Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie

“N.Testemiţanu”
Catedra Otorinolaringologie

Aspecte de anatomie clinică şi

fiziologie a faringelui. Anginele.
Amigdalita cronică. Adenoidita acută
şi cronică.

Conf.univ. L.Danilov

Chişinău - 2018
Actualitate

Inflamaţia acută şi cronică a

amigdalelor palatine şi vegetaţiilor
adenoide constitue una din cele mai
frecvente patologii la copii. Anual
sunt elaborate noi metode de
tratament cu diferite preparate
medicale. Cu toate acestea aceste
afecţiuni sunt în continuare des
întîlnite atît la copii cît şi la maturi.
 Actualitate

• Problematica amigdalitei cronice a

depăşit limitele ştiinţei
otorinolaringologice. Această
patologie fiind tot mai des
preocupată de către reprezentanţii
medicinii teoretice şi clince de
diferite specialităţi ca pediatria,
reumatologia, nefrologia,
imunologia, alergologia etc.
 Faringele este situat în centrul
complexului de organe din
cadrul ORL şi se întinde de la
baza craniului pînă la vertebra
C6. Prin intermediul
faringelui nasul comunică cu
laringele formînd tractul sau
calea respiratorie, iar cavitatea
Faringele bucală unindu-se cu faringele
Faringele cuprinde şi esofagul formează calea
trei portiuni digestivă. Faringele
anatomotopografic are
raporturi strînse cu: - nasul
(prin intermediul coanelor); -
Nazofaringele cu urechea mijlocie (prin
Orofaringele inetrmediul tubei auditive
Laringofaringele -Eustache); - cu gâtul (mai
ales cu pachetul vasculo-
nervos: a.a. carotidă exetnă\şi
intenă, nervul vag şi vena
jugulară intenă); cu laringele,
cu cavitatea bucală.
 Faringele
Prin multitudinea diverselor reflexe:
tonsilo-cardiac, tonsilo-vascular,
renal şi altele faringele influenţează
asupra întregului organism.
Dereglările faringelui condiţionează
apariţia şi dezvoltarea multor şi
diverselor afecţiuni în alte organe
şi sisteme.
FUNCŢIILE FARINGELUI.
Faringele nu are o funcţie net specifică. Dat
fiind faptul, că faringele este situat la
răspântia căilor de respiraţie şi căilor
digestive, aceasta îi implică funcţiile de
respiraţie şi de digestie. Respiraţia faringiană
nu poate pe deplin înlocui respiraţia nazală,
deoarece oxigenul trecut prin fosele nazale
este supus încălzirii, purificării, umezirii şi
altor factori, ce fac ca căile respiratorii
inferioare să nu fie afectate de aerul rece,
poluat şi alte agresiuni. In caz contrar
plămânii vor fi supuşi acţiunilor factorilor
nocivi ai mediului ambiant şi, deci, se vor
dezvolta afecţiuni ale sistemului respirator.
Funcţia digestivă Deglutiţia, mai bine zis
actul prin care bolul alimentar trece din
cavitatea bucală în stomac are trei timpi:
timpul bucal, faringean şi esofagian.
Timpul bucal este un act voluntar. După
ce bolul alimentar a străbătut istmul buco-
faringean şi a pătruns în faringe,
mecanismul deglutiţiei devine un act
reflex.
Funcţia de apărare este una din cele mai importante
funcţii şi este compusă din mai multe elemente:
-Bariera bilogică descrisă de V.I.Voiacec (mucoasa
amigdalelor palatine reprezintă prima barieră şi în caz de
rupere a acestei bariere se dezvoltă angina);
-capsula, alcătuieşte a II barieră şi în caz de afectarea
ţesutului din jurul amigdalelor palatine, ce formează
această capsulă, se formează flegmonul periamigdalian;
-pereţii vaselor sanguine şi limfatice formează a III
barieră.
Pătrunderea infecţiei în sânge va duce la dezvoltarea
sepsisului.
-Ganglionii limfatici profunzi a venei jugulare interne
formează a IV barieră biologică de apărare a faringelui.
Pătrunderea infecţiei în acest ganglion se va dezvolta
flegmonul cervical, tromboza venei jugulare interne,
mediastinita cervicală şi sepsisul.
Faringele prin reflexele de voma, tuse şi altele, protejează
laringele, esofagul de pătrunderea corpilor străini şi a
substanţelor otrăvitoare.
Funcţia de audiţie. Tuba auditivă
(Eustache) prin funcţia sa principală de a
echilibra presiunea din cavitatea timpanică
cu cea din rinofarige asigură condiţii
favorabile pentru funcţionarea normală a
cavităţii timpanice în recepţionarea,
transmiterea şi transformarea undelor
sonore către urechea internă. Şi, deci, în aşa
mod faringele participă la audiţie. Totodată
faringele are şi funcţia de a modela vocea,
adică formează timbrul vocii. In caz de
obstrucţie a rinofaringelui sau de paralizie a
vălului palatin bolnavii au o voce nazonată,
rinolalie închisă şi respectiv deschisă. Se
consideră, că faringele este un rezonator al
vocii.
Funcţia de coneximni neuro-vegetative,
endocrine etc. cu diverse organe şi sisteme
ale organismului.
Faringele are legături anatomo-topografîce,
morfologice şi funcţionale cu nasul, cavitatea
bucală, laringele, urechea, deoarece mucoasa,
tunica fibroasă, vasele şi nervii sunt formaţiuni
morfologice comune pentru toate aceste
organe. Aşa reflexe ca: reflexul tonzilo-
cardiac, tonzilo-renal, tonzilo-cortical,
subcortical, hepatic, gastric etc. explică
multitudinea si diversitatea simptoamelor şi
sindroamelor faringiene în caz de alte boli şi
vice versa. În fiecare caz aparte medicul
trebuie să aprecieze la patul bolnavului, care
este legătura dintre cauză şi cosecinţă, ce este
primar şi ce este secundar.
Funcţia gustativă a faringelui constă în faptul
că are menirea - controlul asupra substanţelor
introduse în organism prin cavitatea bucală.
Mucusul faringelui prin acţiunile sale de
antiseptic şi neutralizant ea parte la apărarea
organismului de agenţi şi factori nocivi. Aşa
dar, faringele are multe şi diverse funcţii
necesare întregului organism în menţinerea
homeostazei.
Imunitatea sistemică si locală a organismului
Inelul limfatic Waldeyer
Amigdalele palatine
Amigdalele palatine
Examinarea rinofaringelui
Vegetaţii adenoide
Inelul limfatic Waldeyer
Din punct de vedere fiziologic, amigdalele palatine,
situate la întretăierea căilor aero-digestive,
acţionează ca un organ limfoid dinamic mai mult
decît ca unul static şi se supune sistemului integral
de reglare unitară imunoneuroendocrină.

