BOLI CHIRURGICALE ALE APENDICELUI

ANATOMIE

• Apendicele cecal este un diverticul alungit şi

strâmt, de lungime variabilă, 5 - 15 cm, inserat
la 2 cm sub anastomoza ileocecală, de regulă pe
marginea stângă a cecului.
• Este evident că sediul său va urmării localizarea
cecului care în mod normal se află în fosa iliacă
dreaptă, dar va putea fi găsit şi în poziţie joasă,
pelvică, în micul bazin sau subhepatic.
• In raport cu cecul cel mai adesea se află
laterocecal intern sau stâng cu direcţia joasă dar
poate avea şi o inserţie înaltă sau dimpotrivă un
traiect retrocecal.
• Inflamaţia apendicelui - apendicita - reprezintă
o afecţiune cu o frecvenţă însemnată, care apare
clinic sub aspecte foarte diverse.
• O primă clasificare care se impune în studiul său este aceea care împarte apendicitele în: acute
şi cronice.
• Afecţiunea se poate observa la toate vârstele, cu un maxim de frecvenţă în copilărie şi
adolescenţă între 5 şi 20 de ani. Suferinţa este foarte rară, dar nu excepţională, la sugari. Ea
poate afecta bătrânul, până la vârsta cea mai înaintată, la care perforaţia gangrenoasă a
organului nu este o excepţie.
• Din punctul de vedere al afectării pe sexe este de două ori mai frecventă la bărbaţi decât la
femei.
• In etiologia suferinţelor inflamatorii ale apendicelui, rolul eredităţii, al predispoziţiei familiare
legată de o dispoziţie specială anatomică a ceco-ascendentului responsabilă de dilataţia
segmentului, creând stază stercorală în “a monte”, nu a fost dovedit efectiv.
• Raporturile între colitele cronice şi apendicite sunt însă evidente, unele putând declanşa pe
celelalte. Alimentaţia bazată în principal pe carne este poate responsabilă de frecvenţa mare a
apendicitelor la unele colectivităţi sau rase, în raport cu raritatea lor la altele.
• Este cunoscut de asemeni faptul că, accidentul inflamator acut apendicular apare de obicei pe
un teren pregătit de către pusee inflamatorii apendiculare anterioare.
• În ceea ce priveşte apendicita acută, trei factori merită a fi luaţi în discuţia etiologică:

- rolul infecţiilor generale în raport cu frecvenţa apendicitei acute.

- raportul între apendicită şi prezenţa parazitozelor intestinale (tricocefal, oxiuri,

ascarizi).

- apendicita acută şi gestaţia care oferă condiţii prielnice de producere prin constipaţie şi
creşterea virulenţei colibacilului.

• Printre infecţiile acute frecvent responsabile de apariţia apendicitelor pe primul loc se situează
gripa şi afecţiunile pulmonare epidemice, anginele, febrele eruptive - scarlatina, rujeola,
rubeola şi infecţiile intestinale, tifoida în particular.
• În finalul acestor consideraţii etiologia este de menţionat asociaţia relativ frecventă a
apendicitei cu inflamaţiile organelor din vecinătate, colicistita, pielonefrita dreaptă, salpingita
dreaptă, (faptul fiind datorat probabil unei tulburări generale comune responsabilă -
colibaciloză).
 APENDICITA ACUTĂ

Anatomie patologică:

