TEMA1.

Filosofia şi ştiinţa, obiectul de studiu şi rolul lor în

societate. Filosofia medicinii. Istoria filosofiei şi istoria
medicinii. Tipurile istorice de filosofie
şi etapele de dezvoltare a medicinii

2. Filosofia şi ştiinţa. Filosofia şi cunoştinţele biomedicale. Filosofia medicinii.

Filosofia contemporană – filosofie a supravieţuirii

4. Etapele de dezvoltare ale medicinii: caracteristică generală

 2.1. Obiectul ştiinţei

• Ştiinţa constituie o formă a conştiinţei sociale care

înglobează un domeniu de activitate al cărui scop este acela
de a studia fenomenele şi procesele din natură, societate şi
gândire, însuşirile, raporturile dintre ele,legităţile lor.
Aşadar, ştiinţa o putem interpreta ca o sferă de activitate
umană specifică, care în mod substanţial se deosebeşte de
celelalte domenii de activitate, de exemplu, religioasă,
estetică, morală, inginerească, economică, politică,
cotidiană etc.
• Dezvoltarea conceptului de ştiinţă e necesar de realizat
utilizând modul de abordare sistemic - de activitate.
 2.2. Filosofia şi ştiinţa

• Încă din antichitate filosofia se află într-o permanentă

interacţiune cu ştiinţele concrete.
• Mulţi savanţi celebri au fost şi filosofi (Platon, Aristotel,
J.Bruno, N. Copernic, R.Descartes, Z.Freud, B. Russel ş.a.).
• Filosofia receptează şi prelucrează în mod permanent
informaţii din diferite domenii, integrează diverse
cunoştinţe umane şi formează un tablou ştiinţific al lumii
unitar.
• În acelaşi timp filosofia nu pretinde la rolul ştiinţei ştiinţelor,
de a include în sine toate cunoştinţele.
• Ştiinţele concrete au obiectul lor de studii, metodele şi
legile lor, nivelul lor de generalizare a cunoştinţelor.
 Locul filosofiei în sistemul ştiinţelor

• Obiectul
de cercetare Natura Omul Societatea

• Grupele
Ştiinţele medico-biologice Ştiinţele antopologice Ştiinţele sociale
de ştiinţe

Probleme filosof. ale ştiinţ. Filosof. şi medic.

Filosofia socială
naturale şi medicina antropologică

Filosofia
 2.3. Filosofia şi cunoştinţele biomedicale
• Dintre ştiinţele concrete medicina este disciplina cu care filosofia
interacţionează la modul cel mai proxim şi de o manieră permanentă.
• Ca şi filosofia medicina are obiectul său omul.
• Fără cunoaşterea problemelor conceptuale medicina nu poate exista.
Iar pentru rezolvarea problemelor medicale medicii tpebuie să fie
competenţi în problemele naturalist-ştiinţifice, social-politice,
economice ş.a.
• De aceea cei mai mari medici au fost şi filosofi celebri (Empedocle,
Hipocrat, Aristotel, Celsius, Galen, Sextus Empiricus, Avicena, F.Bacon,
Paracelsius, M.Servet, G.Galilei, Harvei, La Metrie, K.Linnei, Z. Freud,
K.Jaspers, H. Selie ş.a.).
• Filosofia îi ajută pe medici să pătrundă mai profund în domeniul lor
de activitate, să utilizeze mai bine şi eficient cunoştinţele medicale în
aspect teoretic şi practic.
 2.4. Filosofia şi cunoştinţele biomedicale

• Scopul principal în studierea filosofiei în instituţia de

învăţământ superior medical constă în formarea şi
dezvoltarea personalităţii multilateral dezvoltate a viitorului
medic pe baza însuşirii legilor existenţei, a dezvoltării
sociale şi culturale, a realizărilor gândirii filosofice mondiale
şi naţionale.
• Studiul filosofiei constituie o şcoală, confirmată de
experienţa multiseculară, a gândirii raţionale,care permite
de a forma o concepţie modernă ştiinţifică şi umanistă
despre lume, bazele filosofice ale gândirii clinice,
comportamentul profesional medical, bazat pe etica
profesională şi morala general umană.
 2.5. Noţiune de filosofie a medicinii
• Filosofia medicinii – compartiment al filosofiei ştiinţei, obiectul
căreia îl constituie studiul integral al medicinii drept un domeniu
deosebit al activităţii umane în toate aspectele ei:
• ontologic
• gnoseologic
• metodologic
• etic
• axiologic
• antropologic
• structural
• dinamic (legităţile dezvoltării medicinii) etc.
• Filosofia medicinii – aceasta-i o direcţie filosofică, care cercetează
cele mai generale particularităţi şi legităţi ale activităţii ştiinţifico-
cognitive în medicină.
2.6. Profilizarea studiului filosofiei în instituţia de învăţământ superior medical presupune:

• Evidenţierea influenţei reciproce a filosofiei şi medicinii

teoretice;
• Analiza interacţiunii lor la etapa actuală;
• Aprecierea importanţei viziunilor conceptualo-
metodologice şi filosofice a marilor medici;
• Formarea reprezentării ştiinţifice despre necesitatea
filosofiei şi a statutului ei în sistemul cunoaşterii teoretice;
• Abordarea rolului filosofiei (în primul rînd a dialecticii) în
analiza conţinutului categoriilor medicale;
• Analiza problemelor filosofice (metodologice) ale medicinii
şi importanţa concepţiilor contemporane, care pretind la
rolul de metodologie a medicinii.
 2.7. Filosofia contemporană – filosofie a
supravieţuirii
• Omenirea nu poate exista decît în limitele unor parametri strict determinaţi
ai mediului fizic, biologic şi social.
• Omenirea ca parte a noosferei a păşit în epoca dezvoltării ireversibile, care
depinde de acutizarea problemelor globale.
• Actualmente problema cheie în supravieţuirea umanităţii constă în
elaborarea “Strategiei Omului” coordonată cu “Strategia Naturii”.
• Strategia de supravieţuiere a omenirii presupune totalitatea diferitor
activităţi ce ar asigura coevoluţia omului şi mediului ambiant.
• Deaceea ea trebuie să se bazeze pe o nouă filozofie – filozofia supravieţuirii.
• Medicina, care se ocupă cu problemele omului şi optimizării condiţiilor
sociale, poate să contribuie la elaborarea strategiei omenirii, la rezolvarea
problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice.
• Pentru formarea conştiinţei globale e necesar de a reconştientiza toate
relaţiile sociale: relaţiile omului cu natura, relaţiile dintre diferite comunităţi,
relaţiile dintre om şi om, atitudinea către trecut, istorie, cultură, strămoşi
etc.
 4.1. Istoria medicinii şi obiectul ei.
• Istoria medicinii este o disciplină atât medicală cât şi
istorică. Dacă medicina se ocupă cu diferite probleme
teoretice şi practice ale sănătăţii omului(etiologia,
diagnosticul, tratamentul, profilaxia maladiilor, etc.), atunci
istoria medicinii se ocupă cu legităţile apariţiei şi dezvoltării
gândirii medicale .
• Istoria medicinii studiază problemele apariţiei şi dezvoltării
concepţiilor medicale,al tabloului medical la diferite etape
istorice.
• Istoria medicinii prezintă de asemenea un câmp larg de
interacţiune, interconexiune şi concurenţă a ideilor şi
paradigmelor medicale.
 4.2. Periodizarea istoriei medicinii
Evidenţiem următoarele perioade istorice de
evoluţie a medicinii.
• Şamanică (societatea preistorică)
• Antică. (mil. III a. Ch.-sec.VI p. Ch.) [Mesopotamia,
Egipt, India, China, Persia, Grecia, Roma].
• Medievală (sec.V-XIV).
• Renascentistă. (sec.XV-XVI).
• Modernă. (sec. XVII - prima jum. a sec. XIX).
• Contemporană. (a doua jum. a sec. XIX - sec. XXI).
 4.3. Medicina antică europeană
• Şcolile de medicină ale vechii Ellade, au o contribuţie
importantă în dezvoltarea şi desăvârşirea artei şi ştiinţei
medicale de mai târziu. Multe dintre aceste şcoli medicale au
existat în aceleaşi localităţi în care au funcţionat şi şcolile de
filosofie sau în imediata vecinătate a acestora.
• Knidos şi Kos. Aceste două colonii de pe litoralul Asiei Mici vor
deveni, cu timpul, patria şi centrul de necontestat al medicinii,
ale cărei solide influenţe se fac simţite până în zilele noastre.
Şcoala din Kos trăieşte prin dinastia Hipocraţilor şi mai ales a
unuia dintre ei, considerat părintele medicinii- Hippocrates al II-
lea.
• Iluştri reprezentanţi ai medicinii antice europene au fost:
Hippocrates al II-lea şi Galenus
 4.4. Medicina medievală
• Creştinismul a preluat în est şi vest tradiţia medicală: în estul bizantin ca
religie de stat, în vestul germanic prin ordinele călugăreşti. Ambele drumuri
se vor întâlni în medicina Evului Mediu pe a cărei scenă se instalează şi
Islamul
• Primele instituţii cu caracter spitalicesc apar sub influenţa ideilor şi
sentimentelor creştine traduse în faptă: mila şi milostenia, ajutorarea
aproapelui căzut în nevoie, sprijinul frăţesc al celui de o seamă cu tine,
caritatea.
• Conciliul din Niceea (325) hotăra ca fiecare episcop să treacă fără întârziere
la organizarea unor cămine pentru bolnavi, invalizi şi cei lipsiţi de mijloace.
• Istoriografia medicală consemnează apariţia primei instituţii răspunzând
cerinţelor unui adevărat spital - anul 370 d. Ch. Era opera lui Vasile cel Mare
(329-379), episcop de Cezareea-Capadokia, astăzi Kaiseri (Turcia).
• La începuturile sale, creştinismul dezvoltă propriile idei asupra
etiopatogenezei bolilor. Conform acestora, boala este o pedeapsă pentru
făptuirea unui păcat, o stare de posesiune similară tulburării pricinuită de
diavol, sau urmarea unor vrăji. Consecinţele terapeutice impuneau:
rugăciunea, postul, penitenţa, pelerinaje la locuri considerate sfinte.
 6.4. Medicina medievală islamică
• Rhazes (Abu Bakr al Rhazi, 865-925.) medic şef şi conducător al spitalelor din
Raj de lângă Teheran şi ulterior al celui din Bagdad, în cadrul cărora va
desfăşura o activitate remarcabilă în direcţia dezvoltării medicinii timpului său.
în peste 140 de scrieri dintre care Cartea lui Al Mansur, Vindecarea în decurs de
o oră, Cartea tainelor, monografiile Guta, Reumatismul, Colicile, Litiaza renală şi
biliară, Tratatul variolei şi rujeolei se ridică la valoarea celor mai remarcabile
lucrări redactate în literatura de specialitate.
• Colecţia postumă de cazuri clinice El Haivi, publicată de elevii săi, este de o
acurateţe şi precizie demne de invidiat; autorul consemnează datele Personale,
simptomatologia, discută diagnosticele posibile, Prognosticul, tratamentul şi
rezultatele obţinute.
• Avicena (Abu Aii al Hussein Ibn Abdillah Ibn Şina, 980-1037.) se naşte în
localitatea Efşene, nu departe de Buhara. Savant şi erudit, abordează aproape
toate domeniile de activitate ştiinţifică, autor a peste 150 de lucrări în care reia
bună parte din temele filosofice aristotelice pe care încearcă să le reconcilieze
cu neoplatonicismul şi cu dogmatismul teologic.
• Opera sa principală din domeniul medical, Canonul Medicinii, în care încearcă o
vastă sinteză a ştiinţelor naturale cu geometria, fizica, ştiinţele matematice şi
astronomia precum şi între galenism şi aristotelism.
 4.5. Centre de învăţământ medical medieval