Amigdalele palatine îndeplinesc funcţia de apărare,

care este un mecanism perfect şi important în
organism, asigurînd integritatea lui structurală şi
funcţională individuală şi-l protejează de agresiunea
antigenilor străini.
 Particularităţile organelor imune secundare

-dezvoltarea tonsilelor palatine în embriogeneză este mai târzie

decât a organelor imune primare (timusul, măduva osoasă);

- popularea tonsilelor palatine cu elemente limfoide precursoare

sau mature are loc după naştere, iar proliferarea celulară la
nivelul organului se face sub influenţa antigenului;

- circulaţia limfocitelor în tonsile se face în ambele sensuri

(celulele pot reveni în organul din care au plecat), spre deosebire
de organele limfoide primare unde circulaţia limfocitelor este într-un
singur sens - celulele imunocompetente care părăsesc organul nu
mai revin.
Amigdalele palatine acţionează ca un organ limfoid dinamic
mai mult decît ca unul static, ele percep şi transmit
informaţie despre componenţa antigenă a mediului ambiant
şi formează ulterior în componenţa sa un pul de celule
înzestrate cu memorie imunologică, care adaptează
macroorganismului la o variantă optimă a răspunsului imun.

Unii autori numesc amigdalele palatine – „laboratorul natural

de vaccinare”.
Structura amigdalei palatine
Mecanismele răspunsului imun în
amigdalele palatine
 Angina
Noţiunea de angină derivă din cuvântul latin "angere", ce ar
putea fî tradus în limba română prin "a strânge, a îngusta, a
gâtui, a sufoca, a înăduşi."
Definiţie: Angină este o boală infectioasă, nespecifica
alergică, condiţionată de inflamaţia ţesutului limfatic al
unuia din grupurile limfoide din inelul limfoid al lui
Waldeyer. Deoarece, cel mai des se inflamează amigdalele
palatine în practica medicului prin angină se înţelege, de
obicei, inflamaţia amigdalelor palatine.
Morbiditatea anginei în sânul populaţiei este de la 5% la
11% şi depinde de mai mulţi factori. Această boală mai
frecvent se întâlneşte la persoanele în vârsta de 15 - 35 ani.
Totodată, angină este periculoasă nu numai prin frecvenţa ei
înaltă, dar ea, adică angină deseori provoacă reumatismul,
poliartrita, nefrita şi altele, care duc la pierderea temporară
sau permanentă a capacităţii de muncă. Uneori reumatismul
este cauza invalidităţii.
 Etiopatogenia anginelor.

