EVENIMENTE IMPORTANTE IN ISRAEL

SECOLUL XX
MANDATUL BRITANIC PENTRU
PALESTINA
 In noiembrie 1917 inainte ca Marea Britanie sa
cucereasca Ierusalimul si teritoriul numit
Palestina,Lordul Balfour emite Declaratia
Balfour,adresata de fapt Lordului Rotschild.Declaratia
reprezenta promisiunea Marii Britanii de a sprijini
crearea unui stat national al evreilor in teritoriul numit
Palestina,fara a viola drepturile religioase si civile ale
comunitatilor non-evreiesti(Palestina era deja locuita de
arabi).
DECLARATIA BALFOUR
 Teritoriul Palestinian a fost impartit in Transiordania si
Palestina(la vest de Iordan,sub autoritate britanica)
Mandatul britanic pentru Palestina a fost de fapt o
împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a
fost adoptată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 26
septembrie 1923.
 Imigranții evrei și termenii mandatului au condus la
revolte ale arabilor în 1920 și 1921. Răspunsul autorităților
britanice a fost adoptarea unui sistem de cote de imigrație.
Astfel era limitat numărul anual de imigranți evrei care
intrau în Palestina(cu anumite exceptii).Revoltele arabilor
au dus la infiintarea asa numitei “Haganah”( forma de
aparare evreiasca importiva arabilor).Aparitia cat mai
multor aliati ai nazistilor si a miscarilor fasciste au dus la o
crestere a imigratiei in Palestina,ceea ce a dus si la o
crestere a economiei,in ciuda conflictelor cu arabii.
REVOLTA ARABĂ MAJORĂ ÎN
PALESTINA (1936-1939),
 Creșterea imigrației evreiești a contribuit la o revoltă arabă
majoră în Palestina (1936-1939), o revoltă națională care dorea
încetarea conducerii britanice. Britanicii au răspuns cu Comsia
Peel (1936-37), care a recomandat ca un teritoriu exclusiv
evreiesc să fie creat în Galileea și de-a lungul a mare parte din
coasta vestică (care necesita mutarea a 200.000 de arabi) iar
restul devenea un teritoriu exclusiv arab. Politica „Cărții Albe”
din 1939, a stabilit că odată cu venirea în Palestina a peste
450.000 de evrei, obiectivul Declarației Balfour de a stabili un
cămin național pentru națiunea evreiască a fost îndeplinit în mai
puțin de 10 ani. Politica a stabilit că 75.000 de imigranți evrei
vor putea să intre în Palestina în perioada 1940-44, după care
orice migrație avea nevoie de acordul (puțin probabil) arabilor.
Atât liderii evrei cât și arabi au respins politica „Cărții Albe”.
 Retragerea britanica a fost finalizată în mai 1948.
Oricum, Marea Britanie a continuat să îi țină pe evrei în
Cipru până în martie 1949. În 14 mai 1948, ultimele
forțe britanice au părăsit Haifa. Agenția Evreiască,
condusă de David Ben Gurion, a declarat înființarea
Statului Israel, în conformitate cu Planul de Împărțire al
ONU din 1947. Ben Gurion a devenit Prim Ministru al
noului stat.
 Violențele arabo-evreiești au crescut în primăvara din 1948 odata cu retragerea
treptată a trupelor britanice. Britanicii au impus un embargou pentru arme, care în
realitate îi afecta doar pe evrei din vreme ce arabii palestinienii primeau ajutoare
de la statele arabe vecine. Până în mai 1948, 150.000 arabi au fugit sau au fost
alungați din Palestina în statele vecine.
 Membrii Ligii Arabe, Egiptul, Transiordania, Siria, Liban și Irak au refuzat să
accepte Planul de Împărțire a ONU și au proclamat dreptul autodeterminării
pentru arabii din întreaga Palestină. Aceste țări au declarat război noului stat
Israel și au procedat imediat la invadarea teritoriului Palestinei. Arabia Saudită
și Sudan au contribuit de asemenea cu anumite trupe. La sfârșitul lui noiembrie,
un armistițiu local a fost mediat între israelieni, sirieni și libanezi. La 1
decembrie, emirul Abdallah a anunțat unirea Transiordaniei cu palestinienii arabi
de la vest de Iordan, noul stat urma să se numească Regatul Hașemit al Iordaniei.
În ianuarie 1949, în Israel au avut loc primele alegeri. În iunie 1967 o nouă
tentativă de a întări solidaritatea dintre ţările arabe, făcută de Nasser şi urmată de
cererea de retragere a forţelor de intervenţie ONU de la blocajul provocator al
navelor israeliene din Golful Aqaba spre care se deschidea şi portul israelian
Eilat, a creat motivul unui atac israelian ulterior. În ciuda amplitudinii coaliţiei
arabe, armata statului evreiesc a obţinut, sub conducerea lui M. Dayan si Y.
Rabin, succese rapide pe toate fronturile, obţinând în şase zile controlul Sinaiului
(revenit apoi Egiptului în 1979), al „fâşiei” Gaza, Cisiordaniei şi a celorlalte
înălţimi de pe Golan, înspre Siria.