Virusuri – caractere generale

 virusuri = particule infecţioase acelualre, cu

dimensiuni foarte mici (20-300 nm), lipsite de
capacităţi proprii de metabolism, care nu cresc şi nu
se divid, fiind replicate de o celulă gazdă (parazite
obligator intracelular);
 pot parazita celule animale, vegetale, fungi,
protozoare, bacterii;
 observarea şi/sau aprecierea dimensiunii particulei
virale prin
• microscopie elecronică,
• ultrafiltrare,
• ultracentrifugare.
Anatomia funcţională a virusurilor

Genomul viral

- reprezentat de o moleculă ARN (cele mai numeroase virusuri)

sau ADN;
- deţine informaţia necesară replicării;
- ADN-ul are cel mai frecvent o structură bicatenară
(monocatenară la parvovirusuri), liniară (circulară la
papovavirusuri şi hepadnavirusuri);
- ARN-ul are cel mai frecvent o structură monocatenară
(bicatenară la reovirusuri), cu
• polaritate pozitivă (funcţionează ca ARNm) sau
• polaritate negativă (are asociat o ARN-polimerază);
• constituit la unele virusuri din mai multe segmente
(orthomixovirusuri, reovirusuri).
Capsida virală

- constituită din molecule proteice repetitive

(capsomere) codificate de genomul viral;
- capsomerele au o dispoziţie simetrică
• helicală, în jurul spiralei de acid nucleic (orto-şi para-
mixovirusuri, rhabdovirusuri);
• icosaedrică (cubică), fiind diferenţiate în
* pentone (în fiecare vârf al icosaedrului),
* hexone (pe feţele şi muchiile icosaedrului);
• complexă (poxvirusuri).
Virus rabic – simetrie helicală
Adenovirusuri – simetrie cubică
(icosaedrică)
Poxvirusuri – simetrie complexa
Funcţiile capsidei virale

protejează acidul nucleic viral,

conferă forma caracteristică virusului,
fixează virusul la receptorii specifici de pe suprafaţa
celulelor,
conţine determinanţi antigenici faţă de care gazda
reacţionează prin răspuns imun.
Anvelopa (peplos)

- prezentă la virusuri cu simetrie helicală şi la unele

virusuri cu simetrie icosaedrică;
- derivă din sistemul membranar al celulei gazdă
(membrana citoplasmatică, membrana nucleară, reticul
endoplasmatic);
- include glicoproteine codificate de genomul viral
(peplomere) cu rol de:
• liganzi la receptori celulari (ex. Hemaglutinine – A/H1N1);
• receptori pentru Fc şi C3b (la herpesvirusuri);
• enzime (ex hialuronidaza, neurmanidaza - A/H1N1).
Replicarea virusurilor

- proces desfăşurat numai în celula vie parazitată;

- genomul viral subordonează metabolismul energetic
şi de biosinteză al celulei pentru sinteza proteinelor
virale şi replicarea acidului nucleic viral;
- metabolismul celular
• poate fi subordonat total sau
• poate continua paralel cu sinteza componentelor virale
Replicarea parcurge mai multe etape:

- adsorbţia,
- penetrarea în celulă,
- decapsidarea,
- biosinteza proteinelor precoce
- replicarea genomului viral,
- biosinteza proteinelor tardive,
- morfogeneza particulei virale,
- eliberarea din celulă.
 ADSORBTIA

• Atasarea virusului la celula tinta este receptor

specifică: structuri virale de suprafata (liganzi)
interacţioneaza cu receptori celulari specifici.
• Specifictatea de receptor explica:

- spectrul de gazde (nu orice virus poate infecta o gazda);

- tropismul de organ, tesut sau celula:
- virusul gripal recunoaste glicoproteine ale mucoasei
respiratorii ce contin acid sialic;
- virusull rabic recunoaste receptorii de acetil colină ;
- virusul polio recunoaste enterocitele si neuronii SNC;
- HIV se ataseaza pe celule cu receptori CD4 (+).
 Adsorbtia HIV
pe celulele CD4 pozitive
 Penetrarea in celulă

• Virusurile nude (si rar cele invelite) patrund prin

pinocitoza (receptor dependenta) cu includerea
virionilor in endozomi.