Cauza bolii este infecţia: streptococi, stafilococi, pneumococi,

viruşi, hlamidii, ciuperci, aerobi, anaerobi, asocieri de microbi
şi virusuri etc. Streptococului -hemolitic din grupul A i se
incrimenează rolul principal în provocarea şi dezvolatrea
afecţiunii.
Pentru ca să se dezvolta angină, pe lângă agentul sau agenţii
patogeni mai este nevoie şi de aşa numiţii factori
predispozanţi. Printre acestea putem numi: răceala, oboseala
(fizică şi psihică), avitaminozele sau carenţele de vitamine,
tulburări de metabolism şi endocrine, boli infecto-contagioase,
diverse traumatisme ale faringelui şi ale amigdalelor,
alimentaţia neregulată şi iraţională, afecţiuni ale nasului şi ale
sinusurilor paranazale, amigdalita şi faringita cronică, diverse
boli cronice ale aparatului respirator, cardio-vascular, renal,
hepatic, gastrointestinal, ş.a.
Angina
În mod schematic mecanismul dezvoltării
anginei poate fî explicat astfel. Factorii
favorizanţi duc la o diminuare a imunităţii
locale şi generale a organismului, care la
rândul lor dezechilibrează starea dintre
organism şi agenţii patogeni microbieni, ultimii
devenind foarte ofensivi, agresivi, ce
micşorează definitiv reactivitatea organismului
şi duce la dezvoltarea anginei. Calea de
pătrundere a infecţiei în organism este cea
aeriană, însâ poate fi şi cea alimentară precum
şi prin intermediul obiectelor infectate.
 Angina
Conform clasificării propusă de academicianul,
profesorul I.B.Soldatovanginele amigdalitele
se împart în:
acute şi cronice.
Cele acute (anginele) se împart în angine primare şi
angine secundare.
Anginele primare sunt: catarală, folliculară,
lacunară,
ulcero –membranoasă.
Anginele secundare se împart în două grupe:
1.Anginele din cadrul bolilor infecto - contagioase;
2.Anginele din cadrul bolilor de sânge: leucemie,
agranulocitoză, mononucleoza infecţioasă şi altele.
 Angina
Anginele din cadrul bolilor infecţioase sunt:
Angina difterică, angina gripală, angina
scarlatinoasă. Cu alte cuvinte mai multe boli
infecţioase au în tabloul clinic angina, ca unul
din simptoamele bolii. Aşadar, anginele
secundare se deosebesc de cele primare prin
faptul că ele reprezintă un simptom al bolii de
bază, care însoţesc această boală. Anginele
primare alcătuiesc o boală aparte,
desinestătătoare. Deci, anginele secundare vor fi
tratate de specialiştii respectivi, iar starea
bolnavului va depinde atât de boala de bază, cât
şi de angina respectivă.
 Tabloul clinic
Angină tipică se caracterizează prin următorul
cortegiu de simptoame:
-Dureri vii, acute, uneori greu de suportat în
faringe, mai ales la deglutiţie.
Aceste durei iradiază în ureche, mandibulă şi
alte regiuni.
-Boala se începe acut, brusc, fără semne
prodromale şi fără perioadă de
incubaţie, ca de altfel, la anginele din cadrul
bolilor infecto - contagioase.
-Starea generală a bolnavului este grav
alterată.
-Cefalee
-Febra, însoţită de frisoane
-Sialoree pronunţată
-Pierderea capacităţii de muncă.
-Intoxicaţie pronunţată a organismului,
tahicardie, insomnie, inapetenţă, etc.
 Angina
Obiectiv. Bolnavul este nevoit să stea la pat (intoxicaţie).
Mucoasa amigdalelor palatine şi a stâlpilor palatini este
hiperemiată, edemaţiată, infiltrată. Vălul palatin şi
suprafaţa amigdalei palatine sunt colorate în roşu. Uneori
amigdalele sunt mărite în volum, acoperite cu exsudat
pultaceu albicios, cremos, punctiform, cât o gămălie de ac
la începutul bolii, care apoi se unesc şi se întind pe
suprafaţa amigdalei (angina foliculară, eritemo -
pultacee). Iar alteori acest exsudat poate acoperi suprafaţa
lacunelor (angina lacunară). Ganglionii submandibulari
sunt măriţi în volum şi dureroşi. Leucocitoza ajunge până
la 12000 elemente în mm3.
Evoluţia bolii durează nu mai puţin de 5 - 10 zile.
Complicaţiile anginelor pot fî regionale şi la distanţă.
După timpul în care ele apar se împart în complicaţii
precoce şi tardive.
Angina
Complicaţiile regionale. La acest grup de
complicaţii se referă:
-Flegmonul retrofarmgean
-Flegmonul periamigdalian (antero-
superior, inferior, posterior, extern,
interamigdalian)
-Adenoflegmonul latero - cervical (tumefacţia
ganglionilor limfatici din regiunea muşchiului
sternocleidomastoidean şi se manifestă prin
torticolis şi redoarea cefei)
-Flegmonul visceral (inflamaţia peretelui
faringean şi lama conjunctivă a vaselor; se
manifestă clinic prin semne faringiene)
-Flegmonul difuz al faringelui. Acest flegmon
se întâlneşte foarte rar. Semnul caracteristic