• Interesarea apendicului în apendicita acută

poate fi de grade variabile.
• - Apendicita acută catarală sau congestia
apendiculară este manifestarea cea mai benignă
a unei infecţii apendiculare acute.
• Organul apare congestionat, edematos, cu o
reacţie ganglionară eventual importantă în
special la copii.
• El poate fi liber în cavitatea peritoneală sau
aderent la cec sau ileon, la epiploon sau un alt
organ din vecinătate. Prezenţa unei cantităţi
moderate de lichid seros, rozat poate fi
descoperită la deschiderea fosei iliace drepte.
• Pe secţiune, mucoasa apare îngroşată cu
ulceraţii superficiale şi pete echimotice în
submucoasă.
• Apendicita flegmonoasă sau supurată
se trădează adesea prin prezenţa de lichid
seropurulent inodor la deschiderea fosei iliace
drepte. Apendicele este turgescent, cu diametrul
mult mărit, erectil, în limbă de clopot.
• False membrane şi depozite de fibrină se găsesc
pe suprafaţa sa iar mezoul este infiltrat friabil şi
purtător al unei edemite importante.
• Apendicul poate fi liber, dar cel mai adesea
aderă la o faţă a cecului, la ileon, epiploon pe
care le modifică edematos şi congestiv.
• La deschiderea piesei pot fi găsiţi coproliţi în
lumen - mucoasa este sediul unor largi ulceraţii
cu focare purulente.
• Se găsesc deasemeni microabcese parietale,
rezultate din transformarea foliculilor limfatici.
• Apendicita acuta necrotico-hemoragica
reprezintă un grad în plus de afectare inflamatorie
parietală apendiculară evoluând cu perforaţia
organului datorată grefării infecţiei anaerobe pe
focarele ischemice apendiculare.
• Zona interesată are aspect de frunză veştedă, este
flescă şi se însoţeşte de edem al mezoului, de
adenopatie regională, de puroi fetid, adeseori
amestecat cu gaze, abundent în marea cavitate.
• Ansele intestinale sunt congestionate, aglutinate
prin false membrane, epiploonul este infiltrat,
edematos.
• În afara acestor tipuri de leziuni apendiculare, tipic
inflamatorii, pot exista şi aspecte mai rare, la care
inflamaţia poate apare secundar, ca în cazul
infarctului apendicular primitiv sau secundar
volvulusului apendicular sau a infarctului izolat al
mezoapendicelui.
• Semne clinice

• Aspectele clinice ale apendicitei acute sunt multiple.

• Ele variază cu gradul infecţiei, sediul organului, modul de apărare peritoneală, vârsta şi
rezistenţa bolnavului.
• In această variabilitate este posibilă totuşi individualizarea unui tablou simptomatic tipic,
pentru apendicita acută.
• Boala se anunţă prin apariţia durerii abdominale, uneori cu intensitate progresivă, alteori
violentă de la început, care se localizează repede la nivelul fosei iliace drepte şi adeseori
periombilicale cu iradieri către bazin, coapsă, sau regiunea lombară în funcţie de sediul
organului în raport cu cecul.
• Simultan survin (unul sau două) vomismente, reflexe, alimentare sau bilioase în raport cu
timpul scurs de la ultimul prânz sau senzaţii de greaţă.
• Acestor două simptome li se alătură tulburări intestinale manifestate frecvent prin constipaţie,
cu oprirea precoce a tranzitului pentru gaze. Apariţia emisiilor diareice întâlnite uneori riscă să
întârzie diagnosticarea afecţiunii.
 Temperatura creşte moderat şi pulsul devine accelerat.
• Examenul bolnavului trebuie început cu inspecţia peretelui abdominal, urmărind
participarea acestuia la mişcările respiratorii.
• Uneori tusea provoacă durere vie la nivelul fosei iliace drepte, moment în care bolnavul
duce mâinile către regiune - semn deosebit de valoros în enunţarea diagnosticului.
• Palparea abdomenului trebuie începută din fosa iliacă stângă, progresiv către dreapta.
La palparea fosei stângi se poate induce o durere centrolaterală, în fosa dreaptă legată de
împingerea gazelor către cec (S. Rowsing).
• Toate semnele sunt cantonate la nivelul fosei iliace drepte.
• Uneori simpla atingere a tegumentului este foarte dureroasă, hiperestezia cutanată
putându-se opune examenului în profunzime.
• Cel mai adesea mâna descoperă la acest nivel apărarea musculară depăşită prin
blândeţea şi insistenţa palpării în măsură să precizeze fidel sediul durerii, alteori de netrecut
când contractură musculară atestând deja o reacţie peritoneală.
• Examenul nu va fi complet, decât după practicarea tuşeului rectal sau a celui vaginal în
stare să descopere durerea pelvină asociată celei iliace precizând astfel forma iliopelviană a
afecţiunii.
• Paraclinic
• Controlul de urgenţă a leucocitozei este
întotdeauna un adjuvant preţios al diagnozei, ea
oscilând între 10 şi 18.000 în formele tipice cu
80% polinucleozare.
• Combinaţia dozajului proteinei C reactive cu
leucocitoza şi V.S.H. permit diagnosticul
apendicitei în 96% din cazuri la copii.
• Nu există un singur semn care să fie în măsură
să ateste gradul exact al inflamaţiei apendiculare
- evoluţia stării clinice a bolnavului trebuie
minuţios urmărită şi în acelaşi timp trebuie să se
aibă în vedere faptul că nu există un paralelism
între intensitatea semnelor clinice şi leziunile
anatomice ale organului.
• Evoluţia unei apendicite acute are o evoluţie
imprevizibilă, dogma intervenţiei chirurgicale
sistemice rămânând intangibilă.

