine suspensii din apă sunt îndepărtate
prin filtrare. Se utilizează, ca masă filtrantă, nisipul
cuarţos, aşezat în straturi de 800-1000 mm în filtre
lente sau în filtre rapide.
✔ Cantitatea de apă filtrată printr-un strat de nisip
depinde de mărimea grăunţilor de nisip, de
grosimea stratului filtrant, de presiunea apei şi de
temperatură.
Pentru o bună alegere a nisipului filtrant, trebuie să facem în
prealabil o serie de determinări:

a.Separarea categoriilor de grăunţi pe mărimi

progresiv descrescătoare
b.Determinarea porozităţii (volumul golurilor între
grăunţi)
c.Determinarea trecerii apei printr-o coloană de
nisip (percolaţia)
❑Filtrele lente sunt bazine de mare capacitate, umplute cu
straturi de pietriş şi nisip, prin care apa se scurge cu o
viteză redusă.
Filtru lent descoperit
a-strat de pietriş de 1-25 mm; b-strat de nisip de 5-10 mm;
c-strat de nisip de 0,5-10 mm;d-strat de apă gros de 50-
100 cm.

Filtrele deschise prezintă dezavantajul că îngheaţă în

timpul iernii.
După un timp oarecare, filtrele se îmbâcsesc cu materiile
reţinute şi trebuie curăţate.
❑Filtre rapide sau mecanice . Pentru filtrarea apei cu
viteze sporite (5-12 m/h), se utilizează filtrele
mecanice; recipiente metalice umplute cu nisip, în
care apa se introduce cu presiune.
▪ În mod obişnuit, apa este tratată în prealabil cu
coagulanţi. Precipitatele se depun în porii stratului de
nisip. Filtrul va fi deci curăţat la intervale de timp
regulate, de obicei o dată la 24 ore. Filtrele rapide se
utilizează cu succes la limpezirea apelor continând
suspensii de argilă coloidală şi a apelor feruginoase,
tratate prealabil cu sulfat de aluminiu. Purificarea
bacteriologică este inferioară, din care cauză apa
filtrantă va fi sterilizată.
Filtru rapid cu dispozitiv de spălare
1-intrarea apei brute; 2-evacuarea apei filtrate; 3-intrarea apei de
spălare; 4-evacuarea apei de spălare; 5-dispozitiv pentru
amestecarea stratului de nisip în timpul spălarii.
• Pentru debitele foarte mari se utilizează bazine construite din
beton armat, cu o capacitate de peste 100 m3. Curăţirea masei
filtrante se face injectând apa sub presiune, în amestec cu aer
comprimat la 4-5 atm.
• Filtrele utilizate la tratarea apelor potabile pot fi încărcate cu
diferite mase filtrante: nisip, cuarţ, marmoră, dolomită, antracit.
 II.4.Sterilizarea apei
• Sterilizarea apelor potabile, urmăreşte distrugerea
radicală a microbilor patogeni. În operaţiile de limpezire a
apei, numai o parte din microorganisme sunt îndepărtate.
• Sterilizarea este o operaţie specială, efectuată, de
obicei, după operaţiile de sedimentare, coagulare şi
filtrare.
• Pentru debite reduse de apă, un procedeu eficace este
sterilizarea prin fierbere. Procedeul este însă prea
costisitor. Apa fiartă, are un gust neplăcut, nefiind cu totul
lipsită de oxigen, de CO2 şi de bicarbonaţi, care prin
fierbere trec în carbonaţii respectivi, insolubili.
• Pentru debitele mari de apă, se utilizează procedeele cu
raze ultraviolete, cu ozon sau cu clor.
 II.4.1.Sterilizarea cu raze ultraviolete
• Razele ultraviolete, cu lungimile de undă cuprinse între
0,38-0,16 μ(3800-1600 Ǻ) au proprietăţi microbicide
remarcabile. Datorită acestor raze, apele curgătoare se
autosterilizează într-un timp foarte scurt. Apele tulburi nu pot
fi sterilizate cu raze ultraviolete; particulele în suspensie şi
coloizii absorb aceste raze.
• Radiaţiile sunt produse de lampa de cuarţ cu vapori de
mercur. Pentru că aerul absoarbe o mare parte din razele
ultraviolete, lămpile sunt introduse chiar în conductele prin
care curge apa.
• Radiaţiile nu alterează gustul şi mirosul apei.
• Lampa de cuarţ
 Procedee chimice de sterilizare
❖II.4.2.Procedee chimice de sterilizare