"gât de senator".
Complicaţiile la distanţă: reumatismul,
tiroidita şi tireotoxicoza, glomemlonefrita,
coreea, sepsisul şi altele.
 Angina
Tratamentul anginelor secundare conţine metode de
combaterea bolii de bază (gripa, scarlatina) sau a bolii
hematologice si a anginei.
Principiul de tratament al anginelor şi complicaţiilor lor.
Bolnavii, cere suferă de angină în caz de o boală fără
complicaţii, şi atunci, când starea bolnavului este puţin
alterată - satisfăcătoare - bolnavul se va trata la un medic
terapeut, pediatru sau de familie, în condiţii de domiciliu. Iar
atunci, când angină are un tablou clinic violent starea
bolnavului este gravă, sau se ivesc anumite simptaome a unor
complicaţii, bolnavii trebuie trataţi la spital. In dependenţă de
faptul ce predomină la bolnav - angină lacunară (starea
generală gravă) sau o complicaţie (flegmonul periamigdalian)
se hotărăşte în ce spital v-a fî internat. Anginele cu un tablou
clinic grav se tratează în spitalul de boli infecţioase;
flegmonul periamigdalian în secţia ORL.
În condiţii de domiciliu bolnavul cu angină are nevoie să fie
izolat. Bolnavul are nevoie de veselă aparte, ştergar şi
scuipătoare aparte.
 Angina
Regimul alimentar constă din întrebuinţarea
produselor preponderent laptoase, vegetale,
vitamine mai ales vitaminele din grupul B şi C.
Sunt excluse condimentele. Pentru a combate
intoxicaţia se indică băuturi fierbinţi cu miere,
lapte, ceaiuri cu infuzie din ierburi şi zmeură,
ceai cu lămîie, sirop şi suc de fructe.
Tramanentul etiopatogenetic constă din
administrarea penicilinei sau analogul sintetic
al lui, care inhibă şi distruge streptococul B-
hemolitic din gură.
Doza i/m este de 50 000 sau 100 000 u/kg/zi
(fenoximetilpenicilină) devizate în 3-4 prize.
Durata tratamentului este de 7 zile. Doza va
depinde de masa corpului, de starea generală a
bolnavului şi evoluţia bolii.
 ANGINA
Algoritmul antimicrobian va fi următorul:
penicilina.
benzilpenicilina. Doza la adulţi 250 000 – 60 000 000
u/zi divizate în 4-6 administrări. Copii sub 1 an 50 000 –
100 000 u/kg/zi, peste 1 an 50 000 u/kg/zi în 4-6
administrări pe zi. În cazuri severe doza se dublează.
fenoximetilpeniceline. La adulţi şi copii peste 10 ani în
infecţii moderate 125 000 – 250 000 u de 3-4 ori pe zi
(pînă la 3 000 000 u/zi). În infecţiile grave pînă la
6 000 000 – 9 000 000 u/zi. Copii sub 10 ani 50 000 –
100 000 u/kg/zi, devizate în 3-4-6 prize. Durata
tratamentului minimum 7-10 zile.
ampiox. La adulţi şi copii peste 14 ani 1-2 capsule 4-6
ori pe zi (maximum 8 capsule), copii sub 3-7 ani 100
mg/kg/zi, 7-14 ani 50 mg/kg/zi.
eritromicină. La adulţi 250 mg de 4 ori pe zi, în infecţii
severe pînă la 4 gr/zi. La copii 20-40 mg/kg/zi divizate
în 4 prize. În infecţiile severe doza se dublează.
ampicilina. La adulţi în infecţiile respiratorii şi ale
tractului urinar 500 mg fiecare 6 ore. În cazuri grave
dozele se pot mări.
 ANGINA
cefazolin. La adulţi 0,5-1,0 de 3-4 ori pe zi. La
copii 100 mg/kg/zi divizată în 3 prize.
zinacef. (zinnat) (cefuroxim) La adulţi 750-1500
mg de 3 ori pe zi timp de 5-10 zile.
cefaclor. 250 mg de 3 ori pe zi, dublată în
infecţiile grave (şi pînă la 4 gr/zi). La copii 20
mg/kg/zi divizată în 3 prize.
ceftazidim (fortum). La adulţi şi copii peste 12
ani 1 gr i/v sau i/m de 2-3 ori pe zi.
carbopineme. (imipenem şi cilastatină). Tienam.
Tratamentul se începe prin perfuzie i/v. În
infecţiile uşoare 250 mg de 4 ori pe zi; moderate
500 mg de 3 ori pe zi, grave 500 mg de 4 ori pe
zi sau 1 gr de 3 ori pe zi. Doza maximă este de 4
gr pe zi, sau 50 mg/kg/zi.
 ANGINA
Atunci cînd sunt contraindicaţii la antibiotice se
recomandă aerozoli cu dioxizol, de 4 ori pe zi.
Se poate de a include în tratament faringosept,
preparate desinsibilizante (dimedrol 0,05-0,01;
suprastin 25 mg).
De asemenea se administrează antifebrice,
somnifere, antiinflamatoare, antialgice etc. De
obicei tratamentul durează 14 zile.
Pacientului i se recomandă înainte de a se întoarce
la locul de muncă să efectueze examenele de
laborator: analiza sîngelui, urinei, Ecograma.
Pacientul de asemenea va fi consultat de terapeut,
pediatru, medic de familie, nefrolog, reumatolog,
cardiolog. La necesitate şi de alţi medici specialişti.
Amigdalita cronică
La instalarea amigdalitei cronice participă trei factori –
infecţia, factori favorizanţi, scăderea imunităţii
organismului
Agenţii etiologici în dezvoltarea amigdalitei cronice