• ŞCOALA DE MEDICINĂ DE LA SALERNO

• UNIVERSITATEA DIN BOLOGNA
• UNIVERSITATEA DIN PADOVA (PADUA)
• UNIVERSITATEA DIN MONTPELLIER
• UNIVERSITATEA DIN PARIS
 4.6. Medicina epocii Moderne

• William Harvey (1578- 1657). Împreună cu Colombo este considerat

autorul teoriei circulaţiei sângelui.
• Claude Bernard (1813-1878). Creatorul medicinii experimentale. Timp
de douăzeci şi doi de ani abordează în laborator cele mai variate teme
de fiziologie
• Louis Pasteur (1822- 1895) creatorul microbiologiei şi imunologiei
moderne. Descoperă după 1877 vibrionul holeric la păsări, studiul
antraxului, posibilităţile de profilaxie a contagiunii prin vacinare.
Reuşeşte să pună la punct diverse vaccinuri contra holerei găinilor,
antraxului şi a erizipelului porcin, utilizând culturi de bacili cu virulentă
atenuată. Descoperă streptococul, stafilococul şi pneumococul (1880).
Creatorul vaccinei antirabice -1885. Fondatorul Institutului Pasteur –
1888.
• Rudolf Cari Virchow 1821 Creatorul anatomopatologiei celulare.
Concluziile numeroaselor sale lucrări se pot rezuma: celula este unitatea
anatomo-funcţională, sediul unor acţiuni fizico-chimice, bază a
desfăşurării proceselor metabolice de asimilare, dezasimilare şi
reproducere celulară.