❖ Substanţele chimice bactericide în dozele indicate de felul

apei şi de natura microbilor, pot steriliza complet apele,
modificându-le de cele mai multe ori gustul, mirosul şi
culoarea. Din această cauză, dintre toate antisepticele
cunoscute, niciunul nu se întrebuinţează la sterilizarea apelor
de alimentare a oraşelor. Pentru debite mici de apă, se
utilizează permanganaţii alcalini şi alcalino-feroşi. Pentru
debitele mari, se utilizează oxidanţii gazoşi, ozonul şi clorul.
❖ Sterilizarea apelor pentru consumul centrelor mai puţin
populate (în timpul epidemiilor sau în campaniile militare)
se poate realiza cu succes întrebuinţând diferite combinaţii
chimice.
• a.Sterilizarea cu permanganat de potasiu este
foarte comodă: se adaugă apei obişnuite 0,03 g
permanganat de potasiu/litru şi apelor suspecte 0,06 g/litru
de apă.
• După 10 minute se adaugă o sare manganoasă (MnSO 4)
care formează un precipitat de oxid de mangan; acesta are
şi rolul de a limpezi apa. Permanganatul de potasiu
acţionează prin efectul său oxidant. Excesul de
permanganat este înlăturat prin adaosul sării manganoase.
• Limpezirea definitivă se realizează trecând apa printr-
un filtru cu vată sterilizată.
• În locul KMnO4, care conferă apei un gust neplăcut,
poate fi întrebuinţat Ca(MnO4)2, oxidant neutru care dă ca
produs de reducere manganitul de calciu insolubil în apă.
• b.Manganatul de bariu sau de stronţiu, în prezenţa CO2
din apă, dă permanganatul respectiv, cu degajare de oxigen,
în mare parte sub formă de ozon, bactericid foarte puternic.
• Manganatul în pulbere, se amestecă cu nisip, obţinându-se
astfel o masă filtrantă prin care se trece apa de sterilizat.

• c. Pentru apele tulburi se poate utiliza un amestec de KMnO4

şi alaun. Se agită câteva minute 1 m3 de apă cu amestecul:
KMnO4.............................30 g
Alaun pulbere................100 g
Na2CO3.............................90 g
CaO..................................30 g
• După depunerea precipitatului gelatinos se filtrează.
• d. Un amestec de 0,015 g hipoclorit de calciu+0,08 g NaCl la
litrul de apă distruge foarte repede bacilul tific, paratific şi
vibrionul holerei. Câteva picături de HCl măresc foarte mult
eficacitatea microbicidă.

• e. Fluorura de argint, în proporţie de 2g/m3 apă, asigură

sterilizarea completă a apelor obişnuite.
 Sterilizarea cu ozon

• Ozonul se obţine trecând un curent de aer, printr-un câmp de efluvii

electrice, care seproduc între doi conductori electrici C1 şi C2, separaţi fie
prin doi dielectrici D1 şi D2, fie prin stratul de aer, în care caz, unul din
conductori este prevăzut cu o serie de vârfuri v.v.v.
• Dozarea ozonului în aer ozonizat, se bazează pe acţiunea oxidantă a
ozonului asupra iodurii de potasiu cu punerea în libertate a iodului, care
poate fi titrat cu o soluţie de n/10 tiosulfat.
 În figura următoare este schiţată instalaţia de ozonizare a unei uzine
cu un debit de 80.000 m3 apă sterilizată în 24 ore. Aerul trecut prin
filtre cu cocs şi turnuri uscătoare cu CaCl2 este ozonizat într-o baterie
de 6 ozonizatori, alimentaţi de un curent electric de 22.000 volţi.