Agenţi microbieni
streptococii,
stafilococii,
pneumococii,
anaerobi;
virusuri
adenoviruşi,
Ciuperci
Hlamidii

Streptococului B- hemolitic din grupa A i se incriminează

rolul principal în etiopatogenia amigdalitei cronice şi apariţia
complicaţiilor din partea altor organe şi sisteme
Strept. β-haemolyticus gr.A
Factorii de risc în dezvoltarea amigdalitei
cronice

·Devieri în perioada de dezvoltare antenatală, intranatală şi

postnatală;

·Alimentaţia iraţională şi artificială, avitaminoza;

·Infecţia de vecinătate ‑ rinitele, faringitele, sinuzitele,

vegetaţiile adenoide;

·Infecţiile acute frecvente ale căilor respiratorii;

·Anginele şi peritonsilitele repetate;

·Influenţa nefavorabilă a diferitor factori ai mediului extern ‑

agenţi chimici şi iradierea mărită;
Factorii de risc în dezvoltarea amigdalitei
cronice

·Alergia;

·Factori anatomo–topografici (aşezarea amigdalelor

palatine la intersecţia a două tracte: respirator şi
digestiv, ce duce la traumatizarea ţesutului amigdalian,
acţiunea permanentă şi mărită a antigenilor mediului
înconjurător);

·Imaturitatea imunităţii copilului;

·Predispoziţia ereditară;

Bolile infectocontagioase şi hematologice etc.

Etiopatogenia amigdalitei cronice
În cavitatea bucală si în deosebi în faringe persistă
un număr mare de diferiţi agenţi patogeni, care în
majoritatea cazurilor asigură un simbioz biologic
indispensabil pentru a menţine echilibrul necesar
dintre organism şi mediul înconjurător.
Pătrunderea în organism a infecţiilor suplimentare
duce la dereglarea echilibrului existent dintre
mediul înconjurător şi organism şi ca rezultat se
dezvoltă amigdalita cronică.
Deci se poate vorbi despre amigdalita cronică
atunci când există o suprainfecţie mărită în condiţii
de diminuare a imunităţii locale şi generale plus
acţiunea factorilor de risc enumeraţi anterior.
Apoi însăşi amigdalita cronică duce la
imunodefîcienţa secundară cu toate consecinţele
sale.
ANATOMIE PATOLOGICĂ
• La examenul histologic se constată că sistemul
vascular din stratul subepitelial este puternic
dilatat, cu îngroşarea intimei şi tromboza
vasculară.
• Găsim leziuni la nivelul epiteliului criptelor cu un
aflux de leucocite. Conţinutul criptelor este
format din: celule epiteliale descuamate, limfocite
dezintegrate, praf de calcar şi microbi saprofiţi.
• De asemenea găsim şi leziuni ale ţesutului
limfatic, cu hiperplazie masivă sau din contra cu
atrofia a acestuia, ca şi leziuni ale capsulei şi ale
ţesutului celulelor pericapsulare, o îngroşare
scleroasă neregulată a septurilor interlobare şi o
bandă de ţesut scleros subepitelial.
 Etiopatogenia amigdalitei cronice

Antigeni Factori predispozanţi

a inflamaţiei
Viral Bacterial
endogeni exogeni

Amigdalele
Imunitatea palatine Imunitatea
nespecifică specifică
Macrofagi T-celule B-celule
Componenţi
biologici Angină

Amigdalită
cronică
Schimbări Shimbări
imune locale îmune generale

Schimbări Formarea
pato- imunocomplexelor
morfologice
Patologia
organelor şi sistemelor
Amigdalita cronică este o patologie infecţioasă
generală cu localizarea focarului cronic
infecţios în amigdalele palatine cu acutizări
periodice de angini, care se caracterizează cu
dereglări reactive generale a organismului,
condiţionate de pătrunderea din amigdale în
organism agenţilor toxico-infecţioşi.

Procesele autoimune prezente în ţesutul

limfatic amigdalian favorizează dezvoltarea
complicaţiilor sistemice şi înrăutăţesc patogenia
lor.
 Acuzele bolnavului cu amigdalită
cronică
- Angine în anamneză;

- Durere şi înţepături în gît preponderent la rece;

- Senzaţii de corp străin, arsură şi uscăciune în gît;

- Accese de tuse uscată;

-Miros neplăcut din gură;

-Sforăit prin somn;

-Dureri în regiunea cordului şi articulaţiilor;

-Oboseală fizică şi intelectuală;

-Subfebrilitate.
Faringoscopie
 Examenul obiectiv
• Aderenţele (cicatricele) dintre stâlpii amigdalieni
şi amigdale, fapt ce este legat de procesul
imflamator acut şi cronic ce are loc în amigdale
(angina, amigdalita cronică).
• Hiperemia marginelor libere ale stâlpilor
amigdalieni, mai ales a celor anteriori - simptomul
Gize.
• Edemul stâlpilor anteriori, cu o predilecţie în
partea lor superioară -simptomul Zac.
• Hiperemia, infiltraţia şi edemul stâlpilor
amigdalelor palatine - simptomul B.S.
Preobrajenski.
Patogenia acestor simptoame este în legătură cu
tulburările de eliminare din cripte, cu stază în
vasele sanguine şi limfatice.
Examenul obiectiv
• Dopuri de cazeum alb-gălbui închistate în cripte,
mai ales la nivelul polului superior.
• Persistenţa lichidului purulent în cripte şi pe
suprafaţa amigdalelor.
• Cicatrice şi aderenţe pe suprafaţa amigdalelor.
• Prezenţa unor microabcese, a unui chist încapsulat
pe suprafaţa mediană a amigdalei.
• Suprafaţa amigdalei este de o înfăţişare brăzdată.
• Adenopatia regională. Ganglionii limfatici
submaxilari şi sternocleidomastoidieni sunt măriţi,
uneori dureroşi.
Din cele expuse rezultă că simptomatologia
amigdalitei cronice este bogată şi variată.
Diagnosticul de amigdalită cronică poate fi stabilit
atunci, când sunt prezente două sau mai multe
semne a bolii.
Inflamaţia cronică a amigdalelor palatine
Amigdalită cronică
Amigdalită cronică
Amigdalită cronică
Amigdalită cronică
Amigdalită cronică
Jenă ganglionară
Clasificarea amigdalitei cronice