Aspect de apendicita acuta ecografic (foto sus) si

irigografic (foto jos)
• Evoluţia

• Criza apendiculară acută evoluează variabil. Uneori fără tratament sau sub influenţa pungii cu
ghiaţă, a dietei, criza poate ceda în câteva ore sau câteva zile, situaţie în care vorbim de colica
apendiculară.
• Cel mai adesea însă criza se agravează şi evoluează în două moduri, fie către apariţia unei
peritonite progresive, fie către formarea unui plastron.

• Peritonita progresivă poate apare la oricare bolnav în criză apendiculară. Nici un semn
docmatic nu o anunţă. Către a treia sau a patra zi de evoluţie, posibil chiar liniştită în urma
unor măsuri de temporizare, durerile reapar, însoţite de vomismente, temperatura creşte
progresiv, pulsul se accelerează şi apare contractura musculară.
• Douglasul devine dureros la tuseul rectal iar în examenul sângelui leucocitoza este constant
crescută.
• Unele peritonite se instalează în doi timpi. Criza este urmată de o perioadă de linişte care se
poate întinde pe durata a câtorva zile, ca apoi să reapară, în forma ei dureroasă fie cu prilejul
unei purgaţii intespetive, fie la reluarea alimentaţiei.
• În marea majoritate a cazurilor de peritonită apendiculară cu evoluţie în doi timpi la
intervenţia chirurgicală apendiculul este aproape întotdeauna găsit cu perforaţie.
• În situaţiile în care criza acută nu este urmată de peritonită generală dar nici nu
cedează, ci se agravează (continuându-se) la nivelul fosei iliace drepte plastronul
apendicular poate apare.
• Plastronul apendicular este, în fapt, o varietate de peritonită plastică şi fibrinoasă, cu
aspect tumoral, la constituirea formaţiunii participând peritoneul perietal, epiploonul, ileonul
terminal, cecul, toate unite prin aderenţe la început laxe apoi solide greu de disecat pentru a
ajunge la apendic.
• Instalarea plastronului apendicular este anunţată de dureri, vomismentele se calmează
dar sunt înlocuite de o constipaţie rebelă şi anorexie. Temperatura se ridică între 38 şi 39 şi
pulsul rămâne rapid.
• La nivelul fosei iliace drepte se palpează acolată la arcada inghinală o masă tumorală
dureroasă, prost delimitată părând a prinde în fixitate (posterioară) şi peretele abdominal
anterior.
• Apariţia unui astfel de plastron constituie întotdeauna un semnal de alarmă căci
evoluţia sa se poate îndrepta către abcedare fapt care impune o urmărire atentă în mediu
spitalicesc.
• Uneori, sub influenţa tratamentului antibacterian şi a regimului alimentar, plastronul
regresează puţin câte puţin, durerea diminuă, temperatura scade progresiv, tranzitul materiilor
şi gazelor se normalizează astfel în câteva zile, bolnavul putând fi considerat vindecat,
trebuind însă să sufere apendicectomie secundar (sau înainte de) la 3 luni de la vindecare
• Evoluţia către abces este anunţată teoretic de creşterea în intensitate a durerii care
devine vie, şi care se poate însoţi de apariţia unor pusee diareice (indicând adesea migrarea
colecţiei către intestinul gros).
• Semnele cele mai constante ale abcedării sunt anorexia (absolută), limba saburală,
oscilaţiile curbei termice însoţite de frisoane şi transpiraţii profuse. Leucoritoza cu
polinucleoză atinge şi uneori depăşeşte 20.000/mm3.
• Local, plastronul devine viu dureros în centrul sau în marginea sa inferioară, zonă în
care se ramoleşte, semn al constituirii abcesului.
• De la acest nivel, în absenţa oricărei măsuri terapeutice abcesul se poate deschide la
piele (modificând tegumentul cu edem, congestie, circulaţie colaterală); mai rar în cec şi
uneori către rect cu apariţia unui debaclu purulent urmat de o scădere a temperaturii.
• Ruptura abcesului în peritoneu este excepţională, realizând o peritonită zisă în trei
timpi de gravitate extremă.
• În urmărirea evoluţiei unui plastron examenul cel mai instructiv rămâne acela al
sângelui - scăderea leucocitozei fiind întotdeauna martorul unei evoluţii clinice favorabile.
• În afara acestor tipuri evolutive, practica întâlneşte şi alte forme clinice de apendicită
acută, grave de la început cu prognotic rezervat.
 Peritonita purulentă (primitivă) de origină apendiculară debutează cu durere vie (în
lovitură de pumnal) la început în fosa iliacă dreaptă rapid răspândită în întreg abdomenul. Ea
este însoţită în primele ore de vomismente repetate, temperatura atingând uşor 39C, semn
diferenţial important în eliminarea unei peritonite prin perforaţie ulceroasă. Pulsul este rapid,
respiraţia accelerată, faciesul anxios fără a fi vorba de o veritabilă stare de şoc.
• La inspecţie abdomenul este imobil, nu participă la mişcările respiratorii. Palparea
descoperă contractura sub forma “abdomenului de lemn” (exagerată în fosa iliacă dreaptă unde
se întâlneşte hiperestezia cutanată).
• Tuşeul rectal este foarte dureros (în special către fosa iliacă dreaptă) .
• Realizarea unui astfel de tablou clinic impune intervenţia imediată, confuziile
diagnostice cele mai frecvente făcându-se cu perforaţia ulceroasă, veziculară sau salpingiană.
 Peritonita septică difuză de origine apendiculară are un alt aspect.
• În această situaţie intoxicaţia depăşeşte reacţia peritoneală, apendicele gangrenat neantrenând
decât reacţii locale discrete.