Aerul ozonificat este repartizat într-o serie de emulsori cu diferite debite.

Din bazinul E apa sterilizată este evacuată la staţia de pompe, de unde este
refulată în reţeaua de alimentare.
 Sterilizarea cu clor
• Bacilul tific şi colibacilii sunt distruşi foarte repede, chiar
mai repede decât germenii nepatogeni. În soluţiile apoase de
clor, se formează acid hipocloros, care se descompune uşor în
HCl antiseptic şi O2 oxidant.
• Puterea de sterilizare a clorului scade în mediu bazic: apele
cu pH > 7 tratate cu 0,2 Cl2/m3, după 3 minute, mai conţin încă
40% din numărul iniţial al colibacililor. Temperatura
favorizează puterea de sterilizare a clorului, în timp ce
turbiditatea o diminuează.
• Cantităţi prea mici de clor, creează pericolul reviviscenţei
(mai ales pentru apele cu pH > 7); microbii atacaţi numai
parţial, se debarasează de porţiunea atinsă şi îşi refac celula
după un timp oarecare.
• Excesul de clor provoacă o serie de
dezagremente. Apa capătă miros şi gust neplăcut,
datorită fie prezenţei urmelor de gudroane şi de
fenoli (care trec uşor în clorofenoli cu miros foarte
neplăcut) fie prezenţei compuşilor solubili de Fe şi
Mn, care trec în FeCl3 şi MnCl3 (uşor
hidrolizabile, cu formarea precipitatelor
hidroxizilor respectivi) dând apei un gust metalic.
• Apele supuse clorurării vor fi deci în prealabil
aerate şi filtrate. Apele colorate – datorită
humaţilor şi altor substanţe organice – pentru
decolorare vor fi tratate cu o anumită cantitate de
clor, înainte de filtrare.
• Supraclorurarea apelor este indicată în cazul
când apele conţin diverse microorganisme
vegetale şi animale, care nu pot fi distruse decât
printr-un exces variabil de clor peste dozele (0,1-
0,3 mg clor/litru) necesare distrugerii microbilor
patogeni. Excesul de clor necesar se apreciază
adăugând probei de apă, cantităţi crescânde de
clor, până când cantitatea de clor, dozată după 1
minut, va fi aproape identică cu rezultatul dozării
după 5 minute.
• Rezultă că adaosul de 3mg clor/ litru este cel
necesar distrugerii tuturor microbilor şi
microorganismelor din proba de apă; se zice că
proba de apă a atins punctul de saturare cu clor.
 Sterilizarea cu dioxid de clor

• S-au făcut încercări reuşite de sterilizare a apelor cu

dioxid de clor (ClO2) care s-a dovedit a fi un sporicid
foarte eficace.
• Cantitatea de dioxid de clor necesară sterilizării este
mult mai mică decât cea de clor.
• Apele potabile sterilizate cu clor trebuie să nu
conţină peste 0,1 g clor/m3.
 Procedura sterilizării cu clor gazos.