Amigdalită cronică compensată.

Funcţiile de apărare (locaşe şi generale ale organismului) în caz de
amigdalită cronică compensată nu sunt dereglate. Procesul
inflamator se mărgineşte numai la nivelul amigdalei afectate şi nu
sunt prezente careva complicaţii

Amigdalită cronică decompensată. Recidive de angini.

Patologii asociate.
Amigdalita cronică decompensată are la baza sa dereglările de
reactivitate a organismului ce duce la provocarea anginelor repetate
şi la apariţia altor boli ale organismului legate de amigdalita
cronică-angine repetate, abcese periamigdaliene, reumatismul etc.

Fiecare formă de amigdalită cronică nu este ceva stabil în decursul

întregii vieţi. Forma compensată poate să treacă în cea
decompensată.
Diagnosticul diferenţial

Amigdalita cronică se diferenţiază de:

- hipertrofia amigdalelor palatine;
- faringitele cronice;
- tumorile amigdalelor palatine.

O simplă hipertrofie a amigdalelor palatine se

deosebeşte de amigdalita cronică prin lipsa semnelor
obiective caracteristice amigdalitelor cronice.

Faringita cronică se evidenţiază prin schimbările care au

loc în mucoasa peretelui posterior şi lateral al
mezofaringelui.

Tumorile faringelui şi mai ales cu localizarea lor în

amigdalele palatine se stabilesc folosind minuţios datele
anamnezei, tabloul clinic şi evoluţia bolii precum şi
investigaţiile histologice.
Supravegherea pacienţilor cu amigdalită cronică compensată

Medicul de familie
·Indică consultaţia medicului ORL de 2 ori pe an pentru efectuarea
tratamentului conservator
·Indică analiza generală a sîngelui, urina sumară, ECG o dată pe an.
·Indică consultaţia altor specialişti după indicaţii
· pentru excluderea altor patologii
· pentru sanarea altor focare de infecţii

Medicul ORL
·Petrece tratament conservator local şi general de 2 ori pe an în condiţii de
ambulatoriu;

·Scoate de la evidenţă pacientul tratat de tonsilită cronică compensată după 3

ani de tratament efectiv;
Stabileşte diagnoza de tonsilită decompensată şi indică tratament chirurgical.
Indicaţii pentru tratamentul conservator

·Pacienţi cu amigdalită cronică compensată

·Pacienţi cu amigdalită cronică decompensată care

au contraindicaţii pentru intervenţie chirurgicală

· Pacienţi cu amigdalită cronică decompensată

care refuză operaţia.
Tratamentul conservator
Local:
· Înlăturarea focarului de infecţie din amigdalele palatine prin
spălarea criptelor cu sol. antiseptice (sol. Nitrofura 1:5000; sol.
Dioxidină 1%; sol. Miramistină 0,01%; sol.Nucină 0,2%)
· Badijonarea mucoasei amigdalelor palatine cu soluţii (Lugol;
Iodinol; Clorofillipt)
· Aplicarea aerosolilor Inhalipt; Benzidamină (Tantum-Verde)
· Ultrasunet pe proiecţia amigdalelor palatine (7-10 şedinţe)

General:
· Preparate antihistaminice (2 ori pe zi):
(Difenhidramină,Prometazină, Clemastină, cloropinamină,
Mebnidrolină)
· Preparate imunostimulatoare (Ribomunil, Bronho-munal,
Prodigiozan, IRS-19, Levamizol, Imudon,Timolin, Timogen, Tactivin)
. În perspectivă sunt actuale cercetările în elaborarea
principiilor de aplicare a vaccinelor bacteriene cu scop nu numai
profilactic dar şi de tratament.
Tratament chirurgical
Indicaţiile amigdalectomiei:
• amigdalite cronice cu reacutizãri periodice, de mai
multe ori pe an (5-6 pusee pe an) sau 5 episoade
pe an în timp de 2 ani sau 3 episoade pe an timp
de 3 ani sau însoţite periodic de complicaţii
supurative faringiene;
• la bolnavii cu afecţiuni locale sau generale, legate
etiologic sau patogenic de angine şi de procese
cronice amigdaliene. Amigdalita cronicã
reacutizatã poate determina, ascendent,
rinosinuzite, otite şi conjunctivite, iar descendent,
limfadenite, laringotraheite, bronşite, apendicite,
colite etc.;
Tratament chirurgical
• în cazul infecţiei de focar, când apar leziuni la
distanţã, la nivelul aparatului locomotor, aparatului
renal, cardiovascular, nervi periferici, leziuni
dermatologice sau oculare; modificãri dentofaciale
asociate cu hipertrofie adenoidianã;
• abces peritonsilar care necesitã anestezie
generalã pentru drenaj;
• suspiciune de malignizare amigdalianã;
• halenã fetidã, cu eliminare din criptele amigdaliene
de cazeum persistent. abces peritonsilar care
necesitã anestezie generalã pentru drenaj;
• suspiciune de malignizare amigdalianã;
• halenã fetidã, cu eliminare din criptele amigdaliene
de cazeum persistent.
Tratament chirurgical
Indicaţia amigdalectomiei se face în urma
unui atent bilanţ clinic şi de laborator, iar în
caz de focar de infecţie, în urma unei
strânse colaborãri între ORL-ist şi medicul
reumatolog, nefrolog, cardiolog etc. şi sub
protecţie antibioticã.