• Ceea ce frapează este faciesul cu aspect de intoxicat, accelerarea pulsului disociat de

temperatură care la scurt timp de la debut nu mai depăşeşte 38C.
• Oprirea tranzitului este incompletă, apărând adeseori diaree pe fondul unei balonări
abdominale.
• Tactul rectal nu mai este semnificativ (descoperă un sediu decis al durerii).
• Prognosticul acestor forme este deosebit de sever, abcesul putând surveni chiar în
condiţiile unui tratament chirurgical bine condus.
• În situaţia unei suferinţe abdominale acute lipsa unor semne specifice suferinţei
apendiculare la nivelul fosei iliace drepte nu este întotdeauna sugestivă pentru infirmarea
diagnosticului de apendicită acută.
 Situaţii topografice ectopice ale organului trebuiesc căutate şi semnele clinice
interpretate în favoarea emiterii unui diagnostic pozitiv de apendicită acută cu sediu pelvin,
retro-cecal, subhepatic sau mezoceliac.
• În apendicitele acute cu sediu pelvin simptomatologia poate îmbrăca forme de suferinţă
minoră, rectală sau genitală la femeie.
• Tuşeul rectal sau vaginal descoperind o vie sensibilitate la vârful degetului înserat către
dreapta şi o zonă infiltrata la acest nivel devine în această situaţie examenul cel mai evecator.
• Intervenţia de urgenţă se impune.
• Apendicita acută dezvoltată pe un apendice retrocecal va avea un sediu al
manifestărilor clinice care va trebui căutat către zona lombară, durerea şi contractura apărând
deasupra crestei iliace la bolnavul în decubit lateral stâng. O falsă interpretare a acestor
simptome poate lăsa spre abcedare evoluţia unei apendicite acute şi confuzia diagnostică cu
abcesul perinefretic.
• Criza de apendicită acută subhepatică poate simula o colecistită acută sau un abces
subhepatic în timp ce apendicita mezoceliacă îmbracă forme oclusive în primul rând datorate
aglutinării anselor subţiri în jurul focarului apendicular
 Apendicita acută în funcţie de vârstă şi teren