• Se utilizează clorul gazos din cilindrii de oţel. Sterilizarea cu

clor gazos se realizează cu ajutorul unor aparate aşezate pe
traseul reţelei de distribuţie a apei; timpul scurs de la
adăugarea clorului până la consumarea apei nu trebuie să fie
prea lung.
• Pentru evitarea coroziunii instalaţiilor, clorul să fie perfect
uscat şi să se menţină perfect uscat pe tot traseul, până la
aparatul de solvire.
 Sterilizarea cu hipocloriţi
• Pentru sterilizarea unor debite mai mici de apă potabilă, se
utilizează soluţiile de hipoclorit de sodiu şi mai ales de
hipoclorit de calciu, cu un titru cunoscut, în grade
colorimetrice. Un grad colorimetric corespunde la 1 litru de
clor gazos (la 0°C şi 760 mm col.Hg) sau la 317 g clor, degajat
de 1 kg de hipoclorit.
• Dozarea clorului se face titrând soluţia apoasă de hipoclorit
cu o soluţie titrată de As2O3 indicator indigo.
• Soluţiile de hipocloriţi se descompun uşor sub acţiunea CO2
din aer, a căldurii şi a luminii. Înainte de întrebuinţare, trebuie
să se facă neapărat verificarea soluţiilor de hipocloriţi.
• Tratamentul cu hipocloriţi se aplică după filtrarea apei şi
eventual după tratamentul cu coagulanţi.
 Transportul, stocarea şi distribuţia apei potabile
• Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din
fontă sau oţel, mai rar din polietilenă, sticlă sau
ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru
a asigura că nu reacţionează cu apa sau nu cedează
substanţă către aceasta
• Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă
poate fi cel terminal (ca ramurile unui copac) sau cel
inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o
conductă nu înseamnă automat privarea de apă a
tuturor celor situaţi la distanţă de acel punct. Reţeaua
trebuie să fie bine protejată, să nu îngheţe, să nu fie
avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub
cea de canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi
contaminări.
• Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a
apei poate fi gravitaţională sau presională (bazată pe
pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune,
pentru ca în caz de neetanşeităţi apa să iasă din ea şi să
nu se poată infiltra din exterior substanţe
contaminante.Presiunea se asigură în reţea suplimentar
cu unde e nevoie. Pe reţea se intercalează şi rezervoare.
Acestea trebuie atent protejate, curăţate periodic etc.
• Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către
autorităţile sanitare şi de către furnizor. Se prelevează
probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul
reţelei şi de la robineţi ai consumatorilor. Pentru a
contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele
mai depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar
nici prea mult. De aceea sunt dezavantajate reţelele
foarte lungi sau asimetrice de distribuţie.
 Corectarea apelor de băut
• Gustul şi mirosul. Unele ape au miros şi gust neplăcut, datorită
fie substanţelor minerale solvite (gust de rugină, de pucioasă
etc.) fie produselor descompunerilor organice, fie prezenţei
algelor, protozoarelor etc.
• În cazul sterilizării apelor cu clor, combinaţiile fierului şi ale
manganului, trec în clorurile respective (Fe Cl3, MnCl3); prin
hidroliză acestea lasă în apă suspensii foarte fine de hidroxizi
care conferă apelor gustul specific de rugină. Apele care conţin
urme de fenoli, vor căpăta gustul conferit de clorofenolii
formaţi în urma sterilizării cu clor. Mirosul datorat
clorofenolilor, poate fi înlăturat cu cărbune activ, sau prin
perclorare cu clor şi declorare cu bioxid de sulf.
• Gazele mirositoare pot fi eliminate prin insuflare de aer
comprimat. Ozonizarea înlătură în mare parte mirosul
substanţelor oxidabile.
• Filtrarea prin cărbune activ sau prin pământuri adsorbante
este indicată, în multe cazuri, pentru eliminarea substanţelor
mirositoare.
• Tratamentul cu var şi sodă înlătură mirosul de petrol.
• Mirosul datorat planctonului poate fi înlăturat prin filtrare pe
cărbune activ, sau prin clorurare cu adăugare de amoniac,
oxidare cu KMnO4 sau cu ozon, după speciile de alge care
provoacă mirosul.
• Culoarea gălbuie sau chiar maron închis a apelor, este
datorată în general compuşilor coloraţi solubili ai acizilor
humici şi, în anumite cazuri, descompunerii plantelor (frunze,
lemne papură etc.).
• Decolorarea poate fi realizată fie prin filtrare prin straturi de
pământuri decolorante, sau de cărbune activ, fie prin
coagularea cu sulfat de aluminiu, alaun sau clorură ferică,
urmată de filtrare prin straturi de nisip.
 Corectarea calităţilor chimice ale apelor potabile