• Virusurile invelite patrund prin fuziune si

eliberarea nucleocapsidei direct in
citoplasma celulei.

• Virusurile invelite pot penetra si prin endocitoza,

fenomen insotit ulterior de decapsidare.
Penetrarea - HIV
 Decapsidarea
• Are loc sub actiunea enzimelor lizozomale sau
direct in citoplasma.
• Genomul ajunge la sediul replicarii pentru a
deveni accesibil transcriptiei (producerea de
ARNm sub actiunea transcriptazei virale sau
cea furnizata de catre gazda).
• Translatia: atasarea ARNm la ribozomii celulei
gazda si dirijarea sintezei proteice codificate de
virus, adica proteine functionale (nestructurale –
de regula enzime) si proteine structurale.
 Sinteza componentelor virale

• Include: replicarea genomului,

• Sinteza de ARNm si sintezele proteice de
componente virale (proteine capsidale,
glicoproteine de peplos, enzime virale).
 REPLICAREA GENOMULUI VIRAL

- Sediul replicarii: in citoplasma pentru

virusurile ARN (cu exeptia virusului gripal)
si in nucleu, pentru cele ADN (cu exceptia
poxvirusurilor, care se replica in
citoplasma).
- Se desfasoara diferit, in functie de tipul de
genom.
 Morfogeneza

• La sfârsitul perioadei de sinteza, începe

asamblarea intracelulară de virioni
(asocierea acidului nucleic la capsomerele
sintetizate, pentru a forma
nucleocapside).
 Eliberarea virusurilor