• La sugar apendicita acută este rară. Apărută, dă naştere unui tablou clinic caracterizat
prin dureri abdominale colicative, însoţite de vărsături şi ascensiune febrilă (38C). Palparea
digitală a regiunii fosei iliace drepte este urmată de flexia imediată a coapsei drepte.
• Prognosticul este rezervat căci evoluţia spre peritonită este frecventă.
• La copil în special la cel depăşind 2 ani suferinţa începe să devină mai frecventă.
• Modul de manifestare capătă forma clinică cu colici abdominale,
• ascensiune termică şi hiperleucocitoză.
• Nu de puţine ori suferinţa însoţeşte unele afecţiuni microbiene sau virale cu manifestări
intestinale care fac dificil diagnosticul. Formele grave de la început realizând tabloul unor
intoxicaţii grave cu vărsături repetate cu aspect negricios (vomito nigricaus) cu hipotermie şi
oligurie nu sunt rare.
• Şi în aceste situaţii actul chirurgical reprezintă singura soluţie terapeutică.
• La bătrâni apendicita acută nu este o afecţiune rară şi îmbracă aspecte cel mai ades
înşelătoare.
• Datorită reactivităţii mai slabe, tabloul clinic al bolii la debut este atenuat, boala
rămânând neidentificată până la complicarea ei, manifestată prin forme pseudo-ocluzive sau
tumorale.
• Diagnosticul diferenţial cu cancerul de ceco-ascendent rămâne dificil; 5 din cazurile
de apendicită acută îmbrăcând acest aspect.
• Apendicita acută la femeia însărcinată
merită o menţiune specială.
• În primele luni de sarcină, pe fondul
unui sindrom clinic, mai puţin tipic, suferinţa
poate fi interpretată fie ca o sarcină
extrauterină, fie ca o ameninţare de avort sau o
pielonefrită.
• În ultimele luni de sarcină, tabloul clinic
este şi mai derutant contractura musculară
putând lipsi, înlocuită de o contractură uterină
dureroasă de partea dreaptă.
• Erorile diagnostice în aceste situaţii sunt
foarte grave împiedicând decizia operatorie
salvatoare.
• Tratament

• Tratamentul apendicitei acute este chirurgical.

• Utilizarea antibioterapiei şi a pungii cu gheaţă în apendicita acută diagnosticată nu
poate opri evoluţia procesului peritoneal acut. Recunoaşterea suferinţei în primele 48 de ore
de evoluţie trebuie urmată de sancţiune chirurgicală de urgenţă indiferenr că apare la sugar,
copil, bătrân sau femeia însărcinată, unica sancţiune reprezentând o apendicectomia şi drenajul
cavităţii peritoneale.
• În plastronul apendicular constituit terapeutica încă este discutată, de la
intervenţionismul chirurgical imediat la temporizare şi tratament medical sub continuă
urmărire clinico-paraclinică conduitele sunt şi azi discutate.
• În plastronul apendicular este admisă însă ca cea mai verificată conduită, evitarea
intervenţiei chirurgicale imediate, urmărirea permanentă a bolnavului internat şi tratament
medical cu antibiotice cu spectru larg, pungă cu gheaţă, dietă.
• Apendicectomia va fi indicată în caz de evoluţie favorabilă după 3 luni.
• Urmărirea clinico-paraclinică a acestor bolnavi va putea sesiza eventuala abcedare a
plastronului care impune incizia şi drenajul colecţiei, în decursul căruia apendicele va fi
excizat doar dacă se oferă spontan; orice menevră practică în scopul decoperirii lui fiind
complexă şi periculoasă.
• În aceste sitaţii apendicectomia va fi tentată după 6 luni, în cursul intervenţiei existând
posibilitatea găsirii doar a unui rest apendicular urmare a amputaţiei spontane prin abcedare a
organului.
• Excizia lui este benefică deoarece lăsat pe loc poate fi punctul de plecare a unor noi
accidente acute grave.
• Prognosticul global al apendicitei acute este bun, dar mortalitatea nu este nulă.
• Executarea corectă a apendicectomiei, drenajul adecvat, a medicaţiei antimicrobiene,
sunt măsuri care au ameliorat în decursul timpului prognosticul bolnavului.
• Cu toate acestea, este încă recunoscută azi existenţa unei mortalităţi de 0,3-2% şi o
morbiditate prin complicaţiile apendicectomiei de până la 20%.
 Apendicita cronică