Contraindicaţiile amigdalectomiei sunt

relative sau absolute şi vor fi stabilite de
medicul specialist: HTA, aterosclerozã,
puseul acut, sifilisul florid, TBC, boli
infectocontagioase, insuficienţa renalã,
sarcinã, anomalii vasculare etc.
ADENOIDITA ACUTÃ

• Adenoidita acutã reprezintã

inflamaţia amigdalei epifaringiene a
lui Luschka. Se întâlneşte frecvent la
copii, la care ţesutul limfatic de pe
bolta rinofaringelui este bogat
reprezentat, iar mijloacele de
apãrare localã şi generalã sunt
reduse.
• Adenoidita acutã se întâlneşte rar ca
afecţiune singularã, de obicei, fiind
asociatã cu rinita acutã sau cu
laringotraheobronşita acutã.
Adenoidita acută
• Cauzele principale incriminate în apariţia
adenoiditei acute sunt reprezentate de:
-infecţii banale
- epidemiile de gripã
- rinite acute banale etc.
• Simptomatologia depinde de gravitatea
bolii şi de vârsta copilului. Astfel, la sugar,
adenoidita acutã debuteazã brusc, prin
temperaturã ridicatã (39-40 °C), obstrucţie
nazalã, otalgie, frisoane, uneori pot apãrea
convulsii febrile, meningism.
Examenul clinic
La rinoscopia anterioarã se
apreciază congestia şi hipertrofia
cornetelor nazale, secreţii
seromucoase în nas, pentru ca,
dupã câteva zile, rinoreea sã devinã
mucopurulentã.
La bucofaringoscopie se
vizualizeazã secreţii mucopurulente
care se scurg din rinofaringe pe
peretele posterior al faringelui şi
mucoasa faringianã congestionatã.
Evoluţia

Evoluţia adenoiditei acute, în

majoritatea cazurilor, este benignã şi se
vindecã în decurs de 7-8 zile cu
tratament simptomatic. În alte cazuri,
care ţin de terenul deficitar al micului
pacient sau de agresivitatea germenilor
microbieni, pot da complicaţii (laringita
acutã subgloticã, bronhopneumonii
acute, spasm glotic, otitã medie acutã,
abces retrofaringian etc).

Datoritã obstrucţiei nazale din timpul

bolii, copilul poate prezenta tulburãri de
alimentaţie, cu scãdere ponderalã,
uneori, marcatã.
Evoluţia

La copilul mai mare, adenoidita acutã are

o evoluţie mai uşoarã, tulburãrile de
respiraţie şi alimentaţie fiind reduse. Atât
sugarul, cât şi copilul mic, prezintã
constant, pe lângã simptomatologia
descrisã anterior, adenitã
subangulomandibularã, jugulocarotidianã
şi occipitalã.

Evoluţia adenitei acute este bunã în

formele uşoare şi fãrã complicaţii, cu
tratament adecvat. Adenoidita acutã este
recidivantã, apãrând mai ales în sezoanele
reci şi umede.
Tratament
La sugar, primordial este restabilirea
permeabilitãţii nazale, în vederea facilitãrii
alimentaţiei.
Se utilizeazã soluţii vazoconstrictorii de 3-4
ori pe zi. Se poate administra şi ser
fiziologic simplu sau cu hidrocortizon
acetat, iar secreţiile nazale se aspirã cu para
de cauciuc.
Alãturi de descongestionantele nazale se
pot utiliza şi dezinfectante nazale, de tipul
Colargol, soluţie 0,5% sau 1%, de 2-3 ori pe
zi.
Febra se combate prin supozitoare cu
Aminofenazonã, iar procesul infecţios cu
antibiotice, de preferat, injectabil.
La acest tratament se adaugã un tratament
igieno-dietetic, cu ceaiuri calde, vitamine
etc.
Tratament