• Virusurile nude sunt eliberate prin liza

celulei gazda.
• Virusurile invelite sunt eliberate progresiv,
nucleocapsida le inmugurește prin zone ale
membranei celulare in care au fost inserate
în prealabil glicoproteinele virale.
• Virusurile care înmuguresc la nivelul
membranelor intracitoplasmatice pot fi
eliberate prin liza sau prin exocitoza.
Ciclul de replicare al unui virus nud
sau invelit
Replicarea particulară a unor virusuri
 Retrovirusuri
- genomul viral de tip ARN (+) este transcris într-o catenă
ADN cu participarea unei reverstranscriptaze;
- o polimerază celulară determină sinteza unui pregenom
ADN d.c. care se integrează în genomul celulei gazdă;
- sub efectul unor stimuli, o ARN-polimerază celulară
transcrie una din catene în ARN m.c. (+) care funcţionează
atât ca ARNm cât şi ca genom viral.
 Virusul hepatitei B
- genomul viral este reprezentat de ADN parţial d.c.;
- o ADN-polimerază virală completează dublul helix;
- replicarea genomului viral are loc cu sinteza unui
pregenom ARN care serveşte ca tipar pentru sinteza ADN
parţial d.c. cu participarea unei reverstranscriptaze.
Replicarea HIV
 Relatia virus – celula gazda
• Celule permisive: realizeaza integral toate etapele
ciclului replicativ.
• Celule semipermisive: replica numai mici cantitati
de virus.
• Infectia virala a celor doua tipuri de celule realizeaza
o infectie productiva.
• Celule nerpermisive: adsorb, endociteaza si replica
genom viral, dar numai pina la un anumit stadiu al
maturarii si eliberarii (realizeaza infectii
neproductive).
 Infectii productive
• Infectii citocide
• Infectii productive neletale
transformante
• Infectii productive persistente.
 Infectii productive
• Infectii citocide: virusul introduce in celula gazda
informatia genetica completa.
• Realizeaza infectii acute, manifeste clinic sau subclinic
(e.g. gripa, rujeola, enterovirozele, etc).
• Infectii productive neletale transformante: sunt
determinate de ambele tipuri de virus.
• Oncornavirusurile sunt retrovirusuri care inmuguresc prin
MC, fara efect citocid; integrarea ADN viral in genom, are
efect transformant.
• VHB determina hepatite cronice si, uneori, dupa 20-40 de
ani,carcinom hepatocelular.
 Infectii productive
• Infectii productive persistente:
- Adenovirusurile infecteaza celule fibroblastice ale
tesutului adenoidian (celule semipermisive); sunt
replicate persistent fara alte efecte (“celule
purtatoare ce virus”).
- Sindromul rubeolic congenital: copiii
elimina virus fara efect citopatic (steady state
infection), eliminind virus prin secretii, orofaringe,
urina, fecale, etc. timp îndelungat.
 Infectii neproductive
• Infectii letale
• Infectii abortive
• Infectii integrate latente
• Infectii cu genom integrat
(a) infectii lente
(b) infectii transformante
• Infectii inaparente
 Infectii neproductive
• Infectii letale: unele virusuri (e.g. V. vaccinei)
determina raspuns celular apoptotic in absenta
oricarei replicari cu producere de virus progen.
• Infectii abortive: virusul are acces în celulă, dar
aceasta moare înainte de a elibera virioni maturi.
• Sunt celule nepermisive sau marginal permisive.
• Infecţii abortive pot surveni şi când un virus
infectează celule permisive pretratate cu IFN.
 Infectii neproductive
• Infectii integrate latente: spre deosebire
de infecţiile persistente unde producţia de
virus poate fi importantă, infecţia latentă
se însoţeşte de eliminarea sporadică de
virus matur.
• Desi replicarea virală începe, aceasta este
stopată în stadiile tardive.
 Infectii neproductive
• Infecţiile latente sunt caracteristice doar pentru unele
virusuri DNA, mai exact cele herpetice.
• Genomul lor (DNA d.c.) este integrat in cel al celulelor
gazdă:
- neuronii din ganglionii nervilor spinali sau trigemen –
pentru virusul Herpes simplex sau virusul Varicela
zoster,
- in limfocitul T (virusul citomegalic),
- limfocitul B sau celule faringiene (virusul Ebstein Barr).
• Printr-un mecanism încă neexplicat pe deplin, infecţiile
persistente se pot reactiva, determinând infecţii ciclice,
neprogresive.
 Infectii neproductive
• Infectii cu genom integrat: virusuri ADN sau
cópii ale unor virusuri ARN (retrovirusuri) se pot
integra ca provirus în genomul celulei gazda
unde poate persis-ta timp îndelungat, fără
exprimarea genelor virale (genom viral represat).
• In funcţie de virus, in timp, se pot produce
următoa-rele evenimente:
(a) manifestarea infecţiei după o perioadă
îndelungată ca în cazul infecţiilor lente, cum
este infecţia cu HIV;
 Infectii neproductive
• (b) Infectii transformante: genomul viral integrat
in nucleul celulei gazdă interferează cu reglarea
normala a diviziunii celulare, celulele pierd inhibiţia
de contact şi determină apariţia de tumori, cel
mai frecvent maligne
• se considera ca este posibil ca virusul sa
introducă si sa exprime o asa numită genă
transformantă sau virusul oncogen poate
modifica exprimarea unor gene preexistente in
celule.
• Ex., virusuri oncogene umane sau animale cum
sunt papilomavirusurile, virusul Epstein Barr (VEB),
virusul hepatitei B şi C, HTLV I şi II.
Taxonomia virală

• Familie – include în denumire sufixul - viridae; (Eg.

Hepadnaviridae)
• Subfamilie – include în denumire sufixul - virinae; (Eg.
Herpesvirinae)
• Gen – include în denumire sufixul - virus.
• Criterii de clasificare
 forma şi mărimea virusului,
 numărul şi aranjarea capsomerelor,
 prezenţa sau absenţa peplosului,
 structura genomului, sediul şi modul de replicare,
 structura antigenică,
 sensibilitatea la agenţi fizici şi chimici.
Genetica bacteriană

 studiază ereditatea şi variabilitatea la bacterii;

 suportul material al eredităţii este reprezentat de
genomul bacterian, suma genelor unui
microorganism;
 gena constituie unitatea funcţională de bază a
informaţiei genetice;
Genetica bacteriană

 genomul bacterian este reprezentat de

- ADN cromozomal (include gene esenţiale pentru
supravieţuire)
- ADN plasmidic (conţine gene care codifică caractere de
tulpină);
 genotip = totalitatea informaţiei înscrisă în
genomul bacterian;
 fenotip = suma caracterelor observabile consecutiv
interacţiunii genotipului cu mediul ambiant.
Fenomenul de variabilitate genotipică
- modificare bruscă, transmisibilă la descendenţi a unuia sau a mai
multor caractere;
- se poate realiza prin două mecanisme:
• mutaţia
• transferul de ADN de la un donor la un acceptor.