• Apele filtrate, pot avea unele caractere care le fac

improprii utilizării ca apă de băut: gust, miros, culoare,
alcalinitate sau aciditate, o mineralizare prea mare etc.
În aceste cazuri, apele sunt supuse unor operaţii
suplimentare de corectare a calităţilor lor chimice:
• a) aerarea, b) degazarea, c)dezacidifierea, d)
deferizarea, e) demanganizarea, f) demineralizarea.
 Aerarea
• Apele naturale conţin cantităţi apreciabile
de aer în soluţie. Prezenţa aerului şi a
dioxidului de carbon, conferă apelor potabile
gustul plăcut de apă proaspătă. În unele
cazuri, apa conţine însă puţin aer solvit, din
care cauză apa trebuie aerată înainte de a fi
distribuită în reţeaua de alimentare.
• Aerarea apelor se practică şi pentru
îndepărtarea gustului şi mirosului neplăcut şi
mai ales pentru oxidarea materiilor organice
putrescibile.
• Cantitatea de oxigen absorbită din aer,
depinde direct de timpul de contact al apei cu
aerul.
• Prin aerare, se îndepărtează, în mare parte şi
gazele solvite în apă(H2S, CO2 etc.).
• Prin scăderea conţinutului de CO2 liber, o parte
din bicarbonaţii de calciu şi magneziu, trec în
carbonaţii respectivi, care precipită; apa îşi
micşorează duritatea temporară.
• Pentru îndepărtarea CO2 agresiv, apa aerată este
trecută printr-un strat de dolomită calcinată.
• O instalaţie pentru aerarea apei prin cădere se
compune dintr-un turn de scânduri, bazin de
decantare şi filtru.
 Instalaţia pentru aerarea apei prin cădere
1-turn de scânduri; 2-bazin de decantare; 3-filtru;
4-bazin pentru apa epurată.
 Alte instalaţii de aerare, pulverizează apa, în jeturi de înălţimi variabile,
depinzând de presiunea apei şi de diametrul orificiilor dispozitivelor de
pulverizare. O asemenea instalaţie este alcătuită dintr-un fascicul de ţevi
orizontale, prevăzute cu un mare număr de dipozitive de pulverizare. Apa
pătrunde în fascicul venind cu presiune dintr-un turn înalt (5-15 m). Apa
pulverizată străbate un drum egal cu dublul înălţimii jetului şi cade în
picături fine pe un strat filtrant de nisip, marmură, dolomită calcinată, cocs
sau piroluzită, după natura apei care se epurează.
Aerarea apei prin pulverizare
1-fascicul tubular; 2-filtru de nisip.
• Dezodorizarea se realizează cu succes prin procedeul
injectării de aer comprimat, în tuburi găurite, aşezate la
anumite distanţe (50-200 cm) sub nivelul apei. Se insuflă aer
cu presiunea de cca. 0,5 kg/ cm2, cu debitul de 45-50 litri
aer/m3 apă. În cazul mirosului, datorat algelor, dezodorizarea
este aproape completă.
• Degazarea. Pentru înlăturarea totală a gazelor solvite în
apă, se utilizează vidul, vaporii, sau reactivi chimici
specifici. Aparatele care utilizează vidul sunt puţin
răspândite din cauza costului ridicat al instalaţiei. Aparatele
cu vapori sunt mai economice, utilizând de obicei aburul
mort; aproape de 100°C gazele solvite în apă se degajă în
proporţia 98-99%. Urmele de gaze se antrenează cu vaporii
supraîncălziţi.