• Apendicita poate evolua sub forma ei cronică de la început oferind un teren propice
pentru dezvoltarea unei crize apendiculare acute. Pe de altă parte, criza apendiculară acută
care se vindecă rapid, fără intervenţie chirurgicală, poate creea condiţiile remanenţei unor
inflamaţii mai mult sau mai puţin atenuate la nivelul organului - apendicita cronică secundară
unei apendicite acute.
• Leziunile apendicitei cronice sunt foarte variate şi nu întotdeauna cantonate la nivelul
organului.
• În unele situaţii apendicul este aderent în parte sau în totalitate la nivelul cecului - în
poziţia retrocecală, putând adera prin vârful său la regiunea renală sau hepato-veziculară; în
cea latero-cecal internă la iloon, mezenter, epiploon, anexă la femeie adesea având un traiect
contorsionat, cudat.
• Alteori apendicul este liber cu caractere patologice diferite.
• Se poate prezenta sub forma unui apendice voluminos, cu seroasă vascula rizată şi
mezou infiltrat în care se găsesc ganglioni sau sub forma unui apendic mic, scleros, filiform.
• In alte situaţii aspectul exterior poate fi normal şi numai examenul histopatologic poate
confirma suferinţa apendiculară.
• Talia organului foarte mare sau foarte mică este în orice caz mai semnificativă în sens
patologic decât sediul său.
• Legat de acest aspect este de interes a sublinia posibilitatea existenţei megaapendicelui
prin dilataţii chistice - mucocelul apendicular, legat de cec prin bază largă de implantare sau
dimpotrivă printr-un segment îngust, neinteresat de dilataţii.
• Conţinutul acestui pseudochist este o masă mucoidă, gelatinoasă, mai mult sau mai
puţin omogenă, vizibilă prin peretele apendicului redus la o membrană subţire.
• In caz de ruptură, conţinutul gelatinos se poate răspândi în cavitatea peritoneală dând
naştere maladiei gelatinoasă a peritoneului asemănătoare celei secundare rupturii chistului
mucoid de ovar.
• Cauza apariţiei mucoidului este încă controversată discutând-se în afara obstrucţiei
mecanice a bazei şi inflamaţiei consecutive, factori paralitici şi hiperscenitor apăruţi sub
influenţa neurovegetative.
• Examenul histopatologic în apendicitele cronice este dominat de procesul atrofic,
proces care atinge atât mucoasa cât şi submucoasa şi musculara. De acelaşi proces sunt atinşi
şi foliculii limfatici apendiculari.
• Clinica apendicitei cronice este dominată de durerile spontane la nivelul fosei iliace
drepte însoţite de tulburări dispeptice diverse.
• Uneori simptomatologia dureroasă se deplasează în sus către zona hepatoveziculară - în
jos către hipogastru sau frecvent periombilical.
• Durerile apar şi sunt exagerate de către digestie la 5 - 6 ore în general după prânz, de
efort, de ciclu menstrual, însoţindu-se de indigestie cu vărsături şi stare de astenie.
• Căutarea durerii prin palpare în fosa iliacă dreaptă este esenţială pentru diagnostic.
Palparea profundă a fosei iliace stângi poate produce durere în dreapta - semnul lui Rowsing.
• La nivelul fosei iliace drepte au fost descrise unele puncte dureroase ca: Mc Burney la
mijlocul unei linii unind Morris iliacă antero superioară cu ombilicul sau Lanz la unirea
treimii drepte cu cea medie a liniei biliace.
• Examenul radiologic poate oferi dovezi asupra organului responsabil de suferinţă
clinică prin urmărirea tranzitului unui prânz baritat de la cec.
• Apendicele apare injectat la 5-6 ore de la administrarea bazinului putându-se urmări
aspectul morfologic (proba Czeppa).
• Tratamentul apendicitei cronice este exclisiv chirurgical, apendicectomia punând capăt
tulburărilor clinice.
• Controlul ultimelor anse iliale în cursul apendicectomiei este benefic întru-cât poate
depista modificări morfologice ale acestui existenţa eventuală a unui divertical Meckel, starea
mezenterului şi epiploonului.
Apendicetomia - timpi operatori
 Tumorile apendicelui