În caz de adenoidite trenante sau

repetate care întreţin complicaţii
(amigdalite repetate, sinuzite cronice,
otite catarale sau supurate) se practicã
adenotomia, dar nu mai devreme de 8
luni.
Intervenţia se practicã în anestezie
generalã, la 2-3 sãptãmâni de la ultimul
proces acut şi dupã efectuarea
investigaţiilor hematologice şi a
radioscopiei pulmonare.
AMIGDALITA ACUTÃ LINGUALÃ
Amigdalita acută linguală se întâlneşte rar în clinicã,
apare de obicei la bolnavii amigdalectomizaţi.
Etiologia este aceeaşi ca la anginele acute obişnuite,
la care se adaugã traumatismele prin corpi strãini şi
stagnarea alimentelor în fosetele glosoepiglotice.
Simptomatologia
Bolnavul acuzã odinofagie, localizatã sau proiectatã la
ureche, iar în exterior, durerea se proiecteazã sub osul
hioid. Apar dificultãţi de vorbire, datoritã mişcãrilor
limbii şi a unui trismus variabil. Se adaugã febra şi
alterarea stãrii generale în diferite grade.
Examenul clinic
La bucofaringoscopie nu se vãd, de obicei, modificãri
concludente, de aceea este indicatã hipofaringoscopia
cu oglinda laringianã. La acest examen se evidenţiazã
amigdala lingualã hipertrofiatã, congestionatã,
acoperitã cu un depozit pultaceu.
Tratamentul este similar cu cel din angină.
ADENOIDITA CRONICÃ
Adenoidita cronicã, reprezintã inflamaţia cronicã a
vegetaţiilor adenoide (amigdala Luschka) însoţitã
de hiperplazia lor.
În mod normal, amigdala epifaringianã prezintã
dimensiuni moderate şi involueazã spontan dupã
pubertate. În perioada primei copilãrii (3-6 ani) se
produc frecvent infecţii ale ţesutului limfoid de la
nivelul faringelui.
Factorii care predominã în formarea hipertofiei
vegetaţiilor adenoide sunt:
- limfantismul şi infecţiile repetate
- infecţiile repetate ale epifaringelui în bolile
infectocontagioase
- corizele banale
- condiţiile de alimentaţie şi igienã
- climatul rece şi umed etc
ADENOIDITA CRONICÃ
Clinic, vegetaţiile adenoide se manifestã
prin obstrucţie nazalã si accidente
infecţioase repetate.
Obstrucţia nazalã este determinatã de
volumul vegetaţiilor adenoide, la care se
adaugã rinita cronicã hipertroficã asociatã.
Examenul obiectiv, la un copil cu vegetaţii
adenoide, evidenţiazã respiraţie bucalã,
sforãie noaptea şi vocea este nazonatã. La
copii şcolari, vegetaţiile adenoide sunt
asociate cu amigdalita cronicã hipertroficã,
în proporţie de 14–50% din cazuri.
ADENOIDITA CRONICÃ
adenoidita cronicã se manifestă prin:
- adenoidite acute
- corize repetate
- otite seromucoase sau supurate
- traheobronşite recidivante
- laringite banale sau laringo-traheo-
bronşite virale (crupul viral)
tulburări reflexe:
- cefalee prin congestie meningealã
- tuse reflexă determinatã de secreţiile ce
se scurg din rinofaringe
- subfebrilităţi
- enurezis nocturn etc.
ADENOIDITA CRONICÃ
În cazuri mai grave se produc tulburãri de ventilaţie
pulmonarã, perturbãri ale metabolismului calciului,
care, în timp determinã modificãri scheletice la
nivelul toracelui şi la nivelul membrelor. Prin
hipoxia cronicã a encefalului, copilul nu se dezvoltã
normal din punct de vedere intelectual, este
neatent la şcoalã, apar rezultate modeste la
învãţãturã.
I.B. Soldatov descrie trei grade de hipertrofii ale
vegetaţiilor adenoide: graddul I -- vegetaţiile
adenoide acoperă partea superioară a vomeralui,
gradul II - vegetaţiile adenoide acoperă 2/3 a
vomerului şi vegetaţii adenoide de gradul III
acoperă tot vomerul. Această clasificare are o
mare importanţă în alegerea metodei de tratament.
Adenoidită cronică
Faţă adenoidiană
Faţă adenoidiană
ADENOIDITA CRONICÃ
Indicaţia operatorie adenoidectomia se face la copii care:
- prezintã tulburãri mecanice de obstrucţie nazalã, de fonaţie,
auditive;
- prezintã laringotraheobronşite, rinosinuzite, afecţiuni
gastrointestinale şi tulburãri reflexe;
- modificãri dentofaciale în asociere cu hipertrofia
adenoidianã;
- infecţii nasofaringiene persistente, asociate cu sforãit,
rinoree persistentã, respiraţie zgomotoasã;
- obstrucţie nazalã severã, asociatã cu hipertrofia
adenoidianã;
- otite medii recidivante.

 
ADENOIDITA CRONICÃ

Prognosticul este bun, dacã indicaţia

operatorie se face precoce, înaintea
instalãrii modificãrilor morfologice ale
masivului facial şi dacã, postoperator,
se face o corectã şi susţinutã reeducare
respiratorie – gimnastică respiratorie
naslă.

Se practicã în anestezie generală sau locală

Tratamentul chirurgical al
hipertrofiei vegetaţiilor adenoide
In speranţa educării unei generaţii mai
sănătoase…

Mulţumesc pentru atenţie