Variaţia fenotipică
- este indusă de interacţiunea genomului cu factori de mediu;
- este reversibilă şi nu se transmite ereditar;
- are la bază controlul transcripţiei genelor în ARNm şi traducerii
în sinteza proteinelor, prin inducţia sau represia acestora.
Mutaţia

 reprezintă o modificare bruscă în secvenţa

nucleotidelor dintr-o genă, datorită unei erori apărute
în cursul replicării ADN;
 eveniment rar, spontan şi imprevizibil;
 mutaţiile acumulate de-a lungul a miliarde de ani, sub
efectul selecţiei naturale, explică evoluţia speciilor;
 noile gene apărute prin mutaţie se numesc alele şi
ocupă acelaşi locus genetic ca gena de origine;
 Mutaţia
 Mecanisme moleculare ale mutaţiei:
- substituţia unei perechi de baze printr-o altă pereche, cu
înlocuirea unui codon printr-un alt codon.
- inserţia sau deleţia uneia sau a mai multor baze, cu decalarea
citirii mesajului genetic.
 Rata mutaţiei = probabilitatea de apariţie spontană a unei mutaţii
într-o populaţie bacteriană;
- rata mutaţiei este foarte scăzută (10-7 – 10-9) dar poate creşte în prezenţa unor
agenţi mutageni (chimici sau fizici).
 Frecvenţa mutaţiei = proporţia unui anumit mutant într-o
populaţie bacteriană;
- frecvenţa mutantului poate creşte ca urmare a selecţiei:
- relative (mutantul are un timp de generaţie mai scurt);
- absolute (prin prezenţa unui factor de mediu favorabil mutantului, dar
defavorabil restului populaţiei).
Mutaţii bacteriene observate în laborator:

 mutaţii privind morfologia coloniei bacteriene ( variaţia

S – R);
 mutaţii nutriţionale (mutanţi auxotrofi);
 mutaţii care duc la pierderea unor factori de
patogenitate (mutanţi avirulenţi la S.pneumoniae care şi-au
pierdut capsula);
 mutaţii care conduc la apariţia fenomenului de
rezistenţă la antibiotice (atât ADN-ul cromozomal cât şi cel
plasmidic poate fi sediul unor asemenea mutaţii).
Transferul genetic

• se realilează în sens unic, de la o bacterie donor la

una receptor;
• exogenot = materialul genetic transferat;
• endogenot = materialul genetic propriu;
 Transferul genetic

Evoluţia exogenotului în celula receptor:

- recombinare: alinierea secvenţelor cu omologie structurală,
urmată de substituirea uneia sau mai multor gene între exo- şi
endogenot;
- integrare în genomul bacteriei receptor (transpozoni, fagi);
- menţinerea în poziţie extracromozomală dacă este un
replicon (plasmide, fagi);
- altfel este supus acţiunii endonucleazelor de restricţie
(informaţie genetică pierdută).
Mecanisme de transfer genetic
I. Transformarea
- bacteria acceptor este capabilă să primească ADN exogen
provenit din mediu, de la bacterii moarte (daca este
competentă genetic);
- exogenotul trebuie să prezinte o structură bicatenară şi să
reprezinte nu mai mult de 1% din mărimea genomului
bacterian;
- fenomenul a fost descoperit în 1928 prin experimente pe
şoareci cu tulpini capsulate si necapsulate de S.pneumoniae, şi
explicat după două decenii mai târziu.
II.Transducţia

- transfer de ADN bacterian prin intermediul bacteriofagilor

transductori;
- există două tipuri de transducţie:
• generalizată (transfer aleator al unui fragment din genomul
bacterian);
• specializată (transfer de gene localizate în cromozomul
bacterian în vecinătatea locului de integrare a profagului).
- conversie lizogenă = dobandirea de informaţie genetică
adiţională, de origine fagică, având asemănări cu transducţia
specializată (toxigeneza tulpinilor de Corynebacterium
diphtheriae, Streptococcus pyogenes etc).
Concluzie:

• Transducţia reprezintă un transfer de gene

cromozomale de la o celula bacteriană la alta, mediat
de bacteriofagi.
• Unii bacteriofagi sunt capabili să transfere orice genă
bacteriană (transducţie generalizată) iar alţii numai
anumite gene (transducţia specializată).
 III. Conjugarea

- este un transfer genetic consecutiv contactului fizic

între două bacterii cu polaritate sexuală diferită;
- bacteria donor (”sex masculin”) posedă un plasmid
conjugativ (factorul F+) cu gene care codifică sinteza
de pili sexuali, prin care se ataşează la receptori
specifici de pe suprafaţa unei celule receptor ( F-, de
“sex feminin”);
Conjugare bacteriana prin pilul sexual
III. Conjugarea

- retragerea pililor aduce cele două celule în contact,

prin puntea citoplasmatică care se stabileşte, urmând
să fie transferat ADN plasmidic;
- consecutiv acestui tip de conjugare rezultă două
celule F(+) ;
- plasmidul F poate purta gene adiţionale (ex. gene R
de rezistenţă la antibiotice) care pot fi transferate;
III. Conjugarea

- plasmidul F integrat în cromozom poate conduce la transfer de

gene cromozomale (între o bacterie Hfr -high frequency of
recombination - şi una F(-));
- transferul incepe din vecinătatea locului de inserţie a
plasmidului F, care este ultimul transferat;
- cel mai frecvent bacteria receptor ramâne F(-);
- transferul de ADN la bacterii gram-pozitive este controlat de
feromoni sexuali (molecule de suprafaţă. prin care celulele
bacteriene aderă între ele).
 Elemente genetice transpozabile
 reprezintă segmente de ADN capabile să se excizeze şi apoi să se
insere în acelaşi replicon (cromozom sau plasmid) sau în unul
diferit, putând determina blocarea expresiei unei gene în care se
inseră (factor mutagen);
 are loc cu intervenţia unei enzime, transpozaza, fără să fie necesară
omologia genetică.
 Tipuri de elemente genetice transpozabile:
• secvenţe de inserţie (SI) constituite din gena care codifică
transpozaza, flancată de repetări inversate, a 20-40 perechi de
baze;
• transpozoni, care posedă în regiunea centrală una sau mai multe
gene care codifică anumite caractere (ex. rezistenţa la
antibiotice), flancate de SI.
 Nutritia si
metabolismul
bacteriilor
• Celula bacteriană este capabilă să-şi
sintetizeze propriile macromolecule
folosind compuşi cu greutate molecu-
lară mică pe care îi obţine prin degra-
darea compuşilor macromoleculari din
mediul de viaţă.
• Nutriţia – asimilarea de substanţe
nutritive, organice şi anorganice din
mediul extern, necesare metabolismu-
lui.
• Nutrienţii:

 substanţe ale căror soluţii pot

traversa membrana citoplasmatică;
 obţinuţi prin solvire sau digestie
extracelulară.
 Ex.: fragmente polipeptidice, aminoa-
cizi, monozaharide, acizi graşi, glicerol,
nucleozide, fosfaţi anorganici.
• Nutrienţii

 Traversează membrana citoplasmatică

prin difuzie simplă sau facilitată,
respectiv prin transport activ.
 Necesităţi nutritive de bază: carbon,
azot, oxigen, elemente minerale.
• Factori de creştere:

 Metaboliţi esenţiali necesari a fi

prezenţi în mediu: aminoacizi, baze
purinice şi pirimidinice, vitamine.
 Cunoaşterea necesităţilor nutritive ale
bacteriilor - conceperea mediilor de
cultură.
• Metabolism – ansamblul reacţiilor
biochimice care caracterizează cele
doua etape: catabolism şi anabolism.
• Catabolism – degradarea compuşilor cu
structură complexă în compuşi simpli, cu
eliberare de energie.
• Anabolism – construirea de molecule
complexe organice necesare structurii şi
funcţionării celulei bacteriene din com-
puşii simpli rezultaţi din catabolism.
•Sursa de energie

-Bacteriile care folosesc lumina ca sursă de energie se numesc

fototrofe (posedă clorofilă).