Tumorile apendicelui sunt rare şi pot fi benigne sau maligne.

• Tumorile benigne ale apendicelui sunt foarte rare fiind vorba de seminoame,
endometrioame sau tumori viloase, fără manifestări clinice specifice, fiind în general
diagnosticate histopatologic în urma apendicectomiei.
• Tumorile maligne pot fi epitelioame sau limfosarcoame. Intre aceste două tipuri se
plasează tumorile carcinoide cu localizare apendiculară varietate întâlnită mai frecvent la
nivelul intestinului subţire.
• Cancerele coloide apendiculare sunt rare dar pot sta la originea unui pseudomixom
peritoneal cu masă gelatinoasă. Cu aceeaşi frecvenţă se înscriu în patologia malignă a
apendicelui tumorile viloase maligne.
• Tumorile neoplazice ale apendicului pot fi întâlnite la orice vârstă dar predominenţa
este a vârstei înaintate.
• Epitelioamele apendiculare sunt epitelioane cilindrice tipice asemănătoare celor
dezvoltate pe întreg intestinul. Dezvoltarea lor poate căpăta proporţii apreciabile, sunt situate
de obicei la baza organului şi invadează rapid cecul.
• Faptul obligă la exereze largi de tipul hemicolectomiei drepte.
 Sarcoamele de tipul fibroblastroamelor, limfocitoamelor, limfoblastroamelor, afectează
de regulă vârful apendicelui, extinzându-se excepţional la cec sau ileon.
• Carcinoidul se prezintă sub aspectul unei tumori mici - o placă indurată rotundă sau
ovală de culoare brun-gălbuie putând trece neobservată de operator, examenul histologic fiind
acela ce-o descoperă.
• Din punct de vedere clinic, atât timp cât nu sunt palpabile tumorile maligne
apendiculare nu se manifestă decât sub forma banalei apendicite cronice, uneori nefiind
necunoscute nici în timpul apendicectomiei, devenind veritabile surprize histopatologice.
• În prezenţa unei tumori palpabile diagnosticul cel mai frecvent este de tuberculoză ileo-
cecală, tumoră de cec sau tumoră inflamatorie - intervenţia chirurgicală impunându-se în
absenţa unui răspuns pozitiv la tratamentul antiinflamator.
• Evoluţia în afara oricărui tratament conduce la moarte. Sunt citate perforaţii de tumori
infectate în peritoneu în marea cavitate, apariţia de ocluzii prin obstrucţii tumorale a valvulei
lui Bauchin sau invaginări tumorale în ceco-ascendent.
• Tardiv apare ascita neoplazică şi pot fi găsite metastaze pulmonare, hepatice, ovariene
sau uterine.
• Tratamentul tumorilor maligne ale apendicelui trebuie privit diferenţiat.
• Cancerul apendicular nerecunoscut intraoperator - la care s-a executat doar
apendicectomia, va obliga din prudenţă în funcţie de vârstă şi teren, la reintervenţie şi
practicarea unei hemicolectomii drepte cu excizia ganglionilor tributari.
• Pentru formele patente de neoplazii, în care, uneori este greu de recunoscut originea
apendiculară a tumorii, hemicolectomia dreaptă se impune, evident în funcţie de teren şi
extensia locală a bolii.