- Chemotrofe - obţin energia prin reacţii de oxido-reducere, în care

donorul de hidrogen este o substanţă organică, cu formare de ATP.
Aceste reacţii de oxido-reducere presupun pe lângă un donor de
hidrogen şi un acceptor.
Din punct de vedere al donorilor de hidrogen bacteriile chemotrofe
pot fi :
• chemo-organotrofe, când donorul de hidrogen este o substanţă
organică;
• chemo-litotrofe, când donorul este o substanţă anorganică.
• Acceptorii de hidrogen
• Oxigenul, pentru bacteriile aerobe; transferul de
electroni se face cu participarea unor enzime
(dehidrogenaze, citocromoxidaze) pentru a realiza
respiraţia aerobă;
• compuşi organici (nitriţi, nitraţi, sulfaţi) sau
anorganici (fumarat) în cadrul respiraţiei anaerobe;
• unii compuşi organici (sursa de carbon şi cataboliţi ai
acesteia) funcţionează fie ca donor, fie ca acceptor de
hidrogen.
 Mecanismele de producere a energiei

Fermentaţia
•Compuşii organici funcţionează unii ca donor,
alţii ca acceptor de hidrogen.
•Rezultă un amestec de produşi finali, unii mai
oxidaţi alţii mai reduşi.
•Este mai puţin eficientă pentru obţinerea energiei
decât respiraţia
•Este utilizată de bacteriile obligat şi facultativ
anaerobe.
 Respiraţia

•Implică lanţul respirator de transport al electronilor asociat

membranei citoplasmatice:
•Aerobă- oxigenul molecular este ultimul acceptor de
hidrogen.
•Bacteriile strict aerobe – folosesc exclusiv O2 ca acceptor
de hidrogen.
•Bacteriile facultativ anaerobe - cultivă aerob, dar şi
anaerob, folosind alternativ acceptorii de hidrogen.
•Bacteri strict anaerobe- ultimul acceptor de hidrogen este
un compus anorganic (diferit de oxigen) sau organic.
•Nitraţii, ca ultim acceptor, la facultativ anaerobi.
•Carbonatul, sulfatul, fumaratul pentru bacteriile strict
anaerobe (care folosesc exclusiv procesele fermentative).
 SURSA DE CARBON

- Bacteriile autotrofe folosesc ca sursă de carbon CO2.

- Bacteriile heterotrofe folosesc un compus organic
(carbohidraţi sau aminoacizi) pe care-l utilizează şi ca sursă
de energie.
- Bacteriile heterotrofe care necesită pentru creştere
concentraţii mai mari de CO2 decât cele din atmosferă se
numesc carboxifile.
SURSA DE AZOT
• Reprezintă cam 10% din greutatea unei bacterii.
• Principala sursă de azot sunt sărurile de amoniu (NH4) sau
produşi convertibili în NH4 (e.g. azotul organic din amonoacizi
sau polipeptide sau, mai rar, cel din atmosferă sau din nitriţi).
 SUBSTANTE MINERALE

•P asimilat ca ion fosfat (PO43-) pentru structurarea fosfolipidelor,

compuşilor macroergici (ATP, GTP), coenzimelor (NADP, flavine).

•S asimilat din compuşi organici, hidrogen sulfurat, ioni sulfat, (SO42-,

H2S, S) pentru structurarea coenzimei A şi a unor aminoacizi.

•K+, Mg2+, Ca2+, Fe2+ asimilaţi din compuşi anorganici funcţionează

ca activatori enzimatici. Rol esenţial au Fe2+ constituient al
citocromilor şi peroxidazelor. K+ şi Mg2+, asigură funcţionalitatea
ribozomilor. Ca2+ intră în compoziţia dipicolinatului de calcliu din
structura sporilor.
•Microelemente: Zn, Mg, Ca, Cu, ş.a. în cantitiăţi infime sunt
asigurate prin apa de robinet sau din unele impurităţi ale unor
ingrediente ale mediilor de cultură, iar uneori, chiar din sticlăria de
laborator.
 Factorii de creştere

Metaboliţii esenţiali pe care o bacterie nu îi mai poate

sintetiza şi trebuie oferiţi ca nutrienţi preformaţi se
numesc factori de creştere.

Factorii de creştere sunt de trei tipuri:

• purine şi pirimidine necesare sintezei acizilor nucleici
(ARN, ADN);
• aminoacizi: necesari sintezei proteinelor;
• vitamine: necesare ca şi coenzime sau grupe
funcţionale pentru unele enzime.
• Bacterii prototrofe – își sintetizează integral toţi
metaboliţii esenţiali.
•Mutantele şi tulpinile auxotrofe - pierd capacitatea de
a sintetiza unul sau mai mulţi metaboliţi de care devin
dependente (factori de creştere indispensabili).
•Avantajele selective ale auxotrofiei: în prezenţa factorului
de creştere pentru care este auxotrofă, o bacterie se
multiplică mai repede decât tulpina parentală prototrofă.
•Bacteriile patogene sunt multiplu auxotrofe.
• Auxotrofia extremă - bacteriile necultivabile (Treponema
pallidum, agentul etiologic al sifilisului; Mycobacterium
leprae – determină lepra) şi bacteriile obligat intracelulare
(rickettsiile şi chlamydiile).
 Facterii de mediu care influenţează
metabolismul bacterian:

1. Temperatura
 Bacterii psihrofile (0 – 20°C)
 Bacterii mezofile (25 - 45°C)
 Bacterii termofile (50 - 70°C)
2. Valorile pH-ului
 pH optim: 7 - 7,5
 Bacterii acidofile: pH 5 – 5,5 – ex. Lactobacillus
acidophilus
 Bacterii alcalofile: pH 8,5 – 9 – ex. Vibrio cholerae
3. Presiunea osmotică:
 Bacteriile cresc în medii izotone cu mediul intern al organismului.
 Bacterii halofile – cresc în medii cu concentraţii crescute de NaCl.
4. Atmosfera de incubare:
 Bacterii aerobe – cresc în prezenţa aerului atmosferic;
 Bacterii anaerobe (O2 sub 1%); pentru ele O2 este toxic
 Bacterii facultativ anaerobe – in prezenţa aerului;
 Bacterii microerofile (O2 – aprox 5%);
 Bacterii capnofile sau carboxifile (CO 2 – 3-5%);
Dinamica multiplicării bacteriilor
într-un volum limitat de mediu de
cultura:
 Dinamica multiplicării bacteriilor într-un
volum limitat de mediu de cultura:

1. Faza de latenţă (A)

2. Faza exponenţială sau logaritmică (B)
3. Faza staţionară (C)
4. Faza de declin (D):
• Dinamica multiplicării bacteriilor:

1. Faza de latenţă (A):

 durata: minute;
 bacteria se adapteaza la condițiile de mediu
 are un metabolism activ
 creşte în dimensiuni;
 nu se multiplică;
 sensibilitatea la antibiotice este crescută;
2. Faza exponenţială sau logaritmică (B)
 durata: ore;
 începe diviziunea bacteriilor cu scurtarea progresivă
a timpului de diviziune pana la atingerea timpului
de generaţie;
 Ex. Vibrio – 10 min, Ex. E. coli – 20 min, Ex. M.
tuberculosis – 18 -24 ore;
 Bacteriile au sensibilitate crescută la agenţi
antimicrobieni- etapa optima pentru testarea
sensibilităţii la antibiotice;
3.Faza staţionară (C):
durata: zile – săptămâni;
numărul bacteriilor vii rămâne constant (numarul bacteriilor
rezultate prin diviziune este egal cu numarul bacteriilor care mor);
mediul de viaţă devine din ce in ce mai puţin favorabil prin
dispariția nutriențior si acumularea produșilor toxici de
metabolism;
Bacteriile au morfologia specifică speciei; etapa adecvata
pentru realizarea frotiurilor;
scade sensibilitatea la agenţi antimicrobieni;
4. Faza de declin (D):

• Numarul bacterilor scade (bacteriile moarte depăşesc

numărul celor vii);
• Bacteriile au morfologie modificata.